Totalul afișărilor de pagină

vineri, 26 decembrie 2014

Confesiuni II


     După plecarea fetei, am rămas un timp gânditor, nu ştiam dacă făcusem bine, că îi împărtăşisem ei câte ceva din trăirile mele, nu era un copil, împlinise 18 ani, la o privire atentă, se observa şi împlinirea ei ca femeie. Şi totuşi, era nepoata mea, avea dreptul să ştie, dar eu aveam dreptul să-i spun? Tot certându-mă cu mine, priveam pomii din faţa casei, afară, o adiere uşoară de vânt, mângâia frunzele cireşului, cele galbene picau într-o plutire lină, legănate ca o barcă uşoară pe valul mării. Se aşterneau uşor, nesigur, pe pământul rece, apoi altă frunză se desprindea, urmând acelaşi traseu ca surioarele ei de mai înainte. Mi-am zis privind la frunzele căzute, că încă nu mi-a venit rândul, eu sunt precum frunzele verzi rămase în cireş încăpăţânate şi hotărâte să nu cedeze morţi. Sfârşitul este inevitabil, dar, fiecare vrem să fie cât mai târziu. Încăpăţânată frunză, cât crede că va mai rezista, toamna este pe sfârşite, în curând iarna va bate la uşă, atunci frunza de cireş nu va mai avea scăpare, va fi smulsă de un vânt puternic şi purtată departe, departe, de surioarele ei. Aşa va veni şi pentru mine iarna cu viforul, cu furtunile ei, ne va smulge din sânul cald al famililor noastre şi ne vor purta spre tărâmuri necunoscute. Ei, de unde au venit gândurile negre? Sunt încă în putere, Hades mai are de aşteptat, cu toate bogăţiile lui.
    Mă gândesc la Doamna, a apărut într-un moment în care sufletul tânjea după hrană, tânjea după iubire, dorea o resuscitare a inimii împietrite. Nesomnul, visările cu ochii închişi la o fiinţă pe care nu am văzut-o, dar pe care o simt cuibărită în inima mea, îmi dă o stare de bine. Sunt vesel şi trist în veselia mea, îmi place că mănânc puţin, merg să fac un lucru, mă opresc din drum, mă gândesc la ea, uit ce vroiam să fac. Mă strigă cineva, visul se destramă, mă îmbufnez, precum un prunc căruia i s-a luat jucăria, nu aud, ce mi se cere, acel cineva care m-a trezit din vis, repetă doleanţa lui, mecanic îi dau ce doreşte şi ceva în plus, numai să plece, vreau să fiu singur, eu şi Ea.
   Demult nu am mai trăit asemenea clipe, eram dornic să le trăiesc, să am tot corpul în continuă frământare, să nu pot dormi, să nu pot mânca, oriunde aş privi să o văd pe Ea. Să trăiesc cu Ea, să trăiesc prin Ea. Iubirea este tot ce poate fi mai pur, iubindu-ne pe noi, iubim pe Dumnezeu.
Trăiam intens acele vise neîmplinite trupesc, găzduite în inima mea, oblojite să nu fie atinse de împurităţile vieţii, voiam să rămână pure, caste, idolatre. Mă înălţasem deasupra sentimentelor obişnuite, pline de dorinţă carnală, era ceva ideatic, ceva înălţător prin profunzimea lor şi intensitatea trăirilor mentale. Venea iubirea pură, ancestrală, moştenirea sublimului din iubirea dumnezeiască, eram eu mai sus decât propriul eu, mă luptam cu mine pentru supremaţia eu-lui îndrăgostit de ideea de iubire, eram eu care voiam puritatea iubirii, în detrimentul eu-lui cu dorinţă carnală. Îmi amintesc că odată demult, tare demult, am fost îndrăgostit prima oară, eram tânăr pe atunci, foarte tânăr...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu