Totalul afișărilor de pagină

joi, 11 decembrie 2014

Scrisoarea lui Moş Gerilă către copiii români

                                                       Dragii moşului,
        Am plecat din Laponia cu daruri speciale pentru voi, un dor nespus, tovărăşesc, izvorât din cei 25 de ani de absenţă. Îmi amintesc şi acum cu fericire, de ziua în care primeam avizul partidului, personal al tov. N. Ceauşescu, pentru a împărţi daruri copiilor. Mă simţeam mândru când zburam cu renii mei spre ţara voastră, priveam din înaltul cerului şi acolo unde vedeam furnale multe, uzine şi forfotă pe străzi, ştiam că este România. Mai nou apăruse şi Casa Poporului, era un reper în plus.
Bucuria copiilor era fără margini atunci când apăream cu sacul meu de cadouri, fiecare primea câte ceva, nu mult, dar dat din suflet. După '90 am fost trecut pe linie moartă, a venit şmecherul capitalist, ăla de se autointitulează Moş Crăciun, un fante mercantil, corupt până-n măduva oaselor, a mituit pe cei mari şi mie abia de mi-a mai rămas Cuba. E greu, eu eram obişnuit cu egalitatea, ce primea un copil, primeau şi ceilalţi, acum altele sunt criteriile, unul primeşte o maşină luxoasă, altul nu primeşte nimic. Din acest motiv, plus dorul de voi, am plecat spre România. Mergeam liniştit la pas cu renii, privind din înaltul cerului pentru a găsi România. După timpul trecut de la plecarea mea din Laponia trebuia să fi ajuns, numai că nu găseam nici un reper care să-mi dea de înţeles că sunt deasupra României, numai vedeam coşurile furnalelor, uzinele, combinatele, nu se mai auzea zbieret de animale, singurii care zbierau erau nişte beţivi rătăciţi. M-am învîrtit în cerc deasupra locului unde credeam a fi Ţara căutată, deodată am văzut Casa Poporului, mai era lângă ea un fel de Biserică megalomanică, asta m-a derutat, ce să caute o uriaşă Biserică lângă un palat comunist. Este asta Ţara de o căutam, ori mă aflu pe ruina ei?
        Am coborât cu sania pe pământ, după deshămarea renilor şi hrănirea lor, mi-am luat sacul în spate şi am plecat pe la casele oamenilor, pentru a înmâna darurile copiilor.
Am intrat în prima casă, de fapt era un palat cu câteva zeci de camere, înăuntru o gălăgie de nedescris, se vorbea o limbă apropiată de cea indiană, numai înţelegeam nimic, eu mai auzisem vorbindu-se limba asta, dar se vorbea în corturi, în mici case din cartierele mărginaşe ale oraşelor. Ca să nu o mai lungesc, am împărţit cadourile mele, e drept rămase după vremea ailaltă, copiii bruneţi cu burţile dezvelite, dar bine hrănite, au privit cu dispreţ la motociclistul meu din tablă şi la păpuşa de la arădeanca, apoi au sărit cu picioarele pe ele distrugându-le. Părinţii, oameni cu dragoste de copii, m-au prins de umăr şi cu un şut bine plasat am fost ajutat să ajung la poarte într-o treime din timpul necesar. Cu durerea din spate în urma şutului primit, am intrat în alt palat la fel de mare, aici lucrurile s-au petrecut ca trase la indigou cu prima casă.
Mi-am zis, nu se poate, asta nu este Ţara pe care o caut, am luat hotărârea de a mă strecura pe coş să intru în Palatul Cotroceni. Zis şi făcut, am coborât pe coş şi tocmai când vroiam să trec prin cămin pentru a intra în cameră aud nişte voci, ascult cu atenţie, vorbeau în germană, mai înţeleg câteva cuvinte din vremea când duceam cadouri celor din Germania democrată. Unul era Preşedintele, altul un consilier, vorbeau în germană despre România.
        Atunci pentru mine a fost clar, eram în România, dar românii plecaseră din ţară, iar în locul lor erau cei ce vorbeau indiana şi cei care vorbeau germana. Cred că ăştia dărâmaseră uzinele, combinatele, complexele agricole, etc. Am întrebat din om în om şi am aflat că românii nu sunt acasă, sunt plecaţi în ţări străine, iar cei pe care i-am găsit, vor fi viitoarele elite.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu