luni, 15 februarie 2016

Colectivizarea I


      
        Lătratul câinilor şi bătăile puternice în poartă l-au făcut pe Ion să sară din pat.
         -Ce-i Ioane, ce se aude?Cine bate în poartă la ora asta? Stana s-a ridicat în capul oaselor. Ion a aprins un chibrit, s-a uitat la ceasul de masă, era ora două din noapte.
        -Cine să fie? Bărbatul îşi puse pe spate o bundă şi numai în izmene, descuie uşa şi strigă de pe prispă.
        -Care eşti bă la ora asta? Acum oamenii cinstiţi dorm! Voi ce vreţi?
        -Ioane, se auzi glasul primarului, îmbracă-te şi vino cu noi la postul de miliţie!
       - Nu merg!. Vin mâine pe ziuă, nu noaptea ca lotrii.
    -Ai să vii acum omule, pentru tine au venit niște tovarăși de la raion. Au o daravelă de rezolvat cu tine. Mergi te-mbracă şi vino cu noi! Te aşteptăm! Ion speriat a intrat în casă, a aprins lampa, apoi a început să se îmbrace.
  • Unde mergi la ora asta? Nevasta, într-o cămaşa lungă cusută cu arnici pe la manşetele creţe , privea nedumerită la bărbat. Ion se îmbrăcă repede şi pe tăcute. Stana a înţeles că se întâmplă ceva rău. S-a aşezat în genunchi în faţa icoanei „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” şi a început să se roage.
    Ion a terminat de îmbrăcat, s-a apropiat de patul unde dormeau copiii, i-a învelit  mai bine cu procovul, apoi a aruncat ochii roată prin toată camera. Parcă voia să-şi fixeze în minte toate detaliile. Pereţii, îmbrăcați cu șervetele cusute de Stana și de fata lor de 12 ani, erau văruiți. În cameră se aflau două paturi cu saltele de paie, într-unul dormea el cu nevasta, în celălalt dormeau cei patru copii, trei băieți și o fată.
 Avea presimţirea că nu va veni prea repede acasă. Nevasta s-a ridicat din faţa icoanei. Ion a încercat să o liniştească :
          -Stai liniştită, dimineaţă sunt înapoi. Am să le spun că nu mă înscriu la colectiv, vor înţelege, sunt oameni luminaţi.
            -Măi omule, hai mă să ne înscriem, avem 10 pogoane de pământ, doi cai, două vaci şi 20 de oi. Ne înscriem cu ele, apoi ce-o face lumea cealaltă, vom face şi noi.
            -Tu să taci muiere proastă! Dacă voi da tot ce am colectivului, ce vom mânca? Din ce vom trăi? De ce nu le plătesc? Să-mi plătească pământul. Eu l-am primit în '45. Am luptat pe front, apoi m-au împroprietărit. Am muncit cu palmele mele să pot să-mi cumpăr animalele din curte. Aşa am asigurat mâncarea pentru noi. Dacă eu astăzi mă înscriu la colectiv, le dau tot ce am, voi ce veţi mânca? Ion era cătrănit, de afară se auzea cum loviturile în poartă se înteţeau. Hărmălaia de câini era mare. Luminile se aprinseseră în mai multe case. Pitiţi pe după perdele, gospodarii se uitau afară neliniştiţi
           -Hai să mergem, zise bărbatul ieşind pe poartă.
Prin întuneric Ion încerca să vadă câţi oameni au venit la poarta lui şi mai ales cine sunt. Recunoscuse vocea primarului .Până la postul de miliţie s-a mers în tăcere. Au intra în clădire, un petromax lumina încăperea. Pe un scaun, în spatele unui birou mare din lemn masiv, murdar, pe care se afla un baston de cauciuc, stătea un tip în costum, cu cravată, iar pe cap avea o pălărie cu boruri mari trasă pe ochi. Însoţitorii lui Ion s-au aşezat pe scaunele puse pe lângă pereţii camerei. Bărbatul a rămas în picioare cu căciula în mână.
           -Ioane, ştii de ce te-am chemat? Omul de la raion vorbea calm, chiar mieros.
           -Nu ştiu, cred că-mi veţi spune, că d-aia mă aduserăţi ca pe rege cu alai.
           -Măi Ioane, hai să terminăm repede şi să mergem la culcare. Noaptea, oamenii normali dorm.
           -Aşa zic şi eu. Ion a fost păcălit de vocea dulceagă a instructorului de partid.
          -Păi dacă vrei să terminăm, semnează mă băiete hârtia asta! Omul de la raion îi întinse hârtia în care erau înscrise pământurile, animalele şi uneltele agricole pe care le avea în proprietate.
Ion a luat hârtia, a adus-o mai aproape de lumină şi a început să citească. S-a dumirit repede despre ce era scris în hârtie.
          -Îmi pare rău, eu nu semnez aşa ceva. Ţăranul puse cu grijă hârtia pe birou.
La auzul acestei negări vehemente, instructorul de la raion îşi împinse cu un bobârnac pălăria pe ceafă, apoi ţipă :
         -Ce-ai zis mă? Bă tu crezi că eu am venit în miez de noapte până în satul vostru, să aud că tu îmi spui verde în faţă, că refuzi să respecţi directiva Partidului Muncitoresc Român? Ioane, înţelege ce îţi spun! De aici pleci acasă, dacă semnezi nenorocita aia de hârtie, dacă nu, nu mai vezi soarele! Bă tu înţelegi? 'Tu-ţi dumnezeii mă-ti, cum crezi că mă pot duce în faţa şefului, să-i spun că un dobitoc de ţăran, nu vrea să semneze? Măi Vădane, instructorul se întoarse cu faţa spre şeful de post, un zdrahon de aproape 2 metri înălţime, i-a vezi mă, poate te faci tu, înţeles!
Plutonierul de miliţie s-a apropiat de birou, a luat bastonul de cauciuc, apoi cu el bătând ameninţător în propria palmă, s-a proptit în faţa lui Ion.
         -Ia zi mă, semnezi, sau nu!? Spune-mi de la început, să nu pierd timpul!
        -Nu semnez tovarăşe, abia am căpătat pământul, cum să-l dau degeaba? Plătiţi-l şi vi-l dau! Vreţi să mor de foame cu copiii în casă?
  • Ce faci mă, tu te tocmeşti cu noi? Stai mă, să-ţi dau eu ţie! Plutonierul a început să-l lovească cu bastonul de cauciuc peste spate şi peste picioare. La început s-a ţinut tare, apoi a început să ţipe. Instructorul de partid a făcut semn miliţianului să se oprească. Apoi s-a adresat lui Ion:
  • Spune mă, semnezi? Ne-am cam înfierbântat. Eşti om în toată firea şi te porţi ca un copil. Mă Ioane, te învăţ ca pe fratele meu, semnează! Fii atent la mine, tu pleci de aici, după ce semnezi că eşti de acord  să intri în colectiv. Că semnezi acum, sau peste doi ani, atunci vei ajunge acasă. Gândeşte-te! Du-l mă la beci. Masivul miliţan l-a luat mai mult pe sus şi la târât pe nişte scări de lemn care scârţiau la fiecare pas. Beciul era un fost depozit de băuturi care aparţinuse unui boier, ca de altfel toate construcţiile din jur, inclusiv castelul măreţ în care era sediul Primăriei. Miliţianul a scos o legătură de chei din buzunar, a ales una, apoi a deschis uşa masivă din stejar întărită cu platbande groase din fier forjat, apoi l-a împins pe Ion înlăuntru. Jandarmul a ferecat uşa cu zgomot,apoi a plecat. Rămas singur în întunecimea beciului, Ion se gândea la soarta lui. Copil sărac, muncise de mic ca argat la curtea boierească, boierul văzându-l băiat isteţ, l-a dat la şcoală unde a învăţat 5 clase. Gândea să facă din el un supraveghetor. A izbucnit războiul. Au început să apară lipsurile. Lumea o ducea greu. Numărul văduvelor şi orfanilor creştea în fiecare zi. Zilnic veneau veşti sumbre de telefon, a murit Gheorghe al Samfirei la Cotul Donului, „Dumnezeu să-l ierte”, murmura mulţimea de oameni. O dată vestea dată, începeau bocetele, plângeau mamele, soţiile, copiii şi pietrele plângeau de atâta jale.
    În '44 primise ordin de încorporare. A fost greu, a înfruntat multe greutăţi. A ajuns până-n munţii Tatra din Cehoslovacia. În mai '45 a fost lăsat la vatră. Primise şi el pământ în primăvară când cu reforma lui Groza. În '46 se însurase cu Stana, fată vrednică şi frumoasă. Împreună munciseră pământul lui şi pogonul dat ei de zestre , reuşisră să-şi facă o gospodărie frumoasă. Copii erau sănătoşi, ăl mare, Florin, avea 14 ani, învăţa bine, era vrednic, umbla cu el la muncile câmpului. Şi de ceilalţii copii era mulţumit.
    Acum era aici, în beciul Miliţiei, ca un hoţ de rând. Nu va semna acea hârtie. E pământul lui. Munca lui. Nu va da un petic de pământ sau vreo coadă de vită colectivului. Dacă vor pământ şi animale, să le cumpere! Doar aşa vrea, să-i plătească cinstit. Mâine îi va spune răspicat instructorului de partid: „plătiţi, vă dau tot, nu plătiţi, nu vă dau nimic!”. Nu-l sperie pe el câteva înjurături şi câteva bastoane. Că doar nu are miliţianul ăstă mâna mai grea ca a sergentului pe care l-a avut pe front... Era în primăvara anului 1961.
    Va urma 
    Mulţumesc pentru poză : adevărul.ro


-

4 comentarii:

  1. -Ce-ai zis mă? Bă tu crezi că eu, am venit în miez de noapte până în satul vostru, să aud că tu îmi spui verde în faţă, că refuzi să respecţi directiva Partidului Muncitoresc Român? Ioane înţelege ce îţi spun. De aici pleci acasă, dacă semnezi nenorocita aia de hârtie, dacă nu, nu mai vezi Soarele. Bă tu înţelegi? 'Tu-ţi dumnezeii mă-ti, cum crezi că mă pot duce în faţa şefului să-i spun că un dobitoc de ţăran nu vrea să semneze? Măi Vădane, instructorul se întoarse cu faţa spre şeful de post, un zdrahon de aproape 2 metri înălţime, i-a vezi mă, poate te faci tu înţeles.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ca de obicei , m-am intors la perioada in care mama i-mi povestea exact asa cum scri tu acum !

    RăspundețiȘtergere
  3. Am trăit acele vremuri, eram copil mic atunci când tata, care avea vreo 15ha a fost obligat să intre în colectiv, altfel îl închideau, că „ținea satul în loc”. Scriitură frumoasă,narațiunea curge firesc. Mai aștept...
    Steluța Crăciun

    RăspundețiȘtergere

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...