Totalul afișărilor de pagină

luni, 27 februarie 2017

Doi prieteni, Mihai și Gilă III



    Trecuseră  trei zile de când Mihai îl căuta pe Gilă prin locurile pe unde știa că venea copilul să-și câștige un ban. A întrebat de el pe ceilalți tovarăși de muncă ai băiatului care prestau în aceleași intersecții, nimeni nu știa nimic. S-a întors la birou dezamăgit, a încercat să pună faptele cap la cap, toate indiciile duceau spre director și spre supraveghetor ori aceștia răspundeau tot timpul că totul a fost făcut legal. Știa din practică că numele celor care adoptau pot fi secrete. Ele puteau fi scoase la lumină doar cu un ordin judecătoresc. Nu putea cere acel ordin, deoarece nu avea o împuternicire notarială din partea vreunui membru al familie. Tot gândindu-se cum să rezolve problema  și-a amintit că Gilă îi povestise despre un prieten foarte bun căruia  îi spunea Piticul. A luat telefonul și a sunat-o pe dirigintă:
-Doamna profesoară? Sărut mâinile! Ce mai faceți?
-Sunt bine! Bună ziua! Nu am aflat nimic până acum.
-Aveți vreun elev cu numele, sau porecla, de Piticu?
-Da, am, e prieten cu Pleșoiu, de ce?
-Trebuie să stați de vorbă cu el, poate a văzut, sau știe ceva despre Gilă.
-Voi discuta cu el. Ați putea veni și dumneavoastră , am să-l duc la cofetăria de lângă școală , va fi ușor să ne găsiți, pe la ora 12 vom fi acolo.
-Vă mulțumesc! Voi veni negreșit!
După ce a salutat, Mihai a închis telefonul. Spera ca discuția cu acest copil, să-i dea un fir pentru a putea demara cercetările. Era convins că Gilă se afla în alt Cămin de copii, nu fusese luat de familie. Întrebarea era: ”de ce directorul nu lasă pe nimeni să se apropie de băiat, cine este Gilă, cine-i sunt părinții? Un mare mister era legat de familia copilului, aici va trebui să pătrundă, dar pentru asta îi trebuia  un punct de plecare. Directorul reușise să rupă orice punte dintre el și copil".
Aproape de prânz a plecat spre cofetăria unde trebuia să se întâlnească cu profesoara. A căutat îndelung un loc de parcare; era păcatul începutului de mileniu trei, multe mașini, puține locuri unde se putea lăsa mașina în siguranță.
A intrat în cofetărie, s-a uitat prin salon, diriginta încă nu venise cu băiatul. A luat loc la o masă de unde putea observa bine ușa, apoi  a comandat  cafea.
Și-a amintit de momentul în care a băut el întâia oară licoarea venită la noi în țară din Turcia , era în primul an de școală profesională. Primise un bilet de voie să meargă în oraș de la pedagogul școlii care răspundea de internat pe perioada sfârșitului de săptămână; era sâmbăta, ai lui îi trimiseseră vorbă să nu vină acasă, să economisească banii. Cu cei câțiva bănuți, dați de mamă-sa, în buzunar a plecat în oraș cu gândul de a-l cuceri, era la fel de determinat ca și cel mai mare nabab. Privea cu superioritate la oamenii obosiți și zoriți cu care se întâlnea, toți se grăbeau, toți aveau o țintă precisă, unii mergeau la serviciu, alții să facă cumpărături, apoi, să-și hrănească familia. Doar el, Mihai, nu avea nicio treabă, era liber să se ducă unde voia, nimic nu-l oprea să meargă până la marginea orașului, marginea lumii sau, să intre într-o cofetărie și să mănânce o prăjitură. De multe ori se uitase cu jind la vitrinele cofetăriilor unde erau expuse mulaje din ghips care imitau cele mai apetisante preparate. Acum intrase hotărât să-și satisfacă hatârul de a mânca o ”Savarină”. Când a auzit cât costă, s-a uitat la mărunțișul din buzunarul, apoi la vânzătoare și cu un oftat din toți rărunchii a renunțat la prăjitură și a cerut în schimb o cafea ”mică”. Așa a ajuns să guste licoarea neagră și puternic aromată, a băut-o tacticos sorbind cu grijă fiecare gură de lichid fierbinte, nu cum a procedat primul român care a băut cafea. Legenda spune că:” în 1504 după moartea lui Ștefan cel Mare, fiul său, Bogdan al III-lea, l-a trimis pe logofătul Tăutu la Istanbul să închine Moldova turcilor și să plătească tribut. De bucurie sultanul a pus să fie ospătat trimisul moldovean, la sfârșitul mesei i s-a adus o ceașcă plină cu cafea fierbinte. Tăutu neștiind ce băutură este și cum se bea, a închinat spre  sultan și vizirii cu vorbele :”să trăiești luminăția ta o mie de ani”, apoi a dat peste cap felegeanul cu licoarea  opărită”. El, Mihai, a fost mult mai prevăzător, deși bea pentru prima dată cafea turcească, a gustat-o cu reținere, nu voia să o bea  prea repede, ar fi vrut să fie admirat de colegii care s-ar fi întâmplat să intre în cofetărie.
-Bună ziua!
Mihai s-a ridicat în picioare:
-Sărut mâinile!
-El este Tatu, zis Piticu. Profesoara a prezentat elevul cu toată seriozitatea, voia să-i dea cât mai multă importanță, spera astfel să scoată cât mai multe secrete de la copil.
Mihai a strâns mâna întinsă bărbătește de copil:
-Mihai Iordan, pentru prieteni Mihai, dacă tu crezi că vom fi prieteni, să-mi spui simplu : Mihai.
Piticu s-a uitat atent la bărbatul cu păr grizonat și început de chelie, era fascinat de ochii mari și inteligenți ai lui Mihai, apoi s-a adresat celor doi:
- Vreți să vă dau informații, dacă știu ceva, vă spun, dar trebuie să plătiți, pe lumea asta totul costă.
-De unde știi tu asta? Ești un copil. Profesoara s-a arătat surprinsă de maturitatea în gândire a băiatului.
-Nu mai sunt copil de când am fost adus la Casa de Copii când aveam 4 ani, atunci m-am maturizat, trebuia să mă feresc tot timpul. Viața în Cămin este plină de capcane la tot pasul. Am răbdat de multe ori pentru că nu am fost atent și mi-au furat mâncarea. Am luat bătaie des de la pedagogii-supraveghetori, dar și de la ceilalți copii mai mari; până într-o zi când aveam 7 ani, atunci m-am decis să mă bat pentru bucata mea de pâine cu unul mai mare decât mine cu 3 ani. Am fost bătut până la urmă, dar prin faptul că m-am revoltat, mi-am câștigat respectul. De atunci am primit porecla de Piticul. Nu contează că ești înfrânt, important este să le arăți celorlați, că îți pasă de tine, că lupți pentru libertatea ta.
Piticul se încinsese, era îmbujorat la față cu pumni strânși și buzele crispate, cei doi îl priveau cu admirație, erau cuceriți de gândirea copilului, de revolta lui interioară.
-Băiete, vreau să te...
-Nu sunt ”băiete”, mă numesc Florin, așa să-mi spuneți-copilul era revoltat, toată ura acumulată în cămin se revărsa asupra lui Mihai și a profesoarei.
-Florine, nu am vrut să te jignesc, nu vreau să aduc nici o atingere demnității tale, vreau să discutăm despre prietenul tău, Gilă. A dispărut, știi unde ar putea fi?
-Îmi pare rău-copilul s-a întristat auzind numele prietenului său-nu știu nimic despre el. Am întrebat pe Mareșalu* unde este, drept răspuns m-a înjurat și mi-a băgat un șut în fund și-o palmă după ceafă.
-Cine este Mareșalul? Mihai simțea că începe să se irite.
-Cum cine? Dumnezeul căminului, în fața lui tremură și îngrijitoarele, dar și ceilalți supraveghetori. Când țipă ăsta pe hol, trebuie să ne pitim toți, altfel ne omoară. Este o brută, directorul îl susține, nimeni nu poate să zică nici un cuvânt. Odată a lovit o îngrijitoare pentru că aceasta i-a zis să nu mai meargă pe hol, pentru  că ea a spălat și el lasă urme. Când a auzit, s-a repezit la ea și a tras-o de păr. Femeia l-a raportat la director, iar acesta a pedepsit-o pe ea cu nu știu ce ”mustrare”. Voi vreți informații pe degeaba? Nu-mi luați o prăjitură?
-Ba da Florine, iartă-mă!-Mihai s-a înroșit ca un copil care vrea să trișeze-ce prăjitură preferi? Dumneavoastră doamna profesoară ce doriți?
-Vreau o ”Amandină”, mie și lui Gilă din astea ne place să mâncăm, e drept că o facem foarte rar, sunt scumpe, iar noi strângem fiecare bănuț. Mihai, prietenul meu ținea la tine, mi-a spus că urma să-l iei   acasă, ce s-a întâmplat de nu l-ai mai luat?
-Aduceți două cafele și o ”Amandină”- Mihai a dat comanda chelneriței, apoi a continuat adresându-se lui Florin-în ziua când am vrut să-l iau, Gilă a dispărut, mi s-a spus că l-a luat un unchi de-al lui.
-Nu cred. Avea o comoară ascunsă sub parchetul din vestiar, pentru a ajunge la ea trebuia îndepărtat dulapul cu haine din acel loc. Gilă făcea singur această muncă, deși eram cel mai bun prieten al lui, nu mi-a spus niciodată despre comoară. L-am descoperit într-o noapte, m-am trezit și nu l-am văzut în patul de lângă mine, am ieșit afară să văd unde ar putea fi. Din vestiar, pe sub ușă, se strecura o fantă slabă de lumină, am mers acolo, am deschis ușa cu grijă să nu scârție, îmi era teamă, puteam să-l găsesc pe Mareșalu, cu pași de pisică m-am apropiat de locul unde era Gilă, atunci am văzut comoara lui și locul unde o ținea. Am plecat tot pe furiș, prietenul meu nu știe nici în acest moment, că eu i-am descoperit comoara.
-Te-ai uitat vreodată în ce constă comoara?
-Nu, nu m-am uitat, era secretul lui, nu aveam de ce să-mi bag nasul, dacă el nu îmi arăta. Piticu era foarte serios când vorbea, semn că prietenia pentru el era ceva sfânt.
-Cum putem afla unde este Gilă? Tu ai vrea să ști, unde este prietenul tău?
-Sigur că da, acum chiar am început să mă îndoiesc că amicul meu este în siguranță. Nu am înțeles de ce m-a pocnit Mareșalu’, e adevărat, că el așa de ”bună ziua” îmi mai scăpa câte un șut, dar se vedea că nu era cu răutate, ci doar din obișnuință, dar acum când am întrebat  de Gilă m-a lovit cu dușmănie și m-a înjurat cu ură. Știe ceva și nu trebuie să aflăm noi. Asta trebuie să descopăr eu. Mihai nu dai și un suc?
-Ba da, adu-mi te rog o sticlă cu suc, Florine-bărbatul s-a întors spre copil după ce a comandat ospătariței- ai vrea să te uiți în comoara lui Gilă? Mă interesează ce este acolo în afară de bani, poate găsim o pistă. Vrei să ne ajuți?
-Da vreau, cu o singură condiție.
-Care?
-Vrei să mă iei în weekend acasă la tine?
Mihai s-a uitat cu atenție și drag la copilul din fața sa. Își dorise mult să aibă copii, singurul copil îi murise la o vârstă fragedă, de atunci se despărțise și de nevastă. O acuzase de rele tratamente aplicate copilului, nu o deferise justiției, dar nici nu a mai acceptat-o în casa lui. Trecuseră mulți ani de atunci, nu se mai însurase. A fost de câteva ori tentat să o facă, dar nici una din posibilele neveste nu a acceptat să-i facă un copil. Atunci a hotărât să rămână singur. Copiii abandonați, aflați în grija statului au fost în atenția lui, a ajutat orfanii de câte ori a putut. Acum îl privea pe Pitic, era atras de chica lui blondă, de ochii albaștri, de nasul  cârn și pistruii de pe pomeții obrazului.
-Da, sper să am mai mult noroc cu tine.
-Doamna profesoară, vă mulțumesc, sunt convins că detectivul nostru, mă refer la Florin, va descoperi lucruri importante. Florine, întreabă și printre  copii, poate știe cineva de unde este Gilă, dacă are părinți, frați, orice altă rudă este importantă în situația de acum.
Vineri  după cursuri vin să te iau acasă, ne descurcăm amândoi cu gătitul.
-Tu nu ai nevastă? băiatul era dezamăgit, ar fi vrut să spună cuvântul mama, nu îl pronunțase niciodată. Voiam să-ți spun ție tată, dar mamă cui îi spun?
-Mie. Surprinși, amândoi au întors capul spre profesoară. Da, mie îmi vei spune mamă, dacă domnul Mihai îmi va da voie ca în weekend să vin la voi acasă. Așa aș putea, să vă ajut să gătiți.
Vineri, aproape de ora de închidere a cursurilor, Mihai s-a prezentat la școală să-l ia pe Florin. În cancelarie îl aștepta Mihaela Radu. Acesta deja o sunase să-i  spună că făcuse toate formalitățile pentru a-l putea lua acasă pe Pitic. Îi povestise că directorul Căminului fusese amabil cu el și chiar îl lăudase pe Tatu, că este un elev sârguincios și disciplinat.
La intrarea lui în cancelarie diriginta a avut o tresărire, deși știa că va veni ,faptul că erau față în față  a făcut-o să roșească. S-a uitat repede în oglinda ascunsă după cuierul cu haine, cu mâna și-a aranjat o buclă rebelă; părul castaniu cu puține fire de păr alb, lung și prins în coc, îi dădea o notă de distincție și ușoară severitate. Nasul finuț- subțire arăta firea ei aristrocratică și încrederea ce se putea avea în ea; ochii verzi –smarald, sprâncenele frumos arcuite, buzele cărnoase și bărbia rotunda completau tabloul unei femei frumoase și distinse. Mulțumită de imaginea din oglindă s-a întors spre bărbatul care tocmai intrase:
-Bună ziua!-profesoara afișa o față veselă, bucuroasă de revedere.
-Sărut mâinile! Așa cum am promis, am venit să-l iau pe Florin, bineînțeles că sunteți invitată și dumneavoastră, vreau ca  împreună să facem copilului o ședere cât mai plăcută.
-Vă mulțumesc! Merg cu placere, este un privilegiu să-mi petrec weekend-ul alături de doi barbați șarmanți, inteligenți și educați. -Profesoara  Mihaela  Radu se uita cu admirație la bărbatul din fața ei, o atrăgea mai ales privirea lui caldă, fața blândă cu bărbia pătrată și gura mică. Peste 10 minute se va suna de ieșire, am vorbit cu Piticul să vină în parcare imediat cum aude clopoțelul. După ce a semnat în condică, Mihaela  și-a luat  geanta care era agățată de speteaza scaunului ,apoi s-a adresat lui Mihai:
-Să mergem în parcare, Florin va veni acolo. Cei doi au ieșit pe ușă și împreună au mers  în locul unde garase. Femeia s-a urcat în mașină pe scaunul din dreapta șoferului, iar bărbatul a rămas să-l aștepte pe băiat.
-Salut Mihai!
Surprins bărbatul s-a întors spre băiat, acesta venise dintr-o direcție opusă.
-Te așteptam să vii dinspre școală, iar tu apari din direcția opusă.
-Am făcut un ocol să-mi piardă urma eventualii urmăritori. -Copilul era mândru de isprava lui- nu-i așa că sunt deștept?
-Ești, acum urcă în mașină!
-Să mergem!-spuse Mihai în timp ce își punea centura de siguranță-acum ajungem, nu stau departe.
După câteva minute de mers prin orașul aglomerat, mașina a oprit în fața unor porți înalte din fier forjat. Din interior se auzea lătratul unui câine. Au coborât cu toții din mașină, Mihai a scos o cheie din geantă și a descuiat poarta. Câinele, un ciobănesc german, a venit și s-a gudurat la picioarele bărbatului după ce acesta îi strigase să fie cuminte.
Au intrat în casă printr-o ușă din lemn masiv  întărită cu platbandă din fier, de afară au intrat în camera de zi care era și casa scării. Livingul era mare de șase metri pe șapte, din centru pornea scara spre etaj, sub scară se găsea dresingul, iar din cei doi pereți paraleli scării se intra în partea stîngă în bucătăria care corespundea cu sufrageria printr-o ușă interioară. În sufragerie se putea intra și din living, aici se găsea o masă lungă care avea în jurul ei 12 scaune cu spătare  înalte; deasemeni mai era într-un colt o masă joasă dreptunghiulară așezată între o canapea și două fotolii.
Pe peretele din dreapta  livingului era o ușă prin care se intra în baia de serviciu, iar a doua ușă dădea în biblioteca-birou, din această camera se putea intra și în baie.
Cei trei au luat loc pe canapeaua din living. Pe lângă canapea la fel ca și în sufragerie se găsea o masă dreptunghiulară cu blatul din sticlă și două fotolii.
-Merg să pregătesc o gustare, sunt mort de foame și bănuiesc că și voi sunteți la fel.
-Vă însoțesc –spuse Mihaela ridicându-se de pe canapea-sper să nu vă supărați.
-Nu, din contra, chiar îmi este de folos un ajutor în bucătărie, mai ales că eu am două mâini stângi, deși sunt dreptaci.
Odată ajunși în bucătărie, Mihai i-a arătat femeii unde găsește fiecare lucru și unde era combina frigorifică pitită. Aceasta se găsea într-un fel de nișă săpată în peretele dinspre stradă.
-Acum am să vă rog, să mă lăsați singură.
-Cu o singură condiție, dacă acceptați să ne tutuim. Mihai a privit-o în ochii ei ca smaraldul așteptând răspunsul.
-Cu drag! Te rog să mergi la Florin, nu vreau să se plictisească!
În living  băiatul se uita pe pereții împodobiți cu câteva picturi de Grigorescu și Aman. Era prima dată în viața lui când vedea o casă de om bogat, pe Mihai îl considera un adevărat bogătaș.
-Te-ai plictisit?
-Nu, nu m-am plictisit, admiram casa tatălui meu, îmi dai voie să-ți spun așa? Copilul îl privea rugător, din ochi îi curgeau două lacrimi.
Bărbatul la strâns la pieptul lui cu toată dragostea părintelui care nu avusese noroc de copii.
-Așa să-mi spui, sunt mândru să fiu tatăl tău, copil minunat ce ești!
Florin și-a șters lacrimile, apoi s-a adresat lui Mihai.
-Aseară m-am uitat în comoara lui Gilă.
-Și, ce ai găsit acolo?
-Bani, mulți bani, cred că erau 1500 de lei. Dar, pe lângă bani am găsit o poză a unei femei elegante și un lănțic fin din aur pe care se afla un medalion prevăzut cu un mic dispozitiv cu ajutorul căruia se deschidea , curios, l-am deschis, în el am găsit o mica poză și două litere gravate pe partea interioară a capacului :M și P. Toate lucrurile le-am lăsat acolo.
-Bine ai făcut! Totuși medalionul va trebui să-l iei, este foarte probabil să ne ajute.
-Acum gata, mergi în baie să te speli, apoi vom mânca!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu