duminică, 18 octombrie 2015

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" II

     
Am să încerc să descriu casa împreună cu oamenii şi ocupaţiile lor. Aşa cum am mai scris, casele anilor '50 aveau o prispă, din care se intra într-o tindă, de aici prin două uşi, una în dreapta camerei, alta în stânga se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, aici erau ţinute în lada de zestre hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Cealaltă era „camera de zi”, aceasta era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit, soba era joasă cu vatra mare, nu avea uşă la gura , când era cazul, se punea o tablă pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, trăgeau jarul pe vatra sobei, apoi pe grătar  ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, trăgeau un scaun în faţa sobei, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.
Obligatoriu în cameră erau două paturi. Acestea erau înalte, având la capete două capre din lemn pe care se sprijineau scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.
Într-unul din paturi dormeau părinţii cu copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe pat se punea nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână, pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi. În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearceaf.
Un lucru important, întotdeauna patul era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de căldură.
Tavanul, era de fapt o podină din scândură bine îmbinată cu grinzi interioare . La grinzile din cameră gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, puneau panerul (un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel cu acelea în care duc gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.
Seara la cină, strânşi în jurul mesei joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, discutam programul de a doua zi. De fapt era monologul tatălui prin care împărţea sarcinile pe fiecare în parte. Discuţia putea fi cam aşa :
-Gheorghe, mâine mergi cu gâştele, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi de mâncat, mânânci cât ceilalţi.
-Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă, îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Clar? Era clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.
-Vasile, după ce vii de la şcoală la 12, mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi lecţia.
  • Zamfiro, tu iei vaca, şti ce ai de făcut, nu trebuie să te mai dădăcesc.
  • Nicolae, iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei dimineaţa să fi acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”. La ora cinci să fim pe loc.
  • Floare, tu supraveghează copiii şi vezi de casă, poimâine toată lumea la sapa porumbului.
  • Bine omule, răspundea femeia căutându-şi de treabă.
Aşa arăta o zi la ţară până prin 1962.
     În '62 s-a încheiat colectivizarea, au mai rămas oameni care nu au vrut să se înscrie în colectiv, nu mulţi, dar au mai rămas. Pe aceştia, colectivul i-a scos din tarlaua unde îşi aveau terenul în proprietate şi le-au fost date alte suprafeţe de teren la marginea tarlalei colectivului, de multe ori în zone unde pământul era prost.
Oamenii au început să muncească la colectiv, la început mai greu, apoi s-au obişnuit, când legumele au început să se coacă, venea fiecare cu un ardei, o roşie, un castravete. Erau controlaţi la plecare de către paznic, controlul era formal, paznicul lua şi el aşa că tăcea, vorba proverbului :” o mână spală p-alta şi amândouă faţa”.
      Oamenii au fost nevoiţi să se înscrie la colectiv şi cu animalele de povară, caii şi boii. Numai că, au fost opriţi puţini cai, restul au fost omorâţi pe prundul Ialomiţei, de acum urma să se lucreze mecanizat, nu mai era nevoie de cai. În „Obor” un cal se vindea cu 5 lei, dacă îl cumpărai, nu ajungeai cu el acasă, pe drum îl confisca miliţia. A fost cea mai mare decimare de cabaline din istoria noastră.
După plecarea ruşilor în 1957, partidul (PMR) a luat hotărârea de a industrializa Ţara. Încet, încet, lucrurile au început să se mişte. Nu pot merge mai departe cu povestirea până nu voi spune câteva cuvinte despre situaţia din Ţară.
    Partidul Comunist din România (abreviat PCdR) este numele sub care Partidul Comunist Român a funcţionat timp de 24 de ani (1921-1945), dintre care 20 de ani în ilegalitate (1924-1944), dirijat de la Moscova prin Comintern, al cărui membru era. Interzicerea PCdR de către Guvernul Ion I.C. Brătianu (6), la 5 aprilie 1924, s-a datorat în special faptului că, încă de la înfiinţare, acesta a susţinut că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România Mare să se dezmembreze şi să dea înapoi Basarabia ruşilor, Transilvania ungurilor şi Dobrogea bulgarilor.[1]
PCdR şi-a schimbat numele în PCR după 23 august 1944, însă oficial redenumirea a avut loc la 16 octombrie 1945, cu ocazia primei Conferinţe a Partidului Comunist.
Toate acţiunile comuniştilor din perioada interbelică au fost urmărite de poliţie şi „Siguranţa Statului”, mulţi lideri comunişti au ajuns în puşcări. Din aceste motive plus o stare de inferioritate pe care o simţeau faţă de liderii partidelor istorice şi intelectualitaea acelor vremuri, începând cu 1947 partidele istorice au fost desfiinţate, iar liderii lor arestaţi.
Mai multe în viitorul articol.
Mulţumesc pentru poză : historia.ro

Un comentariu:

  1. Aici se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit, soba era joasă cu vatra mare, nu avea uşă la gura sobei, când era cazul, se punea o tablă pentru a opri eventualele scântei, ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne, ori o zvârlugă de peşte, trăgeau jarul pe vatra sobei, apoi pe grătar, ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, trăgeau un scaun în faţa sobei, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.

    RăspundețiȘtergere

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...