luni, 27 februarie 2017

Doi prieteni, Mihai și Gilă IX



    Mașina a mers  spre  ieșirea  din oraș, a trecut podul Mihai Bravu , a lăsat în stânga  drumul spre munte și a ținut-o drept pe Aleea Mânăstirii Dealu până în locul unde era odată o cârciumă, acum aici, ca în multe alte locuri, a răsărit un viloi uriaș. Am cerut șoferului să oprească taxiul, apoi am coborât și ocrotită de ploaie m-am apropiat cât am putut de mult de Pacoste. Acesta vorbea cu proprietarul vilei sub portalul de la intrarea în curte; am mers  pitulită până am găsit o nișă în gardul gros din cărămidă,de aici  nu puteam fi văzută, în schimb auzeam tot, vorbeau destul de tare să acopere și zgomotul ploii, dar aveau și siguranța că nu sunt auziți de nimeni. Șofron îl punea în temă pe interlocutorul său cu toată istoria lui Gilă, cosmetizată pe ici pe colo. În concluzie, supraveghetorul negocia înfierea lui Pleșoiu, îi explica omului drumul cel mai scurt pe care urma să îl parcurgă, pentru a fi încheiată adopția rapidă a copilului. Am auzit când îi spunea că are oamenii prin toate instituțiile și doar „mișcând puțin din urechi” se rezolvă  dosarul fără să se pună prea multe întrebări.
După 15 minute de discuții, Șofron s-a urcat în taxiul care îl adusese și căruia nu-i dăduse drumul, iar eu am rămas în ploaie. Am scos telefonul să sun după un taxi, dar când m-am uitat în geantă am văzut că nu mai am bani la mine, am pus telefonul la loc și am așteptat cu speranța că se va ivi un cunoscut cu mașina și mă va lua de acolo. Ploaia era așa de deasă, că șoferii abia vedeau drumul, dar să mă vadă pe mine făcând autostopul. Abia când au început dinții să-mi clănțăne în gură,iar apa care trecuse prin piele  îmi inunda organele interne, am decis să vă sun pentru ajutor. Restul îl știți.
-Trebuia să mă suni imediat, nu să mai aștepți. -Mihai cu glas blând o dojenea pe Crinuța pentru că își riscase viața-.Acum suntem trei. Crinuța alătură-te nouă să scăpăm acest copil din mâinile bandiților, indiferent cum am privi lucrurile sunt niște infractori.
-Deja sunt implicată.-Tânăra femeie era bucuroasă să fie în anturajul unor oameni de talia lui Mihai și ai Mihaelei.
-Vreau să iei legătura cu Piticul și să-l aduci la mine, sau să ne întâlnim într-un loc ferit să vorbim. Nu cred că îl mai ia Șofron de la școală.
     În Căminul pentru copiii instituționalizați din orașul T lucrurile erau departe de a fi grozave, dar cum personalul din conducere și cel de deservire era bine sudat, nimic nu transpira în afara căminului din matrapazlâcurile care se întâmplau acolo. Pentru a nu fi prinși cu sacoșele cu alimente furate din bucătărie, sau alte obiecte ce puteau fi sustrase, s-a  luat hotărârea ca tot ce putea  fi sustras să fie de la început transformat în bani care apoi erau împărțiți fiecărui salariat. Erau bani netrecuți pe ștat, prin urmare nefiscalizați, dați în mână de administrator. Cu toate aceste măsuri oamenii tot cârcoteau pe la colțuri că unii ar lua mai mult decât alții. Mâncarea la cantină era foarte proastă, copiii mâncau ceva dulce doar la  Crăciun sau la Paști, când se îndura câte un îmbogățit care a furat din averea  Țării să aducă câteva pachete, întotdeauna mai puține decât necesarul, în speranța că îl va ierta Dumnezeu pentru că furase din averea celorlalți; sau vreun politician dornic de afirmare, ăsta pentru câteva sacoșe pe care le împărțea copiiilor venea cu toate televiziunile după el. Cearceafurile erau rupte, păturile roase și murdare, arcurile paturilor se rupseseră de mult, niște scânduri puse-n curmeziș susțineau salteaua. Mizeria era la ea acasă, bătăile între copii erau frecvente. Educatorii  acceptau aceste bătăi, se foloseau în supravegherea și timorarea copiiilor de cei mai puternici dintre ei. Existau șefi incontestabili, duri, egoiști, ticăloșiți până-n măduva oaselor. Mediul în care trăiau îi obligau să devină aspri, doar așa puteau supraviețui. Cei slabi erau abuzați sexual de către cei puternici, erau înfometați, puși să facă cele mai grele munci.
    În acest mediu a fost adus Gilă. A intrat, în camera în care a fost repartizat, cu fruntea sus. S-a uitat atent la cele 10 paturi care erau în cameră, cinci pe o parte, cinci pe cealaltă, de la ușă  până la ferastra care se afla în partea opusă era un mic coridor care trecea pe la capătul paturilor. Și-a pus bagajul pe masă, apoi a mers pe interval să-și caute un pat, a ocolit cu abilitate un picior întins pentru a-i pune piedică, s-a uitat cu dispreț la cel care voia să-l doboare și și-a continuat drumul până a găsit un pat liber.
-Tu ăla care ai venit acum, vino la mine! Mișcă-te odată! -Glasul răgușit, de adolescent cu vocea-n schimbare,  care se dorea să sune a poruncă, nu l-a impresionat pe Pleșoiu.
-Ce vrei?
-Vino bă aici, când îți spun! Vrei să sparg pereții cu capul tău?-Tânărul începuse să se agite, nu înțelegea cum un nou venit nu aleargă la ordinul lui.
-Bine, vin, nu te mai opări atâta! -Gilă nu voia să întindă prea mult coarda, îi transmisese un semnal, acum îi putea face pe plac.
-Ești șmecher mă? –Tică, așa se numea șeful neoficial al camerei, i-a întins mâna, Pleșoiu a strâns-o bucuros ca unui prieten, doar că șeful îi prinsese mâna ca într-o menghină și nu părea să vrea să-i dea drumul. Gilă a strâns din dinți cât a putut, dar adversarul lui, fiind mult mai mare decât el, îl strângea din ce în ce mai tare. Și-a înăbușit un oftat, în colțul ochilor a strivit o lacrimă de durere, dar nu a cedat. Într-un târziu când a simțit că este la limita suportabilității, băiatul i-a eliberat-o. Gilă a băgat mâna, aproape paralizată, în buzunar, în schimb privirea i-a rămas țintită în ochii mari și căprui ai lui Tică. În sinea lui știa că poate juca o carte necâștigătoare, dar nu avea de ales, dacă își arăta slăbiciunea era un copil mort. Cunoștea bine mersul lucrurilor, învățase de la Piticu*, prietenul lui, multe despre modul în care se putea  supraviețui printre micii rechini. Tică privea atent la băiețandrul din fața sa, știa că dacă voia îl putea face una cu pământul, îl oprea doar privirea curată, netemătoare a băiatului. Juca tare, chiar dacă putea fi bătut își asuma riscul. A fost ca o înfruntare între doi cocoși, s-au măsurat, s-au rotit unul pe lângă altul întinzându-și fiecare aripa, cel mai bătrân dintre cocoși a privit cu îngăduință spre cocoșul tânăr, considerând în sinea lui că junele nu poate fi un pericol pentru el.
-De astăzi ești prietenul meu, ați auzit mă, a strigat spre ceilalți copii care erau în cameră. El este Gilă, nimeni nu are voie să se apropie de el.
Datorită prieteniei cu Tică viața lui Gilă nu a avut de suferit în plus, față de mizeria în care trăia din cauza  condițiilor oferite de sistem, dar și a furăciunilor făcute de angajații Căminului.
Patru luni mai târziu după ce a ajuns în orașul T, a început să se intereseze de el o familie de oameni tineri și educați. Lăsau să se înțeleagă că sunt rudă cu tatăl lor, iar numele de Pleșoiu nu ar fi corect, numele adevărat ar trebui să fie Pleșoianu, așa cum se numeau ”neamurile„ lui.
                           
    Angajații căminului începuseră să se poarte frumos cu Gilă, de când familia aceasta de oameni cu dare de mână îl vizita. De fiecare dată ”rudele„  aduceau 2-3 pachete cu țigări, un pachet de cafea, pe toate le lăsau supraveghetorului, acesta le împărțea „frățește„ cu ceilalți colegi.
    Mama Lăzărica tocmai se sculase, apucase să se spele pe față, să-și spună rugăciunea și să înghită o gură de aghiazmă, când telefonul a început să sune. I s-apărut că în acea dimineață telefonul suna mai tare, parcă era nervos din cauza cuiva nevăzut. Cu teamă a luat telefonul să răspundă, o săgeată îi trecuse prin inimă, se gândea la fata ei care era plecată în străinătate, a spus un „alo„ moale, în receptor s-a auzit un glas slab de bărbat:
-Mamă Lăzărico vino repede la mine!
-Tu ești Florică mamă? –Femeii îi venise inima la loc, când a auzit că nu e vorba de copila ei.
-Da, eu sunt. Vino repede, sunt bolnav!
-Imediat mamă, vin acu*!
Cum toamna își intrase bine în drepturi, afară bruma era groasă, mama Lăzărica și-a pus o broboadă pe cap, a luat o oală cu apă care se încălzise pe aragaz, a ieșit cu ea afară și a pus-o în piua găinilor și cratița câinelui. După ce le-a dat și să mănânce a ieșit pe portiță și a apucat drumul spre casa lui Corcoduș, dar nu înainte, de a încuia bine portița.
A intrat în casă fără să mai bată la ușă, după ce a trecut de livingul unde praful era destul de vizibil pe fotolii și măsuța din furnir de nuc, a intrat în dormitor. Cum a deschis ușa a izbit-o un miros greu de aer stătut și de boală, a mers la geam și la deschis larg, apoi s-a apropiat de pat și l-a învelit bine pe Florea pentru a-l proteja de aerul rece și proaspăt ce venea de afară.
-Ce s-a întâmplat? Lăzărica a prins, cu dragoste de mamă, mâna bărbatului.
-Nu știu, vomit de aseară continuu, nu am putere, nu pot sta în picioare.
-Stai liniștit, îți fac un ceai.
După 10 minute a venit cu o cană de ceai în care storsese o jumătate de lămâie și-l îndulcise cu o lingură de miere de salcâm.
-Bea asta! O să-ți facă bine, e cam amar, e din anghinare, dar e sănătos. Femeia îi întinse cana cu ceai pe care îl răcise să poată fi băut. Florea a prins cana și a băut cu înfrigurare tot lichidul.
-Mai ai? Mult m-a răcorit!
Bucuroasă Lăzărica s-a dus și a mai pregătit o cană, fiersese ceai într-un  un ibric mare, i-a dat-o și pe aceea, bolnavul a băut-o cu înghițituri mici, parcă voia să-i simtă aromele.
-Sărut mâna! Mă simt bine, plec la birou.
Femeia a pus mâna pe fruntea lui, atunci a văzut că avea febră, dintr-o dată a început să tușească, o tuse rea, seacă, convulsivă, care-l făcea pe Florea să se înconvoaie și să se înece.
-Nu pleci nicăieri, sun la„Salvare”, ești foarte bolnav. Unde este termometrul?
-Vezi în sertarul de sus de la noptieră, bărbatul vorbea greu, accesele de tuse erau tot mai frecvente.
A scos termometrul din sertar, dar și două pastile antitermice, i-a pus cu grijă termometrul sub braț, apoi a plecat la bucătărie de unde s-a întors cu o cană cu ceai. După un timp, a luat cu grijă  termometrul și s-a uitat la el 39,7, foarte mult, fără ezitare i-a dat să înghită cele două pastile de paracetamol și să bea cana cu ceai. Trebuia bine hidratat la o asemenea temperatură. Era roșu la față, broboane de sudoare își făcuseră apariția pe fruntea lui, începuse să vorbească inteligibil. Fără să intre în panică femeia a sunat la 112. Cincisprezece minute mai târziu o mașină „Smurd” a oprit în dreptul porții, Lăzărica a deschis ușa și le-a făcut semn să intre în curte.
Doi bărbați și o femeie paramedic, au intrat în casă și au mers la patul bolnavului, între timp Florea devenise înconștient.
-Ce s-a întâmplat? –A întrebat medicul în timp ce asistenții îi măsurau temperatura și tensiunea.
-M-a chemat acum o oră la el că se simte rău, că a vomitat și că are o stare generală proastă. I-am făcut ceai din anghinare cu lămâie multă și miere de albine, inițial s-a simțit bine, chiar spunea că pleacă la birou, apoi s-a declanșat febra, sau chiar era, că nu am măsurat-o mai înainte. Temperatura când măsurat-o era 39,7 și tot atunci au pornit aceste teribile accese spasmodice de tuse.
-Cum este, care sunt valorile?
-Temperatura 39, iar tensiunea 170 cu 110.
-I-am dat două pastile de paracetamol.
-Foarte bine, mai ai ceai făcut? Va trebui să-l hidratăm bine. Îmi este teamă de cei mai rău, l-am ascultat cu stetoscopul, „fierbe” ceva în zona plămânilor, partea cea mai rea este că se aude la ambii plămâni. Îl luăm cu noi, pregătiți-l, dar mai înainte puneți să-i mai face-ți ceai.
Câteva minute mai târziu, Florea Corcoduș era scos cu targa pe ușă și dus la ”salvare„ mama Lăzărica îi pusese într-o sacoșă o pereche de pijamale și sticla cu ceai.
-Vin eu imediat cu mai multe la el, astea să aveți, dacă va fi nevoie, să fie schimbat până sosesc eu la spital.
După plecarea mașinii, a mai rămas în casă să facă puțină ordine, să șteargă praful și să aerisească dormitorul, dar să pregătească și schimburi pentru el.
Căutând prin sertare pentru a găsi lenjerie de corp curată, a găsit o agendă rătăcită prin rufe, curioasă a încercat să citească ce scrie, cum nu avea ochelarii la ea, s-a apropiat de geam și cu eforturi mari a reușit să înțeleagă câteva cuvinte care i-a făcut inima să tresară. După ce a făcut bagajul pentru Florea, a plecat acasă luând cu ea și agenda găsită.
A căutat ochelarii și a început să citească ce scrie în carnet, acum înțelesese că nu fusese rătăcit acolo printre rufe, ci era pitit în acel loc.
Era un fel de proces-verbal încheiat între Florea Corcoduș și Șofron Pacoste, prin care cel din urmă se angaja că-l va rătăci pe copilul Pleșoiu Gheorghe, fără să-l omoare, dar îi va aduce lui Corcoduș un certificat de deces pe numele copilului din care să rezulte că a murit de moarte naturală. Pentru toate acestea, Pacoste se angaja ca împreună cu Vax Zbierea directorul Căminului să aducă totul la îndeplinire.
Alăturat era și o chitanță din care reieșea că Pacoste primise suma de 100.000 de euro avans, urmând ca după ”rezolvarea problemei„ să primească și restul de bani, adică 200.000 de euro. După ce a terminat de citit, femeii i-a căzut agenda din mână, apoi s-a prăbușit  în genunchi cu lacrimile șiroind.
Acum a înțeles de ce Florea era nervos de ori de câte ori venea vorba de Gigi, cum era alintat copilul. O ură cumplită din sufletul ei curat de mamă, hrănise cu laptele și sângele ei un copil care acum era la casa lui, pornise împotriva lui Corcoduș . Îi venea să-l lase să moară  în spital, să nu mai știe de el, îl privise cu ochii de păcătoasă, apoi când își revenise din mica rătăcire, îl avusese la suflet ca pe copilul ei.
E drept că nici el, din acea călduroasă zi de vară, nu mai adusese vorba despre întâmplarea cu baia.
Se simțea bulversată, dintr-o dată omul pe care îl crezuse în tot ce spunea, este adevărat că ea avusese oarece rețineri față de cinstea lui, dar niciodată nu avusese dovezi, a apărut în fața ei cu chipul hidos al turpitudinii. Nu știa cum să procedeze, nu avea cu cine să se sfătuiască, tot chinuindu-se cum să rezolve problema și-a amintit de femeia cu lănțicul care o întrebase de Manuela Pleșoiu. S-a gândit să o sune să stea de vorbă cu ea, i se păruse o femeie la locul ei și bine intenționată, dar chiar putea avea încredere în ea? De acum începea să se îndoiască de toți oamenii. După ce s-a gândit mai bine, a căutat numărul de telefon, apoi a sunat-o, rugând-o să treacă pe la ea. Față de Florea s-a hotărât să se comporte ca și cum nu ar ști nimic de agendă. Va duce toate lucrurile luate din sertar la locul lor, le va pune cum au fost, la fel va proceda și cu agenda după ce o va arăta profesoarei.
     În fața focului din cămin Mihai stătea cu picioarele întinse, fusese la un accident de circulație făcut de unul din clienții lui, ploaia îl pătrunsese până-n măduva oaselor, simțea căldura cum îl toropește, era ca iubirea unei unei femei dezlănțuite, care-l încălzește cu trupul ei.
Privind la limbile focului care se jucau ca Ielele în noaptea de Sânziene, gândul s-a dus cu ani în urmă. Venise dimineața de la un bal, prevăzătoare mamă-sa făcuse focul, s-a așezat pe scăunel  la gura sobei cu picioarele pe vatră, simțea cum îl înmoaie căldura, avea vreo 23 de ani, era în anul doi la facultate la seral. Ion al Chirei, tatăl vitreg, l-a simțit și din căldura așternutului i-a zis:
-Mihai, se vede că ai început să te domnești, nu mai reziști la frig, uite frații tăi cum dorm, au venit uzi, s-au schimbat și s-au băgat în așternut, tu nu, trebuie să-ți usuci părul, să –ți încălzești tălpile, boier ce să zic. -Îi plăcea să-l tachineze, însă era mândru de el, deși nu era copilul lui. Îl iubea mai mult decât pe cei făcuți de el, mereu îl dădea exemplu:„Uitați-vă la Mihai și luați exepmlu, târlă de proști ce sunteți!”
Soneria de la poartă la smuls din gândurile lui







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...