Dragii moşului,
Am plecat din Laponia cu
daruri speciale pentru voi, un dor nespus, tovărăşesc, izvorât
din cei 25 de ani de absenţă. Îmi amintesc şi acum cu fericire,
de ziua în care primeam avizul partidului, personal al tov. N.
Ceauşescu, pentru a împărţi daruri copiilor. Mă simţeam mândru
când zburam cu renii mei spre ţara voastră, priveam din înaltul
cerului şi acolo unde vedeam furnale multe, uzine şi forfotă pe
străzi, ştiam că este România. Mai nou apăruse şi Casa
Poporului, era un reper în plus.
Bucuria copiilor era fără
margini atunci când apăream cu sacul meu de cadouri, fiecare primea
câte ceva, nu mult, dar dat din suflet. După '90 am fost trecut pe
linie moartă, a venit şmecherul capitalist, ăla de se
autointitulează Moş Crăciun, un fante mercantil, corupt până-n
măduva oaselor, a mituit pe cei mari şi mie abia de mi-a mai rămas
Cuba. E greu, eu eram obişnuit cu egalitatea, ce primea un copil,
primeau şi ceilalţi, acum altele sunt criteriile, unul primeşte o
maşină luxoasă, altul nu primeşte nimic. Din acest motiv, plus
dorul de voi, am plecat spre România. Mergeam liniştit la pas cu
renii, privind din înaltul cerului pentru a găsi România. După
timpul trecut de la plecarea mea din Laponia trebuia să fi ajuns,
numai că nu găseam nici un reper care să-mi dea de înţeles că
sunt deasupra României, numai vedeam coşurile furnalelor, uzinele,
combinatele, nu se mai auzea zbieret de animale, singurii care
zbierau erau nişte beţivi rătăciţi. M-am învîrtit în cerc
deasupra locului unde credeam a fi Ţara căutată, deodată am văzut
Casa Poporului, mai era lângă ea un fel de Biserică megalomanică,
asta m-a derutat, ce să caute o uriaşă Biserică lângă un palat
comunist. Este asta Ţara de o căutam, ori mă aflu pe ruina ei?
Am coborât cu sania pe
pământ, după deshămarea renilor şi hrănirea lor, mi-am luat
sacul în spate şi am plecat pe la casele oamenilor, pentru a înmâna
darurile copiilor.
Am intrat în prima casă,
de fapt era un palat cu câteva zeci de camere, înăuntru o gălăgie
de nedescris, se vorbea o limbă apropiată de cea indiană, numai
înţelegeam nimic, eu mai auzisem vorbindu-se limba asta, dar se
vorbea în corturi, în mici case din cartierele mărginaşe ale
oraşelor. Ca să nu o mai lungesc, am împărţit cadourile mele, e
drept rămase după vremea ailaltă, copiii bruneţi cu burţile
dezvelite, dar bine hrănite, au privit cu dispreţ la motociclistul
meu din tablă şi la păpuşa de la arădeanca, apoi au sărit cu
picioarele pe ele distrugându-le. Părinţii, oameni cu dragoste de
copii, m-au prins de umăr şi cu un şut bine plasat am fost ajutat
să ajung la poarte într-o treime din timpul necesar. Cu durerea din
spate în urma şutului primit, am intrat în alt palat la fel de
mare, aici lucrurile s-au petrecut ca trase la indigou cu prima casă.
Mi-am zis, nu se poate,
asta nu este Ţara pe care o caut, am luat hotărârea de a mă
strecura pe coş să intru în Palatul Cotroceni. Zis şi făcut, am
coborât pe coş şi tocmai când vroiam să trec prin cămin pentru
a intra în cameră aud nişte voci, ascult cu atenţie, vorbeau în
germană, mai înţeleg câteva cuvinte din vremea când duceam
cadouri celor din Germania democrată. Unul era Preşedintele, altul
un consilier, vorbeau în germană despre România.
Atunci pentru mine a
fost clar, eram în România, dar românii plecaseră din ţară, iar
în locul lor erau cei ce vorbeau indiana şi cei care vorbeau
germana. Cred că ăştia dărâmaseră uzinele, combinatele,
complexele agricole, etc. Am întrebat din om în om şi am aflat că
românii nu sunt acasă, sunt plecaţi în ţări străine, iar cei
pe care i-am găsit, vor fi viitoarele elite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu