Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Istoria așa cum a fost. Prietenii.

                        
      Lucrările pe șantier erau aproape gata, se lucra la finisările interioare. De un an de zile Ion ocupa funcția de maistru. Inginerul primise o rulotă nouă cu două încăperi, în încăperea din stînga era biroul lui, în cea din dreapta își avea biroul secretara și maistrul Ion Irimia. Secretara, care era și pontatoare, dar ținea și evidența contabilă primară a șantierului, era o femeie la 35-40 de ani, înaltă, cu părul șaten strâns într-un coc uriaș, ochii albaștri ca cerul după ploaie în diminețile de mai, purta bluze cu decolteu generos. Era o femeie frumoasă, fără a fi grasă, era împlinită la corp,  avea picioare cu gleznă fină și pulpe armonios împlinite.
Ion, mai toată ziua era plecat la punctele de lucru, revenea în birou doar pentru masa de prânz și seara pentru raportul de lucru. De fiecare dată când intra în birou, aroma plăcută de cafea îi atrăgea atenția. Zoie, ăsta era numele secretarei, îi punea pe birou, ceașca cu licoarea neagră plăcut mirositoare. La început Ion a încercat să refuze, nu era obișnuit să bea cafea, avea împresia că îl amețește, el băuse până atunci ”Unica” și mai nou ”Menado”, cafea din năut, ușor, ușor s-a obișnuit cu băutul cafelei adevărate. Cu timpul nu a mai simțit acea amețeală din cauza cafelei. Când Zoie se apleca, să pună ceașca cu cafea pe birou în fața lui, avea o tresărire, simțea că gestul era ostentativ, avea numai scopul de a-i arăta frumoșii ei sâni ce păreau gata să sară din sutien. Ion încerca atunci un sentiment de neliniște amestecat cu pudoare dar și o atracție puternică. Mirosul plăcut al femeii îi provoca simțurile, acei sâni albi, pufoși, catifelați, plăcuți la pipăit, cum îi spune imaginația, începuse să-i dea insomnie. Prin stomacul lui Ion zburau, agitați, fluturi neîmblânziți. Imaginea femeii îl atrăgea ca un magnet, dimineața pleca zorit spre serviciu, Zoie ajunsese pentru el un drog, trebuia să o vadă. Într-o după amiază un muncitor l-a anunțat că este chemat de inginer. A mers la birou, când a vrut să bată în ușa din stânga, secretara i-a spus că inginerul a fost convocat urgent la sediul întreprinderii. Nu știe motivul, a rămas ca el, Ion , să facă programul pentru a doua zi și să încheie raportul de lucru pentru ziua respectivă.  Conștiincios s-a așezat la birou, hotărât să facă ce îi trasase inginerul ca sarcină. Secretara l-a întrebat dacă vrea o cafea, Ion a dat din cap fără să se uite la femeie. Ar fi vrut să o privească, îi era jenă, niciodată nu o privea în ochi, privirirea lui rămânea întodeauna înfiptă în decolteu. Cu ceașca de cafea în față, Irimia s-a apucat de lucru, pentru a avansa mai repede cu raportul, secretara și-a tras un scaun în fața lui, apoi i-a dictat datele culese de la echipele de lucru. Când toate au fost gata, Ion a ridicat ochii din hârtii, acolo îi ținuse tot timpul cât scrisese, a privit-o în fața pe fată, apoi i-a zis:
-Mulțumesc Zoie. Mi-ai fost de un real folos. Era, poate, prima dată când privea mai sus de decolteul ei.
-Pentru puțin, tovarășe maistru.
-Spune-mi Ion, suntem colegi, nu trebuie să ne formalizăm
-Bine Ioane, am uitat să-ți spun, șoferul când a venit să-l ia pe tovarășul inginer, vorbea ceva și despre Miliția Economică, nu am înțeles ce. Ai vreo idee?
-Cine știe, nu are legătură cu noi.
-Ioane, te privesc de mult, ești un om minunat, mi-ar place să stăm de vorbă mai mult, simt că pot avea încredere în tine. Sunt o femeie singură, am un copil de crescut, am râmas văduvă în urmă cu 5 ani. E greu să nu ai cu cine te sfătui. De mult voiam să-ți cer ajutorul.
-Îmi placi ca femeie, ca om, îmi place cum îți îndeplinești sarcinile de serviciu, de ce să mint, mă chinuie sânii tăi, sunt frumoși, provocatori, incitanți, plini de senzualitate, din aceste motive mâine voi cere să fii mutată în altă parte, de altfel voi face un referat care te va ajuta să promovezi. Ion a rostit dintr-o suflare toate cuvintele, simțea că dacă s-ar fi oprit nu le-ar mai fi putut spune
-De ce vrei să mă muți de aici, îmi place cu voi, m-am obișnuit, nu vreau să fiu avansată, vreau să lucrez cu tine și inginerul Popescu.
-Fată, dacă mai rămâi aici mă îndrăgostesc de tine și nu vreau, am o nevastă iubitoare, patru copii minunați, ce se va alege de toate?
-Nu știu, îți promit că niciodată nu îți voi cere să divorțezi, nu voi dori să te desparți de copiii tăi. Ioane, te iubesc, nu ți- am spus până acum, sufăr, am făcut bluzele astea cu nasturi special pentru tine. Când nu ești în birou, întodeauna închei nasturii, îi deschei doar când te aud venind. Doar tu ai dreptul să vezi decolteul meu, pentru că, doar pentru tine trăiesc. Copilul îmi dă forță să merg mai departe, dar tu prin prezența ta, prin dragostea mea, ai umplut golul din sufletul meu suferind. Tu îmi dai putere, îmi umezești buzele arse cu roua speranței. Nu cerșesc milă, vreau doar să te știu aproape. În timp ce vorbea, femeia s-a apropiat de biroul lui, acesta, hipnotizat  s-a ridicat de pe scaun și a venit în întâmpinarea ei. S-au prins într-o îmbrățișare puternică, voiau să se contopească, să fie o singură ființă, un singur suflet și o singură inimă care să bată pentru amândoi. În Ion renăscuse tânărul care nu avusese timp de iubire, știuse doar să muncească. El Și Stana nu au stat să se mângâie, să se desmierde, să-și spună cuvinte dulci, au știut să muncească. Când se întâlneau seara, ceea ce ar fi trebuit să fie dragoste, se transforma într-un sex banal, gândul îi era întodeauna la ce va pune a doua zi pe masă și nu la femeia care aștepta mângâierea lui. Nu era un om rău, își prețuia femeia, nu își pusese problema dacă o iubea, sau nu. Îi făcea plăcere să fie cu ea la muncă, era vrednică, îi plăcea cum educa copiii, apoi plecase la oraș, se întâlniseră mai rar. De când erau la oraș, momentele lor de intimitate se răriseră, copiii erau mari, camere puține. Duminica ce mai profitau, atunci  le dădea câte un leu de fiecare copil și îi trimiteau la film, așa puteau rămâne preț de două ore singuri. Era mai mult o obligație, vedea în ochii Stanei dorința, avea nevoie de mângâiere, de un cuvânt bun, era obosită, surmenată de griji și muncă. Nu se plângea, era supusă, iubitoare cu toți, dacă pe el, sau pe copii, îi durea ceva, ea suferea alături de ei. Venea obosită de la serviciu, spăla, gătea, călca, ofta când unul era trist, se bucura de bucuria fiecăruia, era un om minunat. Ce putea face, să abandoneze acest om minunat?
-Nu pot Zoie să-mi înșel nevasta, e prea mult pentru mine. Țin foarte mult și la statutul meu, ce vor zice oamenii? Sunt membru de partid, nu pot. Ion vorbea cu greutate, simțea că se rupe ceva în el, cu fiecare cuvânt spus.
-Ioane, să fim prieteni, ajută-mă atunci când am nevoie. Nu vreau să fii ibovnicul meu, fii prietenul, fii sprijinul meu, fii umărul pe care să pot plânge, când greutățile mă copleșesc. Femeia vorbea cu lacrimile șiroi pe obraz.
-Zoie, vreau să-mi fii prietenă, vino duminică cu băiatul pe la mine, are 10 ani, se va juca cu Gicu al meu are aceiași vărstă, te aștept la 12, vom mânca împreună. Cu nevastă-mea te cunoști, te rog, vino! E tot ce pot face. Ion era vizibil emoționat, bărbia îi tremura ușor, fața îi era răvășită.
Liniștea a fost spartă de scrâșnetul puternic al unor pneuri de mașină. Cineva pusese frână bruscă unei mașinii lângă rulotă.
În ușa biroului s-au auzit ciocănituri puternice.
-Da intră, spuse Ion ușor iritat de faptul că fusese întrerupt, dar și de modul brutal în care bătea în ușă.
Ușa s-a deschis, în pragul ei s-a oprit locoteneul de miliție Ciupercă însoțit de un subofițer.
-A, tovarășul maistru Irimia, ce mai faceți? Ofițerul de miliție voia să pară jovial, Ion a înțeles imediat, că este o legătură directă, între plecarea intempestivă a inginerului Popescu și vizita inopinantă a locotenentului Ciupercă.
-Cărui fapt datorăm vizita dumneavoastră? Ion a întrebat pe un ton arțăgos, semn că nu-l iertase definitiv pe ofițer.
-Întodeauna vin cu vești proaste, maistrul Boboază trebuie să se elibereze, dar pentru a fi credibil că s-a îndreptat, a ”turnat” pe inginerul Popescu. În hârtia incriminatorie scrie negru pe alb că de furtul sacilor cu ciment știa și inginerul Popescu, mai mult decât atât, că ar fi fost ideea lui. Mai spune Boboază că, în acele zile Popescu ar fi avut nevoie de 10.000 de lei să facă nunta fetei și să-i cumpere zestre. Dumneavoastră știți ceva de acest lucru?
-Da, știu. Are dreptate Boboază, într-adevăr avea nevoie de bani. A rezolvat problema cum a putut, pentru mobilă a făcut rate la magazin și a cumpărat tot ce trebuia fetei. În ce privește banii de nuntă, s-a descurcat cum a putut. Socrul  i-a dat vinul și țuica, părinții lui făina și un porc, din banii lui a plătit restul. Ion era stăpân pe el și vorbea hotărât, se vedea că spune adevărul.
-Păreți a fi în temă cu toate problemele tovarășului inginer, ofițerul era încă suspicios, vorbele lui Ion îl făceau să încline balanța în favoarea lui Popescu. Îl cunoștea bine pe Irimia, știa că este un om integru, mai mult, spusele lui Ion coincideau cu spusele inginerului. Mâine trebuie să verifice la contabilitate dacă a avut rate și în ce sumă. Și totuși, așa de mult să se fi degradat doi oameni încât să facă un denunț calomnios? Reclamația lui Boboază era semnată și de complicele lui Brașov. Trebuie să meargă chiar acum la penitenciar să discute  cu cei doi.
-Bine, vă las, sau dacă vreți vă duc până-n centru cu mașina.
-Mulțumesc, mașina dumneavoastră nu este cel mai îmbietor mijloc de transport. Vreau să vă întreb ceva: inginerul Popescu, este reținut?
-Da, este la noi, nu are ”ordonanță de reținere”, totuși nu cred că în noaptea asta va ajunge acasă. Vom vedea mâine ce va fi. Seara bună! Ofițerul a salutat, apoi aplecat urmat de subofițerul care îl însoțea.
Duminică, bărbierit, îmbrăcat cu cămașă albă și pantaloni de stofă călcați la dungă de Stana, aștepta musafirii. Nevasta plecase de dimineață la piață, deși venise ora când musafira trebuia să sosească, ea întârzia. Sanda, se făcuse fată mare, era ultimul an la liceu, acum pregătea masa așa cum îi lăsase Stana vorbă tainică.
-Sanda, știi cumva de ce întârzie mamă-ta? Vocea lui Ion era ușor îngrijorată.
-Nu știu tată, probabil o fi aglomerație în piață. Mama lăsase vorbă să invităm pe Popescu cu nevasta. Am uitat să îi anunț.
-Lasă că am trimis eu pe Costel, trebuie să sosească.
Nici nu au terminat bine vorba și pe portiță au intrat  întâi Sofia, apoi Zoe cu băiatul, apoi o femeie pe care Ion nu a cunoscut-o, iar la urmă inginerul Popescu. Doua dintre femei împreună,   cu Tavi Popescu, s-au îndreptat spre masa așezată la umbra dudului. Necunoscuta de mână cu Gelu, băiatul lui Zoe s-au îndreptat spre casă. Contrariat bărbatul a privit atent femeia care mergea spre casă, din spate semăna cu Stana, mergea la fel ca ea, doar că pășea mai săltat. Inginerul Popescu a observat nedumerirea de pe chipul prietenului său.
-Ce e Ioane, nu îți cunoști femeia?
Ion a bâiguit ceva, vorbele s-au rostogolit în gât, fără să scoată vre-un sunet, arăta cu degetul spre casă, privea întrebător spre cei de la masă, nu înțelegea nimic. Văzuse o femeie elegantă, cu părul șaten tapat, lăsat pe umeri și prins într-o plasă fină. Stana lui avea cozi bogate și purta batic, sau basma, ori doamna care intrase în casă era cu capul descoperit. Sanda, fiica lui, privea de departe la taică-su și se amuza de nedumerirea lui.
-Tată, nu îți mai cunoști nevasta?
-Tu ai știut că merge la coafor? Mie mi-a spus că merge în piață să cumpere ce mai avea nevoie, acum ce facem?
-Stai liniștit tată, mama a lăsat toate lucrurile în regulă, Florin, înainte de a pleca la Mărioara, a făcut toate cumpărăturile. Toți am complotat, ideea a fost a lui tanti Zoe. Mama mai are să-ți spună ceva, dar asta o poate face numai ea. Acum stați la masă, până vine mama vă servesc eu. Costele, ia sticla cu țuică din dulap, ceștile și pune-le pe masă.
-Te-ai liniștit Ioane, Zoe îl privea cu dragoste de frate. Ăsta e cadoul meu pentru tine, propria-ți nevastă. Bărbatul nu înțelegea nimic.
-Tavi, cum a fost? De ce s-au oprit așa de brutal la tine?
-Inițial a venit un subofițer la sediu, unde fusesem chemat de directorul adjunct, ăsta, de când cu Boboază, care îi este văr primar, nu mă mai suportă, cum îți spuneam, a venit subofițerul și politicos m-a invitat la sediul miliției să dau o declarație. M-am urcat cu el în mașină, fără să-mi fac probleme, știam că sunt curat. În sediul miliției am intrat într-un birou, aici plutonierul m-a rugat să aștept,  va veni locotenentul Ciupercă și vom discuta. Au trecut vreo zece minute când ușa se deschide și în cadrul ei se oprește o matahală de om cu o burtă proeminentă și umerii largi cât ușa. Era o namilă îmbrăcată în haine de ofițer de miliție, iar pe umeri cu stele de colonel, când m-a văzut cu cravată la gât, elegant, s-a oprit lângă mine și din gât s-a auzit un fel de bubuitură:
- Ce e mă burjuiule cu tine aici?
-Am venit să dau o declarație, am răspuns calm, neștiind ce mă așteaptă.
-Dumnezeii mă-ti, pe cine păcălești mă, auzi domnu* dă declarații, spune bă ce ai furat? Spune mai repede că nu am timp de tine. Știi mă cine sunt eu? Eu sunt ”Ăl de te face să spui și laptele care l-ai supt de la mă-ta”. Ai înțeles?
-Nu am înțeles, nu am ce să spun și mai ales nu am furat nimic. Simțeam că pe spate îmi curgea o transpirație rece ca gheață. Am realizat că sunt la cheremul călăului care duhnea de la o poștă a rachiu. Am privit în jur, totul era rece, birourile, scaunele, fișetele, simțeam că trăiesc un coșmar.
-Bă, s-a auzit din nou bubuitul vocii colonelui, eu sunt Dumnezeul în acest serviciu, nu am ajuns șef pentru că am făcut anchete subtile,  am ajuns șef pentru că bandiții, de frica mea spuneau tot și ceva în plus dacă trebuia, numai să nu-mi intre pe mâna. Să începem, ce ai de spus?
-Nimic, nu am făcut nimic ilegal și nu accept tonul dumneavoastră. Popescu se ridicase în picioare, deși era un om de 1,84 metri, abia îi ajungea lui Păstârnac, ăsta era numele colonelui, la umeri. Colonelul încerca să-l domine, inginerul știindu-se curat se uita în sus și-i susținea privirea. Fulgerător mâna, cât o lopată a lui Păstărnac, s-a ridicat pentru a-l lovi pe Popescu, deschiderea bruscă a ușii a făcut ca mâna colonelului să rămână suspendată în aer.
-Ce e mă? Ce dai buzna? De ce nu bați la ușă?
-Să trăiți tovarășe colonel, sunt locotenentul Ciupercă permite-ți să raportez.
-Zi! Colonelul era nervos, tremura, mâna rămasă în aer a căzut cu toată forța pe birou, scândura a pârîit de greutatea lovituri.
-Tovarășe colonel, pe inginerul Popescu eu l-am invitat , există o reclamație făcută pe numele dumnealui.
-Tu ce crezi Ciupercă?
-Cred că este o făcătură, Boboază și Brașov, hoții de ciment, se apropie de eliberare și ca să dea bine la comisie l-au reclamat și pe tovarășul inginer. Am extins ancheta, apoi am mers la penitenciar și am discutat cu cei doi, la început au susținut învinuirea, apoi au dat înapoi. În final au retractat tot. Tovarășe Popescu sunteți liber, îmi pare rău că v-am reținut până la această oră. Un subofițer vă va conduce până acasă. Tovarășe colonel, lucrurile sunt limpezi.
-Da, e-n regulă. Ciupercă ai venit la timp. Mi-ar fi părut rău, să-l fi lovit degeaba.
-Popescu s-a oprit din vorbit,  pentru o clipă a retrăit toate emoțiile acelei după amiezi.
-Tavi, soția îl cuprinse cu mîna pe după umăr, gata, liniștește-te, a trecut, așa sunt oamenii. Ioane, uită-te cine vine din casă. Ion privea la nevastă și nu-i venea să creadă ochilor.Era parcă mai înaltă, mai zveltă. Era o Stana complet schimbată, coafată îngrijit și îndrăneț, îmbrăcată într-o  bluză grena, cu fusta bleu tăiată deasupra genunchiului. În picioare avea sandale cu toc înalt care îi scoteau și mai mult în relief gleznele fine și picioarele zvelte, deși nu era la prima tinerețe. Ei cum îți place? Fără a-l lăsa pe Ion să răspundă a continuat, de mâine doamna Irimia este șefa echipelor de curățenie din întreaga întreprindere.
-Iar eu, a început Zoe, sunt inițiatoarea schimbărilor petrecute cu Stana. Ion s-a ridicat de la masă a venit în intâmpinarea femeii, i-a luat mâna și cu un gest galant, de care nu putea fi bănuit Irimia, a dus mâna soției la buze, apoi a sărutat cu dragoste mâna femeii care îi era alături de peste 20 de ani.
-Mulțumesc tuturor, a început discursul Ion, vă mulțumesc pentru îndrumări și ajutor. Mulțumesc Zoe, ești un prieten adevărat. Mulțumesc Sofia, știu că tu ai făcut propunerea de promovare a Stanei. Mulțumesc Tavi, pentru că ești aici cu noi. Hai să bem un păhărel din licoarea asta galbenă și să ne simțim bine.
-Nici un regim nu a fost bun pentru talpa Țării de-a lungul timpului, toți ne-au bătut și ne-au scuipat, ne-au înjurat și blestemat, ne-au dezbrăcat și maltratat, ne-au schingiuit și umilit, ne-au furat și ne-au taxat, ei au jefuit și noi am plătit. Nici acum nu este cu mult mai bine, dar avem ce mânca, ce îmbrăca, unde dormi și cu ce ne înveli. Nu putem vorbi, nu putem crâcni, o vorbă dacă spunem împotriva orânduirii de acum, ne pitesc de nu mai vedem Soarele și nici familia. Trebuie să ne prefacem fericiți, într-un fel chiar sunt, copiii sunt bine, eu și nevasta la fel, totuși, nu pot uita beciul securității, când nu am vrut  să mă înscriu la Colectiv și nici când m-a turnat aiurea Boboază. Astea fac parte din viață, să le luăm cum sunt, nici o societate nu este perfectă, nici asta în care noi trăim, poate vom apuca și vremuri mai bune, poate...Ion a dat ceașca cu țuică peste cap, apoi o vreme a rămas tăcut, închis în propriul suflet, vocile celorlalți se auzeau cu ecou...


-

Un comentariu:

  1. -Nici un regim nu a fost bun pentru talpa Țării de-a lungul timpului, toți ne-au bătut și ne-au scuipat, ne-au înjurat și blestemat, ne-au dezbrăcat și maltratat, ne-au schingiuit și umilit, ne-au furat și ne-au taxat, ei au jefuit și noi am plătit. Nici acum nu este cu mult mai bine, dar avem ce mânca, ce îmbrăca, unde dormi și cu ce ne înveli. Nu putem vorbi, nu putem crâcni, o vorbă dacă spunem împotriva orânduirii de acum, ne pitesc de nu mai vedem Soarele și nici familia. Trebuie să ne prefacem fericiți, într-un fel chiar sunt, copiii sunt bine, eu și nevasta la fel, totuși, nu pot uita beciul securității, când nu am vrut să mă înscriu la Colectiv și nici când m-a turnat aiurea Boboază

    RăspundețiȘtergere