Totalul afișărilor de pagină

marți, 18 iulie 2017

Primarul VIII



-Domnule, copilul este al meu, în ce privește tatăl, nu se va ști niciodată cine este. Mi-am dorit un copil, am apelat la un bărbat, acesta a acceptat, cu condiția să nu dezvălui niciodată identitatea lui. Dacă vreodată voi fi dezlegată de această interdicție, vă voi spune , regret că nu vă pot satisface curiozitatea cu atât mai mult cu cât,  comportamentul  dumneavoastră față de mine este unul deschis și protector.
-Gurile rele, știți cum este lumea, spun că ar fi copilul primarului. -Procurorul părea că făcuse remarca dezinteresat, ca pe un fapt divers.
Manuela se aștepta ca anchetatorul să afle și să o întrebe cine este tatăl băiatului său, de aceea nici un mușchi nu s-a clintit pe fața ei.
-Gura lumii doar pământul o astupă, așa sună proverbul.-Femeia i-a răspuns susținându-i privirea cu ochii ei care acum aveau reflexe verzui.
-Nu iese fum fără foc.-a continuat procurorul tirada proverbelor.-Există un sâmbure de adevăr în toată această poveste, îmi spuneți care este?
- Domnul primar m-a adunat de pe drumuri și mi-a dat serviciu atunci când ,abandonată fiind, muream de foame , acesta este un fapt real. Mai departe sunt fabulații, scenarii ale babelor de pe marginea șanțului. Încă odată regret, că nu vă pot spune cine este tatăl copilului.
-Câți bani v-a dat primarul, din banii strânși pentru sinistrați? Procurorul schimbase tonul.
Manuela s-a uitat fix în ochii lui, s-a plecat puțin în față, apoi senină i-a răspuns:
-Nici un leu, banii, din câte am auzit, au fost  împărțiți oamenilor de către vice.
-Este adevărat că înaintea ședințelor de consiliu, dumneavoastră sugerați consilierilor, cum trebuie să voteze proiectele aflate pe ordinea de zi?
-Da, este adevărat, mă bucur de încrederea lor, consilierii sunt bucuroși să afle părerea mea despre proiectele aflate în dezbatere, asta nu înseamnă că votează cum le sugerez eu, poate cu totul accidental să se potrivească votul lor cu ce am sugerat eu. Manuela  cu fiecare răspuns prindea mai multă încredere în ea. Se știa o femeie inteligentă, iar faptul că lucrează ca femeie de serviciu putea fi un atu de partea ei, procurorul tratând-o ca atare, nu ca pe o femeie capabilă așa cum era în realitate.
-Sunteți portavocea primarului când sfătuiți consilierii?-Procurorul era nemulțumit de modul în care se desfășura ancheta, lăsase curtenia, adoptase un ton aspru,deși o plăcea și și-o dorea în pat pe Manuela fie și pentru o noapte, îl înnebunise albeața sânilor în care se scăldau razele becului mult prea puternic pentru mărimea biroului,
-Care este relația dumneavoastră cu Florica, soția primarului?
-Nici una, Doamna, cum îi spun eu, este o femeie retrasă care nu socializează aproape cu nimeni.
-Eu am auzit, că vă ocolește pe dumneavoastra în mod special. -Procurorul simțea că își pierde răbdarea, de unde se așteptase ca Manuela să fie o pradă ușoară, se dovedea  a fi o nucă tare.
-Posibil, toată lumea a bârfit pe seama mea când am născut, primarul a fost dat părintele natural al copilului, sigur că asemenea bârfe au ajuns și la urechile Doamnei. Cred că această calomnie a fost un motiv serios să mă ocolească.
-Și nu este adevărat? -Procurorul insista, recunoscând că primarul este tatăl copilului, putea mai ușor să o încolțească.
-Domnule procuror, are vreo relevanță pentru dumneavoastră?
-Da, are, faptul că  este tatăl copilului, vă face pe dumneavoastră să-l apărați.
-Răspunsul este un nu categoric, vă rog să nu mai insistați. Pierdem timpul. -Femeia era calmă, dar în același timp încerca să atragă atenția procurorului asupra ei, voia să-și încerce farmecele. O făcea discret, pentru a nu deveni vulgară.
-Arnăutu mi-a declarat că din banii strânși de la populație pentru sinistrați, primarul a oprit 1000 de lei, dumneavoastră ați primit 200 de lei, iar vicele 800 de lei.
-Nu știu nimic, banii au fost strânși de paznicul primăriei împreună cu încă o persoană, s-au întocmit tabele cu sumele date de cetățeni, altceva nu știu.
-De ce vă făcea primarul, întotdeauna, porție din banii iliciți primiți din diferite surse?-Tonul din glasul anchetatorului a fost ridicat și glacial, semn că prietenia se terminase.
-Îmi făcea porție? Acum aud pentru prima dată despre asta. Nenorociții!
-Manuela, încerci să mă prostești! -Zenobie își mușca mustața.
-Nu, doar aflu lucruri pe care nu le știam.
Calmul femeii îl descumpănea, era procuror cu experiență, încă nu întâlnise pe cineva mai stăpân pe el, până și oamenii cu adevărat nevinovați, în fața lui erau   timorați, înfricoșați de numele instituției. Femeia din fața lui, fie era cu adevărat nevinovată sau avea un psihic foarte puternic.
-Manuela, îți poți suna avocatul, dacă nu ai, îți oferim unul  din oficiu. Vocea metalică a lui Zenobie a sunat amenințătoare.
-Sunt inculpată? Eu nu am nevoie de avocat, apărătorul trebuie să apere un vinovat, eu sunt nevinovată.
-Asta este procedura, te anunț în mod oficial că ești complice la furt și acte de corupție, vei primi un avocat din oficiu.
-Domnule procuror, sunt angajată în primărie ca femeie de serviciu. De ce m-ar plăti cineva? Cu ce să-l ajut eu? Este aberant. Mă plătește primarul? Pentru ce? Dacă vrea să-mi dea un ban, mi-l aduce acasă, nu trebuie să mi-l dea de față cu vicele. –Calmă, Manuela demonta acuzațiile lui Arnăutu.
-Încă odată te întreb? Primarul este tatăl copilului tău?-Zenobie își pierduse răbdarea, de nervi își mușca vârful mustății.
-Nu! –Femeia răspundea calm, privind în ochii anchetatorului și ținând mâinile în poală.
-Ai primit sume de bani de la primar?
-Nu!
-Femeie, îți îngreunezi situația, nu pe tine te vreau în dosarul ăsta, pe primar vreau să-l agăț, ai văzut ce avere are, toată e făcută din furt, vreau să-l fac să plătească pentru toate hoțiile și fărădelegile lui. Și tu ai să mă ajuți!
-Domnule procuror, vă dau tot ce vreți-privirea femeii a coborât galeșă, în obraji i-a apărut puțină roșeață-dar nu-mi cereți ,să-l vând pe acela care mi-a dat o pâine când eram pe drumuri muritoare de foame. Cereți-mă pe mine să vă fiu slugă, metresă, sclavă, ce vreți, nu-mi porunciți să-l trădez pe acela care, a făcut pentru mine mai mult decât toată familia mea, pe care nu am cunoscut-o niciodată.-Glasul femeii era înălțător, deși vorbea încet, cuvintele ei îl loveau în inimă pe procuror.
-În noaptea asta dormi aici, în beciul poliției! Dacă mâine te vei hotărî să vorbești,  îți voi da drumul.
Încătușată, Manuela, a fost condusă de mascați în arest, aproape de iubitul ei, pe care nu avea totuși cum să-l vadă.
Procurorul Zenobie se plimba nervos prin biroul devenit dintr-o dată prea mic, a deschis geamurile, simțea că se înăbușă. Îl descumpănise discuția cu Manuela, calmul ei, cuvintele rostite clar, fără modulații de voce, privirea directă, frumusețea ei, toate îl fascinaseră. Era nevinovată, chiar dacă primise bani, nu făcuse nici un act ilegal, sumele primite puteau fi pentru întreținerea copilului, iar faptul că îi făcea porție de față cu vicele Arnăutu era doar, pentru a smulge din porția subalternului.
A deschis o ușă care dădea într-un mic cabinet, aici aștepta Arnăutu de câteva ore să fie anchetat. Nu era temător, avea promisiunea procurorului că nu i se va întâmpla nimic rău.
-Intră!- Glasul metalic al anchetatorului a tăiat ca o lamă ascuțită în inima vicelui.
-Ai încurcat-o Arnăutule!...Pușcăria te mănâncă! Toate probele duc la tine.
-Domn procuror, să moară mama, asta mi-e sfânta cruce, -Gigel  Arnăutu îngenuchiase în fața procurorului, își făcea cruci mari și bătea mătănii,-să n-apuc să văd ziua de mâine, dacă nu vă spun adevărul.
-Spune-l  vierme! –Zenobie se uita scârbit la umilința omului fricos.
-Păi  l-am spus, primarul a dat ordin să modific tabelele-Gigel privea de jos în sus la anchetatorul care,  ridicat în picioare, părea un zeu pentru el smerit prosternat la picioarele lui.
-Nu ai spus nimic, primarul nu recunoaște, alte probe ai?
-Nu am, mânca-ți-aș sufletul,dar așa au stat lucrurile, cum vă spun, zău nu vă mint,-omul  începuse să plângă de -adevăratelea. Lacrimile curgeau șiroaie din ochii lui.
-De ce făcea primarul porție din banii furați și Manuelei?
-Nu știu, nu-mi explica, iar eu nu ceream lămuriri, eram mulțumit că mă miluia și pe mine.
-Tabelele originale și cele contrafăcute, cele cu sumele de bani strânse de la populație, sunt semnate de tine, așa este?
-Da, să trăiți! Eu le-am semnat, așa mi-a ordonat primarul.
-În mare rahat ai intrat Arnăutule! Mergi acasă, te gândești, cauți, întrebi, cercetezi, faci ce crezi, să-mi vii cu probe împotriva lui Sprințaru, altfel, îi dau lui drumul și te închid pe tine. Ai înțeles, vierme? Ești un păduche c..., nu am ce face cu un idiot ca tine, îl vreau pe primar și pe senatorul Tânjală. Când ai astfel de probe, să vii la mine să mă informezi, ai o săptămână, atât, o săptămână!
Procurorul turba, intrase într-o horă pe care nu o știa juca, nu-i cunoștea pașii. A apăsat  butonul soneriei,  imediat și-a făcut apariția un agent.
-Adu-mi femeia pe care am reținut-o acum o oră!
-Am înțeles!
Manuela a intrat relaxată în biroul procurorului, nu arăta a fi speriată, deși în sufletul ei era înfricoșată, știa să se stăpânească și să-și mascheze trăirile interioare. Învățase în anii grei petrecuți în orfelinatele țării, acolo câștiga doar cel care știa să mintă. Minciuna, în acele locuri, făcea diferența între iertare și pedeapsă. În orfelinate adevărul nu ajuta pe cel internat. Spre exemplu, dacă cineva făcea o boacănă și recunoștea era pedepsit, dacă știa să mintă și susținea că nu este el vinovat, scăpa.
Zenobie se uita la fața senină a femeii și nu înțelegea nimic, Manuela era adusă din celula arestului. Nu o înspăimântase acele camere mici cu WC turcesc  lângă pat? Zăbrele la geam și zgomotele zăvoarelor care încuiau  și descuiau ușile?  Vizitele încadrate în uși prin care se putea viola intimitatea arestaților? Nici cearceafurile rupte și murdare? Nici pereții jupuiți și plini de inscripții obscene? Ce fel de om era? Manuela arăta de parcă era adusă dintr-o cameră de hotel. Zenobie nu știa că viața femeii, din fața lui, din fragedă copilărie, poate de la naștere și până la majorat o petrecuse în camere aproape identice cu cele din arest, lipseau agenții de pe hol.
-Te-ai hotărât să vorbești?
-Sigur că da, întrebați-mă!
-Câți banii ți-a dat primarul Gheorghe Sprințaru?
-Aveți o idee fixă cu banii primarului, v-am răspuns, repet, nu mi-a dat nici un ban.
Calmul femeii îl irita la maxim, se abținea să nu izbucnească.
-Bine, ia-ți geanta, ești liberă!
Manuela cu geanta în mână a plecat, la poartă agentul îi înmâna telefonul, când s-a auzit o voce din spate:
-Te duc eu acasă, ploaia nu s-a oprit.
-Mulțumesc!
Amândoi s-au urcat în mașină, procurorul la volan, iar femeia în spate, o mare parte din drum procurorul a condus tăcut, doar din când în când arunca priviri fugare în oglinda retrovizoare, îl înnebunea frumusețea sânilor femeii.
-Mi-ar fi plăcut să te cunosc în alte condiții, ești o femeie foarte frumoasă!
-Vă mulțumesc! Sunt o femeie obișnuită!
-Nu vrei să facem un mic ocol, să oprim la pensiunea din pădurice? Am sta mai mult de vorbă și ne-am cunoaște mai bine.
-Domnule procuror, nu cred că acum aș putea fi o bună parteneră de „discuții„. Poate altă dată...cine știe.
-Insist, îmi ești tare dragă, te vreau!
-Îmi pare rău, nu am dispoziția necesară, nu sunt o profesionistă să fac sex la comandă. Pentru a ajunge la mine vă trebuie mai mult decât amenințarea cu arestul. Vă rog să opriți mașina! Am ajuns în sat, de aici merg pe jos. –Vocea Manuelei își pierduse din drăgălășenie, devenise autoritară, câștigase războiul cu procurorul.
Zenobie a fost nevoit să oprească mașina, femeia a salutat, apoi a coborât. Bărbatul a mai rămas preț de câteva clipe privind femeia, care, la adăpostul umbrelei, mergea prin ploaia măruntă și deasă.
Florica nu-și găsea locul, de când Gheorghe fusese arestat, era  dezorientată, nu dormea, nu mânca, singură în toată casa, urca la etaj, apoi cobora la parter fără a avea o treabă anume. Un lătrat scurt al câinelui a făcut-o să tresară. Ușa s-a deschis și în prag s-a oprit copilul ei.
-Bine ai venit Adi! -Cum l-a văzut, Florica s-a aruncat în brațele băiatului, nu-l mai văzuse de mai mult de 10 luni. Ce faci băiatul mamei?

-Sunt bine mamă! Ce s-a întâmplat cu tata?-Adrian, chiar dacă se certase cu părintele său, nu putea fi indiferent la necazurile lui.- Mamă, ești plânsă și obosită!
-A fost...arestat. De două  zeci de zile. Am fost înștiințată că se află în custodia poliției. Am vorbit cu el l-a telefon, nu părea speriat,mi-a spus să stau liniștită că lucrurile au să se rezolve. Mă rugase să nu-ți spun nimic. Singurătatea mă omoară, am fost învățată să mi se aducă totul pe tavă, nu am știut să plătesc taxe sau utilități, să cumpăr ulei, zahăr sau ce îmi trebuia în casă, el se îngrijea să am totul, să nu duc grijă de nimic. Acum a trebuit să iau hotărâri singură, m-am speriat, nu am bani în casă, am cardul, dar nu știu să scot bani de pe el. Am trăit în umbra tatălui tău.
-Mamă, are avocat? –Adrian era mai îngrijorat, decât lăsa să se înțeleagă.










sâmbătă, 15 iulie 2017

Primarul VII



      A doua zi Gheorghe Sprințaru, primarul din comuna Malu Plecat, s-a prezentat la DNA. Afară ploua mărunt, o ploaie care nu se mai termina, cerul părea un duș uriaș, căruia cineva nu-i mai închidea robinetul. Sprințaru, cu sufletul negru, mai negru decât timpul de afară, a intrat în sediul DNA, agenții de pază l-au identificat și percheziționat, apoi i-au oprit telefonul mobil. Unul dintre agenți l-a însoțit pe Gheorghe în sala de așteptare, l-a invitat să ia loc pe una dintre canapelele așezate pe lângă pereți. A privit în jur, în afara canapelelor nu exista nici o altă mobilă. Nu după mult timp o ușă s-a deschis și un domn înalt, cu mustață neagră, părul negru, sârmos, privirea rece, pomeții obrajilor ieșiți mult în afară, nasul mare , gura mică, cu buzele subțiri, îmbrăcat în cămașă albă din mătase și pantaloni din stofă fină, cu mâinile afundate-n buzunare, l-a privit pentru o clipă, apoi a zis:
-Domnul primar?-vocea era dulce, mieroasă.
-Da, să trăiți!-Gheorghe era cu totul pierdut.
-Imediat vă invit să discutăm. Până face secretara cafeaua, vreți o cafea, da?-fără să mai aștepte răspunsul a continuat: am puțină treabă, termin repede, apoi sunt al dumneavoastră.
A intrat în birou, primarul a rămas uitându-se la ușa care s-a închis în urma procurorului. Îi amorțiseră picioarele și spatele, atunci a realizat că rămăsese  îndoit de mijloc și cu capul plecat, poziție pe care o luase când vorbise cu anchetatorul. Timpul se scurgea greu, gândurile lui Sprințaru zburau în toate direcțiile, încerca să-și imagineze ce l-ar fi putut întreba Zenobie. Nu putea gândi limpede, era tulburat, de ieri de când îl anunțase să se prezinte la DNA, se prăbușise cerul peste el, nu-și găsise locul, iar acum fierbea la ușa procurorului de mai bine de două ore.
Și-a auzit numele strigat, buimac, s-a trezit din letargie.
-Prezent!- a strigat ca la armată.
-Poftiți domnule primar! Intrați, vă rog să mă iertați că am întârziat așa de mult, dar promit să terminăm repede, de fapt este o formalitate care trebuie făcută, vă grăbiți? -Procurorul era dulce ca mierea în glas, politicos ca un adevărat gentleman din veacul regalității absolute, un zâmbet , mai mult rictus, era afișat în colțul gurii.
-Nu mă grăbesc domnule procuror!-păcălit de expresia de bunăvoință a anchetatorului, Gheorghe și-a venit în fire.
-Domnule primar, noi procurorii avem cea mai ingrată muncă, uite cazul dumitale, om serios cu familie, copii la facultate, gospodărie înstărită, am fost nevoit să te chem până aici, pentru a răspunde la niște nenorocite de întrebări. Nu eu le-am născocit, ci oamenii din sat care te-au reclamat.
-Câți banii ai dat anul trecut la sinistrați?-Procurorul, cu zâmbetul pe buze, aproape că își cerea scuze de la Sprințaru, fiindcă e nevoit să-l întrebe asemenea lucruri.
-Câte 1000 de lei din banii strânși din sat și 1500 de lei din partea primăriei, prin urmare fiecare familie a primit câte 2500 de lei.
-Reclamanții susțin altceva, că au primit mai puțini bani.
-Posibil, nu mai știu, vicele s-a ocupat cu aceste operațiuni.
-Așa am aflat și eu, de aceea l-am luat la întrebări pe Arnăutu, știi nea Gheorghe, scuză-mă că îți spun așa, dar mă simt atașat de dumneata, l-am pus să dea declarație. A dat! Uite ce scrie :că s-au strâns 10.000 de lei, iar dumneata i-ai ordonat să refacă tabele cu oamenii și sumele plătite, iar la total să arate suma de 8000 de lei. Diferența de 2000 de lei ai împărțit-o dumneata cu el astfel: el a luat 800, iar mata 1200 de lei. Banii aprobați de consiliul comunal au fost de 1500 de lei pe familie, iar lor le-ați dat câte 1000 de lei de familie. E clar că așa este, am văzut actele și tabelele originale, întrebarea mea este: de ce dracu te-a turnat vicele? Gheorghe, Gheorghe, să nu mai ai încredere în nimeni! Îi dai să mănânce și el te vinde. Figura procurorului era una de compasiune, de înțelegere pentru bietul primar ajuns victima adjunctului său.
-Scrie pe hârtie cum  s-a întâmplat, nu are rost să negi, că faptele te îngroapă.
Primarul a luat hârtia și pixul și s-a apucat să scrie, era cumva bucuros, dacă era doar de atâta vorba, scăpa ieftin. A scris cu literele lui egale și puțin înclinate, așa cum declarase verbal, adică suma dată cetățenilor a fost de 2500 de lei . A semnat declarația conștiincios, apoi a întins-o procurorului. Acesta a luat foaia și fără să se uite la ea, a pus-o de o parte.
-Ești liber! Poți merge acasă! Zenobie s-a ridicat cât era de lung și cu mâna i-a arătat ușa.
Sprințaru , fără a sta pe gânduri, s-a ridicat și a plecat spre ușă, a deschis-o, dar când să iasă, l-a auzit pe procuror spunând:
-Îl cunoști pe senatorul Tânjală?
-Da, îl cunosc din campaniile electorale. -Gheorghe a simțit dintr-o dată că i se înmoaie picioarele, vederea se încețoșase, vocea îi era nesigură.
-Câți banii i-ai dat zilele trecute? Vocea procurorului a devenit metalică, cuvintele loveau precis, erau spuse sacadat, cu trimitere directă în creier.
-Nu i-am dat niciun ban. -Sprințaru nu mai era sigur pe el, tremura ca varga. Surpriza îl năucise, jocul procurorului de-a băiatul bun prinsese, primarul îl crezuse prietenul său. Acum îl lovise în moalele capului.
-Bine Gheorghe, uite cum facem, mai devreme mi-ai spus că nu te grăbești, în noaptea asta te găzduim noi.
-Cum adică mă găzduiți? Unde voi dormi? Sprințaru avea lacrimi în ochi, bărbia îi tremura ușor, era pe cale să clacheze.
-Jos Gheorghe, la subsol, acolo este un loc pentru meditație. Mâine poate vei fi mai înțelept, știi cum se spune: ”noaptea e un sfetnic bun”. Poate funcționează și în cazul tău. Mai am o surpriză pentru tine, nu ți-o spun că atunci nu mai are farmec, vei afla dimineață. A apăsat un buton și imediat au apărut doi agenți care l-au încătușat și scos din birou.
Adi terminase facultatea din vară, după ce și-a luat licența a avut o ofertă de serviciu în cadrul unei multinaționale ca inginer IT-ist cu un salariu destul de bun. Lucrase la restaurant încă o săptămână după angajarea în cadrul corporației, nu putea să lase patronul acelui restaurant fără om la spălat vasele. Imediat ce a fost angajat un nou veselar, Adrian Sprințaru, inginer corporatist, a strâns mâna  patronului și a mers în drumul lui. Ca o recunoaștere a loialității lui Adi, patronul i-a promis, că va putea mânca zilnic la prânz ”meniul zilei” cu un sfert din prețul afișat.
Banii era frumoși, dar munca era istovitoare, știa că intră la serviciu dimineața la 8,30 dar nu știa la ce oră va pleca.
Cu o seară în urmă îl sunase Crina, simțise în vocea ei o nesiguranță, vorbiseră banalități, din acea seară de Crăciun nu se întâlniseră și nici nu schimbaseră vreun cuvânt. După mai multe bâlbâieli de ambele părți au hotărât să se întâlnească. A căutat să rezolve problemele la serviciu mai repede, iar la ora șapte seara după ce a făcut un duș și și-a pus un tricou pe care îl avea la serviciu pentru caz de urgență, a plecat cu mașina spre locul de întâlnire.  A observat-o de departe, se dezvoltase în cele zece luni decând nu o văzuse.
Avea părul tot lung, dar fața era bucălată, rotunjimile umerilor și șoldurilor prinseseră contur, sânii deveniseră grei, mari și rotunzi. Decolteul generos lăsa să se vadă mult din mătasea albă a pieptului.
Când a văzut-o, Adrian a tresărit, încă o iubea, era iubire pură, fără condiții domestice, îl interesa Crina, nu eventuala avere sau carieră a femeii.
S-a apropiat timid de fată, încă nu-l văzuse, nu știa cum va reacționa. Când era la un metru de ea, o mașină a claxonat, atunci Crina s-a întors și l-a văzut. A stat o clipă în cumpănă, parcă își pierduse suflul, apoi când și-a revenit a alergat în brațele iubitului.
-Iartă-mă dragul meu, iartă-mă! –Crina plângea, lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii fetei și se înnodau sub barbă. O trecătoare a privit admirativ la îmbrățișarea celor doi, nici ea nu și-a putut stăpânii câteva lacrimi care s-au prelins discrete, lăsând pe obraji ușoare urme ca albia unui râu secat. Probabil că amintiri mai vechi sau mai noi o urmăreau pe martora fără voie a acestei întâlniri.
-Te iert iubita, doar meschinăria unor oameni fără suflet, am numit pe părinții noștri, a putut să ne îndepărteze. Am urlat de durerea că nu te puteam atinge, mângâia sau săruta, zece luni de chin, de zbucium sufletesc, de dorință arzândă. În sfârșit, ești din nou în brațele mele!
-Iubitule, vreau să mergem la tine, să stăm de vorbă în liniște!-Crina era ca un boboc pe jumătate floare.
-Da, mergem!
Ajunși în apartamentul de bloc, mobilat strict cu ceea ce era necesar, Adi, după ce a rugat-o pe Crina să se facă comodă, așa cum ar fi la ea acasă, a intrat în bucătărie pentru a face două cafele. Deși avea aparatură pentru cafea la filtru, prefera ibricul din aramă așa cum îl obișnuise mamă-sa.
Cu cafele în față, cei doi vorbeau cu o anume stinghereală, aroma și gustul licorii a făcut să se apropie mai mult. Mâna băiatului a pipăit ușor distanța dintre ei, până când a găsit mâna fetei care venea în întâmpinarea lui. Prinderea mâinilor a însemnat ruperea tuturor barierelor . Adi a adus-o pe Crina în brațele lui cu gingășie, ca pe un obiect de preț, așa cum porți o floare și nu vrei să-i știrbești din frumusețea petalelor. Mirosul de trup tânăr de femeie îi incita nările, a început să o sărute nebunește, pe față, pe frunte, pe buzele pline și rumene, simțea fraga lor, dulceața buzelor dornice de sărut. Mâinile tremurânde, o pipăiau și mângâiau peste tot, nu rămăsese loc ascuns de mângâierea lor. Crina se abandonase pe ea, uitase de părinți, de interziceri de tot felul, acum își dorea un singur lucru: să fie iubită, adorată și purtată în brațe de iubitul ei regăsit după mult timp.
Respirația agitată a fetei făcea ca sânii să salte voluptos, excitant, sfârcurile întărite împingeau sutienul gata să-l rupă. Fata a simțit privirile fascinate ale lui Adi pe pieptul său, cu o mișcare sigură a descheiat sutienul care era prins cu două șireturi, l-a tras și...a lăsat libere și la vedere podoabele bine dezvoltate ale fetei trecute de adolescență.
Dragostea, ca act suprem a împlinirii iubiri dintre două ființe care trăiesc separate doar fizic, dar sufletește formează un singur trup, o singură voință, o singură dorință, aceea de a fi amândoi,se consuma în tăcere, cuvintele erau de prisos, vorbeau trupurile lor care se căutau frenetic cu buzele fierbinți și dornice de săruturi dulci și tainice. Târziu în noapte, obosiți, au adormit făcând planuri, somnul i-a cuprins pe furiș. Abia dimineață când s-au văzut goi, au înțeles că adormiseră brusc. Au zâmbit și s-au îmbrățișat fără să se rușineze de goliciunea lor fizică. În ei era prea plinul iubirii.
Gheorghe a rămas în acea noapte acolo, în arestul rece și murdar al Inspectoratului de Poliție. Dimineața a cerut să iasă la anchetă, voia să lămurească mai repede lucrurile. Era sigur că nu lăsase urme de care să se agațe procurorul.
Ziua a trecut greu, pe la ora trei zăvorul de la ușă a fost tras cu putere, zgomotul făcut de deschiderea ușii l-a înspăimântat, nu se familiarizase cu sunetele din întunecatul loc.
-Ieși, mergi la judecătorie pentru mandat.
-Cum pentru mandat? Este o greșeală, vreau să vorbesc cu domnul procuror. Verificați bine!
-Am verificat, tu ești, hai, îmbracă-te mai repede și să-i dăm drumul!
În sala de judecată a venit la el un avocat din oficiu, acesta l-a privit câteva clipe, apoi s-a recomandat:
-Domnule, sunt avocatul desemnat de instanță să vă apăr, aveți ceva să-mi spuneți?
-Da, sunt nevinovat! -Gheorghe încă nu înțelegea că este inculpat într-un dosar.
-Bine, asta știu, vreți să cooperați cu organele?-Avocatul vorbea cu o voce egală, neutră și plictisită. Știa că nu îi iese nimic, decât amărâtul de onorariu plătit de stat.
-Colaborez, ce trebuie să fac?
-Să recunoașteți tot ce ați făcut? Altfel nu scăpați de aici.
-Asta e tot ce puteți face?
-Da, ce vreți să mă pun rău cu DNA-ul gratis? -Avocatul era intrigat de întrebarea primarului.-
-Angajați-mă și vă apăr! Asta la recurs, azi cred că primiți mandatul de 29 de zile, nu pot face mai mult.
Avocatul a avut dreptate, instanța s-a pronunțat pentru acordarea unui mandat de arestare lui Gheorghe Sprințaru. A cerut avocatului să declare recurs împotriva măsurii privative de libertate.
Zilele treceau monoton, nimeni nu-l întreba nimic, s-a judecat recursul, a avut un avocat de renume, totuși mandatul s-a menținut. Fierbea Gheorghe, începuse să înțeleagă unde greșise, acordase prea multă încredere vicelui. Arnăutu era gelos pe el din cauza Manuelei, ar fi vrut-o pentru el. Femeia, loială iubirii pentru Gheorghe, respinsese avansurile mai tânărului pretendent. Vicele, jignit în amorul propriu din cauza refuzului, jurase să se răzbune pe primar. Ocazia s-a găsit când a fost vorba de ajutoarele date sinistraților. Primarul ordonase refacerea tabelelor cu donații, Arnăutu le refăcuse, dar păstrase originalele, așa făcuse și cu banii din bugetul primăriei, completase tabelele după ce înmânase sumele de bani. La toate se gândea Gheorghe în lungile zile din arestul poliției. Se obișnuise cu zgomotele, după sunet știa care ușă s-a deschis, fiecare zăvor suna altfel. După pași știa care agent e de serviciu. Într-o dimineață a fost străfulgerat de un gând, nu aveau nici o dovadă împotriva lui, toate probele duceau la vicele Arnăutu.
Dacă nu recunoștea, procurorul nu avea nici o probă împotriva lui. Nu știa cum va proceda Manuela, dar după cum o cunoștea, era convins că mai repede se lăsa omorâtă, decât să-l toarne pe el.
Manuela când a aflat că primarul a fost chemat la DNA, a intuit că anchetatorii vor ajunge repede pe urmele ei. Se privea în oglindă, înainte de a ieși pe ușă, își pusese special o bluză decoltată care îi scotea în evidență sânii mari, albi și fini ca petalele de trandafiri, își rujase discret buzele, iar pe obraji aplicase fond de ten. Îmbrăcămintea nu ieșea în evidență, deși era de calitate, fusta maro-roșcată era lungă peste genunchi, iar bluza verde deschis, generos decoltată era simplă și cu mânecile lungi.
A mai privit odată chipul care se reflecta în apele oglinzii, apoi a ieșit pe ușă. Ploua, era o ploaie măruntă și rece, Manuela și-a deschis umbrela și a ieșit pe poartă. Ca din pământ au apărut doi domni îmbrăcați cu raglane de ploaie, cum au văzut-o, s-au apropiat de ea.
-Doamna Manuela Păduraru?
-Da, eu! Cine sunteți? –Femeia era puțin speriată, a înțeles imediat cine sunt, modul în care au apărut a fost surprinzător.
-Suntem de la DNA, vă rugăm să ne însoțiți până la sediu, ne dați o declarație în calitate de martor, apoi sunteți liberă. Am venit cu mașina din cauza ploii care nu se mai termină, altfel vă trimiteam invitație.
Manuela era isteață, nu putea fi păcălită ușor. Știa că au venit cu mașina după ea, pentru ca ea să nu aibă timp să ia legătura cu ceilalți oameni din primărie, în special cu vicele Arnăutu. Era pregătită să nu recunoască nimic, indiferent de presiunile la care ar fi fost supusă.
Procurorul Zenobie o aștepta pe scările instituției. Când a coborât din mașină, a venit în întâmpinarea ei cu mâna întinsă de parcă era un oficial în vizită de stat. Zâmbetul afișat putea păcăli, Manuela era pregătită pentru orice rol ar fi jucat anchetatorii.
-Haideți sub umbrela mea, nenorocită ploaie, parcă s-au spart cerurile, e drept că și oamenii s-au înrăit, nu mai există omenie. Pe vremuri, dacă ajutai pe cineva, acela îți rămânea dator tată viața, acum după ce îl ajuți, te reclamă la procuratură. Ăștia sunt oameni?! Procurorul Zenobie perora filozofic, încerca să câștige încrederea femeii. Lăsați buletinul și telefonul mobil acestor agenți, iar dumneavoastră mergeți cu mine în birou. Nu băieți, nu este nevoie să fie percheziționată, vă asigur eu că nu are arme. Singura armă a doamnei este frumusețea. Procurorul se uita cu plăcere, ne disimulată, în decolteul Manuelei.
-Intrați aici doamnă! Luați loc! Doriți o cafea sau un ceai?
-O cafea, nu am apucat să beau de dimineață.-Femeia vorbea calm, deși era încordată și cu toate simțurile în alertă, gata să pareze orice atac al anchetatorului.
-Băieții ăștia ai mei, așa se grăbesc mereu, le-am spus să vă aducă pe la ora zece, după ce vă rezolvați problemele la birou.
-Nu am cine știe ce lucrări, trebuia să mătur și să spăl pe jos.
-Apropo, cât bine i-a făcut primarul lui Arnăutu, nu mai zic și de cei cărora li s-au dărâmat casele, anul trecut, din cauza alunecărilor de teren, tocmai el împreună cu sinistrații s-au găsit să-l reclame pe Gheorghe? Vă întreb așa ca între oameni: ăștia nu or fi având nici un Dumnezeu?! D-aia plouă de atâtea zile, ne pedepsește Ăl de Sus pentru răutatea noastră.
Procurorul încerca să o atragă pe Manuela de partea lui, pentru asta folosea toate tertipurile. Vocea lui caldă cu o anume duioșie putea păcăli, doar fulgerele din ochi nu și le putea stăpâni.
-Doamnă, al cui este copilul, de fapt, vă întreb: cine îi este tată?