Totalul afișărilor de pagină

luni, 29 mai 2017

Accidentul XI



    Era o zi frumoasă de toamnă, soarele , deși era dimineața pe la 10, ardea ca un foc încins, Matei se așezase pe banca din lemn de stejar de la umbra bătrânului castan, singurul pom pe care-l aveau în imensa curte a  firmei. A scos telefonul din buzunarul cămășii albe ca spuma laptelui, s-a uitat o clipă la el nehotărât , apoi a format un număr
-Da, șefu!
-Te rog să cauți pe Maria, pe Alexandra și împreună cu tine să veniți la castan.Ar fi bine să faci cafea și să o aduci în termos cu câteva pahare de unică folosință.
-Am înțeles! Anița, cum îi spunea mama ei, știa că șeful le cheamă acolo doar când era ceva plăcut pentru ele. A pus ibricul cel mare pe ochiul de la miniaragazul din micuța bucătărie, apoi a trecut în fața oglinzii să-și verifice machiajul și coafura. I s-a părut că este fardată strident, s-a spălat pe față, apoi a aplicat pe obrajii doar un film subțire de fond de ten. Își schimbase coafura și culoarea părului, acum îl vopsise un verde pal, îi scotea în relief chipul îngeresc de femeie tânără, părul era des, mătăsos și lung mai jos de umeri, îl pieptănase într-un fel de coadă neîmpletită și lăsat pe umărul stâng, vârfurile cozii ajungeau până la piept. Bluza cu decolteul generos lăsa să se vadă pielea fină și îmbietoare. După ce s-a aranjat și pieptănat, a sunat pe Maria și Alexandra. Cum cafeaua era fiartă a pus-o în termos și cu paharele pregătite a plecat spre castan, voia să ajungă prima, să-i poată zâmbi în voie taciturnului patron. Mai avea puțin până la locul de întâlnire, a auzit râsete, nu putea să vadă cine se veselește din cauza unei uriașe stive de scândură care masca locul de unde veneau clinchetele de râs, simțea că are plumb în picioare, ar fi vrut să alerge să vadă cine se hlizește acolo, o reținea teama de a nu fi văzută de muncitori.
   Matei se întreținea cu Maria și Alexandra,  ajunseseră mai repede datorită telefonului dat de el prin care le invitase la o cafea sub castan. Un muncitor adusese un chituc uriaș din nuc și alți doi mai mici. Pe cel mare îl foloseau drept masă , iar ceilalți mai mici îi improvizaseră ca scaune.
După ce a salutat, Ani a pus termosul pe masa improvizată împreună cu paharele din plastic, apoi a turnat cafea pentru toți cei prezenți. Pe sub ochi a privit pe rând cele două femei: Maria ca întotdeauna, elegantă și sobră, fustele treceau de genunchi în jos, iar decolteul bluzei croit într-un semicerc larg cât să iasă în evidență umerii și pieptul luminos . Alexandra, cu părul ei bogat strâns coc, peste care avea veșnicul batic de protecție, care cu timpul se transformase într-un obiect vestimentar, îi scotea în evidență fața frumoasă și prelungă; îmbrăcată în blugi strânși pe picior, erau atât de strânși că Matei într-unul din rarele momente de relaxare a întrebat-o :”fată tu îmbraci pantalonii cu încălțătorul?” A râs, apoi a schimbat subiectul discuției. Era minunată în pantaloni, pentru o femeie înaltă, subțire, cu piept frumos și mijloc de viespe.
-Fetelor, vreau să mergem la un târg al lemnului. Dacă sunteți de acord, mâine de dimineață la ora șapte ne întâlnim aici, mergem cu mașina de teren, târgul este undeva la munte. Masa și cazarea o suportă firma, Maria, te rog să te ocupi de forme, toți vom avea ordine de deplasare pentru ca firma să poată plăti excursia noastră. Ce vreau de la voi? Vreau ca fiecare, pe segmentul ei, să-mi facă un raport cu ce a constatat acolo și ce putem îmbunătăți noi aici. Cu regret vă spun, că nu voi ierta pe niciuna dintre voi, dacă nu va veni cu o idee bună pentru firma.
-Eu aș vrea să nu merg, nu știu ce poate face un economist la un târg de lemn. Las pe domnișoara inginer să meargă, dânsa este de specialitate, iar de Ani e nevoie să vă conspecteze ce veți constata. -Se observa în vocea contabilei un regret amestecat cu reproș la adresa patronului. Instinctiv femeia din ea simțea o dușmănie față de frumusețea și tinerețea Alexandrei. Faptul că era apreciată de Matei pentru profesionalism o făcea și mai geloasă pe Maria.
De altfel și Alexandra vedea în Maria un rival serios, curios era, că nu pe Ani  o gelozea care era tânără și frumoasă, ci pe contabilă o considera un adversar redutabil.
-Maria ai să mergi! Sunt convins că din discuțiile cu ceilalți vei ști să găsești oportunități pentru eficientizarea folosirii banului. Nu accept scuze, dimineață veți fi în mașină, mă gândesc să nu luăm șofer, vom conduce pe rând, când vom urca și coborî muntele am să conduc eu, în rest veți conduce voi. Clar fetelor?
-Da șefu! -Fetele au răspuns într-un cor pefect.
Au băut cafelele vorbind nimicuri, fiecare încercând să-l uimească cu ceva pe patron. Acesta tot timpul a rămas închis în propria carapace, iar dacă s-a întâmplat să râdă la o glumă puțin mai deocheată a Alexandrei, a râs și la vorbele cu tâlc ale Mariei, mai mult pentru a nu o supăra.
S-au despărțit într-o ambianță plăcută, fiecare femeie sperând că a reușit să-l atragă pe Matei în mrejele ei.
Barbu a plecat singur spre casă, de mult nu o mai lua pe Maria în mașină, între timp își cumpărase și ea una la mâna a doua, din prima luase carnetul, iar acum era șoferiță cu acte și mașină. Doar dimineața tot el o ducea la școală pe Alisia, nu vrusese să renunțe la această plăcere. Nu putea să lase să treacă o zi fără să vadă copila, îi era greu sâmbăta și duminica, dar se răcorea lunea, o lua întotdeauna cu 30 de minute mai devreme. Urma același ritual ca în urmă cu doi ani când intrase pentru prima dată în casă. Maria deschidea ușa , iar el se așeza pe marginea fotoliului, discutau aceleași nimicuri , până ce fata se îmbrăca, au fost două cazuri când Maria special purtase un capot de casă scurt și subțire, atunci Matei observase piciorul cu pulpe frumoase și genunchi rotunzi. Nu a spus nimic, doar a roșit puțin continuând discuția despre aceleași veșnice banalități.
Au trecut doi ani de la prima întâlnire cu Iulia, de la ultimul telefon când aproape se certaseră, oricum se despărțiseră supărați, de atunci nu mai aflase nimic despre ea. Fusese tentat să o caute, ceva îi spunea că nu ar fi chiar atât de vinovată, dar nu a încercat să afle adevărul. Îi era teamă să nu se confirme spusele lui Jean, ar fi suferit mai mult, așa a lăsat o umbră de îndoială.
În ultimul timp se apropiase mult de Alexandra, începuse să țină la ea ca femeie, au ieșit de câteva ori la restaurant, au mâncat , au dansat, s-au simțit bine. A doua zi la serviciu redeveneau patronul și subalterna. Matei era prea sobru, prea încorsetat, nu reușea să se împace cu el.
Într-una dintre dimineți a mers să o ia pe Alisia pentru a o duce la școală, a sunat, de această dată ușa s-a deschis cu întârziere,  nu a dat importanță faptului, a mers în sufragerie să se așeze pe fotoliul „lui„.  Aplecată cu spatele spre el, era Maria care căuta ceva într-o comodă, atentă la ceea ce făcea nu și-a dat seama că furoul foarte scurt, pe care-l avea îmbrăcat, se ridicase peste coapse, astfel încât picioarele până sus erau goale. Matei a rămas consternat, uimit de frumusețea pulpelor, de albeața lor și de finețea pielii, în plus nu se așteptase la un așa tablou minunat. Femeia a continuat să caute, nu observase prezența bărbatului, apoi când a găsit obiectul de lenjerie , s-a ridicat și a plecat spre dormitor, abia atunci l-a observat pe Matei, prea târziu, un sân rotund și plin era aproape ieșit din furou, instinctiv a vrut să-i acopere, apoi a realizat că nu mai are sens, a trecut pe lângă patron puțin timorată, dar în sufletul ei bucuroasă că îi arătase tot ce are mai frumos.
-Bună dimineața șefu! M-am trezit cam târziu, imediat sunt gata. Alisia ești îmbrăcată?
-Da mamă!
-Să mergem fată dragă. -Bărbatul era tulburat și jenat de situația delicată în care se aflase Maria puțin mai devreme. Pe drumul până la școală decât a mormăit la întrebările fetei.
-M-am hotărât să dau la medicină, ce părere ai?
-Da, e foarte bine, e mult de învățat, nu vei claca?
-Nu, sunt decisă!
-Parcă voiai să studiezi istoria și filozofia, te-ai răzgândit?
-Nu, rămân ca a doua opțiune.
-Bine,mai vorbim despre asta. Am ajuns la școală, fugi să nu întârzii!
-Pa! Cred că nu facem toate orele, au profesorii nu știu ce ședință.
-Să mă suni, să vin să te iau!
-Sigur că da!
Pe drum se gândea la frumusețea Mariei, ar fi vrut să nu o fi avut ocazia să o vadă în toată splendoarea ei de femeie copată. Era minunată, deși avea câteva kilograme în plus, erau foarte bine proporționate,nicio parte a corpului nu primise mai mult. Era o femeie frumoasă cu rotunjimi bine accentuate. Avea, conform agendei, o întâlnire de lucru cu Maria la ora 11, va spune secretarei să o anuleze. Vor discuta altă dată.
După ce a moțăit din cap în semn de salut spre secretară, a intrat în cabinet, s-a așezat în fotoliul de lângă măsuță, apoi a sunat-o pe Alexandra și a invitat-o să vină la el.
-Nu pot, vino tu în atelierul de finisaj, vreau să vezi ceva.
A părăsit biroul, din trei pași a traversat secretariatul fără să spună vreun cuvânt funcționarei.
Cum l-a văzut, Alexandra a venit în întâmpinarea lui, a dat mâna cu el, apoi l-a dus într-un loc închis cu prelată de jur împrejur, aici de regulă se lucrau prototipurile. Cu mâna, inginera, a tras pânza care acoperea obiectul ferit privirilor curioase de până atunci. La vederea mobilei Matei a scos un sunet de uimire. Era o bibliotecă din nuc cu intarsieri din lemn de trandafir, o bijuterie. Lucraseră doi oameni timp de 2 luni, ideea fusese a lui Răfăilă care s-a dovedit a fi un bun vizionar și proiectant. În ultimii ani învățase sculptura și deja lucra în atelier. Nu mai avea nimic în comun cu băiatul nespălat, murdar și necioplit. Ajunsese unul dintre meseriașii care promiteau pentru viitor.
După ce a cercetat-o în amănunt, Matei s-a declarat mulțumit și a promis o primă consistentă tuturor celor care au muncit la prototip.
-Spuneți-mi dacă ați făcut scule pentru a lucra viitoarele produse mecanizat.
-Da, pe viitor mai mult de 60% din manoperă va fi mecanizată, rămân doar intarsierile și sculptura care se vor realiza manual.
-Bine băieți! Alexandra, nu mi-ai spus nimic despre acest proiect al vostru, de ce?
-Mi-a fost teamă, dacă nu o reușeam așa cum îmi dorisem și cum o proiectasem. Proiectul este al meu, dar ideea și celelalte ale năzdrăvanului de Răfăilă.
Patronul a dat mâna cu băieții, i-a felicitat pentru reușita lor, apoi a luat-o pe ingineră de braț și au părăsit hala.
-Te invit diseară în oraș, să te cinstesc pentru frumoasa voastră realizare. Să nu uit, mobila să o puneți în biroul meu, iar pe cea veche o scoatem la vânzare. De acord cu cina?
-Da, merg cu toată plăcerea. La ce oră spui, voi fi gata.
-Trec la ora 8 să te iau, e bine?
-Sigur că da.
Cina a decurs fără prea multe cuvinte, au mâncat în liniște, până și Alexandra care era mai volubilă, acum de când se apropiase de Matei era mai reținută la vorbă. Îl iubea atât de mult încât îi era teamă ca vreun cuvânt de al ei să nu-l îndepărteze pe bărbat. Simțea că începuse să o iubească, îl simțea și pe el stingher în prezența ei, bărbatul care altădată era sigur pe el,acum se simțea o oarecare timorare și în gesturi și în glas, mai ales când erau în afara serviciului.
Alexandra mânca fără să simtă gustul mâncării, mai mult își făcea de lucru, pe sub sprâncene îl urmărea pe Matei, tresărea de fiecare dată când îl vedea că ar fi gata să vorbească, doar că bărbatul parcă își înghițise limba. Voia să spună o vorbă, apoi se închidea în el, pe fața lui se citea că are emoție, că este într-o încurcătură, înghițea des, semn că în mintea lui tot se pregătea să vorbească, dar nu-și găsea cuvintele.
Mesteca încet, parcă îi era teamă că se va termina mâncarea și atunci trebuie să vorbească. Alexandra mai frumoasă ca oricând cu părul lung ce curgea în valuri până mai jos de umeri, gurița mică și atrăgătoare cu buzele sângerii, îl atrăgeau ca un magnet pe Matei. O dorea pe femeia din fața lui, doar teama că mai târziu ar putea fi ridicol în compania ei, îl făcea să fie retras. Tot el își făcea curaj: trăiesc astăzi, mâine văd ce va fi, astăzi vreau să fiu fericit, nu am garanția existenței zilei de mâine. Dacă va fi, voi vedea atunci. Pe de altă parte am eu dreptul să distrug viitorul acestei copile? Prea multă conștiință, asta însemna că bărbatul încă nu era îndrăgostit până peste cap.
-Alexandra, nu trebuie să mă privești ca pe un bărbat, ci ca pe patronul tău, ești tânără, ai dreptul la viață, ai nevoie de un bărbat de vârsta ta, sau cel puțin apropiat de vârstă, eu sunt bătrân, peste 10 ani vei observa prostia pe care ești gata să o faci acum...
-Cine îți spune că vom mai trăi peste un deceniu? –Alexandra îl privea galeș, se uita în ochii lui mari cu ape limpezi ca smaraldul. I-a prins mâna și o mângâia tandru.-Matei noi trăim azi, te iubesc cu credință de ani de zile, mult timp nici nu m-ai văzut, a trebuit să țip la tine pentru a te face să înțelegi că sunt o femeie și nu un robot. Au trecut ani pe care îi puteam trăi fericiți, nu oftând, tu după o himeră, iar eu după tine.
-Ce himeră?-Matei a tresărit.
-Știu că iubești o femeie, o nălucă pe care nu ai mai recunoaște-o dacă ți-ar apărea în față. E adevărat? -Alexandra îl domina, voia să-și joace cartea până la sfârșit, simțea că e momentul marilor decizii. -Eu sunt aici lângă tine, sunt vie Matei, uite pipăie-mă –femeia i-a luat mâna și a pus-o pe propriul piept, a simțit cum bărbatul a tresărit la atingerea sânului tare. –Nu vreau să cerșesc iubirea ta, vreau să mă vezi, să mă simți și să mă iubești cu toată ființa ta. Ia-mă, vreau să fiu a ta, te iubesc prea mult, chiar dacă acum nu mă iubești, te voi învăța alfabetul dragostei, voi fi sclava ta! Iubirea asta pentru tine a căzut ca un blestem pe capul meu.-Femeia a luat mâna de pe mâna lui, o lacrimă se prelingea din coada ochilor lăsând în urmă o dâră în trecerea ei, s-a uitat în ochii lui, Matei și-a ferit privirea, s-a simțit umilită, s-a ridicat , a aruncat șervețelul pe masă și fără a-i adresa vreun cuvânt a părăsit localul
Instinctiv bărbatul a vrut să o urmeze, s-a uitat lung în urma ei, apoi s-a prăbușit pe scaun înfrânt de vorbele Alexandrei. Și-a revenit repede, a aruncat  pe masă banii pentru consumație și a alergat în urma ei, a găsit-o plângând într-un loc mai puțin luminat din apropierea restaurantului. A luat-o ușor pe după mijloc și au plecat spre mașină.      






joi, 25 mai 2017

Accidentul X



   Ajunsă acasă de la restaurant, Iulia s-a uitat cu mirare și atenție  la Jean, acesta începuse să se facă comod, deși nu îl invitase să urce în apartament, se ținuse ca un cățeluș în urma ei. Nu se împotrivise intrării lui în casă, din dorința de a pune lucrurile la punct. Simțea nevoia de o cafea tare, chiar dacă apoi va sta cu ochii în tavan până dimineața. Cu un semn l-a invitat să ia loc într-un fotoliu îmbrăcat în piele, apoi a plecat la bucătărie.  Iulia a venit din bucătărie cu tava pe care se găseau două cești din porțelan fin cu modele chinezești  și un ibric din aramă plin cu cafea puternic aromată, a pus tava pe măsuță,iar ea s-a așezat pe fotoliul din fața lui Jean. După ce a turnat lichidul negru-maroniu în cele două cești, Iulia a privit cu un fel de dezgust spre Mândruță:
-Jean, vreau să punem lucrurile la punct, ne cunoaștem de mici copii, poate vreodată am avut ceva pentru tine, invitația ta de a lua cina în oraș m-a surprins, dar m-a și bucurat știind că mă voi întâlni cu un fost prieten. S-a întâmplat să ajung la timp datorită patronului care a venit cu avionul personal, altfel nu aveam cum sosi pentru cină. Trebuie să recunosc că mi-ai făcut o impresie bună când te-am văzut, apoi pe parcursul serii, buna impresie s-a diluat, ai început să-ți dai în petic, să spui ceea ce poate nu ai fi vrut să știu. Eu sunt un fin psiholog, tu prea fudul, așa ai reușit să-ți dai drumul la gură și să spui mai mult decât voiai. Am cunoscut un bărbat minunat, sunt îndrăgostită de el, nu mai încape nimeni în inima mea, Matei a umplut golul din sufletul meu. Tu nu ești pentru mine,ai simțit că am bani, da, am, dar adunați prin muncă, prin sudoarea frunții, nu tăvălindu-mă prin paturile bătrâneilor libidinoși și perverși, dar plini de bani. Nu te condamn, a fost alegerea ta, aici, în această seară între noi totul s-a terminat.Nu vreau să-ți spun că regret faptul că am ieșit cu tine, deși ăsta este adevărul.
-Iulia, cine este norocosul bărbat?-Jean spumega de gelozie în sinea lui, dar obișnuit să joace teatru, nu lăsa să se vadă .
-Se numește Matei Barbu este patronul unui atelier de mobilă. Un om deosebit cu multe calități, sper să fiu iubită de el, sper!
-Vrei să spui că nu știi dacă  te iubește sau nu?-Jean lupta cu toate armele, Iulia era prada cea mai râvnită din viața lui. Frumoasă, elegantă, tânără și plină de bani.
-Da, asta vreau să spun, dar sper să mă iubească cândva, până atunci eu îl voi iubi în tăcere și cu răbdare.
-Aș vrea să devin un alt om, să mă integrez în societate, să fiu ca voi, să-mi câștig pâinea prin muncă cinstită.-Mândruță avea o figură de om pocăit .
- Cu ce te pot ajuta?
-Să- mi dai adresa lui Matei, poate are nevoie de un economist. Mult aș vrea să nu mă mai disprețuiești!
-Nu te nesocotesc, pur și simplu suntem pe drumuri paralele, nu avem cum să ne întâlnim, iar pentru mine tu ești o veche cunoștință pe care nu voi ține neapărat să o mai văd. Dacă crezi că îți poate ajuta, am să-ți dau adresa, cu rugămintea de a nu-l informa pe Matei că o ști de la mine. El în mod oficial nu mi-a spus niciodată unde lucrează și ce face. Eu am făcut pe detectiva și am aflat câte ceva.
-Nu nu voi deconspira nimic, nici despre întâlnirea noastră nu voi scoate vreun sunet.-Lui  Jean îi sticleau ochii ca unui animal de pradă. Știuse să fie viclean, asta învățase în decursul anilor cât fusese gigolo și trebuise să se prefacă îndrăgostit de câte o muiere bătrână cu picioarele strâmbe de reumatism, dar cu cardul tot timpul burdușit cu bani. În minte îi încolțise un plan. –Nu te mai rețin,este târziu și amândoi suntem obosiți. Dă-mi voie să-mi iau la revedere.-S-a apropiat de Iulia și cu un gest care l-ar fi făcut gelos până și pe Louise al XIV-lea i-a luat mâna și a depus un sărut. Cu pași fermi, elegant și plin de el a plecat spre ușă, nimic nu lăsa să se vadă că s-ar fi simțit umilit de către amfitrioană. Avea mult exercițiu în acest sens, de multe ori femeile pe care le ”iubise„ îl jigniseră când depășise cheltuielile alocate de ele. Dacă Iulia l-ar fi privit atentă, ar fi observat un rânjet de răutate pe buzele lui senzuale.
   După plecarea bărbatului, femeia s-a trântit pe canapea bucuroasă că a pus punct unei posibile relații. A închis ochii și s-a gândit la Matei. Vorbise de câteva ori cu el, nu se mai văzuseră din acea zi ploioasă. Era curios faptul că pe zi ce trecea el era tot mai frecvent în mintea ei. Era cu ea tot timpul , indiferent dacă se afla la serviciu, acasă, la cumpărături sau cu Jean la restaurant. Tot gândindu-se la Matei a simțit cum o cuprinde o moleșeală plăcută, prin stomac îi umbla ființe mici, uitate de mult, pielea i se făcuse de găină. Trupul fremăta, sânii i se întăriseră, s-a ridicat în picioare și a plecat la baie să facă un duș pentru a potoli simțurile înfiorate. A dat drumul robinetului să umple cada cu apă, s-a așezat pe marginea căzii, fără să vrea și-a amintit de ea tânără, foarte tânără, avea 17 ani abia fusese lăsată de părinți să meargă la discotecă. Toată ziua se pregătise pentru acel moment, inedit pentru ea, își călcase cu atenție rochița din poplin bleu ciel, cu cordonaș prins peste mijloc, era cusută-n cloș, o avantaja, la acea vreme nu era dezvoltată ca femeie, pentru ca rochia să se așeze bine în talie, mamă-sa  îi cumpărase un sutien cu destul de mult burete să compenseze sânii micuți de adolescentă. S-a ridicat și a mers în fața oglinzii care începuse să se aburească, a șters-o cu grijă, atunci  apărut o femeie frumoasă care-i surâdea din adâncimea apelor, s-a privit satisfăcută de propria imagine, îi plăceau mai ales sânii fermi și potriviți de mărime, formele armonioase, rotunjimile umerilor  și coapselor  îi dădeau o frumusețe aparte.
Mulțumită de imaginea din oglindă s-a cufundat în apa caldă și îmbietoare, era un adevărat răsfăț de care se bucura în fiecare seară.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Trecuseră trei luni de când o văzuse pe Iulia la brațul lui Jean în restaurant. Fusese tentat să-i telefoneze, de fiecare dată s-a oprit, întâlnirea cu Mândruță îl făcuse să înțeleagă că între el și Iulia totul s-a terminat. S-a ridicat de la birou și cu mâinile la spate s-a îndreptat spre fereastră, a privit pe geam, încă o zi se scurgea spre asfințit , era liniștit, simțea nevoia să se plimbe prin curtea firmei, să admire fiecare obiect întâlnit, toate erau datorită muncii și hotărârii sale, dar și al colectivului care muncea în ateliere. -Ani poți pleca acasă, gata pe ziua de azi!-Matei era jovial și binedispus.-De azi de dimineață am vrut să-ți spun că îți stă foarte bine cu noua ta coafură.
-Vă mulțumesc!-Secretara a pus capul jos să nu se vadă sângele care-i invadase obrajii. Tocmai voiam s-o schimb, de un an de zile mă pieptăn așa.
Patronul a bombănit ceva neînțeles în timp ce părăsea clădirea.
Mergea prin curtea atelierului cu mâinile la spate și fluierând  fals o melodie populară din care știa doar refrenul. Convins că toată lumea plecase acasă, mergea fără teama că s-ar putea întâlni cu vreun muncitor. După ce a trecut pe la depozitul de scândură pregătită pentru uscător, apoi pe lângă mica sală unde ținea instructajul de protecția muncii, nu mică i-a fost mirarea când a auzit niște voci care păreau că se ceartă, glasurile veneau din sală. Curios s-a întors să vadă ce se întâmplă, a deschis ușor ușa și a rămas rezemat de toc cu ochii ațintiți pe muncitorii lui care vorbeau cu voce tare și se contraziceau între ei; Dode Zamfir, profesorul adus de patron, încerca să păstreze oarece ordine în discuție, dar toți vorbeau în același timp de nu se înțelegea nimic. Unul dintre muncitori a observat cum patronul îi urmărește din ușă fără să se amestece în discuții, de altfel ar fi fost și greu să înțeleagă ceva în vacarmul făcut de cei 30 de bărbați câți erau cu toții prezenți.
-Despre ce discutați?
-Le-am predat câteva noțiuni de management. Eficientizarea  timpului de muncă, reducerea consumului de energie electrică și croirea cât mai bună a materialului lemnos de așa natură încât să avem cât mai puține deșeuri. Numai în acest fel va putea crește productivitatea munci, societatea având profit și salariile lor vor crește. Am avut la început oameni care nu înțelegeau nimic din ceea ce le spuneam, dar nu m-am lăsat, am mers cu ei în atelier și le-am explicat practic. Acum suntem avansați. Tocmai era o dezbatere asupra modului în care se poate scădea timpul de uscare a lemnului în uscătoare. Domnul Mitică vrea să vă facă niște propuneri.
-Băieți mai rămâneți puțin! Vreau să vă pun câteva întrebări, cursurile sunt pe sfârșite, să văd ce ați învățat timp de trei luni. Răfăilă, ești aici?
-Da,*zent! –Băiatul a răspuns ca la armată.
Patronul s-a uitat atent printre oameni să-l vadă pe muncitorul murdar , cu claia de păr nepieptănată și îmbâcsită de grăsime. A văzut doar un tânăr frumos, tuns elegant, ras proaspăt și curat îmbrăcat. S-a minunat, dar s-a și bucurat pentru el, în gând Matei s-a felicitat pentru hotărârea luată de a face din ei muncitori pregătiți profesional și social.
-Sunteți liberi băieți, cursurile au luat sfârșit, cine a vrut să învețe ceva, a învățat, cine nu a înțeles care îi este rostul lui aici, va pleca, eu sper să nu existe astfel de cazuri.
Matei l-a luat de braț pe Zamfir și au pornit spre biroul patronului. Odată ajunși în cabinet, patronul l-a invitat să ia loc într-unul din fotoliile din jurul măsuței. A luat din bar o sticlă și două pahare și s-a așezat în fața lui Zamfir.
-Te felicit! Ai făcut treabă bună! Abia te așteaptă Alisia cu banii să-și cumpere bicicletă.
-Vă mulțumesc! Nu vedeam nici o soluție să rezolv problema, doar un împrumut mă salva, dar de când am avut necazul când am rămas fără serviciu și cu multe rate, m-am jurat să nu mai iau credit de la bancă. Mergeți dumneavoastră cu ea să o ajutați să-și cumpere ce vrea.
-Nu Dode, tu ai să mergi cu Alisia, sunt bani tăi câștigați cinstit și vreau să vă bucurați împreună când veți achiziționa bicicleta, iar dacă va fi nevoie de ceva în plus,  nu te sfii să-mi spui. Personal îți mulțumesc, ai făcut treabă bună, dacă voi mai avea nevoie de serviciile tale, am să te chem.-Ar fi vrut să-l întrebe dacă se mai gândește la Maria, i-a fost jenă, nu ar fi vrut ca Dode să înțeleagă că în ultimul timp femeia era prea mult prezentă în visul lui. Nu, nu știa dacă o iubește, știa că îi face plăcere să se gândească la ea.
-Poftim!-dintr-un seif mic, mascat de câteva cărți machetă din biblioteca din spatele biroului, Matei a scos un teanc de bani și a plătit pe Zamfir pentru munca depusă.
-Vă mulțumesc!- Zamfir a înclinat puțin capul ca o mică reverență.
-Te duc eu cu mașina.
-Mulțumesc domnu* Matei, am reușit să-mi iau și eu un hârb de mașină, nu e elegantă, dar mă târăsc cu ea! Vă doresc o zi bună! -Apoi după ce a dat mâna cu patronul a părăsit încăperea.
Barbu era un om fericit, avea bani, casă tot ce își putea dori, era un om temut și iubit, pe Alisia o considera ca pe fiica lui, intenționa să-i lase averea după moartea lui. Cu toate acestea în lungile nopți, dar mai ales în zilele de sărbătoare simțea cum îl apasă singurătatea. Se strecura ușor în sufletul lui, apoi îl tortura cu întrebări stupide. Ar da mult să poată izgoni această hidră cu 99 de capete care-l chinuia cu ifosele ei, da, îi era greu când avea situații dificile de rezolvat, locuia singur în casa lui cu 10 camere, el și liniștea care-i urla în cap. Ar fi dat orice, să fie o femeie lângă el, un timp a sperat că va fi Iulia, apoi totul s-a prăbușit ca un castel de nisip luat de valul mării. Se gândea mult la Maria, îi plăcea firea ei de femeie așezată, calculată și responsabilă. Era frumoasă, la o privire atentă descoperise în ea dorința, știa instinctiv că l-ar fi putut face fericit. O ocolea din două motive: 1) nu voia ca femeia să se simtă obligată după tot ajutorul pe care i-l dăduse, 2) nu voia să se interpună între Dode Zamfir și ea, era posibil să existe fire nevăzute care la un moment dar să-i lege, unul din cele mai puternice era chiar fiica lor Alisia. Cu tot regretul era nevoit să o șteargă pe Maria dintre viitoarele posibile legături.
Alexandra, acum știa că îl iubește. Frumoasă, deșteaptă, un ajutor de nădejde în firmă, avea un singur cusur, era prea tânără față de el. Era conștient că pentru câțiva ani puteau fi o pereche plăcută și  iubitoare, dar nemilosul timp va mușca din puterea, farmecul și fizicul lui. Va fi ridicol când el, un bătrân adus de spate, va merge la brațul unei tinere și frumoase femei. Pentru Alexandra chiar se merită să ajung un caraghios dacă va fi câțiva ani fericit. Telefonul l-a smuls din gândurile care-l frământau.
-Da!
-Bună ziua!
-Sărut mâinile!-Matei a recunoscut vocea
-Ce faceți domnule Matei, de ce nu m-ați sunat de mai mult de trei luni?-Glasul altădată angelic, acum era plin de dojană.
-Nu am vrut să deranjez.-Vocea lui Matei era mai rece decât gheața.
-Cum adică să mă deranjezi? Ce vrea să însemne asta? – Iulia începuse să se enerveze.
-Doamnă, să lăsăm lucrurile așa cum sunt, știți dumneavoastră mai bine despre ce vorbesc.
-Nu știu nimic, aud doar niște acuzații în loc de scuze.
-În regulă, sunteți și ipocrită după ce că sunteți mitomană! –Matei se enervase de-a binelea, abia se abținea să nu strige la ea și să-i închidă telefonul.
-De ce  îmi vorbești așa de urât? Ce naiba ți-am făcut?-Iulia era gata să izbucnească în plâns, de unde se aștepta să audă scuze și regrete că nu o sunase așa de mult timp, primea acuze dintre cele mai grele și nu înțelegea de ce?
-Doamnă, să oprim discuția, mie îmi face foarte mult rău continuarea ei.-Bărbatul își recăpătase sângele rece, chiar dacă în sufletul lui încă suferea.
-Sigur că da! Ești la fel ca toți ceilalți masculi, oportunist și vânător de femei cu bani. Pentru o clipă te situasem deasupra tuturor bărbaților care văd femeia doar ca pe o jucărie sexuală și cu pușculița plină.-Iulia plângea în hohote, printre lacrimi și suspine a mai adăugat un :adio, domnule!
Ultimele cuvinte ale femeii l-au pus pe gânduri, bănuia că în ultimul timp se certase cu Jean, dar chiar și așa nu o putea ierta, nu o ierta pentru că încă o iubea. Nu putea pune în balanță pe care femeie o iubea cel mai mult. Iulia întra-adevăr ar fi putut fi marea lui iubire, din nefericire fusese marea lui dezamăgire, iar discuția de astăzi avută cu ea, a arătat o femeie fățarnică, care își urmărește în mod diabolic un scop. Deși era combinată cu Jean, cel puțin după spusele lui, căuta un refugiu în cazul în care acesta o părăsea.  Era cu adevărat amanta lui Mândruță ori acesta plusase? Asta era întrebarea la care trebuia să găsească urgent un răspuns.








marți, 23 mai 2017

Terorism în numele lui Allah și război în numle democrației

      Încă un atac terorist, le-a contabilizat cineva? Poate, statistica funcționează. Încă 19 morți merg alături de alte zeci de mii de morți în statistica evidenței teroriste.
Copiii unor mame, nepoții unor bunici, copii care aveau niște aripi deschise spre viitorul lor au fost frânte de niște bombe, gloanțe, mașini care au intrat în mulțime cu gândul de a ucide. Mame care aveau copii acasă, multe alăptau, au pierit prin voința unor teroriști. Oamenii de toate vârstele, etniile, religiile, au fost uciși în numele lui Alah.
     Cine a pornit această sarabandă? E greu de spus. Partea proastă este că nimeni nu face nimic să oprească măcelul. Folosim forța împotriva forței. Cuvântul ca armă a murit. Cuvântul e glonțul, racheta, proiectilul de tun, centura cu dinamită din jurul trupului sinucigaș. Cuvintele folosite sunt doar ”:foc!, Executarea!, Omorâți, omorâți în numele lui Alah! Omorâți în numele democrației! Nu contează în numele cui, doar :OMORÂȚI! Într-o lume care se presupune că a atins culmile civilizației, științei și tehnologiei,vorbele de pace au murit. Vorbesc doar armele!
    Cine sunt cei care mor odată cu centura cu dinamită, cine sunt teroriștii sinucigași? Nu cred că ne-am întrebat, sunt criminali și atât. Da, orice om care cauzează moartea altui om în mod voit este un criminal. Dar cine sunt criminalii? Cum au devenit criminali. Oamenii nu se nasc criminali, ei devin criminali. Nu există oameni buni și oameni răi, toți sunt oameni, doar că din anumite cauze unii pot merge într-o tabără, alții în altă tabără, istoria e plină de astfel de exemple.
    S-a întrebat cineva când SUA împreună cu Marea Britanie au pornit războiul împotriva Irak-ului (fără nici un temei de altfel, doar puțurile de petrol care atrăgeau ca un magnet cele două puteri), câți oameni civili au murit, câți copii și-au frânt aripile din cauza unor gloanțe și bombe pe care nu ei le acționaseră, ci niște invadatori care voiau bogățiile țării lor, a plâns vreun englez, american, sau alt occidental plin până în chelie de democrație, alături de mamele cărora tocmai le omorâseră copiii, sau alături de micuții care plângeau pe cadavrele mamelor omorâte de gloanțele democrate, sau călcate de șenile tancurilor purtătoare de proiectile democratice?
Americanii și englezii duceau în Irak, Afganistan, Siria, etc. gloanțe încărcate cu libertatea de a muri, de a nu avea mormânt ci o groapă comună, dar ce conta, ocupanții, invadatorii sădeau democrație în pământ arid. Să o spun direct, Occidentalii omoară în numele democrației, iar teroriștii în numele lui Allah.
    Din cauza unei politici, post războiul din Irak,  proaste, situația a scăpat de sub control și a fost posibilă înființarea statului terorist la granița cu Siria, ISIS.
Saddam Hussein reușise prin dictatură să stăpânească bine triburile șiite și sunite vrăjmașe din timpuri imemorabile, democrația americană a reușit să le scoată la lumină și să le permită să se lupte între ele, să aducă războiul civil pe străzile Irak-ului.
    Dacă ne iese o bubă nu trebuie să o oblojim, trebuie să mergem la rădăcină să vedem ce a determinat infecția, apoi stabilim tratamentul.
Așa și aici nu ne întrebăm cine sunt teroriștii, cum au ajuns teroriști, ce i-a determinat să devină fanatici?
    Dar mai ales să ne întrebăm: „noi europenii, americani, avem vreo vină?
A analizat cineva cine și cât armament a fost trimis în Siria? Acolo țara e bombardată pe metru pătrat, oamenii care scapă fug în Europa, aici Merkel îi împarte ca pe zahăr în vreme de criză țărilor membre UE.
Nu sunt un om rău, dar România care a fost forțată ca 4.000.000 de cetățeni să-i trimită să muncească în străinătate acum să ia emigranți în grijă, pentru ce? Nu ne permitem, nu trebuie să ne luăm după europarlamentarul Preda, ăla are ceva probleme pe la țiglele de pe acoperiș.
Imigranții să fie luați de Franța, Germania, Emiratele Arabe, Rusia, SUA, adică țările care au făcut profit în urma vânzării armelor cu ajutorul cărora beligeranții din Siria au reușit să-și distrugă Țara. Cine a câștigat din profit să plătească acum întreținerea acestor dezrădăcinați ai soartei. Nu, România nu a câștigat nimic, prin urmare nu are de ce să cheltuie cu întreținerea unor exilați.
Cred că stăpânii lumii dacă ar dori cu adevărat ar putea pune capăt terorismului, dar asta ar însemna să nu mai poată controla populația civilă, să nu mai aibă unde vinde armamentul și nici motive de a ataca în diverse colțuri ale lumii.
   Organizația Națiunilor Unite și-a pierdut mult din putere, NATO a reușit de multe ori să umiliască ONU. Ce rol mai are NATO în condițiile în care Tratatul de la Varșovia nu mai există? Balanța puterii armate înclină mult pe o parte, pentru echilibru, sau chiar să depășească puterea NATO, Rusia care nu privește cu ochi buni ascensiunea SUA va căuta noi alianțe și le va găsi în China, India, Iran, Coreea de Nord și alte țări. Toate astea pentru că cei de la Washington se consideră jandarmul lumii și nu dă voie nimănui să miște-n front.
   Să închei : Teroriștii au motivele lor, au durerile lor, au răzbunarea lor. Ești nebun????!!!! Așa-mi vor spune cei mai mulți. Omoară oameni nevinovați, cum poți să le iei apărarea? Nu le iau apărarea, sunt doar echilibrat, teroriștii vor spune că și noi le-am omorât mamele și copiii care erau la fel de nevinovați.
Nu le pasă celor din fruntea statelor occidentale de crimele colaterale, ele sunt asumate războaielor. Atunci vor lupta toți cu armele lor. Dar cel mai periculos este războiul terorist, este un război invizibil cu crime vizibile și foarte dureroase.

luni, 22 mai 2017

Accidentul IX



   Încă era supărat a doua zi după întâmplarea din restaurant, faptul că o văzuse pe Iulia la brațul acelui tip din neamul lui Adonis, îi lăsase un gust amar. Nu dormise toată noaptea, se frământase continuu, nu era gelos pe ea sau pe frumosul cavaler ,era surprins că fusese mințit fără să fii fost neapărată nevoie de minciună. Putea foarte bine să spună adevărul, chiar dacă nu spunea nimic despre frumosul însoțitor. A fost tentat să o sune,s-a oprit de fiecare dată. Iulia a mințit, ei și? Are el vreun drept asupra ei? Este ea obligată să-i spună adevărul? Cine e el? Tot căutând argumente, în minte i-a venit unul puternic și irefutabil. Biletul cu numărul de telefon strecurat de ea în buzunarul lui, când se întâlniseră prima dată. În numele acelui bilet avea dreptul să-i ceară să nu mintă. Când doi oameni caută punți de legătură, este de la sine înțeles că se vor comporta corect amândoi, în cazul în care unul va încerca să-l păcălească pe celălalt, punțile lor vor deveni paralele și nu se vor întâlni niciodată, iar dacă o vor face, locul va fi prea strâmt, iar unul din cei doi,în principal cel care a trișat va cădea în gol.
    Fără să bată, secretara a băgat capul pe ușă și cu vocea înceată, parcă nu voia să alunge liniștea mormântală din elegantul birou capitonat cu piele, i-a comunicat patronului:
-Un domn vrea să vă vadă!
-Cine este? Nu primesc pe nimeni! Vrea să cumpere mobilă sau scândură?
-Nu, nu este genul!
-Spune-i să intre!
În birou a pătruns întâi un miros fin de parfum bărbătesc, apoi un bărbat de 42-45 de ani, înalt, elegant, îmbrăcat în costum cu batistă din mătase verde în buzunarul de sus al sacoului din lână englezească. Cravata fină legată în nod simplu și toate accesoriile lui arătau un om de lume, prieten al caselor de modă conservatoare.
Stăpân pe el și sigur pe impresia bună pe care o lasă de fiecare dată când se întâlnește cu persoane străine, s-a îndreptat spre  Matei cu mâna întinsă. Acesta, din spatele uriașului birou, i-a făcut semn să ia loc, fără a da mâna cu el. Primirea rece și neprotocolară l-a descumpănit pe Adonisul modern. A luat loc fără a se  instala comod, privea atent la Matei, era convins că exista posibilitatea ca acesta să-l poftească afară din încăpere cu toată eleganța lui.
-Vă ascult!
-Vin din partea unei doamne.
-Sunteți ambasadorul doamnei? Aveți acreditări? De ce ar trebui să vă cred, cine este această femeie?
-Nu am acreditare, sunt doar un biet mesager prins într-un joc ingrat. Sunteți dispus să mă ascultați?
-Întâi de toate cine este această misterioasă doamnă?
-Una care vă interesează...
-Drace!- spuse Matei-De unde știți dumneavoastră cine mă interesează? Sunteți duhovnicul meu, iar eu am aflat abia acum?
-Așa am fost informat, dacă am greșit, vă rog să mă iertați, mă retrag și gata.
-Stați puțin, nu mi-ați spus numele femeii.
-Oare? Iulia.
Figura lui Matei a rămas împietrită, nici un mușchi nu s-a clintit la auzul numelui femeii care altădată îl făcuse să trăiască emoțiile iubirii.
-Aveți vreun mesaj din partea acestei doamne?-Patronul vorbea calm, dezinteresat, deși abia aștepta să afle ce urma să-i spună acest dandy infatuat.
-Vă transmite sănătate și totodată vă roagă să nu o mai căutați, m-a rugat să vă transmit că totul a fost o greșeală pe care o regretă din tot sufletul și să o iertați dacă v-a făcut să nutriți anumite sentimente profunde...
-Nu mi-a provocat nimic sentimental, decât un gust amar când  mi-am dat seama că sub frumusețea ei se află minciună și ipocrizie. Mulțumesc! Dumneavoastră ce rol jucați pe lângă această femeie?
-Să spunem că sunt jumătatea care lipsea din întregul iubirii ei. O iubesc, sunt de mult îndrăgostit de ea, pot spune că din copilăria noastră suntem atrași unul de celălalt. Întâmplarea a făcut să ne reîntâlnim, iubirea a reînviat, trăim o frumoasă poveste de dragoste.-Jean, ăsta era numele Adonis-ului, se uita la Matei cu un rânjet superior, dominator, de mascul alfa, îi plăcea să se vadă în postura de învingător.
De cealaltă parte Matei îl privea cu un ochi rece, plictisit și cu un ușor dispreț, după câteva clipe de tăcere, fără nici o legătură l-a întrebat intempestiv :
-Cu ce vă ocupați?
Jean Mândruță a tresărit, s-a uitat buimac la Matei, nu se aștepta la o asemenea întrebare, el, domnul elegant cu un limbaj împrumutat din saloanele franceze, să fie întrebat cu ce se ocupă? Cine se crede acest impertinent analfabet?
-V-am întrebat ceva, nu sunteți obligat să răspundeți, dar în acest fel mă veți convinge că am avut dreptate când v-am întrebat.
-Domnule, sunt un om instruit, este adevărat că momentan nu am un serviciu stabil, dar...
-Ați avut vreodată? –Lui Matei îi plăcea să-l tachineze, simțise că îl prinsese descoperit, să-l tortureze, era răzbunarea lui nevinovată.
-De ce mă tot întrebați? Sunt musafirul dumneavoastră...
-Stați puțin, nu sunteți invitatul meu, ați năvălit peste mine, nu v-am poftit eu.
-Da, este adevărat, legile ospeției spun că trebuie să vă purtați frumos cu oaspetele. Dumneavoastră v-ați purtat tot timpul ostil, v-am simțit ca pe un dușman.
-Pe vremuri ,solilor cu un asemenea mesaj, li se tăia capul. Eu nu sunt așa de dur, vă întreb direct: sunteți gigolo?
-Recunosc, nu este o ocupație rea, se pot câștiga bani din practicarea ei, am fost o vreme asaltat de  doamne drăguțe bătrâne și mai ales pline de bani. Acum este vremea de cu totul altceva...
-Despre ce este vorba domnule?-Matei l-a întrerupt tăios.
-Despre iubire, despre dragostea adevărată simțită cu toată fibra și prin toți porii, trăim sublimul contopirii trupurilor și sufletelor noastre, țesem împreună o poveste a erotismului pur. -Jean închisese ochii și declama ca un actor bulevardier, uitase unde se află, dacă ar fi privit atent ar fi observat că patronul  îl privea cu desconsiderare.
Pentru Matei, asta și dintr-un pic de gelozie, Jean nu era altceva decât un un bărbat cu moravuri dubioase care s-a căpătuit în urma unor servicii amoroase aduse unor femei bătrâne și pline de bani. El care se zbătuse să câștige fiecare leu ura din suflet parveniții cărora le picase pleașcă averi nemuncite.
Dintr-o dată Iulia a căpătat altă dimensiune, de data asta una mică, insignifiantă, se prăbușise de pe soclul pe care el o ridicase, își pierduse rangul moral pe care el i-l atribuise.
Iulia și Jean o pereche împotriva naturii, așa considera Matei pe cei doi alături într-o poveste de iubire.
A ridicat privirea din hârtii, ochii s-au oprit pe mesagerul femeii care, puțin stingher, se așezase nepoftit pe o margine de scaun. În zeflemea și cu dispreț arătat fățiș l-a întrebat:
-Încă mai sunteți? Nu ați plecat?
-Aștept răspunsul! -Jean primise ca pe o lovitură în plex privirea și vorba patronului.
-Ce răspuns? Te rog să-i comunici doamnei că nu trebuie să-și facă griji pentru mine, deja am uitat că există. O femeie care iubește un întreținut, nu poate fi demnă de aprecierea mea. Apropo, cum vă plătește, la lună sau pe noapte? Vă plătește cu ora sau doar pentru prestația sexuală?
-Cuvintele dumneavoastră mă jignesc. Aici e vorba de dragoste, de iubire.
-Despre asta vorbesc și eu, sunteți om de afaceri, sper că v-ați negociat bine „slujba„.
-Domnule, dacă mai continuați să mă jigniți, voi fi nevoit să vă părăsesc.
-Drace, asta trebuie să face-ți, să ieșiți pe ușa aceea și vă asigur că nu voi regreta nici o secundă faptul că am pierdut compania dumneavoastră!  Drum bun, domnule! Mi-ați răpit o grămadă de timp. La mine timpul este prețuit, trebuie să produc bani, din nefericire încă nu am găsit o femeie care să-mi cumpere talentele de gigolo. Adio! -Tot timpul a vorbit cu dispreț,se simțea o anumită repulsie față de persoana din fața sa.
Jean a părăsit biroul cu capul sus țanțoș ca un cocoș.
După plecarea lui, Matei a ieșit din birou să verifice ce se întâmplase cu scândură de ce nu era uscată la parametrii, deși timpul standard necesar uscării trecuse. Totodată simțea nevoia să ia aer, discuția cu mesagerul Iuliei avusese efectul unei căni cu ceai de pelin băut fără zahăr.
În curte lângă o stivă de scândură proaspăt gaterată, Alexandra îl certa pe șeful de echipă de la ”uscătorie” din cauza procentului mare de apă din scândura aflată în cuptor.
-Ce s-a întâmplat? –Patronul cu voce gravă s-a adresat celor doi. Cu inginera nu vorbise de câteva zile.
-Răfăilă, băiatul pe care l-ai angajat acum o lună de zile, în urmă cu trei nopți a fost beat și în loc să facă focul a dormit toată noaptea, din cauza asta în cuptor s-a produs condens și scândura s-a umezit, trebuie să o ținem încă două zile, pentru a fi bună de livrat. –Alexandra vorbise privind pe lângă Matei.Încă nu-l putea privi în ochi după ultima lor discuție.-Mitică, adu-l aici pe muncitorul care a greșit.
Mitică,șeful de echipă, a plecat spre cuptoare. Matei s-a uitat la Alexandra cu reproș:
-De ce nu ai controlat zilnic umiditatea din cuptoare? Nu convenisem că asta trebuie să faci? Nici măcar nu l-ai atenționat pe șeful de la uscător să-și facă treaba. Nu veți scăpa nepedepsiți, toate greșelile voastre pe mine mă costă bani.
Între timp ajunsese lângă ei Mitică cu Răfăilă, acesta din urmă era un tânăr de 20-22 de ani nespălat și murdar, cu părul negru, des și lung, unsuros și nepieptănat, ochii blegi, privirea apatică.
Matei s-a uitat la omul din fața sa, apoi la Alexandra și Mitică.
-Ăsta lucrează aici?
-Da, de o lună de zile, tu l-ai angajat. –Inginera privea cu o anumită satisfacție spre Matei.
-Mi l-ați prezentat voi, sau mi-ai spus că ai găsit un om pe care tu l-ai verificat și eu, credul, am acceptat angajarea fără să-l văd?
-Ai dreptate, așa s-a întâmplat, nu m-am gândit că poate fi așa de indolent.
În tot acest timp Răfăilă privea cu apatie de parcă nu era vorba despre el, ci despre altcineva.
-Mitică, mergi la Maria la contabilitate să-ți dea o salopetă nouă pentru flăcăul ăsta. Tu pleacă la duș și fă-ți baie. Domnișoara ingineră, băiatul ăsta pentru un timp va lucra numai schimbul unu, iar după terminarea programului te ocupi de el să învețesă să se comporte în societate și să înțeleagă că aici are niște sarcini de serviciu pe care trebuie să le respecte, altfel nu-și va lua salariul sau și mai rău, își va pierde locul de muncă. Acum nu-l voi sancționa, nici nu ar înțelege de ce nu își ia salariul întreg. Sper să fie receptiv! –Matei s-a întors cu fața spre Răfăilă și a continuat:
-Băiete, ai să lucrezi doar schimbul unu timp de o lună de zile, după ce termini programul, în fiecare zi vei mai rămâne cu domnișoara ingineră o oră, două, cât va considera ea necesar pentru ca tu să înveți cum să te comporți în relațiile cu oamenii, dar să înveți și care îți sunt sarcinile de serviciu, ai înțeles?
Privind tâmp, băiatul a dat din cap aprobator și a scos un sunet ce semăna cu „îhî”.
-Nu prea ai înțeles, sper ca într-o lună de zile să înțelegi mai multe. Să nu mai vii niciodată beat la serviciu, ne-am înțeles?
-Îhî!
-Băi, ne-am înțeles?-Matei începuse să-și piardă răbdarea și ridicase tonul ca un bubuit de tunet.
Răfăilă a tresărit și, parcă, trezit dintr-un vis urât a răspuns:
-Da, am înțeles șefu*!
Toți au rămas uimiți când a auzit vocea lui clară și hotărâtă. Matei a văzut atunci că băiatul e viclean, nu este chiar prost. A mai privit odată la cei doi muncitori, apoi a plecat. Nu se grăbea, înțelesese încă un lucru, trebuia să pregătească bine oamenii dacă vrea rezultate bune. Îi va băga pe toți în cursuri de perfecționare, o va plăti suplimentar pe Alexandra să se ocupe de instruirea lor.
Ar fi vrut să caute și un economist bun care să le predea câteva lecții de management, până la urmă organizarea și conducerea unei întreprinderi începe de la muncitor, șef de echipă, șef de brigadă, etc.
Întors la birou, binedispus acum că a găsit o soluție bună pentru rezolvarea problemei celei mai spinoase, adică a productivității muncii, a cerut secretarei să facă două cafele, apoi pe mobil a sunat-o pe Maria și a invitat-o la el. În așteptarea femeii, începuse să socotească cât îl va costa născocirea sa.
-Bună ziua șefu*! Am venit! Maria înflorea în fiecare zi de când lucra în firmă. Începuse să se îmbrace elegant, fără a fi provocatoare. Rochiile sau bluzele ei niciodată nu erau generoase în decolteu, iar lungimea fustelor era undeva la jumătatea genunchiului. Doar brațele erau dezgolite mai sus de cot. Machiajul era discret sau lipsea cu desăvârșire. Buzele cărnoase erau tot timpul roșii de la natură, fără a se folosi de ruj.
-Ia loc Maria!-Matei, printr-un gest elegant, a arătat unul din cele două fotolii dispuse în jurul unei măsuțe joase aflată în apropierea barului. Așezați comod,  cafele fierbinții din care ieșeau aburi plini de arome se găseau în fața lor, Matei se gândea la problema care  îl frământa, în timp ce Maria contrariată nu înțelegea scopul invitației. Observa doar că patronul era într-o formă bună.
-Maria, vreau să-mi spui dacă putem finanța doi profesori cu câte 100 de lei pe seară timp de 30 de zile calendaristice. Vreau să fac un program de pregătire a muncitorilor, atât profesional cât și social.
-Trebuie să fac calcule să verific balanțele, apoi vă comunic. Maria era cumva decepționată, de mult aștepta un cuvânt plin de curtenie din partea lui. Deși se apropia anul de când o vizita, niciodată nu trecuse peste banalități și discuțiile oficiale cu ea. Doar Alisia i-a spus odată că Matei, a făcut aprecieri la adresa frumuseții ei.
-Maria nu fii contabilă, vreau un răspuns aproximativ.
-Da, ne putem permite, nu este un efort bugetar mare. Maria a spus ca pe o poezie, știa totul pe din afară, cifrele erau viața ei.
-Cum te înțelegi cu Dode Zamfir? -Matei deturnase special discuția.
-Nicicum, telefonează înainte, apoi vine o ia pe fată și o aduce acasă la ora stabilită. Cred că și el s-a răcit, a înțeles că între noi nu mai poate să se reînoade un fir rupt. Nu-l condamn, într-un fel îl admir că a reușit să treacă peste toate necazurile avute. Nu a fost vinovat, știu asta, nu l-am condamnat, doar violența și faptul că m-a lovit nu-i pot ierta. Alisia se înțelege bine cu el, îl respectă și încearcă să-i facă viața frumoasă. Știți ce i-a propus fata? Nici mai mult nici mai puțin decât să se recăsătorească. A zâmbit și i-a răspuns că este o idee bună și se va gândi la ea. Trebuie să mai spun că este foarte apreciat la locul de muncă, patronul i-a oferit 5% din acțiuni, iar salariul este pe măsură.
-Ce părere ai dacă i-aș cere să vină să țină câteva ore de instruire cu salariații? Te-ar deranja? –Matei, aparent nepăsător, urmărea cu atenția mimica feței femeii.
-Nu m-ar deranja, de mult nu mai tresar la auzul numelui său sau la vederea sa. Îmi este indiferent și cred că și eu lui îi sunt la fel. Suntem doar părinții Alisiei.
-Mulțumesc Maria mi-ai fost de un real folos. Trebuie să găsim o formă legală pentru a fi plătiți aceea care vor instrui personalul. Te ocupi de asta, da?
-Am înțeles, mă voi ocupa, de altfel intră în sarcinile mele de serviciu. Vă mulțumesc pentru cafea!