luni, 27 iunie 2016

Istoria așa cum a fost. Legea 18/1991. Împărțirea pământului. Distrugerea CAP-urilor



    
     Ion privea prin geamul de la sufragerie,  afară era o ploaie măruntă și  rece, geamul se aburea des, din când în când îl ștergea cu palma. Stana, lângă el, croșeta un milieu, pe sub sprâncene îl urmărea cu privirea pe Ion. Era la fel de frumos, părul îi era des, aspru, însă alb, era de un alb argintiu, cu nuanțe albăstrii pe la tâmple, albe îi erau și sprâncenele, doar ochii îi rămăseseră vii și neastâmpărați, tot timpul scormonind până-n adâncul sufletului celui cu care vorbea. Își purta trupul , care, acum, avea un pic de burtă, cu multă mândrie, falnic, mergea țanțoș cu pălăria pusă pe-o sprânceană. Îi era drag bărbatul ei, trăiseră bine , nu o bătuse niciodată, de înjurat, o mai înjurase când stătuseră în sat, mai mult să vadă ăilalți ce bărbat dur e el. De când veniseră la oraș, Ion s-a purtat ca un domn, nu o înjura, nu o certa, asta o obligase pe ea să fie foarte atentă, să-i acorde ”onoarea de bărbat” în fața celorlalți. Cu copiii se purtase aspru, dar cu dragoste, voia  să facă ”oameni” din ei și a făcut. Florin, bun gospodar, după revoluție își înjghebase un mic atelier, avea pe lângă un strung în fier, aparat de sudură și un atelier de tâmplărie, îl ajutau câțiva oameni, plătea bine, în funcție de cât munceau, oamenii știau asta și trăgeau tare. Sanda este o doamnă, nevastă de primar. Cătălin, soțul ei, s-a dovedit a fi un bun edil, oamenii au început să-l aprecieze. Cel mai mult din timpul lui și-l petrece la primărie. Sanda, nu scoate un cuvânt împotriva lui, îi place noua ei poziție socială, ar fi în stare să se mute cu el în biroul de edil al orașului, numai să nu-l tulbure din activitate. Peste un an vor fi iar alegeri, iar el, Cătălin, trebuie să câștige din nou.
Costel s-a mutat cu nevasta la munte, socrul lui are mai multe livezi cu pomi fructiferi, l-a chemat să muncească împreună. I s-apărut bună perspectiva, așa că a lăsat serviciul care, oricum începuse să scârțâie, și a plecat la țară. Trece mereu pe acasă, ne lasă din toate fructele lor, de la cireșele amărui, nu mai bune de făcut dulceață, până la gutuile de toamnă cu mireasma lor  specifică și puful moale ca al puilor mici abia ieșiți din ou.  Ăsta micu, Gicu, a plecat în Turcia la muncă și-a luat și nevasta cu el, copiii sunt la soacră-sa. Am vrut să-i iau la mine, nu a vrut nora-mea, a zis că suntem bătrâni și nu mai știm să ne ocupăm de copii. Stana, a lăsat pentru o clipă lucrul din mână, a luat o oglinjoară care era pe măsuța de lângă fotoliu, cu timiditate și-a apropiat chipul de apele oglinzii. Surprinsă, a zâmbit celei din oglindă, un chip frumos de femeie, cu ochii mari, curioși, nas fin, puțin în vânt, buze cărnoase, senzuale, tenul fără riduri pronunțate, poate la colțul buzelor este un rictus, iar la coada ochilor începe, timid, să se formeze ”gheara gâștei”. ”Dacă eu sunt femeia din oglindă sunt mulțumită de felul cum arăt”. Se uită la  soțul ei, care privea prin geam undeva departe, nu a auzit când l-a strigat, abia a doua oară a răspuns:
-Ce-i femeie? S-a întâmplat ceva? De ce m-ai deranjat, eram departe, foarte departe cu gândul.
-Sunt frumoasă? Ion a privit spre nevastă, de parcă atunci o vedea pentru prima oară. Figura serioasă a femeii l-a determinat să dea un răspuns.
-Femeie, vino și stai lângă mine! Așa, aici pe canapea, apoi cu o mână o cuprinse pe după umeri, a pus capul ei pe pieptul lui, a mângâiat-o duios, așa cum faci cu un copil când pune botic de supărare, a sărutat-o pe obraz și i-a șoptit la ureche: tu ești cea mai frumoasă femeie! Stana l-a  cuprins în brațele ei și cu ochii în lacrimi şi vocea tremurândă de emoție îi zise:
-Mulțumesc Ioane, m-ai făcut din nou cea mai fericită femeie! O lacrimă ca un mic diamant, a căzut din ochiul ei pe buzele bărbatului. Pentru Ion a fost ca un jurământ de crediță, era semnul divin al iubirii pe care i-o purta femeia  de peste 45 de ani.
-Ia vezi Stană, a intrat cineva în curte. Ion continuă să privească prin geam la ploaia măruntă, deasă și rece pentru acest sfârșit de august.
-Ioane, a venit din sat vărul tău Gheorghe Căpățână, e în bucătărie, curge apa șiroaie de pe el.
-Bagă-l femeie în baie și dă-i niște schimburi uscate, că se îmbolnăvește omul! Vin și eu imediat!
Ajuns în bucătărie, așteptă să iasă Gheorghe din baie, să poată schimba o vorbă, două. Nevasta pusese pe masă două cești și sticla cu țuică, a lăsat la îndemâna și chiseaua cu dulceață, dacă musafirul ar dori să guste. Din baie, îmbrăcat cu niște haine prea largi pentru el, dar curate și uscate, a ieșit Gheorghe, vărul lui dulce, pe care nu-l mai văzuse de peste 15 ani. Fără să stea pe gânduri, Ion la prins în brațe  și l-a sărutat pe amândoi obrajii, apoi s-a dat doi pași în spate și l-a privit lung. Deși era mai mic cu doi ani , Gheorghe , uscațiv, cu mustățile pe oală, albe, îngălbenite de tutun în dreptul nărilor, puțin adus de spate, de parcă ar suferi de dureri de burtă, cu ochii de un albastru spălăcit stinși și umezi, părea mult mai în vârstă decât Ion.
-Care mai e povestea prin sat vere? Ce se mai întâmplă? Mai merge colectivul, sunteți în asociație, cum e acum? Ion era dornic de vești. În acel moment s-au auzit două ciocănituri discrete, apoi ușa s-a deschis și în interior cu apa șiroind de pe o umbrelă uriașă, a pătruns Tavi Popescu.
-S-a întâmplat ceva? Stana a sărit speriată când l-a văzut pe Tavi intrând la ei în casă pe o asemenea vreme câinoasă.
-Nu, m-am plictisit, Sofia e plecată de ieri la Zoe și nu a venit noapte trecută, fac niște dulcețuri, m-am plictisit și am venit la voi. Ei, dar văd că aveți musafiri?
-E vărul meu, nu l-am mai văzut de 15 ani.
-Tavi, tu ai mâncat azi? Stana știa că nimic nu ura mai mult cumătrul ei decât să-şi pună să  mănânce.
-Nu, nu am mâncat, stai puțin să beau o țuică cu băieții, apoi voi gusta ceva.
- Ia zi vere, la ce te-am întrebat adineauri.
-Lucrurile sunt tare încurcate, ca să zic așa. Colectivul nu mai e, că era al lui Ceaușescu, vitele au fost puse în vânzare, am cumpărat și eu două junici și o vacă cu lapte. Am auzit că vânzarea se face așa, două vite se vând cu acte în regulă, trei se casează prin Proces-Verbal de eveniment, adică, vezi Doamne, au murit, am apucat şi una casată, o mândreţe de junică gestantă, peste două luni fată, asta a fost fără bani, să tac să nu spun ce fac ei.
-Ai tăcut vere? Ion era nemulţumit de faptul că vărul său se lăsase mituit.
-Am tăcut, tăcerea mi-a adus o mândreţe de viţică, dacă vorbeam mă alegeam cu oasele rupte ori poate mai rău, vere unde sunt mulţi bani în joc, viaţa săracului aproape că nu contează, noi am luat firimiturile, ei tot ce a fost pe masă, ţine minte vere de la mine: masa a fost al dracului de încărcătă.
-Acum mai sunt vite la asociaţie? Ion era cătrănit, nu înţelegea de ce se vrea distrus CAP-ul?
-Tractoarele le iau tractoriștii acasă, pentru că la colectiv nu mai are cine le păzi. Ei zic că tot ce încasează pentru lucrările efectuate pe pământul nostru trimit banii la SMA (Stațiunea de Mașini Agricole). În primăvară a fost nebunie, a început să se împartă pământul, fiecare îl voia unde îl avusese, nu se mai putea respecta întocmai hotarele, se construiseră canale uriașe pentru irigarea culturilor, apăruseră noi drumuri, lacurile naturale fuseseră asanate, configurația terenului era alta. Oamenii nu înțelegeau, voiau acolo unde a fost, nici un pas la stânga sau la dreapta. Se băteau, se omorau între ei, au fost două cazuri de înjunghiere, unul a murit, iar celălalt a stat luni de zile în spital, apoi după ce s-o înzdrăvenit, l-o arestat poliția, așa-i spune parcă, pentru crimă. După ce vom primi ”titlurile de proprietate”, va fi altă muncă, alți bani cheltuiți, să ieșim din indiviziune,pe un titlu sunt trecuţi toţi moştenitorii titularului titlului. Acest act va veni pe numele celor care au deținut pământul în 1962, când s-au înscris la colectiv, mulți dintre ei sunt morți, moștenitorii trebuie să-l împartă, va fi greu.
Zilnic, mai bine de două luni, de dimineața până seara, împreună cu nevastă-mea,  Mita, am stat pe câmp. După ce mi s-a măsurat pământul, altă alergătură după tractor să are, apoi să discui, să-l semăn, acum e frumușel porumbul, sper să fac multe duble, dar ce folos că este ieftin. Se aduce din import, iar al nostru îl dăm pe nimic. Dacă vând porumbul cu dubla, nu scot nici banii pentru pe care i-am dat pe lucrările mecanizate, d-apoi sapa manuală, azotul, culesul, transportatul  acasă, tăiatul cocenilor, etc.
-Dar grajdurile, sistemele de irigații, astea mai sunt? Fiindcă au costat bani frumoși.
-Nimic, grajdurile au tăbărât ca ulii cei care sunt acum cu asociațiile, adică fosta șefă contabilă și fosta Președintă au făcut, așa de ochii lumii, gură să nu luăm nici o cărămidă din grajdurile și construcțiile din curte CAP-ului. Apoi după ce noi prostimea am luat dintr-un colț, când am mers dimineața acolo dispăruseră două grajduri cu totul. Se zvonea că tocmai șefa contabilă le dărâmase, iar cărămida o cărase cu mașinile pe un teren al ei, unde urma să facă casă lui fiu-său. În câteva nopți s-a dărâmat tot, puteai semăna pe locul unde altă dată erau grajdurile, mândria colectivului. Țevile de irigații au ajuns în curțile oamenilor, la unii mai mult, la alții mai puțin, dar grosul tot la cele două foste șefe sunt,dealtfel acolo au ajuns și motoarele și aspersoarele.
-Nu este bine ce ați făcut, Tavi privea cu milă la bărbatul din fața sa.CAP-ul era un bun al vostru al tuturor celor care au muncit în el, tot ce s-a construit acolo, toate investițiile făcute au fost din munca voastră. Câțiva bandiți au avut nevoie ca voi să furați câteva cărămizi și câteva țevi din zestrea  instalațiilor de irigare pentru  ca ei să poată fura tot. S-a distrus munca de 30 de ani a voastră, a tuturor, nu Ceaușescu le construise, nu Ceaușescu muncise în arșița soarelui, ci voi țăranii, voi, cu palmele voastre ați ridicat toate construcțiile din CAP, voi ați făcut marile canale prin care se aducea apa la cuibul de porumb, de fasole și la celelalte cereale. Voi ați făcut posibil ca pământul să rodească. Acum ați distrus tot, într-un an ați distrus toată munca voastră de 30 de ani. Nu se mai poate face nimic, vă omorâți pentru o jumătate de pogon de pământ, pe care oricum, nu aveți cu ce îl munci, toate astea pentru ca aceia care au deținut suprafețe mari de pământ înainte de colectiv să și le ia înapoi. Nu știu ce se va întâmpla cu România, aseară Rotaru îmi spunea că sunt semne clare că guvernul nu mai face investiți în construcții industriale. A fost sfătuit să-și găsească de lucru în altă parte . Nu vrea să plece, vrea să întâmpine greutățile viitoare împreună cu muncitorii lui.
-Nu știu ce vom face, cu ce vom trăi de acum în colo, colectivul era bun, ne plătea pentru munca prestată, ne mai ajutam cum puteam. Acum suntem ca frunzele în vânt, de va veni un uragan mai mare, ne-o risipi prin toată lumea. Gheorghe, cu ochii în lacrimi a terminat ultimele cuvinte de spus. Pensia e mică, sunt bătrân, nu are cine mă ajuta. Copiii abia o scot ei la capăt.
-Să sperăm că va exista un bun program pentru dezvoltarea agriculturii, dacă nu, viitorul nostru este sumbru.
-Haideți să mâncați!  Gheorghe e obosit de pe drum, Stana era bucuroasă că avea musafiri, astfel mai auzea și ea ce se întâmpla în Țară.
Va urma!
Mulțumesc pentru poză: viitorulilfovean .ro




3 comentarii:

  1. Oamenii nu înțelegeau, voiau acolo unde a fost, nici un pas la stânga sau la dreapta. Se băteau, se omorau între ei, au fost două cazuri de înjunghiere, unul a murit, iar celălalt a stat luni de zile în spital, apoi după ce s-o înzdrăvenit, l-o arestat poliția, așa-i spune parcă, pentru crimă. După ce vom primi ”titlurile de proprietate”, va fi altă muncă, alți bani cheltuiți, să ieșim din indiviziune,pe un titlu suntem mulți.Titlul va veni, pe numele celor care au deținut pământul în 1962, când s-au înscris la

    RăspundețiȘtergere
  2. Un articol ce respect Istoria recenta,dar si SPLENDID prin descrierea si exprimarea dvs ,de exceptie! „SUCCES ,IN ALE SCRISULUI!”

    RăspundețiȘtergere

Maria XIII

Prima zi de şcoală. Maria, deşi invitată la serbarea de deschidere, a preferat să stea acasă, a mers la deschidere doar Alexa. Abia aştept...