Totalul afișărilor de pagină

duminică, 29 noiembrie 2015

O zi de iarnă la ţară II

     
După ce am mâncat, am hrănit și animalele, apoi am plecat la săniuş. Înotam prin nămeţii drumului, nimeni nu făcuse pârtie, zăpada trecea cu mult peste bocancii noştri, era o potecă îngustă pentru picior, ori noi aveam şi saniuţele, din această cauză, lupta noastră cu omătul era şi mai mare. Am ajuns la locul de săniuş, aici era o pantă de unde ne puteam da drumul cu săniile la vale, doar că, nimeni nu tasase zăpada ori prin asemenea nămeţi sania nu putea aluneca. Deziluzia noastră, a celor peste 20 de copii care ne strânsesem la poalele dealului, era mare. Căutam soluţii, fiecare propunea ceva fantezist, imediat ne înflăcăram, apoi după încercarea nereuşită , ne desumflam. Ultima încercare a fost, la propunerea unuia cu mult mai mare decât noi, aproape flăcău, să urcăm toţi dealul fără sănii, apoi să coborâm şi iar să urcăm şi să coborâm până ce se va tasa zăpada. Cu bucurie şi speranţă în suflet, înarmaţi cu entuziasmul specific vârstei, am început să urcăm dealul, puneam un picior, aluneca celălalt, apoi cu chiu cu vai urcam un metru doi, iar alunecam, dar voinţa noastră era prea mare, după multe încercări am reuşit, să urcăm. De coborât a fost uşor, am venit mai mult rostogolindu-ne, odată ajunşi jos, am aruncat priviri pline de speranţă spre viitoarea pârtie, în afara unor şanţuri adânci nu era nimic. Trebuia reluată operaţia, numai că noi obosisem, iar entuziasmul dispăruse. Am privit cu coada ochiului spre cel cu ideea, el nu urcase, hainele lui nu erau pline de zăpadă ca ale noastre, atunci am înţeles, îşi râsese de candoarea noastră. Într-un târziu am plecat. Eram trişti, îngheţaţi şi cu picioarele ude.
     Supăraţi din cauza eşecului de la săniuş, încă îngheţaţi, am început să ne facem temele pentru a doua zi la şcoală. Era greu ca 4 copii să-şi facă lecţiile în aceeaşi cameră. Unul citea lecţia cu voce tare, altul scria, ăl de scria nu se putea concentra din cauza celui, care citea tare. Cel mai bine era de fratele cel mare, el nu învăţa niciodată acasă, lecţia o reţinea din clasă, iar de scris îi scria unul dintre fraţii mai mici, altfel, când rămâneam cu el acasă, ne punea, să facem treburile cele mai grele.
La şcoală doi învăţam de dimineaţă, doi după amiaza. Cei care eram acasă îl ajutam pe tata la treburile gospodăriei. Mama, în general protesta, ar fi vrut să nu participăm la corvezi , motivând că suntem nişte copii. Tata îi răspundea apostrofând-o :”puţină minte ai femeie, copiii trebuie să se obişnuiască de mici cu treburile, ca mai târziu să nu le vină greu. Ai văzut copiii lui Gheorghe a lu' Turcu, nu au fost puşi la treabă şi acum sunt oameni la casele lor şi tot bietul Gheorghe le face treburile în gospodărie. Lasă-i să înţeleagă, căci numai muncind, îşi pot produce cele necesare vieţii”. „Ai dreptate omule, răspundea mama oftând, doar că îmi este tare milă de ei”.
În general aşa ne petreceam timpul în zilele de iarnă. Mama împletea ciorapi din lână pentru toţi , sau ţesea uimitoarele „aşternuturi”înflorate şi migăloase, era renumită ţesătoare, multe femei veneau la mama să înveţe arta ţesutului.
     Tot mama era aceea care încerca să ne ţină mintea trează, ne obişnuise să ascultăm „teatru la microfon”şi alte emisiuni culturale la minunatul nostru difuzor. Nu voi face nici un comentariu pe marginea tezei: "era mai bine atunci, sau este mai bine acum". Cred că fiecare generaţie care contribuie la bunul mers al societăţii,  poate avea părţi bune şi rele, depinde unde ne poziţionăm.
Mulţumesc pentru poză : amintirifrumoase.ro

Un comentariu:

  1. Trebuia reluată operaţia, numai că noi obosisem, iar entuziasmul dispăruse. Am privit cu coada ochiului spre cel cu ideea, el nu urcase, hainele lui nu erau pline de zăpadă ca ale noastre, atunci am înţeles, îşi râsese de candoarea noastră. Într-un târziu am plecat. Eram trişti, îngheţaţi şi cu picioarele ude.

    RăspundețiȘtergere