Totalul afișărilor de pagină

joi, 6 iulie 2017

Istoria așa cum a fost. Miniroman



             Călătorie neterminată

                     

             Autor: Ionel Cârstea

                     
                      Miniroman

             Istoria așa cum a fost.

    

       Cap I.   Colectivizarea  I



        Lătratul câinilor şi bătăile puternice în poartă l-au făcut pe Ion să sară din pat.
         -Ce-i Ioane, ce se aude?Cine bate în poartă la ora asta? Stana s-a ridicat în capul oaselor. Ion a aprins un chibrit, s-a uitat la ceasul de masă, era ora două din noapte.
        -Cine să fie acum? Bărbatul îşi puse pe spate o bundă şi numai în izmene, descuie uşa şi strigă de pe prispă.
        -Care eşti bă la ora asta? Acum oamenii cinstiţi dorm! Voi ce vreţi?
        -Ioane, se auzi glasul primarului, îmbracă-te şi vino cu noi la postul de miliţie!
       - Nu merg!. Vin mâine pe ziuă, nu noaptea ca lotrii.
-Ai să vii acum omule, că pentru tine au venit niște tovarăși de la raion şi de la Bucureşti. Au o daravelă de rezolvat. Mergi te-mbracă şi vino cu noi! Te aşteptăm! Ion speriat a intrat în casă, a aprins lampa, apoi a început, să se îmbrace.
·         Unde mergi la ora asta? Nevasta, într-o cămaşa lungă cusută cu arnici pe la manşetele creţe , privea nedumerită la bărbat. Ion se îmbrăcă repede şi pe tăcute. Stana a înţeles că se întâmplă ceva rău. S-a aşezat în genunchi în faţa icoanei „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” şi a început să se roage.
    Ion a terminat de îmbrăcat, s-a apropiat de patul unde dormeau copiii, i-a învelit  mai bine cu procovul, apoi a aruncat ochii roată prin toată camera. Parcă voia să-şi fixeze în minte toate detaliile. Pereţii, îmbrăcați cu șervetele cusute de Stana și de fata lor de 12 ani, erau văruiți. În cameră se aflau două paturi cu saltele de paie, într-unul dormea el cu nevasta, în celălalt dormeau cei patru copii, trei băieți și o fată.
 Avea presimţirea că nu va veni prea repede acasă. Nevasta s-a ridicat din faţa icoanei. Ion a încercat să o liniştească :
          -Stai liniştită, dimineaţă sunt înapoi. Am să le spun că nu mă înscriu la colectiv, vor înţelege, sunt oameni luminaţi.
            -Măi omule, hai mă să ne înscriem, avem 10 pogoane de pământ, doi cai, două vaci şi 20 de oi. Ne înscriem cu ele, apoi ce-o face lumea cealaltă, vom face şi noi.
            -Tu să taci, muiere proastă, dacă voi da tot ce am colectivului, ce vom mânca? Din ce vom trăi? De ce nu le plătesc? Să-mi plătească pământul. Eu l-am primit în '45. Am luptat pe front, apoi m-au împroprietărit. Am muncit cu palmele mele să pot să-mi cumpăr animalele din curte. Aşa am asigurat mâncarea pentru noi. Dacă eu astăzi mă înscriu la colectiv, le dau tot ce am, voi ce veţi mânca? Ion era cătrănit, de afară se auzea cum loviturile în poartă se înteţeau. Hărmălaia de câini era mare. Luminile se aprinseseră în mai multe case. Pitiţi pe după perdele, gospodarii se uitau afară neliniştiţi
           -Hai să mergem, zise bărbatul ieşind pe poartă.
Prin întuneric, Ion încerca să vadă câţi sunt şi mai ales cine sunt. Recunoscuse vocea primarului .Până la postul de miliţie s-a mers în tăcere. Au intra în clădire, un petromax lumina încăperea. Pe un scaun, în spatele unui birou mare din lemn masiv, murdar, pe care se afla un baston de cauciuc, stătea un tip în costum, cu cravată, iar pe cap avea o pălărie cu boruri mari trasă pe ochi. Însoţitorii lui Ion s-au aşezat pe scaunele puse pe lângă pereţii camerei. Bărbatul a rămas în picioare cu căciula în mână.
           -Ioane, şti de ce te-am chemat? Omul de la raion vorbea calm, chiar mieros.
           -Nu ştiu, cred că-mi veţi spune, că d-aia mă aduserăţi ca pe rege cu alai.
           -Măi Ioane, hai să terminăm repede şi să mergem la culcare. Noaptea, oamenii normali dorm.
           -Aşa zic şi eu. Ion a fost păcălit de vocea dulceagă a instructorului de partid.
          -Păi dacă vrei, să terminăm repede, semnează mă băiete hârtia asta. Omul de la raion îi întinse hârtia în care erau scrise pământurile, animalele şi uneltele agricole pe care le avea în proprietate.
Ion a luat hârtia, a adus-o mai aproape de lumină şi a început să citească. S-a dumirit repede despre ce era scris în hârtie.
          -Îmi pare rău, eu nu semnez aşa ceva. Ţăranul puse cu grijă hârtia pe birou.
La auzul acestei negări vehemente, instructorul de la raion îşi împinse cu un bobârnac pălăria pe ceafă, apoi ţipă :
         -Ce-ai zis mă? Bă tu crezi, că eu am venit în miez de noapte până în satul vostru, să aud, că tu îmi spui verde în faţă, că refuzi să respecţi directiva Partidului Muncitoresc Român? Ioane, înţelege ce îţi spun! De aici pleci acasă, dacă semnezi nenorocita aia de hârtie, dacă nu, nu mai vezi soarele! Bă tu înţelegi? 'Tu-ţi dumnezeii mă-ti! Cum crezi că mă pot duce în faţa şefului, să-i spun că un dobitoc de ţăran, nu vrea să semneze? Măi Vădane, instructorul se întoarse cu faţa spre şeful de post, un zdrahon de aproape 2 metri înălţime, i-a vezi mă, poate te faci tu, înţeles.
Plutonierul de miliţie s-a apropiat de birou, a luat bastonul de cauciuc, apoi cu el bătând ameninţător în propria palmă, s-a proptit în faţa lui Ion.
         -I-a zi mă, semnezi, sau nu? Spune-mi de la început, să nu pierd timpul.
        -Nu semnez tovarăşe, abia am căpătat pământul, cum să-l dau degeaba. Plătiţi-l şi vi-l dau, vreţi să mor de foame cu copiii în casă?
·         Ce faci mă tu te tocmeşti cu noi? Stai mă, să-ţi dau eu ţie! Plutonierul a început să-l lovească cu bastonul de cauciuc peste spate şi peste picioare. La început s-a ţinut tare, apoi a început să ţipe. Instructorul a făcut semn miliţianului, să se oprească. Apoi s-a adresat lui Ion:
·         Spune mă semnezi? Ne-am cam înfierbântat. Eşti om în toată firea şi te porţi ca un copil. Mă Ioane, te învăţ ca pe fratele meu, semnează! Fii atent la mine, tu pleci de aici, după ce semnezi, că eşti de acord , să intri în colectiv. Că semnezi acum, sau peste doi ani, atunci vei ajunge acasă. Gândeşte-te! Du-l mă la beci. Masivul miliţan l-a luat mai mult pe sus şi la târât pe scările de lemn care scârţiau la fiecare pas. Beciul era un fost depozit de băuturi care aparţinuse unui boier, ca de altfel toate construcţiile din jur, inclusiv castelul măreţ în care era sediul Primăriei. Miliţianul a scos o legătură de chei din buzunar, cu una a deschis uşa masivă din stejar, întărită cu platbande groase din fier forjat, apoi l-a împins pe Ion înlăuntru. Rămas singur în întunecimea beciului, Ion se gândea la soarta lui. Copil sărac, muncise de mic ca argat la curtea boierească, boierul văzându-l băiat isteţ, l-a dat la şcoală unde a învăţat 5 clase. Gândea să facă din el un supraveghetor. A izbucnit războiul. Au început să apară lipsurile. Lumea o ducea greu. Numărul văduvelor şi orfanilor creştea în fiecare zi. A murit Gheorghe al Samfirei la Cotul Donului. „Dumnezeu să-l ierte”, murmura mulţimea de oameni . Asemenea veşti veneau zilnic. Odată vestea dată începeau bocetele, plângeau: mamele, soţiile, copiii şi pietrele plângeau de atâta jale.
În '44 primise ordin de încorporare. A fost greu, a înfruntat multe greutăţi. A ajuns până-n munţii Tatra din Cehoslovacia. În mai '45 a fost lăsat la vatră. Primise şi el pământ în primăvară când cu reforma lui Groza. În '46 se însurase cu Stana, fată vrednică, frumoasă. Împreună munciseră pământul lui şi pogonul dat ei de zestre , reuşiseră să-şi facă o gospodărie frumoasă. Copii erau sănătoşi, ăl mare, Florin, avea 14 ani, învăţa bine, era vrednic, umbla cu el la muncile câmpului. Şi de ceilalţii copii era mulţumit.
Acum era aici, în beciul Miliţiei ca un hoţ de rând. Nu va semna acea hârtie. E pământul lui. Munca lui. Nu va da un petic de pământ sau vreo coadă de vită colectivului. Dacă vor pământ şi animale, să le cumpere. Da, aşa vrea, să-i plătească cinstit. Mâine îi va spune răspicat Instructorului : „plătiţi, vă dau tot, nu plătiţi, nu vă dau nimic”. Nu-l sperie pe el câteva înjurături şi câteva bastoane. Că doar nu are miliţianul ăstă mâna mai grea ca a sergentului pe care l-a avut pe front? Era în primăvara anului 1961.
Va urma 
Mulţumesc pentru poză : adevărul.ro


                Cap. II. Colectictivizarea II




                           
     Începuse să se obişnuiască cu mirosul greu de aer stătut din pivniţă. Pierduse noţiunea timpului, în beci era beznă tot timpul. Ferestrele erau aproape de tavan la nivelul solului, vopsite în negru, iar peste ele erau obloane din lemn, ce se închideau pe afară. Îl cuprinsese oboseala, s-a aşezat într-un colţ al camerei ,pe nişte paie care miroseau a mucegai. Nu ştia cât dormise, s-a trezit când o namilă de om îl lovea cu picioarele.
      -Scoală mă, că nu eşti la hotel. Hai afară, pentru tine a venit un mare grangur de la Bucureşti. Ai grijă cum vorbeşti. Miliţianul avea grijă să-l instruiască pe Ion, ar fi vrut ca ţăranul să semneze cererea, apoi să se mândrească la şefi, că a ştiut, să ducă muncă de lămurire cu îndărătnicul Ion. Se şi vedea înaintat în grad şi mutat la oraş. Au urcat aceleaşi trepte, care stăteau, gata să se rupă. A intrat miliţianul în birou, a luat poziţia de drepţi, apoi a raportat.
     -L-am adus. Cel care primise onorul miliţianului era cu spatele la uşă, cu mâinile la spate. Fără să se întoarcă spuse calm :
  • Să intre. Subofiţerul îl introduse pe Ion în birou.
  • Ia loc. Îţi este foame? Vădane, să aduci ceva de mâncare omului. Da mai înainte aş vrea, să stăm puţin de vorbă. Sunt Onofraş de la secţia de propagandă a PMR. Să ştii omule, că sunt trimis special pentru tine. Uite, vreau să te întreb ceva, -spuse tovarăşul de la Bucureşti întorcându-se spre Ion, -ai fost împroprietărit în '45 de Partid?
  • Da, răspunse omul
  • Te-ai bucurat, când ai primit pământul? Onofraş punea întrebările calm şi cu multă bunăvoinţă-n glas
  • Sigur că m-am bucurat, chiar aveam nevoie de pământ, am şi zis atunci, ăsta da partid, ţine cu omul sărac.
-Recunoşti că partidul ţi-a dat pământul.
  • Da, recunosc, aşa este.
  • Înseamnă că pământul nu este al tău, este al partidului, el ţi l-a dat să-l lucrezi, acum îl vrea înapoi. Înţelegi cum devine chestia?
  • Nu înţeleg. Ştiu doar atât, că atunci când mi l-au dat ,nu mi-au spus că după un timp îl voi da înapoi. Ion vorbea calm. Căciula în mâinile lui lua diferite forme.
  • Măi băiete, tu înţelegi ceva din ce îţi spun eu? Onofraş începuse să dea semne de iritare.
  • Nu prea, odată partidul mi-a dat pământul , acum vrea să mi-l ia. Cum să înţeleg? Aşa cum am mai declarat, mă înscriu la colectiv, dacă sunt despăgubit.
  • Cum mă să te despăgubim? Tu nu înţelegi că pământul va fi tot al vostru, la toţi sătenii. Aveţi să munciţi împreună, iar roadele, toamna, vor fi împărţite la toţi,, în funcţie de munca prestată în timpul anului. Nu vom mai face arătura cu caii, vom aduce tractoare. Ele vor ara, însămânţa şi prăşi. Mă Ioane, eu am fost trimis în URSS să văd marile realizări ale prietenilor noştri, sovieticii. Acolo am văzut colhozurile lor, măi ce bogăţii erau, ce ţărani înstăriţi, da ce zic eu ţărani, erau muncitori ca la oraş. Tu de ce nu înţelegi că partidul vrea binele tuturor oamenilor? Onofraş îşi strîngea pumnii, unghiile pătrunseseră în carne, voia să fie calm.
  • Să nu mai lungim vorba, continuă activistul, te înscrii, sau nu te înscrii
  • Nu mă înscriu, plătiţi-mi pământul şi animalele şi semnez cererea. Ion vorbea hotărât, se uita pe lângă activist. În faţa lui pe perete erau atârnate portretele fruntaşilor comunişti, alături de cele ale lui Marx, Engels şi V.I.Lenin.
  • Ce-ai zis mă, grijania mă-ti, să-ţi plătească partidul pământul şi vitele? Vădane! -Strigă Onofraş. -Unde eşti mă?
  • Aici sunt! Să trăiţi! Strigă din toţi bojogii namila de miliţian.
  • Bagă-l la beci, diseară vine duba să-l ia şi să-l ducă la securitate! Ai grijă să nu-ţi scape!
  • 'Nţeles! Hai mă! -Îl luă pe Ion cu o mână şi îl împinse spre uşă.
  • Vă rog să trimiteţi pe cineva la Stana mea, să-mi aducă ceva de mâncare.
  • Nici vorbă de aşa ceva. Vădane ,dacă te întreabă nevastă-sa de el, să-i spui că nu este aici şi nu ştii unde este, ai înţeles mă?
  • Înţles! Să trăiţi! Vădană îl duse pe Ion în beci. După ce a încuiat, s-a aşezat pe un scaun în faţa uşii.
Noaptea o dubă a oprit în faţa postului. Au coborât trei bărbaţi îmbrăcaţi în civil. Vădană l-a adus pe Ion şi l-a predat civililor. Încadrat de cei trei a urcat în dubă. Nu ştia cât timp a mers. Drumul i s-a părut fără sfârşit. Într-un târziu maşina a oprit, apoi a dat cu spatele. Uşile dubei s-au deschis, a încercat să vadă unde este. Nu se vedea nimic. Împins de la spate a coborât nişte scări de ciment, apoi a mers pe un hol. De o parte şi alta erau celule. Unul dintre paznici a scos o cheie şi a descuiat uşa unei celule. Înlăuntru era un pat de campanie, cu o patură cazonă murdară şi ciuruită, iar în fundul camerei era o găleată cu un capac. Celula avea cam patru metri pătraţi. Îmbrâncit de paznic, Ion a ajuns în mijlocul camerei.
Nu înţelegea ce se întâmplă cu el. Ştia de colectiv, se înscriseseră mulţi, mai ales ăia săraci care nu aveau pământ şi nici vite. Dintre cei cu ceva pământ, nu mai vreo câţiva se înscriseseră, ceilalţi dispăruseră din sat. E drept că au fost nişte zvonuri că ar fi fost ridicaţi noaptea de acasă, dar nimeni nu văzuse nimic, iar dacă cineva văzuse nu vorbea. Cică de frică. Doi dintre cei dispăruţi, Onete, a lu' Floarea a Zinchi şi Vasile Şopron veniseră acasă. Când au fost întrebaţi de vecini, unde au fost, au zis că au avut nişte daraveli mai pe departe şi au fost să le rezolve. Altceva nu s-a putut scoate de la ei. Acum a înţeles Ion unde fuseseră cei doi şi unde erau şi restul dispăruţilor. S-a aşezat pe pat. Îl cuprinsese foamea. Setea îl ardea. S-a auzit un zgomot de zăvor tras, a întors ochii spre uşă. Uşa era închisă, privind mai atent a văzut că în uşă era o uşiţă mică, aia se deschisese. S-a auzit gura gardianului.
  • Ce faci mă, stai pe pat? Grijania mă-ti de bandit! Ridică-te în picioare şi plimbă-te! Dacă te mai prind că stai pe pat, te snopesc în bătaie. Ion speriat s-a ridicat în picioare şi a început să se plimbe. Spaţiul liber dintre pat şi perete era aşa de mic, că mai mult se învârtea în cerc.
Timpul se scurgea greu. Minutele deveneau ore, iar orele zile. Îi intrase os prin os, la început numărase paşii, apoi măsurase spaţiul liber. Oboseala şi foamea îl doborâse, abia mai stătea în picioare, nu mai mergea, se târa. După câteva ori s-a deschis uşiţa din uşa mare, vizeta, cum avea, să afle, că i se spune. Gardianul i-a întins un castron cu arpacaş. L-a prins cu înfrigurare. Voia să mănânce, simţea căldură mâncării prin castronul din alumniu. Cu înfrigurare a dus lingura la gură. Foamea îl doborâse. Era bună mâncarea, era caldă. S-a auzit un zgomot puternic de zăvoare trase. Uşa s-a deschis. În prag, înalt cât uşa, un plutonier cu mustaţă neagră şi privirea încruntată, slab ca un ţâr, i-a strigat lui Ion:
  • Marş la anchetă, lasă castronul, că nu ai venit aici să te îngraşi, porcule, banditule, mama voastră de ciocoi!
Urmat de plutonier, Ion a urcat la primul etaj. A fost condus prin nişte coridoare întortocheate. S-au oprit în dreptul unei uşi capitonate. Plutonierul a ordonat scurt:
  • Aşteaptă aici! Să intri, când vei fi chemat! Pe hol lângă uşă era o bancă din lemn. Ion obosit s-a aşezat pe ea.
  • Ce faci mă, 'tu-ţi dumnezeii mă-ti, crezi că eşti la bar? Drepţi! Cu faţa la perete, executaaaarea! Glasul subofiţerului era tăios ca o lamă . Cu greu Ion s-a ridicat de pe bancă. Era lihnit de foame, de oboseală şi pe deasupra îl ardea intestinele de sete. Când a cerut apă, au refuzat, să-i dea. Făcea eforturi, să nu se prăbuşească. Timpul trecea greu. Plutonierul aşezat comod pe bancă, fuma liniştit. La început numărase ţigările, pe care le fuma paznicul lui. Când a ajuns la 10, a pierdut numărul. Picioarele începuseră să-i tremure. Simţea că se va prăbuşii.
După mai mult timp, poate două, trei ore de aşteptat, l-a auzit pe plutonier :.
  • Hai mă, că ăştia nu te mai cheamă!
Ajuns în celulă, primul lucru pe care l-a constatat, a fost lipsa castronului cu mâncare. A bătut în uşă. S-a deschis vizeta, un cap de dincolo de uşă l-a întrebat:
  • Ce vrei mă?
  • Unde este castronul meu cu mâncare?
  • Ce mă ai bolânzit, nu îţi ajunge un castron? Ce crezi, că eşti la pension aici?
  • Dar eu nu am mâncat. E dreptul meu, daţi-mi-l! Ion se ruga cu lacrimi de gardianul de dincolo de uşă. Daţi-mi barem o cană cu apă!
Uşa vizetei s-a închis cu zgomot. După un timp s-a auzit stingerea. S-a trîntit îmbrăcat pe pat. Somnul a pus stăpânire pe el. Cam la două ore după ce l-a furat somnul s-a deschis vizeta cu zgomot.
  • Ţi-am adus apă. Ion a prins în mâini cana din tablă plină cu apă. A băut-o toată cu înghițituri mari, fără să se oprească, pe lângă cană din gură se prelingeau două fire de apă. Era cea mai bună apă pe care o băuse vreodată.
S-a trîntit din nou pe pat, cu greu a adormit. Liniştea nopţii a fost spartă de zgomotele de zăvoare trase. Uşa s-a deschis. În uşă un sergent-major, slăbuţ şi tinerel. Avea faţa pământie.
  • Scoal' mă căci te cheamă sus. În depărtare se auzea un cocoş cântând. E ora 4 îşi spuse Ion în gând.
A mers sus, a aşteptat până la ora 7, nu l-a chemat nimeni în birou. Tot timpul a stat în picioare cu faţa la perete. Nu trebuia să cunoască pe nimeni. Aşa şi-a petrecut aproape 30 de zile. A fost un coşmar, ziua nu se putea atinge de pat, iar noaptea îl sculau de câteva ori. Într-o noapte, pe motiv că a fost obraznic cu un gardian, a fost snopit în bătaie. De acasă nu ştia nimic. Ar fi trebuit să înceapă arătura de primăvară. Simţea că nu are scăpare. Va trebui să semneze nenorocita aia de cerere, apoi va mai vedea. Ce vor face ceilalţi, va face şi el.
A bătut în uşă, un gardian arţăgos a strigat de departe
  • Ce vrei mă?
  • Spune-le că semnez cererea.
  • Bine, te-ai înmuiat, ai? Ce credeai tu că vei fi mult timp cocoş? Aici au fost alţii mai dihai ca tine şi tot au cedat.
Abia seara târziu a fost chemat în faţa unuia. Nu i se vedea faţa, lampa de pe birou era îndreptată cu lumina spre el.
  • Semnează băiete, uite aici toc şi cerneală. Citeşte vezi dacă sunt toate. Stana, nevastă-ta ni le-a dictat, cumsecade femeie. Ion a citit, apoi cu ochii în lacrimi a semnat.
  • Eşti liber, o maşină de-a noastră te va duce acasă. Noroc şi sănătate! Vezi mă, că se poate, nu erai tu convins. Partidul, prin cadrele sale de nădejde a reuşit să te convingă.
O dubă cu geamurile fumurii era trasă în uşa clădirii. S-a urcat în dubă. Nu ştia în ce loc fusese deţinut. După multe curbe, maşina a ieşit pe drum drept. Într-un târziu a oprit.
  • Coboară mă, uite acolo, unde se văd luminiţele alea, este satul tău. Gardienii s-au urcat în maşină, apoi au plecat. Rămas singur, Ion a luat-o la pas spre casă. Bucuria, că în sfârşit va ajunge la familia lui, îi dădea aripi. Ce va fi de acum încolo, cum se va descurca fără pământul lui şi animalele din bătătură, va vedea el. Acum voia doar să ajungă acasă, la nevastă şi copii. Să doarmă în pat în patul lui, că mult se mai chinuise.

                 Cap. III. Țăranul muncitor I


     A ajuns acasă târziu în noapte. A deschis portiţa uşor. Câinele a început să latre. A mers la el şi l-a mângâiat, Ursu, aşa se numea câinele, s-a liniştit. Îi fusese dor de câine, era prietenul lui. S-a îndreptat spre casă. A urcat cele două trepte din lemn, a deschis portiţa de la prispă, apoi s-a apropiat de geam. A bătut uşor cu degetul. Din casă s-a auzit mişcare.
      -Cine este?
  • Eu sunt Stană, dă-mi drumul în casă.
Femeia s-a repezit la uşă şi a dat drumul bărbatului în casă. Când l-a văzut şi-a pus mâna la gură şi a început să plângă.
  • Ho, muiere nu mai plânge, că doar am venit acasă. Ai grijă, că sperii copiii.
  • Unde ai fost măi omule, am întrebat pe primar, pe miliţian, nimeni nu ştia unde eşti.
  • Ei, am fost într-o şcoală, m-a învăţat partidul cum e cu colectivul.
  • Şi e bine? Stana se uita nedumerită la bărbat.
  • Păi cum să-ţi spun eu. Dacă nu te înscrii la colectiv, te chinui pe pat străin. Iar dacă te înscri, te chinui în patul tău. Cam asta am învăţat eu. Ion vorbea în glumă.
  • Ia zi, ce facem, ne înscriem la colectiv?
  • Păi deja m-am înscris, mâine probabil că vor veni să ia caii şi uneltele. Nu ţi-am spus că am făcut şcoală. Au ăştia nişte oamenii foarte pregătiţi. Într-o lună m-au convins să le dau pământul şi tot ce am pe degeaba. Hai să ne culcăm, vom mai vorbi şi mâine. A doua zi Ion s-a sculat, s-a spălat, apoi s-a bărbierit. Femeia se uita la el fără să înţeleagă. De când se luaseră amândoi, el se bărbierea numai sâmbăta. Nu l-a întrebat nimic. I-a dat schimburi curate. Băiatul cel mare s-a trezit, a privit bucuros spre tatăl său.
  • Ai venit tată?
  • Da, băiete. Scoală femeie şi pe ceilalţi copii şi hai la masă. Du-te şi scoate o bucată de muşchi din cazan, să mâncăm cu copiii.
  • Azi e miercuri omule, îl atenţionă femeia.
  • Lasă femeie, o mai închide şi Dumnezeu ochii. Tu fă aşa, cum am zis.
Se aşezară toţii în jurul mesei rotunde. Sanda, o ajuta pe mamă-sa să pună masa. Ion privea cu drag copiii din jurul mesei. Florin avea 14 ani, urma să termine 7 clase. Îl va îndemna spre o şcoală profesională. Lucratul pământului nu mai avea viitor. Îl mângâie în gând, era tuns zero, cu ochii mari căprui şi sprâncene groase. Era un băiat isteţ şi îndemânatic.
Sanda, era singură lui fată. Avea 12 ani. Era înaltă, subţirică, părul şaten împletit în două codiţe, fruntea inteligentă. Ochii ei mari căprui verzi îi dădeau o frumuseţe aparte. Costel, cel de-al treilea copil avea 10 ani, era subţirel cu ochii migdalaţi şi nasul cârn. Gicu, prâslea, avea 4 ani, era un copil neastâmpărat şi isteţ.
  • Nu mănânci Ioane? Nevasta l-a trezit din visul lui. O privi surprins, o vedea după mult timp. Se însurase cu ea din dragoste. Nu fusese bogată. Fusese frumoasă, încă se păstrau urme din frumuseţea de altădată. Era înaltă, cu bărul şaten, bogat, împletit în două cozi groase strânse în coc. Ochii mari, căprui -verzi, îi scoteau în evidenţă faţa ovală.
  • Mănânc femeie, mă uitam la copii, s-au făcut mari. Care sunteţi la şcoală de dimineaţă?
Costel a ridicat mâna, numai el învăţa dimineaţa. Merg la vite să le pun mâncare. Tu pleacă la şcoală că e timpul, iar voi doi puneţi mâna şi învăţaţi.
După ce a terminat treburile din obor, a intrat în casă.
  • Măi femeie, dă-mi nişte gologani să-mi iau tutun, poate beau şi o ţuică. Vreau să văd ce mai este prin sat. Cu banii în buzunar Ion a plecat spre „bufet”, era cătrănit rău în sufletul lui. Nu a vrut să arate femeii. Simţea că nu are aer. Era un nimeni, fără pământ, fără caii şi căruţa lui. Cedase, durerea şi chinul la care fusese supus 30 de zile, îl speriase. Voia mult să-şi vadă copiii crescând. A cedat pământul în schimbul dragostei de odrasle. Trebuia să lupte. Nu putea lupta decât fiind liber, chiar dacă îşi pierduse pământul. Dă-l naibi. Va pleca la oraş să-şi ia serviciu. A auzit că angajează la calea ferată. Nu-i era frică de muncă.
A intrat în bufet, deşi destul de dimineaţă, erau câţiva bărbaţii la mese. La vederea lui oamenii au început să-şi dea coate.
  • Unde ai fost mă Ioane al Stanei? Aşa-i zicea lumea, după numele nevestei. Întrebarea era pusă de un bărbat înalt, cu o mustaţă pe oală.
  • Am fost plecat la un prieten din armată. Am mai stat de vorbă. E băiat deştept, atât de deştept că m-a convins să mă înscriu la colectiv.
  • Păi nu ziceai tu, că nu te înscrii? Te-ai înmuiat Ioane, te-ai înmuiat.
  • Nu m-am înmuiat moşule, am fost convins. Cică şi la ruşi e colectiv şi o duc bine. Nu avem altă soluţie oameni buni, va trebui să ne înscriem toţi. Mi-a spus mie colegul din armată, că ăsta e drumul. Moşule, se adresă în continuare Ion bătrânului curios, cu puterea politică de acum nu este bine să te pui. Spunând aceste cuvinte, Ion s-a ridicat de la masă. A dat ultima gură de rachiu pe gât, a stins ţigara, apoi s-a adresat celorlaţi :
  • Mi-a spus mie prietenul ăla din armată, că vom avea colectiv. El a fost trimis de partid în URSS să vadă acolo ce şi cum este cu colectivul. Cică ar fi bine. Eu mâine merg să duc caii şi căruţa la sediul G.A.C . ( Gospodăria Agricolă Colectivă). Vă aştept şi pe voi. Ion a ieşit pe uşa bufetului dându-şi căciula pe ceafă.
A doua zi a înhămat caii , a pus în căruţă plugurile de fier, grapa şi rariţa. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu biciul în mână şi pălăria de fetru pe cap, s-a urcat pe leagănul căruţii, a dat bice cailor şi a pornit la drum. Ajuns în curtea sediului, a predat caii şi utilajele, apoi le-a înmânat biciul. Luaţi tot, de astăzi nu mă mai vedeţi. Voi pleca la oraş. Fără să aştepte vreun răspuns a plecat pe jos spre casă.
A doua zi s-a trezit dis de dimineaţă, încă nu se luminase de ziuă, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva, a luat traista în care îi pusese nevasta o cocoace, o bucată de brânză tare, bine scursă de zer, şi o ceapă. Astfel echipat a plecat spre oraş. Puţinii banii pe care îi avea, îi pusese într-o batistă bine înnodată şi pitită-n sân. Oprise în buzunar câţiva lei, pentru cheltuieli urgente.
Ştia bine drumul spre oraş, pe potecile de peste câmp erau ceva mai mult de 10 km.
Soarele se ridicase de două suliţe pe cer când a ajuns în târg. A întrebat un miliţian unde era sediul „ Braţelor de Muncă”. A mers după îndrumarea primită şi în scurt timp a ajuns în faţa instituţiei. A intrat în curte, aici erau  mulţi oameni. A întrebat unde este ghişeul care se ocupă cu repartizările locurilor de muncă. Ajuns în faţa ghişeului a fost întrebat de funcţionară:
  • Da, tovarăşe, ce doreşti? Întrebarea a suntat mecanic.
  • Aş vrea să mă angajez undeva.
  • Ce meserie ai?
  • Nu am nicio meserie, sunt ţăran de la coarnele plugului. Vreau să muncesc.
  • Câţi ani ai ?
  • 37
  • Ţi-ar place să ajungi fierar-betonist?
  • Nu ştiu, cred că da.
  • Completează cererea asta, funcţionara îi întinse o hârtie tipizată. Ai acolo pe masă, toc cerneală şi sugativă. Nu te grăbi, scrie citeţ.
Ion s-a aşezat la masă şi a început să scrie. Funcţionara îl urmărea de după geamul ghişeului.
Se gândea că un bărbat bine clădit ca el, va face faţă unei munci fizice solicitante.
Ion a completat cererea, cu scrisul lui rotund puţin înclinat. Femeia i-a dat o fişă medicală.
  • Trebuie să mergi la policlină să ţi-o completeze medicii. Ai înţeles?
  • Da, răspunse Ion, cu jumătate de gură
  • Ai unde să dormi?
  • Nu.
  • Am să-ţi dau o hârtie la mână pentru a te putea caza la un cămin muncitoresc. Funcţionara a completat o hârtie, a ştampilat-o, apoi a inmânat-o bărbatului. Cu această hârtie te prezinţi la administrator, te va repartiza într-o cameră. Mâine să mergi să-ţi faci analizele medicale, când eşti gata, să vii la mine pentru a-ţi da repartizarea.
Ion a mulţumit pentru ajutor şi bunăvoinţă. Cu hârtia în mână a plecat să caute căminul

              Cap IV. Țăranul muncitor II




      A intrat în curtea căminului. Era o clădire cu un etaj avea ornamente pe faţa exterioară. Se intra în clădire pe o uşă dublă de stejar vopsită maro-roşiatic într-un living mare, din acest hol se ajungea în baie şi în bucătărie, mai era o cămăruţă pentru administrator, iar noaptea era folosită de paznic. Tot de aici pornea scara care urca în spirală la etaj. Uşa s-a deschis cu un scârţîit enervant, Ion a pătruns în incintă. Se uita cu admiraţie la uşile frumoase din lemn bine fasonat, la lambriurile de pe pereţi. Cel mai mult îl fascinase uriaşul candelabru cu ciucuri din cristal ce atârna din înaltul tavan. Era bine ancorat cu lanţuri mascate. Între parter şi etaj nu exista tavan. Camerele de la etaj aveau întrarea de pe coridorul circular. Coridorul la rândul lui era protejat spre partea exterioară de o balustradă din  scândură sculptată înaltă de un metru. Clădirea fusese a unui bancher şi confiscată de stat pentru folosul oamenilor muncii. Din spate s-a auzit o voce:
       -Această clădire a aparţinul unuia Leibovici, care a avut banca agricolă. În '48 i-a fost confiscată banca, clădirea asta, plus alte trei blocuri. Casa cât o vezi de mare, în ea locuia un singur om şi menajera lui. Prin grija partidului, acum, aici locuiesc peste 60 de oameni. Eşti trimis de la „braţele de muncă”, se vede că vii direct de la coarnele plugului, dă-mi repartizarea. Ion îi întinse administratorului hârtia dată de funcţioanara de la ghişeu. După ce s-a uitat în hârtie, i-a notat numele într-un registru, cu ochii în hârţoage a mormăit:
La etaj, camera 6, vezi că mai sunt încă 5 oameni. Nu ai voie să aduci femei, dacă vine nevastă-ta vreodată, îmi spui mie. Apa caldă este de la 4 după amiaza până noaptea la 12.
Camera nu se încuie, ai un dulap în care să îţi pui hainele. Uşa de la intrare este tot timpul păzită. Încă ceva, dacă vii băut să nu faci scandal. Acum mergi şi te odihneşte.
Ion a urcat pe scări a căutat pe hol camera cu numărul 6. A bătut în uşă, din interior s-a auzit un mormăit ce putea fi asemănat cu invitaţia de a intra în cameră. A deschis uşa şi a întrat în camera care urma să-i fie locuinţă. În cameră erau două rânduri de paturi suprapuse. Fiecare pat avea cearceaf de pat şi o pătură cazonă cu cearceaf pentru învelit. Paturile erau aşezate trei paturi pe un perete, trei paturi pe celălalt perete, astfel încât capetele lor erau perpendiculare pe un culoar care le despărţea. Pe acest culoar se putea ajunge de la uşă la ferestra mare care era pe peretele opus uşii.
A privit la oamenii care erau lungiţi în pat, unii dormeau alţii vorbeau între ei. La intrarea bărbatului, ceilalţi au tăcut.
        -Bună ziua! Ion şi-a luat pălăria de pe cap şi a făcut doi paşi spre interiorul camerei.
        -Intră cu curaj. Un bărbat scheletic, îmbrăcat numai într-o cămaşă albă, cu mustaţa răsucită şi ochii mici pătrunzători, îi arătă cu mâna camera.
       -Intră, nu te sfii, toţi suntem la fel, egali, nu avem stăpâni. Ion ciuli urechile, vorba ăstuia nu-i mirosea a bine. Merse câţiva paşi până în dreptul mesei aşezate între paturi sub fereastră. Trei scaune erau în jurul mesei. Se orientă la paturi şi îşi alese unul la „etaj”. Se considera tânăr, poate venea cineva mai în vârstă şi avea nevoie de patul de jos. A dezbrăcat haina, a pus-o pe pat. Cu traista-n mână a mers la masă . A scos brânza, cocoacea şi ceapa şi a început să mănânce. Unul pe care nu-l vedea, era lungit în patul de sus, îl întreabă :
      -O ţuică nu bei?
  • Nu beau, că n-am, răspunse Ion
  • Dacă ai avea, ai bea? Întrebarea suna provocator.
  • Sigur că da, că doar nu sunt pocăit.
  • Uite ia sticla asta. De undeva de sus, o mână îi întinse o sticlă de un litru pe jumătate plină cu ţuică.
Ion a luat sticla, i-a scos dopul, a dat cu podul palmei pe gura sticlei.
  • Noroc atunci, să auzim numai de bine! Trase un gât zdravăn din licoare, se scutură de parcă trecuse moartea pe lângă el, şterse gâtul sticlei, îi puse dopul, apoi o înapoie mâinii, care s-a grăbit să o ia.
  • Cum te cheamă?
  • Ion al Stanei îmi zice în sat, după nevastă, aşa se numeşte ea, Stana, dar la catalog îmi spune Irimia. Ţie cum îţi spune? Şi dă-te mai la margine, să te văd şi eu!
  • Lupu Vasile, nu sunt rudă cu ăla de a fost vodă. Sunt moldovean din Dorohoi. Iată-mă! Bărbatul care stătuse ascuns până atunci, îşi arătă faţa. Era brunet, cu ochii negri, sprâncene stufoase, un păr ciufulit ca pana corbului
  • Eşti membru de partid. Întrebarea a venit de la Gheorghe, cel care l-a întâmpinat când a venit.
  • Nu sunt, sunt simpatizant. La noi în sat nu sunt mulţi membri de partid. Acum voiau să mă facă candidat.
  • Da, la colectiv te-ai înscris? Gheorghe a continuat interogatoriul.
  • M-am înscris. La început nu am vrut, dar am fost într-o şcoală cu profesori foarte bine pregătiţi, în 30 de zile mă convinseseră. Aşa că am semnat cererea chiar acolo în „clasă”.
  • Unde e domle şcoala asta?
  • Să fiu sincer, habar nu am, e secretă.
  • Cum bre e secretă? Gheorghe insista să smulgă o precizare din partea lui Ion
  • Lasă mă omul în pace, ce tot îl întrebi. Ce eşti de la miliţie? Dintr-un alt pat vorbise un flăcău la vreo douăzeci şi trei de ani, cu o faţă smeadă şi o mustăcioară mică. Avea o faţă rotundă cu ochii verzi neliniştiţi, cu pleoapele care clipeau continuu.
  • Salut nea Ioane, eu sunt Andrei, nu-l băga în seamă pe Gheorghe. E băiat bun, dar prea curios.
  • Măi băieţi, eu sunt de la coarnele plugului, nu ştiu cum merg treburile. Ştiu un singur lucru, vreau să muncesc. Pentru asta am venit aici. V-am spus cum mă numesc, cine sunt şi de ce sunt aici. Mâine merg să-mi fac fişa medicală.
  • Merg eu cu matale, că nu ştii pe unde să umbli. Şi pe mine m-a ajutat Vasile când am venit.
  • Bine Andrei, acum vreau să mă odihnesc, sunt obosit. Ion îşi strînse cu grijă restul de cocoace şi fărâma de brânză le puse în traisă, iar traista a agăţat-o de pat.
A dormit buştean, era mulţumit de modul în care decurseseră lucrurile. Încă era supărat că îşi pierduse averea. Avea încredere în steaua lui. Va lupta şi va câştiga, nu va fi greu, dar învăţase că nimic în viaţă nu este uşor.
Dimineaţa s-a trezit, s-a îmbrăcat, apoi a vrut să mănânce.
  • Nea Ioane, nu mânca, trebuie să îţi ia sânge. Mergi nemâncat. Ia cu mata hârtiile de la Oficiu, ne trebuie la Policlinică. Pe drum au discutat despre una, alta. La un moment dat Andrei zice:
  • Ai grijă ce vorbeşti cu Gheorghe, pune multe întrebări, nu ştiu ceva precis, dar e bine să fi atent. Sunt multe urechi şi ochi peste tot, pe unde mergem. Nimic împotriva puterii nu trebuie să spui, mai ales împotriva partidului. În rest putem discuta orice. Au stat circa. 3 ore la policlinică, până când Ion a fost la toate cabinetele medicale.
A doua zi a revenit singur, a luat rezultatul la sânge, apoi, cu toate actele completate a mers la medicul şef al policlinicii. În baza celor scrise de doctori în fişa medicală Medicul şef a conchis : Apt pentru meseria de fierar betonist.
  • Tinere, succes! Eşti sănătos tun. Mergi la Oficiu cu hîrtia asta. Eşti bun pentru angajare.
Bucuros Ion a luat hârtia şi a mers la ghişeul „Braţelor de muncă”.
Funcţionara cum l-a văzut l-a întrebat :
  • Gata? Începi munca?
  • Chiar de acum, dacă se poate.
Bine, uite adresa, e la marginea oraşului. Încă nu s-au început lucrările. În câteva zile probabil că se vor demara primele săpături. Eu îţi doresc succes! Te văd om dintr-o bucată, vei ajunge departe.
De la oficiul Braţelor de Muncă Ion a plecat direct acolo, unde urma să lucreze începând de mâine. A găsit cu greu locul. Un teren viran plin de bălării, într-o margine o baracă încropită în grabă, ceva mai ferit se vedea cabina unei latrine. A mers la baracă, a bătut în uşă.
  • Intră s-a auzit un glas autoritar. A intrat. O masă simplă, pe ea era întinsă o mare planşă, aplecat peste ea un bărbat studia desenele.
  • Ce vânt te aduce? Fără să ridice capul din schiţele pe care le studia, omul a continuat:
  • Spune repede, că am treabă.
  • Păi am fost repartizat să lucrez aici, am hârtia de la Braţele de Muncă. Ion stătea cu pălăria în mână, aşteptând un răspuns.
  • Spune băiete aşa, bărbatul ridică privirea de pe schiţe, îşi luă ochelarii de la ochi, apoi privi cu interes pe omul care stătea în picioare lângă uşă. Dădu mulţumit din cap la vederea viitorului salariat.
  • Îmi placi, vom face treabă bună împreună. Sunt inginerul Popescu şeful acestui şantier. În curând vom da drumul la lucrări. Şti să scrii?
  • Da, ştiu.
  • Stai pe scaun şi copiază tabelele astea. Apoi poţi pleca. Ne întâlnim mâine la ora şapte.
  • Tovarăşe inginer, mâine este sâmbătă, mă puteţi lăsa să merg acasă?. Nu ştie familia nimic de mine. Pun lucrurile în ordine, duminică seara plec de acasă, iar luni dimineaţa voi fi la ora şapte aici. Inginerul s-a uitat atent la omul din faţa lui. Figura serioasă a lui Ion l-a îndreptăţit pe acesta să încuvinţeze cererea solicitată.
  • Bine măi, termină treaba, apoi eşti liber până luni.
Ion a terminat repede lucrul. A plecat de la serviciu, a trecut pe la cămin, apoi direct acasă.
Se înserase bine când a ajuns sat. Familia s-a bucurat când l-a văzut. Gicu a început să plângă.
  • Pot să vă spun că m-am angajat. Nu ştiu câţi bani voi câştiga, vom vedea.
  • Aţi mâncat? Pune femeie masa. Sanda, bucuroasă că venise tată-su, zbura prin casă, a pus masa şi a adus mâncare.
  • Hai tată şi mănâncă, eşti obosit de pe drum. Ion s-a apropiat de fată, a pupat-o pe frunte, apoi s-a aşezat la masă.
Liberul lui a trecut repede. Duminică după ce mâncaseră , se pregătea de plecare.
  • Florine, ai grijă de toţi, de acum eşti bărbat în casă. Sanda, tu ajut-o pe mamă-ta. Costele să-i asculţi pe Florin şi pe mama. Tu, prâzlea, mai potoleşte-te cu prostiile. M-aţi înţeles? Ne vedem sâmbătă seara. Să fiţi cuminţi. Femeie hai cu mine câţiva paşi. Ion şi-a ridicat sarsanaua în care nevasta îi pusese fasole, prune afumate, ceapă şi vreo doi morcovi, grijulie, a pus şi o bucată de brânză. Cu traista în spate şi femeia lângă el Ion mergea spre marginea satului
  • Stana, stai liniştită, va fi bine, când voi veni sâmbăta viitoare am să aduc ceva bani, să aveţi cu ce să trăiţi. Nu cred că voi câştiga prea mult, dar orice început e greu.
  • Mergi cu bine! Dumnezeu să te apere şi să te Binecuvânteze!
A doua zi, odihnit şi plin de speranţă, s-a prezentat la serviciul. Încă nu era ora şapte când Ion a ajuns pe şantier. Baraca era încuiată. După vreo oră  două camioane tip „Molotov”încărcate cu materiale au intrat pe terenul viran. Dintr-o maşină a coborât inginerul Popescu şi încă un bărbat, iar din cealaltă alţi doi bărbaţi.
  • Gata Ioane, ai sosit? Inginerul a dat mâna cu Ion, apoi a continuat:
  • Vezi că am mai adus trei oameni. Descărcaţi materialele şi aşezaţile aici, ne vor trebui pentru cofraje. După ce termini să vii la mine.
Au descărcat repede maşinile, cei trei oameni care l-au ajutat au plecat împreună cu camioanele. Ion a mers la baraca inginerului.
  • Gata tovarăşe inginer.
  • Bine, ia aparatele de topografie să mergem să facem măsurătorile.
Zilele au trecut repede, spre sfârşitul săptămânii au mai fost angajaţi încă 10 oameni. Împreună cu inginerul măsuraseră terenul, bătuseră ţăruşi, acum urma să se sape şanţurile.
  • Ioane azi e sâmbătă, zise inginerul, pe la ora 2 poţi să laşi lucrul şi să pleci acasă, ai drum lung de mers. Dealtfel meriţi să-ţi dau drumul mai devreme, în fiecare zi ai lucrat până s-a înnoptat. Ai nevoie de bani?
  • Da tovarăşe inginer.
  • Uite mă 150 de lei , îţi ajung?
  • Sunt suficienţi. Ion nu mai văzuse de mult timp atâţia bani în mână.
  • Ne vedem luni, începem săpăturile. Aveţi grijă să nu veniţi mahmuri de băutură.
  • Ioane, ce părere ai tu despre partidul nostru? Ai citit ceva despre năzuinţele lui? Despre directivele lui?
  • Nu, tovarăşe inginer, eu sunt un ţăran prost de la coarnele plugului, abia ce nimerii printre domnii din oraş.
  • Află Ioane, că nu mai avem domni. Acum toţi suntem tovarăşi. Şi toţi, auzi tu, vocea inginerului devenise aspră, trebuie să executăm ce ordonă partidul. Partidul Muncitoresc Român ne este far luminos, călăuză de necontestat spre socialism şi chiar spre comunism. Pentru asta trebuie să ne supunem orbeşte directivelor venite de la luminaţii noştri conducători. Tu nu trebuie să gândeşti, tu trebuie să execuţi ce îţi spun eu, pentru că şi eu la rândul meu, am fost instruit şi învăţat de marii noştri activişti de partid. Ai înţeles Ioane?
  • Am înţeles şi nu prea. Cred că am prins şpilul, eu muncesc, nu gândesc. Poate cu timpul voi pricepe mai multe.
  • Bine băiete, acum la treabă. Termină ce ai de făcut, apoi mergi liniştit acasă.
Au trecut trei luni de când era pe şantier. Acasă familia o ducea bine. Banii câştigaţi de Ion nu erau mulţi, dar pentru o familie la ţară erau suficienţi. Stana chiar reuşise să pitească câţiva lei în chichiţa lăzi de zestre. Florin se pregătea să dea examen la şcoala profesională, voia să fie sudor. Copiii toţi erau, îmbrăcaţi şi încălţaţi. Se observa o schimbare majoră, faţă de celelalte familii din sat.
Muierile pe marginea şanţului îl bârfeau pe Ion, că nu doarme noapte de noapte cu muierea lui şi vine la o săptămână acasă, că de, zicea una:
  • Stana e femeie tânără. Are şi ea nevoie să mai vorbească cu cineva. Spunea Gheorghiţa, aia a Mariei din vale, că a auzit noaptea câinii lătrând în grădina Stanei, iar o umbră de bărbat s-ar fi furişat prin grădină în şopronul ei. Eu nu am crezut-o, dar mai ştii?
  • Lăsaţi fa femeia în pace, ce aveţi cu ea? Stana e cuminte, are copiii mari, îi mai arde ei de sărit pârleazul? O vecină îi lua apărarea, apoi tot ea continuă. Şi dacă ar fi aşa, ce ar fi singura? Câte n-am văzut la viaţa mea, da eu îmi văd de-ale mele. Nu mă interesează ce face Florea lu' Roşcovanu noaptea pe islaz cu Vasile Giurubete. Poate păzeau gâştele. Treaba lor.
          
                 

                Cap V. Țăranul muncitor III

             Viaţa lui Ion se schimbase. Inginerul, şeful şantierului, îl aprecia, văzuse în el un om cu bun simţ, chiar dacă nu avea şcoală multă învăţase ce este acela respect. Respectul pentru cineva mai în vârstă, pentru cineva mai învăţat de cât el şi respectul pentru şefi. Cu un singur lucru nu se obişnuise Ion, cu nedreptatea. Trecuseră aproape 6 luni de când lucra pe şantier, numărul muncitorilor crescuse, erau mai mulţi de 100, fusese turnată uriaşa fundaţie a viitoarei uzine. Ion lucra cu o echipă de fierari betonişti, făcea ce i se spunea. Era atent, voia să fure meseria, să ajungă mai repede meseriaş, nu-i plăcea rolul de ucenic, în schimb ştia că orice început e greu.
Într-una din zile inginerul l-a chemat în birou. S-a prezentat să vadă ce mustrare îi va face, altfel de ce să-l fi chemat? Cu inima strânsă a bătut la uşă, din baracă s-a auzit un „intră”.
      -M-aţi chemat tovarăşe inginer?
      -Da Ioane, văd că eşti destoinic, din toamnă te rog să te înscrii la seral să termini 7 clase. Apoi vom mai vedea. Ai înţeles?
      -Unde să mai merg, păcatele mele, la vârsta mea să fac şcoală?
      -Câţi ani ai băiete?
       -37
  • Şi ce, eşti bătrân? Dacă eşti bun la carte, poţi face şi doi ani într-unul. Partidul are nevoie de oameni pregătiţi, vei merge la şcoală. Ne-am înţeles?
  • Da tovarăşe inginer, aşa voi face.
Ion a ieşit din biroul inginerului, mergea îngândurat spre locul lui de muncă, un glas ca o poruncă a auzit de undeva din dreapta lui. S-a întors să vadă ce se întâmplă. Un maistru ţipa la un muncitor care era cocoşat sub greutatea unei grinzi grele. Muncitorul era slăbuţ, se vedea că greutatea pe care o avea în spate, era cu mult peste puterile lui.
  • Să aduci grinda acolo unde va fi hala 2. Ai înţeles?
  • Dar, nu o pot aduce, este prea grea, vă rog să-mi trimiteţi încă un om.
  • Ba ai să o duci singur, să te învăţ eu minte, să mai fi obraznic cu mine.
  • Nu am fost obraznic, am spus doar, că nu poate un singur om, să ducă o bară de fier grea de peste 80 de kg.
  • Nu te mai jeli, pune mâna şi cară bara. Şi altă dată să-ţi intre minţile-n cap şi să nu te mai pui cu maistrul Boboază. Bă, eu sunt secretarul de partid aici pe şantier. Pe mine m-a pus partidul să conduc şantierul, inginerul e tehnic. Şeful sunt eu. Maistrul vorbea cu glas autoritar de stăpân.
  • Stai că te ajut eu băiete. Ion a venit la muncitorul care era cu bara în spate, a apucat de un capăt, apoi s-a adresat maistrului:
  • Ducem amândoi bara tovarăşe maistru, nu-l mai certaţi, îl ajut eu.
  • Tu cine eşti mă, de te bagi? Te-am chemat eu? Vezi-ţi de treburile tale. Pleacă şi lasă-l pe el să care bara, aşa poate îi vine mintea la cap. Tu întinde-o la locul tău. Dă-i drumul, ce mai aştepţi. Maistrul fierbea, nu îi plăcea că un „nimeni”,  se băgase în treburile lui.
  • Nu plec, hai mă să mergem, să ducem nenorocita asta de bară! Ion era hotărât, să-l ajute pe băiat.
  • Cum te cheamă măi ăsta ? Secretarul de partid era furios că un muncitor oarecare, se împotrivise lui, omul trimis de raion, să coordoneze şantierul.
  • Ion Irimia, sunt în echipa fierarilor-betonişti.
  • Astăzi vei avea 3 ore tăiate, în loc să fii la locul tău de muncă, umbli prin şantier.
  • Nu aveţi dreptul să-mi tăiaţi din ore, am fost chemat la tovarăşul inginer.
  • Şi ce dacă, tot îţi voi tăia orele. Aici eu sunt stăpân, să nu uiţi asta. Aţi înţeles mă? Ţipătul maistrului s-a auzit până departe.
  • Pe tine Ioane te voi ţine minte, ai grijă. Acum luaţi bara amândoi şi duceţi-o unde trebuie.Cei doi au plecat cu greutatea în spate. Maistrul a rămas pe loc, uitându-se după ei şi muşcându-şi buzele din cauza lui Ion care îl înfruntase de faţă cu muncitorul. Nu înţelegea cum un ţăran îi contestase autoritatea. În faţa lui tremura inginerul, el era forţa, era omul partidului, activistul de la raion trimis să facă ordine pe un şantier în organizare. S-a găsit un ţărănoi să-l pună pe el la punct?
  • Tovarăşe inginer, astăzi un muncitor de la fierari betonişti mi-a contestat un ordin, pot spune că a fost la un pas să facă o instigare. Maistrul îl punea în temă pe inginer cu cele întâmplate. Încă spumega de mânie.
  • Cum s-a întâmplat tovarăşe Boboază? Glasul inginerului era calm şi sceptic.
  • Păi îi ordonasem lui Asaftei de la dulgheri, îl ştiţi ăla slăbuţ, să aducă o bară de profil „U”, acesta a comentat pe motiv că era grea şi nu putea să o aducă singur. Mi s-a părut a fi un gest de nesupunere faţă de directivele partidului. I-am ordonat să ia bara şi să o ducă la dulgheri. El nu voia, se plângea că este grea şi să-i mai aduc un om. Eu ţineam ca o sarcină dată de partid, să fie executată. Tocmai în acel timp a ajuns şi Ion Irimia, fără să-mi ceară voie, s-a dus la Asaftei, a luat de la un capăt al barei şi au pornit spre dulgheri. Ce părere aveţi? Propun să-i tăiem 3 ore lui Irimia şi să-i dăm o mustrare administrativă.
  • Tovarăşe Boboază, eu cred că Irimia ar trebui premiat, a dat dovadă de respect şi colegialitate faţă de tovarăşii de muncă. Putea foarte bine să treacă, fără să ajute, doar că el a văzut că un coleg din şantier, pe care probabil nici nu-l cunoştea, nu putea rezolva o sarcină trasată. Fără să stea pe gânduri a sărit în ajutorul omului aflat pentru moment în impas.
  • Cum tovarăşe inginer, dumneata iei apărarea unui instigator? Unuia care nu a socotit un ordin trasat de partid? Boboază avea spume la gură, tuna şi fulgera.
  • Care partid tovarăşul Boboază, unde vezi dumneata partidul? Vorbele inginerului erau calme, dar tăioase ca un brici.
  • Eu sunt partidul, tovarăşe inginer. Ai înţeles? Palma grea a căzut năprasnic asupra mesei, călimara, din cauza loviturii, s-a răsturnat., cerneala s-a întins pe toată masa, secretarul de partid îşi pierduse raţiunea.
  • Boboază, te rog să părăseşti biroul şi să nu mai vii la mine până nu te calmezi. Ai înţeles? Cu mâna întinsă i-a arătat ieşirea din baracă. Boboază a ieşit trântind uşa. Ai să mai auzi de mine, a strigat maistrul.
Ion l-a ajutat pe Asaftei să care bara până la dulgherii de la hala 2. Băiatul i-a mulţumit, apoi Ion a plecat în treaba lui. Pe drum se gândea la maistrul Boboază. Auzise de el. În general muncitorii îl înjurau pe ascuns. Se zvonea că ar fi fost omul securităţii. Ăsta era şi motivul pentru care fusese trimis de partid pe şantier. Oamenii trebuiau supravegheaţi. În rândul partidului, dar şi societate existau elemente reacţionare. Acestea trebuiau eliminate cu orice preţ. Nu a înţeles Ion, cum era cu sarcina de partid. Cum adică? Eu sunt secretar de partid şi spun unuia :”bă tu ridică greutatea asta de 100 de kg. şi du-o până în locul cutare”, celălalt, pe bună dreptate reacţionează:”nu pot tovarăşe secretar de partid, e mult prea grea”, „nu contează mă, e sarcină de partid”. Asta nu înţelegea Ion, dacă era sarcină trasată de PMR (Partidul Muncitoresc Român), ţi se dubla puterea? Îţi mai creştea un spate?. Va trebui, să stea de vorbă cu inginerul, numai el îl putea lămuri.


            Cap.VI. Muncitorul I


           În ultima sâmbătă din august a mers acasă. În buzunar avea salariul, cumpărase câte ceva pentru toţi din casă. Stanei şi Sandei le cumpărase 2 cupoane de stambă, una înflorată, în culori vii pentru fată, iar cealaltă cu imprimeuri în culori mai şterse, pentru nevastă.
La recomandarea inginerului cumpărase pentru toţi copiii câte o carte de citit, potrivită vârstei lor.
Costel şi Gicu s-au ales cu băşti noi bleumarin. Pentru Florin, care ajunsese elev la şcoala profesională, nu cumpărase nimic, pe el urma să-l încalţe şi să-l îmbrace statul. Prin grija partidului, cum spunea maistrul Boboază.
Stana a început să-i povestească cum se lucrează la colectiv.
        -E greu Stană? A întrebat-o Ion blând
  • Nu Ioane, la început a fost, acum râdem, spunem prostii, ne trece timpul uşor. Bărbaţii sunt mai retraşi , ei mai pufnesc, dar încet pentru ei. Când ne mai plângem, că este greu, că ne plătesc puţin, zice aia a Chiriţii din vale : „ aveţi grijă fă ce vorbiţi, că printre noi sunt din alea”, „din care fă? A sărit alta”. „Din alea care vor să fie brigadiere, iar pentru asta spun tot ce vorbiţi voi aici”.
  • Am înţeles, continuă Stana, că este vorba de nevasta lu' Petre a lu'Cucu, ştii că ăştia au intrat la colectiv cu 15 pogoane de pământ, 4 cai, au avut avere mare. Pe Petre l-au pus brigadier la zootehnie, iar Gica, nevastă-sa, tinde să fie brigadieră la cultura mare. Ne descurcăm, sunt zile când câştigăm şi trei zile muncă, sunt şi altele când nu ne facem norma. Nu avem ce face, mergem înainte. Sanda e mare, mă ajută în gospodărie, mulge vaca, o dă la văcar, dă fraţilor ei să mănânce . Eu dimineaţa la 6 trebuie să plec. Au fost zile când l-am luat şi pe Florin la colectiv, face treabă, sunt mulţumită de el. Costel şi Gicu o ajută pe Sanda, ar fi bine să-i cerţi oleacă, o cam supără pe fată, nu ascultă de ea. Să-ţi mai spun ceva? Îl ştii pe Martinescu, ăla de are moara, a fost ridicat într-o noapte, Stana, din instinct a privit în jurul ei, voia să fie sigură că nu o aude nimeni, de o dubă neagră. Nimeni nu mai ştie nimic de el. Se zice, -continuă Stana la fel de prudentă,- că ar avea pitiţi mulţi cocoşei de aur. Ăştia, aici femeia a făcut un gest din cap arătând spre ăia mari, sunt bine informaţi, l-a turnat unul Neagu de a lucrat ca argat la el în curte. Pe Neagu, pentru isprava asta l-au pus şef de echipă la grădina legumicolă, iar pe Martinescu, din cauza lui Neagu, îl omoară ăia la securitate. O spusei, să nu zici Ioane la nimeni asta, că e moarte de om. Gura mea proastă, cum nu tace ea.
  • Taci femeie, nu te mai văita atâta! Ai grijă să nu vorbeşti cu muierile tale, nu cu mine. Hai să vedem de masă. Adună copiii. Încă ceva, vezi că din toamnă mă înscriu la seral să termin 7 clase. Caută hârtia care mi-a dat-o şcoala din sat pentru cele 5 clase absolvite. Adeverinţă, nu ştiu cum îi spune. Vezi, să nu o uit! .
Ion a tăcut o vreme, se gândea cum i s-a schimbat soarta. În iarnă a dormit în beciul securităţii din cauza pământului. Acum nici nu mai visa la cai şi pământ. Ciudată e viaţa. Îi mai venea câte un dor ,trecător ,de a pune leagănul pe căruţă, un macat frumos pe leagăn, clopoţeii la gâtul cailor şi să plece prin sat. Tare mândru era pe vremuri, cu pălăria de pluş pe cap, cu ilicul negru şi cămaşa cusută cu arnici, în râuri pe la guler şi manşete. Acum s-a schimbat, a început să se îmbrace ca la oraş. Este muncitor, numai e Ion al Stanei, acum este tovarăşul Ion Irimia, fierar-betonist. Nu s-a calificat, dar urmează. E mândru când tot la două sâmbete, îi pune banii în poală femeii.
-Să pregăteşti băiatul, săptămâna viitoare când plec îl iau cu mine, trebuie să înceapă şcoala. Am fost, am văzut căminul unde va fi cazat. Are să fie bine, el să fie cuminte şi să înveţe. Acum dă-mi o cămaşă din cele albe cumpărate de la oraş, vreau să merg în sat să beau o ţuică.
  • Doar să o calc, spuse femeia. Stana a plecat de lângă Ion,a mers în bucătărie, a tras din sobă jarul pe un făraş din fier, apoi l-a pus în maşina de călcat. Din şopron a mai adus câţiva ciocălăi de porumb, a deschis fierul de călcat şi i-a pus peste jar. A luat fierul de mâner şi a început să-l balanseze, pentru a se aprinde ciocălăii. După un timp, a scuipat pe degete şi a încercat talpa fierului. Sfârâitul care s-a auzit, a fost semnul că unealta e încinsă. Cu fierul astfel încins, Stana a călcat cămaşa şi pantalonii bărbatului.
Ion a ieşit pe poartă, mândru de cămaşa lui albă, bine călcată, cu şapca orăşenească pe cap, cu pantalonii de stofă bleumarin şi pantofii negrii din piele. Cu pasul ţanţoş, a străbătut uliţele prăfuite ale satului până la cârciumă. În cârciumă era zarvă mare, oamenii gustaseră un rachiu şi li se dezlegaseră limbile. Intrarea lui Ion a făcut ca toţi să amuţească.
  • Bună ziua, la toată lumea! Ar fi vrut să dea mâna cu mulţi dintre cei prezenţi în cârciumă. Când a privit mai atent la ei, fiecare era preocupat de altceva. A mers la bar şi a comandat o ţuică. Cu ţoiul în mână s-a tras mai într-o parte.
  • Ce mai faci mă Ion al Stanei? Cel care pusese întrebarea, era un bărbat cam de vârsta lui, în mână avea un bici cu care lovea duşumeaua dată cu motorină, se uita chiorâş la noul intrat în local. Apoi se întorse spre ceilalţi meseni:
  • Î-a uitaţi-vă mă la Ion, e orăşean acu, mă mir că ne-a dat bună ziua. Am auzit pe nevastă-mea că şi Stana a început să meargă cu capul gol. S-au boierit, lucrează la oraş, nu mai stă ca noi toată ziua-n bălegar. Ţăranul continua să-l batjocorească pe bietul Ion.
  • Ce ai mă tu cu omu'? Ţi-a făcut vreun rău, ţie? Te-a înjurat? A venit şi el să bea o ţuică. Să dea noroc cu noi. Nu poate din cauza lui Mitică al Janei. De ce nu te duci la oraş să lucrezi? Fă-te mă orăşean şi lasă omul în pace! Ia loc Ioane, ce mai este prin târg?
  • Ce să fie nea Niculae, toate bune. Într-o zi m-am dus în obor să casc gura. M-am uitat la preţul porcilor, pe la vite, mi-a atras atenţia atenţia preţul cailor. Era unul, nu am avut noi în sat aşa cal frumos, de curiozitate am întrebat cât costă. Geambaşul s-a uitat la mine, în ochi avea lacrimi , printre suspine a murmurat : „ţi-l dau degeaba, totuşi, dă-mi 10 lei să ai noroc de el”. Am plâns lângă el. Nu-mi trebuia calul. Am discutat cu proprietarul calului de ce îl vinde aşa ieftin. Mi-a răspuns plângând că: odată ieşit cu calul din obor, miliţia îl şi confiscă.
  • Aşa este neică, confirmă şi nea Nicu, tu ai plecat la oraş, nu ai văzut cruzimea cu care au fost omorâţi zeci de cai. Activiştii de la raion au spus că vor aduce tractoare, nu mai au nevoie de cai. Bietele animale, oftă bătrânul, toată viaţa eu am hrănit caii, iar caii m-au hrănit pe mine. Erau pe prundul gârlii cca. 50 de cai care aşteptau să fie omorâţi. Îmi amintesc că era unul negru ca pana corbului, cu o stea albă în frunte. Era un cal, mândru, ţinea capul sus. Ştiam calul, fusese a lui Martinescu. M-am apropiat de el şi l-am mângâiat. Am întrebat călăii aduşi de la abator, ce fac cu ei. Mi-a răspuns unul ţigănos, cu o privire rea. „Le luăm pielea, apoi carnea, o parte o duce la închisori, alta la grădiniile zoo”. Am privit cu milă spre calul cu stea în frunte. Avea lacrimi în ochi, ştia că va muri. Bietele animale!
  • Apoi vă las sănătoşi, le strigă Ion, după ce dăduse de duşcă ţuica din ţoi. A ieşit pe uşă şi a dispărut pe uliţa plină de praf a satului. În urma lui au continuat certurile dintre consumatori, nea Niculae îi ţinea partea:
  • Omul a plecat după o bucată de pâine şi voi ăştia tineri ar trebui să faceţi la fel. Nu să râdeţi de el, aţi văzut copiii lui ce frumos sunt îmbrăcaţi şi încălţaţi? Nu ca ai voştri care umblă desculţi şi zdrenţăroşi. Uitaţi-vă la Ion, ăsta care a ieşit pe uşă acum, va ajunge om mare, are stofă în el.

             Cap. VII. Muncitorul II


In ziua de 15 septembrie l-a însoțit pe Florin la noua lui școala. Fuseseră grele vizita medicală și examenul de admitere, noroc că băiatul învățase bine și reușise cu notă mare.Școala era o cladire veche, un fost palat boieresc  cu  multe  dependințe; toate au fost transformate in săli de clasa și dormitoare pentru elevi. Poarta de la intrarea în uriașa curte, era înalta de peste 2,5 metri, construită din fier forjat. De la poarta pâna la cladirea principală, era o alee pavată cu piatră măruntă. In castel se aflau cancelaria si birourile administrației.
O lista afisată pe un panou, indica fiecărui elev, clasa în care va învăța și căminul unde va fi cazat. Copiii s-au așezat in careu. Directorul școlii, însoțit de un instructor de la raionul de partid, a ținut un discurs elevilor despre condițiile de învățământ create de partid și de stat. Apoi, în aplauzele elevilor și cadrelor didactice a luat cuvântul instructorul de partid. In cuvântul lui, a subliniat politica partidului de a promova cadre de nădejde cu origini sănătoase, adică să provină din randul clasei muncitoare. Doar așa vor putea  lupta împotriva celor care urmăreau sabotarea tinerei republici și a conducerii superioare a PMR. ”Voi, spunea activistul, veți fi cadre de nădejde în viitor. Trebuie să învățați, așa cum bine spunea marele V. I.Lenin :”învățați! Învățați! învățați”!. Partidul, timp de trei ani cât durează școala, vă va asigura hrana, îmbrăcămintea, cazarea, cărțile și rechizitele de care aveți nevoie. Totodată trebuie să activați în organizațiile de tineret pentru promovarea documentelor de partid. Când veți merge în satele voastre, să discutați cu oamenii de acolo despre bunele intenții ale partidului de a făuri o nouă Românie in care să dispară pentru totdeauna exploatarea omului de către om. Să avem o Țară, așa cum spunea  tovarășul Gheorghe Gheorghiu- Dej, în care toți oamenii să fie egali, să nu mai existe diferențe de clasă. Clasa muncitoare va fi clasa conducătoare a Țării. Partidul Muncitoresc Român, va fi far călăuzitor al luptei pentru prosperitatea tuturor oamenilor muncii, dar și pentru pacea în lume”.
Ion a plecat de la școala lui Florin, după ce s-a asigurat că băiatul a înțeles care va fi clasa lui, dar și căminul unde va fi cazat.
De la școala lui Florin a mers la școala generală unde se înscrise pentru clasa a VI-a. S-a interesat la cancelarie când încep cursurile. Un bărbat înalt, corpolent, cu părul grizonat l-a privit cu interes, apoi l-a întrebat ce dorește
-M-am înscris la seral pentru completarea studiilor, sunt în clasa a VI-a, mă numesc Irimia Ion.
-Bine tovarășul Irimia, să știți că dacă sunteți silitor, puteți ca în acest an să dați examene și pentru clasa a VII-a. Noi va ajutăm, dacă dovediți că aveți voință și o recomandare bună de la locul de muncă.
De mâine de la ora 4 după amiază să vă prezentați la cursuri. Vă doresc succes! Directorul strânse mâna lui Ion,acesta înclină ușor capul apoi plecă.
Serviciul nu îi crea necazuri lui Ion. La școala se descurca, era foarte atent la ore, iar acolo unde nu înțelegea ceva, ruga profesorul sa repete. De la un timp algebra, trigonometria și fizica începuseră să-i pună probleme.
Într-una din zile trecând pe lângă Ion, inginerul Popescu a văzut că e trist
-S-a întâmplat ceva băiete? De ce ești supărat? Ai probleme acasă?
-Nici vorbă, tovarășe inginer, m-am poticnit la matematică și fizică .
-Măi Ioane, când ai astfel de probleme să vii la mine, o scoatem noi la capăt. Ia zi cum este la școala, ai stat de vorbă cu conducerea?
-Da, am discutat, mi-a spus directorul școlii, că dacă mă duce capul, pot face doi ani de școală într-un unul . Știu eu ce să zic?
-Ioane, vreau să te ajut cu matematica și fizica, vreau  să le înțelegi, cine știe, poate vreodată îți vor folosi. Spune-mi, îți place la școală?
- Tovarășul inginer, mie mi-a plăcut școala, doar că, așa erau vremurile, cinci clase s-a considerat că sunt arhisuficiente. Să vă spun o întâmplare de la școală. Eram la ora de franceză, profesoara, o tinerică frumoasă, întreabă un cursant cum se spune în franceză: ”sunteți o femeie frumoasă”, elevul, un om mai în vârstă care auzise de limba franceză pentru prima dată la școală, îi răspunse : ”zi tălică înainte, că zic și eu după tălică” .(tălică=mătălică). Cam așa se desfășoară orele la noi la școală. Insă eu vreau să învăț, să pot face calcule ca tehnicianul Popa.
Ion, ajutat de inginer, a reușit să dea examenele pentru clasa a VI-a și a VII, a susținut cu brio și examenul de absolvire a 7 clase elementare.
Și-a invitat prietenii să cinstească un pahar de țuică. Printre invitați, la loc de cinste, a fost inginerul Popescu., acesta l-a felicitat pe Ion în fața prietenilor pentru voința și sacrificiul de care a dat dovadă. Pe tot parcursul anului școlar, Irimia a mers acasă la familie doar în vacanțe. O dată la două săptămâni, sâmbăta,  nevasta venea cu provizii la el și ramanea până luni dimineață. Când pleca acasă, punea salariul lui Ion în batistă apoi o înnoda și o punea în sân. De fiecare dată Stana îl bombănea pe bietul Ion : ”asta-i trebuia lui școală! E om bătrân, are 38 de ani, la ce îi folosește?”. ”Taci fă-i femeie, încerca bărbatul să o liniștească, ai să vezi tu ce domn mă voi face eu.”
Reușise să se califice la locul de muncă, era destoinic și ascultător. Nu se opunea niciunui ordin, indiferent că era dat de șeful de echipă, maistru, sau inginer. Maistrul Boboază,secretarul de partid, îi purta sâmbetele, pe unde-l vedea, îl apostrofa. Nu zicea nimic, strângea din dinți și mergea mai departe.
Odată cu incheiere anului școlar și-a luat o săptămână liber, avea nevoie să meargă acasă. Îi era dor și de praful de pe drum. Mare bucurie a fost pe cei mici când l-au văzut. Le adusese bomboane și câteva lucruri de îmbrăcat. Duminică, după ce s-a spălat și bărbierit, a ieșit în sat să vadă ce s-a mai întâmplat. Îi plăcea să fie văzut de către sătenii ce bine a ajuns. Era frumos îmbrăcat, cu cămașă albă, călcată și apretată, șapca nouă cu cozoroc tare, pantaloni din stofă cu dungă fină. Ajuns la cârciumă a salutat pe toată lumea.A dat mâna cu câțiva care au fost în drumul lui, apoi la bar a cerut un rom. Oamenii s-au uitat cu invidie la el. Unul a răbufnit :
-Nu mai e bună țuica Ioane?
-Ba da Marine,dar m-am obișnuit cu romul. Și tovarășul inginer tot rom bea, așa m-am obișnuit și eu. Am stat mult împreună, cât am fost la școală. M-a meditat la matematică și fizică. Altfel nu terminam școala.
-Ce bă acum ai făcut și școală? Băi, voi auziți mă, ce spune Ion? Mâine, poimâine auzi că ajunge vre-un ștab.
-Lasă bă să ajungă, dacă e deștept! Tu stai ca prostu la colectiv, lucrând pe zile muncă. Cât ai luat mă acum o săptămână, când te-au plătit ăștia pentru primele trei luni, i-a spune:
-Am luat 500 de lei și 4 saci cu porumb. Ce, nu e bine?
-Ba da mă. Ioane tu cât ai luat pe o lună de zile?
-După ce m-am calificat, am început, să iau peste 1000 de lei. Sunt nou acum, sper să câștig peste un an ceva mai mult.
-Ai văzut Marine, de ce își permite să bea rom?

               Cap.8 Muncitorul III




  Trecuse un an și jumătate, de când Ion lucra la oraș. Era în august, soarele ardea, Ion și Stana, așezați pe o bancă la umbra cireșului din curte, discutau despre viața lor, despre cât de mult li se schimbase traiul. Printre frunze, ca într-un joc, ajungeau la ei raze de soare, care, luminau  chipul Stanei. Aceasta nu era în apele ei, deși reușise să strângă bani, să-i pună la ciorap, nu avea încredere în CEC, tot era nemulțumită de ceva.
-Ioane, așa nu mai merge, eu în sat tu în oraș. Lumea a început să vorbească. Dacă un bărbat îmi dă binețe, musai că am ceva cu el, muierile seara la poartă, numai despre noi vorbesc. Merg până acolo încât îmi zic în față : ”Stano, l-ai pierdut pe Ion, pune mâna și te mărită, că al tău se încalecă cu altele pe acolo”, ”vedeți-vă de treburile voastre, Ion al meu mă iubește, nu mă schimbă cu nimeni. Bărbații, când trec pe lângă ei, îmi fac cu ochiul, adică, vezi că te aștept să vii la mine”, toate aceste cuvinte Stana le-a spus aproape plângând.
-Și ce pot să fac eu femeie?
-Mă Ioane, vaca am vândut-o, porc cumpărăm la Crăciun, pământ nu mai avem, avem câteva găini. Eu pentru ce să stau în sat, să-și dea coate toate nespălatele astea? Eu zic să vorbești cu tovarășul inginer, poate mă bagă și pe mine la serviciu.
-Ia te uită la ea! Vrei serviciu, te pomenești, că vrei să te îmbraci și în pantaloni, cum am văzut eu la oraș câteva muieri? Stano, vezi-ți de cratița ta și nu mai lipsi de la colectiv.
-Măi omule, ce să facem noi cu cerealele? Te rog, vorbește cu tovarășul inginer, Stana îl mângâia cu o mână pe păr, iar cu cealalta îl prinse de bărbie și îl întoarsese cu fața spre ea. L-a pupat apăsat cu buzele ei cărnoase, uitându-se în adâncul ochilor lui.
-Ioane, ia-mă cu tine la oraș, vom da acolo copiii la școală.
-Știu eu femeie, ce să zic, aici ce vom face cu casa?
-Vom veni la o lună, la 2 săptămâni, cum putem.
-Măi Stană, nicio femeie din sat nu are serviciu, abia suntem vreo 2 bărbați, te-ai găsit tu mai brează.
-Lasă Ioane, că nici bărbații nu prea se înghesuie să aibă serviciu, preferă să lucreze la colectiv, numai pentru a dormi noaptea cu nevasta în pat. De la colectiv ei mai pleacă seara cu roșii, castraveți, o traistă de boabe. Îi controlează paznicii, dar se fac, că nu-i văd, că doar ei fură mai mult.Eu nu fur nimic. Am vrut odată să iau două roșii. M-a văzut Marița lu* Eftene : ”nu-ți ajunge fă, cât îți aduce bărbatul, mai furi și din avutul nostru?” ” Ce bre, eu nu muncesc ca toată lumea? Am luat și eu două roșii, voi luați cu traista, nu am zis niciodată nimic”. Păi ce să zici fa? A continuat Marița, noi lucrăm cu toții la colectiv, bărbatul meu nu a plecat ca al tău la oraș după cai morți”. Am lăsat roșiile și am plecat acasă cu traista goală. La câteva zile după întâmplarea cu roșiile vine la poartă șeful de post, Ilie, ăla grasu, milițianul, și zice: ”Stană, am auzit, că ai început, să furi din averea colectivului. Vezi că nu este bine. Să nu mai furi. Te iert acum, însă dacă mai aud îți fac proces! Ai înțeles femeie?” ” Am înțeles, zic, doar că eu nu am furat”. ”Gata , știu eu mai bine. Tu te pui cu organul?”
”Nu, tovarășul, da nu am furat”. ” Bine, să nu se mai întâmple”. Burtosul milițian a plecat, însă mie mi-a fost frică. Hai bărbatul meu drag, ia-mă cu tine la oraș!
-Bine, voi vedea ce pot face. Vezi că merg la bufet, să beau o bere. Adu-mi cămașa și șapca cea nouă. Ion nu era un băutor, în schimb îi plăcea, să meargă la bufet. Aici pentru el era ca o privire în oglindă. Uitându-se, la oamenii rămași în sat cum arătau, se vedea, cum ar fi arătat, dacă, nu lua drumul orașului. Oamenii erau obosiți, triști, întunecați în sufletul lor, aveau vorba repezită. Intrarea lui Ion  pe ușa bufetului, i-a făcut pe ceilalți să-și dea coate. A mers la bar salutând pe unul, dând bună ziua altuia, oamenii îi răspundeau cu o plăcere prefăcută. Nu-l mai luau peste picior, au înțeles că aventura lui, l-a scos din sărăcie.
Era bine să muncești la colectiv, disciplina nu era strictă, era lejeră față de șantier. Pe șantier intrai la oră fixă dimineața, seara era posibil ca muncitorii, să întârzie peste program, dacă era de lucru. Dacă munceai la colectiv, seara dormeai la spatele femeii. Cine muncea pe șantier venea la o săptămână acasă, sâmbăta, obosit după toată ziua de muncă abia avea timp să schimbe câteva cuvinte cu nevasta și copiii. Duminica femeia tăia o găină și pregătea bucate alese; mânca împreună cu toată familia la prânz, iar pe seară bărbatul își lua desaga și pornea spre oraș. Ion avea bani, în schimb se răcise de nevastă,  și de copii. Fiind în oraș, cu Florin se întâlnea mai des; mergea la el la cămin să vadă ce face, dar și la școală să vorbească cu profesorii.
A privit atent bărbații din bufet, erau trași la față și slabi. Privirea i-a căzut pe fata de la bar, era blondă cu părul împletit într-o coadă bogată lăsată pe spate. Avea ochii albaștri ca azurul cerului după ploaie, fața ovală cu buze cărnoase. Uitându-se la fată, Ion și-a amintit de pontatoarea de pe șantier. Era la fel de blondă,  doar că era mai în vârstă. Îl plăcea, de câteva ori s-a uitat fix în ochii lui. I-a plăcut acea privire caldă, învăluitoare, răscolitoare și promițătoare. Într-o zi inginerul l -a fixat cu privirea și i-a zis : ” Ioane, nu-i de tine!Tu ai nevastă acasă. Stana ta face cât cinci muieri ca asta”. Degeaba vorbea inginerul, gândul lui Ion zbura adesea la Mărioara. Îi era dragă fata. Poate că ar fi intrat mai mult în vorbă cu ea, îi era rușine de nevastă și de copii. Îi era rușine și de el, era un om de patruzeci de ani, să înceapă o aventură la vârsta lui? Ce-ar fi râs satul, să audă că are o țiitoare. Își amintea de Gheorghe Păișeanul, ăsta se angajase cu vreo doi ani mai înaintea lui la oraș. Un timp lucrurile au mers bine, venea omul regulat cu banii la nevastă și cei trei copii. Prin sat începuse să circule zvonuri cum că Gheorghe ar avea pe cineva. Nevasta îi lua apărarea cu inima strânsă, banii de la el începuseră, să vină tot mai rar. Gheorghe nu mai venea în sat, din când în când femeia primea ceva bani de la el, foarte puțini e drept. După vreun an și jumătate, a venit scrisoare de la Gheorghe prin care își anunța nevasta că are ibovnică, iar aceasta i-a dăruit un fiu. Să nu mai aștepte bani că nu îi mai trimite. S-a jelit femeia, au plâns copiii, de acum nu mai aveau cu ce trăi. Într-o zi și-a luat copiii și a plecat după omul ei la oraș. A întrebat trecătorii până ce a găsit locul unde lucra Gheorghe al ei. Când a văzut-o bărbatul cu copiii ciopor de fustă, a înfipt mâna în ea, a tras-o într-un loc mai ferit, aici i-a dat două perechi de palme  și a început să o înjure. ” De ce ai venit fă, urâta dracu? Vrei să mă faci de rușine? Ia-ți plozii și pleacă dracu acasă!”. ”Gheorghe, nu plec până nu-mi dai bani , cu ce vrei să cresc copiii”? ”De unde fă să-ți dau, am aici alt copil cu Fănica. Sunt cheltuieli mari la oraș. Du-te la colectiv, muncește și crește copiii, de la mine nu mai vezi nici un ban”. ”Gheorghe ce faci aici cu țăranca asta?” Din spate bărbatul auzi glasul afectat al amantei . ” Lasă Fănica, mergi înainte că te prind din urmă”. Amanta aruncă o privire plină de scârbă și dispreț asupra nevestei și copiiilor, apoi plecă. ” Acum pleacă, să nu te mai văd în ochii mei că te joc în picioare”. Nici plânsul femeii, nici vaietele copiiilor, nu au reușit să inmoaie inima lui Gheorghe. Dragostea pentru Fănica era oarbă.  Ion își amintise această întâmplare petrecută la el în sat. Îi era teamă să nu ajungă ca Gheorghe Păișeanu. Avea dreptate nevasta, va vorbi cu inginerul, poate se va găsi și pentru Stana ceva de lucru. Îi era și lui greu singur în oraș, după cum îi era și ei greu singură în sat. A mai discutat cu câțiva oameni aflați în bufet, despre vreme și vremuri, apoi plecat acasă. Era timpul să meargă înapoi la oraș. Cât timp fusese la bufet, Stana îi pregătise geanta mare din piele cu toate cele de trebuință pentru o săptămână. Avea în geantă și schimburi, dar și fasole și niște prune afumate să aibă din ce își pregăti mâncare. Ion a pupat copiii, apoi nevasta, i se strângea inima de câte ori pleca. Cu ochii umeziți, a luat geanta pe umăr și a plecat hotărât. Pentru o clipă a avut în față imaginea cu el când, pentru prima dată pleca spre oraș. Atunci avea o traistă din lână înflorată, țesută în casă. Acum avea o geantă din piele încăpătoare și comodă la purtat.
A doua zi, cum a ajuns la serviciu, a intrat în biroul inginerului.
-Ce-ai pățit Ioane? Cum a fost acasă? Sunt toate bune?
-Bune și nu prea tovarășe inginer.
-De ce mă? Ce s-a întâmplat?
-Am avut o discuție cu soția, vrea să vină să lucreze și ea cu mine.
-Mă Ioane, nevastă-ta are dreptate, doar că nu știu cum vom rezolva problema. Voi vorbi la administrativ să vedem ce putem face. Eu voi insista. Știe carte?
-Are șapte clase tovarășe inginer.
-Bine, cred că am să o rezolv. Cu o condiție.
-Ascult.
-Din septembrie mergi la liceu la fără frecvență. Fii atent că zilele astea se ține examenul de admitere. Să-ți faci dosarul.
-Iar școală tovarășe inginer. Nu e prea multă, doar nu m-oi face eu maistru?
-Tu să faci, cum ți-am spus, altfel nu te ajut!
-Am înțeles, așa voi face.
-Azi ești liber, mergi să-ți faci dosarul și să-l duci la liceu!
-Dacă mă întâlnesc cu maistrul Boboază, ce îi spun?
-Îi zici că mergi să-ți depui dosarul pentru liceu.
-Se va supăra.
-Nu ar trebui, este secretar de partid.


                Cap. IX. Muncitorul IV


  După amiază Ion s-a întors la lucru, reușise, să depună dosarul la secretariatul liceului. Inițial secretara îl refuzase pe motiv, că nu are fișa medicală completată. În cele din urmă a  primit dosarul cu condiția, ca până la data examenului el să aducă fișa medicală.  Se apropia ziua examenului, Ion dusese secretarei fișa, putea merge liniștit . Cu o seară înainte inginerul Popescu venise la locul lui de muncă, l-a întrebat când are proba scrisă la limba română, Ion cu gândul la acel moment a răspuns sec:
-Mâine
-Ioane, să știi că am rezolvat problema soției. O angajăm femeie de serviciu la administrație. Mai am o veste bună, am găsit o casă cu două camere, bucătărie, baie și tot ce trebuie pentru voi. Nu veți plăti chirie, este apartamentul societății. Veți plăti doar curentul și gazele. Ce părere ai? a continuat inginerul .
-Tovarășe inginer,demult am vrut să vă întreb: de ce faceți toate astea pentru mine?
-Măi Ioane, ai fost primul muncitor angajat pe șantierul ăsta. Când te-am văzut venind direct de la coarnele plugului, nu am crezut că vei reuși. Apoi am văzut că ai stofă, că ești un om cu bun simț, sincer, fără urmă de viclenie. Atunci mi-am zis că te voi ajuta, dacă voi putea. Asta e tot. Îmi pare bine că am investit încredere în tine. Te-ai dovedit a fi un om bun. Ține-o tot așa. Încă ceva, vezi, că duminică va veni un camion la tine, să vă transporte bagajele. Casa unde te vei muta, are sobă în bucătărie, paturi în dormitoare, o masă și câteva scaune. De altfel vom merge împreună, să vezi noua ta casă. Dacă sunteți gospodari, o veți putea face să arate mai bine
Cei doi discutau în fața halei uriașe, aproape gata, prima dintr-un număr de patru  cât va avea uzina în final. Soarele scăpăta spre locul de odihnă, vântul adia ușor, răcoarea serii era plăcută. Ion și inginerul s-au ridica de pe chitucii folosiți ca scaune și au pornit spre case.
- Nu uita că vine mașina duminică, iar mâine ai grijă ce faci.Inginerul s-a îndepărtăt de muncitor după ce i-a dat și ultimele sfaturi.
Patru zile Ion a fost în febra examenelor. Aștepta cu încredere afișarea rezultatelor, era sigur că scrisese bine. Poate la limba română ar fi trebuit să scrie mai mult. Atâta a știut, atâta a scris. La matematică picase pe rezultat. Oralul a fost mai ușor, găsise niște profesori înțelegători. Când l-au văzut intrând în sală au crezut că este tatăl vreunui elev. O profesoară l-a întrebat:
-Pe cine căutați?
-Pe nimeni, sunt candidat. Am venit să susțin examenul de admitere. Sunt mai în vârstă, dar vreau să învăț.
-Bine, a zis profesoara. Trageți un bilet.
Ion a tras biletul, a luat coala albă din mâna profesorului, care înmâna candidaților hârtie pentru ciorne, s-a așezat în bancă și a început să schițeze răspunsul la întrebare pe ciornă. Când a considerat că este pregătit, a cerut să răspundă la întrebările din bilet. Ion a prezentat subiectele, iar acolo unde se poticnea, un profesor, ce părea a fi în consens cu ceilalți, îi spunea ce urmează.
Bucuros că a scăpat de examene, sâmbătă după ultimul examen, a plecat spre casă.
Vedea pentru prima dată duzii de pe marginea drumului. Erau mulți și umbroși, fructele lor erau de culoare neagră sau roz, moi cu o aromă și dulceață minunată. Frunzele dudului le adunau sătenii pentru hrănirea viermilor de mătase. Și elevii de la școală erau obligați să culeagă frunze de dud  pentru viermii de mătase pe care școala era obligată să îi crească. Nu era o muncă grea  creșterea viermilor de mătase, cerea multă atenție și curățenie. Era interesant cum eclozau minusculele ouă, din care ieșeau viermișorii cu o poftă de mâncare deosebită. După cca 21 de zile ajungeau la maturitate. Acum începeau, să-și urzească casa, în care viermele se închidea sub formă de cocon. Casa urzită de vierme, era din fir de mătase. Gogoașa, așa se numea casa,  trebuiau adunate și predate la centrul de colectare. Orice întârziere putea duce la maturizarea coconului din gogoașă și transformarea lui în fluture, moment în care  găurea  gogoașa și ieșea afară. Gogoșile astfel găurite erau rebuturi, firele de mătase erau rupte. Își amintea bine procedeul, într-un an crescuse și el viermi de mătase.
De multe ori parcursese acel drum, niciodată însă nu percepuse atât de bine duzii și lanurile de porumb ca acum. Pășea pe drumul prăfuit cu gândul la ce se va întâmpla în viitor. În urmă cu un an și jumătate plecase hotărât, să-și croiască un alt drum în viață. Atunci nu știa, ce-l așteaptă, era un țăran cu cinci clase, care nu își depășise condiția de plugar. Acum după mai bine de un an și jumătate, era alt om. Învățase multe. Terminase școala elementară. Știa să facă calcule. Se calificase la locul de muncă ca fierar-betonist, avea și diplomă. Inginerul Popescu, pe lângă matematică și fizică, îl învățase, să citească desenul tehnic. Oamenii începuseră, să-l privească cu ochi buni. La început, din cauza prieteniei pe care i-o arăta inginerul, colegii  erau suspicioși și îl ocoleau. îl credeau un ”sifon”. Cei care pârau erau de trei feluri : unii care turnau la securitate, ăștia erau cei mai periculoși, alții care turnau la partid, iar alții care turnau la șefii direcți. Pe Ion îl considerau că îi toarnă la șef, la inginer. Cu timpul au realizat că el își vede de treabă și nu-l interesa ce fac colegii lui.
Se zvonea că oamenii vorbiseră între ei să-l propună șef de echipă. Pentru asta erau hotărâți să meargă la șeful de șantier să înainteze propunerea lor.
Tot gândindu-se Ion încetinise pasul, s-a uitat pe cer, soarele își căuta loc de odihnă, peste o oră avea să asfințească. Spre apus cerul începuse să se înroșească. Era în întârziere, a zorit pasul, voia să ajungă acasă înainte de a se innopta.
Pentru prima dată a găsit femeia așteptându-l în poartă.  Stana s-a grăbit să ia bagajul bărbatului. Au intrat în curtea casei. Ion s-a așezat pe un scaun la masa de sub cireș. Stana se tot învârtea pe lângă Ion. Nu apuca bărbatul să ceară ceva că nevasta se și înfățișa cu acel lucru.
-Ce e nevastă cu tine de ești așa amabilă, nu ai fost la colectiv azi?
-Nu, te așteptam să vii, am făcut ceva bun pentru voi, plăcintă cu brânză, e la cuptor, mintenaș  e gata.
-Și de ce nu ai fost la colectiv, te-ai boierit? Ion își prefăcuse glasul să sune aspru, îi plăcuse că nevasta îl așteptase în poartă.
-Nu am avut chef să mă cert cu muierile pe câmp. Stana s-a arătat supărată
-Să nu uit, de la 1 septembrie începi serviciul la oraș. Vei fi femeie de serviciu la noi la administrație. La auzul acestei vești Stana a sărit de gâtul bărbatului.
Ce mult mă bucur, scap de cloaca asta din sat.
-Auzi Ioane, nici nu mai știi cu cine să vorbești. Cum spui un cuvânt mai așa despre președintele colectivului, sau despre ăia de la raion, gata se aude. Imediat vine instructorul de partid și începe cu întrebările :” cum e tovarășa cu cutare lucru? Nu îți place colectivul? Ai vreo dovadă că a furat Președintele GAC-ului?  Dacă nu ai, de ce îl denigrezi?” ” Păi eu nu am zis nimic tovarășul instructor, nu știu cine a scos asemenea vorbe”. ”Ai grijă femeie că e păcat de tinerețea ta”. Stana povestea și se uita tot timpul în jurul ei, începuse să vadă spioni peste tot.
-Ce te tot uiți așa bănuitoare? Suntem la noi în curte.
-Așa o fi Ioane, dar mie a început să-mi fie frică.
-Bine, stai liniștită, nu este nimeni. Mergi în casă, ia  pe Sanda cu tine și începeți să împachetați. Mâine va veni o mașină și vom încărca tot ce ne trebuie în noua noastră casă. Ai înțeles?
-Ce să înțeleg, parcă vorbești în dodii, care casă? Unde să ne mutăm?
-Tovarășul inginer a făcut rost de o casă, vom locui noi în ea.
-Auzi Ioane, pe toată lumea ajută așa tovarășul inginer?
-Nu femeie, poate că erau alții mai nevoiași ca noi. Însă, tovarășul inginer ne-a ales pe noi.
Ion, se gândea la norocul pe care l-a avut să poată intra pe sub pielea inginerului. Altfel, Popescu era un om corect, dar aspru, conducea șantierul cu mână de fier. În zadar a încercat maistrul Boboază să ia inițiative în calitatea lui de secretar al organizației PMR pe șantier, șeful de șantier la pus la punct :”tovarășul Boboază, dumneavoastră aveți grijă să dezbateți documentele de partid cu membrii săi și să atrageți cât mai mulți oameni noi pentru a întări rândurile partidului. Să nu vă scape din vedere nici mobilizarea oamenilor pentru rezolvarea acțiunilor trasate de la centru.
Își amintea ultima dispută avută cu maistrul Boboază. Trebuia să fie turnată fundația la noua hală. Mai era puțin până la terminarea programului. Boboază susținea că trebuie turnată fundația în acea seară. Șeful de echipă se raliase cu maistrul. Oamenii vociferau, erau obosiți, iar turnarea fundației îi putea duce până târziu în noapte. Secretarul de partid afirma  că sunt în întârziere față de grafic. Ion aflase, întâmplător, că sunt în depășire de plan.
-Tovarășe maistru, putem lăsa până mâine, avem depășire de plan, mâine oamenii vor fi odihniți și vom putea face și treabă bună.
-Ioane, iar ești contra? Am impresia că te opui sarcinilor de partid.
-Nici vorbă tovarășe maistru. Mi-am dat cu părerea. Oamenii când s-au văzut susținuți de Ion au prins curaj, iar unul dintre ei a zis: hai mă să ne schimbăm și turnăm dimineață. Maistrul Boboază s-a văzut pentru a doua oară învins de Ion, spumega de mânie.
Secretarul de partid a intrat val-vârtej în biroul inginerului Popescu.
-Tovarășe inginer vă rog să-l puneți la punct pe Ion Irimia.
-De ce tovarășe secretar, ce s-a întâmplat?
-Trebuie să turnăm fundația la hala doi
-Da, mâine dimineață
-Cum mâine dimineață? Putem turna în această seară. Boboază era iritat de calmul inginerului și mai ales de faptul că era deacord cu Ion, deși era sigur că acesta nu vorbise cu inginerul.
-Nu se poate, e târziu, oamenii sunt obosiți. Este mult de lucru, mâine vom putea face treaba liniștiți. Dar ce ziceai că a făcut Ion? Inginerul puse întrebarea intempestiv.
-Vom face cum spuneți. În ce îl privește pe Ion, spuneți-i să nu mă mai contrazică în fața oamenilor.
-Am să-i spun, dar dacă are dreptate ce poți face? Partidul ne învață să avem curajul să ne spunem părerea, să criticăm unde vedem că există deviații de la cererile partidului. Dacă îi bag pumnul în gură lui Ion, încalc recomandările partidului. Sunt un membru vechi al PMR să pot greși acum. Tovarășe Boboază, partidul ne învață să-i respectăm indicațiile în spiritul lor. Ori noi dacă vom turna fundația în această seară, nu vom face o treabă bună. Cu oamenii obosiți și la lumina becurilor, nu vom reuși să facem lucrare de calitate. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Dă drumul la oameni, să meargă acasă.
 Boboază era înfrânt cu propriile arme propagandistice, a plecat spre ușă, când era cu mâna pe clanță, s-a auzit din nou vocea inginerului
-Tovarășe secretar, am de gând să-i propun lui Ion să intre în rândurile partidului. Aș fi bucuros dacă recomandarea ar veni din partea dumitale. Inginerul urmărea reacția lui Boboază. Acesta, conștient că nu era bine să intre într-o luptă fățișă cu inginerul, aprobă din cap cererea șefului său.
Trezit din visare de Stana care îl întreba dacă pune la îndemână și oala a mare de pământ cu untură, Ion a răspuns.
-Da, luăm oala cu untură și să pui și o damigeană cu țuică, din a veche. Vom face o petrecere pentru mutarea în casa nouă. Să știi Stană că mai e de lucru la casă, trebuie văruită, spălate podelele, reparați pereții. O săptămână , două, apoi gata stăm liniștiți.
-Mă Ioane, cine va avea grijă de găini?
-Câte mai avem?
-Cu cocoșii sunt 52.
-Vorbește cu soru-ta să dea la găini, iar tu să lași grăunțe sub polată.
Bucuria copiilor era fără margini, vor locui în oraș.



 -Tovarășe inginer au dispărut 150 de saci cu ciment din magazie   
-Cum să dispară, cine are cheia de la depozit Ioane?
-Este o singură cheie și aceea este la mine, nu am lăsat-o din buzunar, dealtfel este în aceeași legătură cu celelalte chei ale mele. Ion raporta inginerului cu ochii în lacrimi, își dăduse seama, că este într-o situație fără ieșire.
-De ce este o singură cheie? Unde sunt celelalte chei? Un lacăt are trei chei, tu de ce ai numai una?
- În urmă cu o săptămână când am fost numit șef de echipă, Brașov, fostul șef, mi-a predat depozitul și magazia de unelte toate erau conform inventarului, numai lacătul avea o singură cheie. Mi-a spus, că celelalte chei s-au pierdut de mult. Nu am bănuit nimic. Acum nu știu ce să zic, nu pot învinui pe nimeni.
-Ioane, lasă lucrurile așa , să vedem ce se întâmplă, apoi anunțăm miliția. Scrie o declarație așa  cum s-au întâmplat lucrurile și las-o pe biroul meu. Inginerul a părăsit încăperea supărat, Ion era într-o mare încurcătură, nu știa cum ar fi putut să-l apere. Îngândurat, se  plimba cu mâinile  la spate prin șantier. A ajuns la poarta șantierului, s-a uitat la paznicul porții, un om cu o față vicleană, cu ochii mobili, neliniștiți. Inginerul s-a apropiat de el și l-a întrebat:
-De când ești în post?
-De ieri de la trei, știți trebuia să intru aseară la 7 dar m-a chemat schimbul mai devreme, avea o treabă, așa că am intrat în serviciu ieri la ora 3 după amiază. Portarul privea pe lânga inginer, oricât a încercat inginerul să-i prindă privirea, acesta a ocolit-o.
-Ți s-a părut ceva suspect în timpul serviciului de ieri de la 3 și până în dimineața asta?
-Nu tovarășe inginer, a, da, aseară pe la ora 8, tovarășul Irimia, noul șef de echipă, a ieșit cu o mașină, în ea erau 150 de saci  cu ciment, mi-a spus că a primit ordin să-i ducă pe un alt șantier. Nu am zis nimic, am notat numărul mașinii în registrul de poartă și atât.
-Altceva ai mai văzut?
-Nu tovarășe inginer.
-Știi să scri?
-Da, tovarășe inginer.
-Să scri pe hârtie tot ce mi-ai spus  acum, am să trec eu mai târziu să iau hârtia. Dacă îți mai amintești ceva să scri în declarație.
-Am înțeles .
Era cutremurat, nu reușea să înțeleagă cum a putut Ion să facă asemenea faptă. Mai mult, cum de l-a putut minți de dimineață când a venit în biroul lui. Trebuia să anunțe miliția, orice moment de întârziere era periculos și pentru el. L-a căutat pe Boboază, voia să discute cu el, apoi știind aversiunea secretarului împotriva lui Ion a renunțat. A trimis un om să-i spună lui Ion să vină în birou. Intrarea acestuia l-a făcut pe Popescu să încrunte sprâncenele.
-Ioane, nu mi-ai spus tot, m-ai mințit, să-ți fie rușine, am investit încredere în tine, așa mă răsplătești? Te duci la depozit, îl cauți  pe Gheorghe Gheorghe și îi predai tot inventarul, auzi mă, tot, un cui să nu lipsească. Te pregătești, căci am anunțat miliția, vor veni să te salte. Pe Ion nu îl durea  că va fi arestat, ci faptul că inginerul și-a pierdut încrederea în el.
-Ioane, continui să minți, nu e bine, portarul mi-a spus tot. Mi-a dat și numărul mașini în care ai încărcat sacii și i-ai dus, tu știi unde.
-Nu am scos tovarășe inginer nici un sac cu ciment din șantier, cineva mă lucrează, nu sunt vinovat.
Intră, răspunse destul de tare inginerul când a auzit bătăile în ușă. În birou a intrat un locotenent de miliție împreună cu un plutonier.
-Sunt locotenentul Ciupercă de la miliția judiciară, iar el este plutonierul Beredeu. Ce s-a întîmplat aici? Inginerul a expus situația așa cum o știa de la Ion, dar și cum îi raportase portarul.
-Cum e tovarășe Irimia, cum să faci dumneata o faptă ca asta? Te văd om așezat, partidul a avut încredere în dumneata, ți-a încredințat o funcție de mare răspundere, iar dumneata ce ai făcut, ai scuipat în încrederea partidului? Asta nu este bine. Vei merge cu noi la miliție să dai o declarație. E bine să predai tot ce ai pe inventar. Mergi cu tovarășul plutonier și rezolvă-ți problemele, să nu încerci să fugi, că nu are rost. Ai înțeles?
-Da tovarășe locotenet.Pentru o clipă Ion și-a amintit beciul securității unde fusese închis.
Oamenii nu înțelegeau ce se întâmplă, de ce Ion este însoțit de un milițian și mai ales de ce predă lui Gheorghe magazia. Dintr-o dată, muncitorii au făcut un cerc larg în jurul lui, nu au îndraznit să-i vorbească, îl ocoleau ca pe un ciumat. Mai fuseseră doi ridicați după șantier cu vreun an de zile în urmă, nu se mai auzise de ei. Se vorbea că avuseseră legătură cu rezistența din munții.
Ion s-a urcat în IMS-ul miliției pe bancheta din spate. Odată suit în mașină locotenentul l-a încătușat.
-Nu sunt vinovat, de ce mă încătușați?
Lasă Ioane, e o procedură, mergem la miliție și lămurim lucrurile, apoi îți dau drumul acasă. Ai nevastă, copii?
-Da, tovarășe locotenent, am nevastă și trei copii.
Biroul locotenetului Ciupercă, era format dintr-o masă, un dulap de fier care se încuia cu o bară, lată și groasă din fier, trecută în diagonală peste cele trei uși al dulapului. Ciupercă a descuiat lacătul de la bara de fier, apoi a scos câteva foi de hârtie albă, un toc și o călimară cu cerneală, toate le-a pus în fața lui Ion. Tot din dulap a scos și pe ”Gicu”, un baston de cauciuc cu înserție de sârmă în interior.
-Scrie tot cum a fost, absolut tot. Nu te uita la ”Gicu”, așa îl alint eu, intră în funcțiune numai când un învinuit nu este sincer, nu este cazul tău. Tu să spui cum ai făcut, câți bani ai luat, ce-ai făcut cu ei, știi tu, nu trebuie să-ți spun eu.
-Am declarat tot ce știu în biroul inginerului, nu aveți declarația?
-Nu o am, am uitat-o pe șantier, scrie alta și hai mai repede că am și alte treburi, nu ești singurul bandit, ca tine sunt mulți, iar eu trebuie să-i prind, ai înțeles? Scrie!
Ion a scris totul așa cum a fost. A întins hârtia locotenetului. Acesta s-a uitat pe hârtie, apoi la Ion cu sprâncenele  încruntate.
- Nu ești sincer mă, de ce nu spui tot? Locotenetul țipa la Ion, nervos, a pus mâna pe baston și a lovit puternic în masă. Te fac praf mă, tu-ți dumnezeii mă-ti de bandit, scrie cum ai scos cimentul din șantier cu mașina, cum l-ai vândut, sau ce ai făcut cu el, poate l-ai dus pe un alt șantier. Ofițerul își pierduse răbdarea. Ion privea năuc la milițian, nu înțelegea ce vrea de la el. Nu luase nimic, de ce insista să spună  ce nu a făcut? Pentru o clipă locotenentul a ieșit pe hol. Odată cu ofițerul în birou a intrat și paznicul șantierului. La vederea lui, Ion s-a luminat la față, spera să aibă un martor care să susțină cele declarate de el.
-Ioane când ai plecat din șantier, mai aveai vreun coleg cu tine?
-Nu, am plecat singur, după terminarea programului am rămas să fac ordine în magazie și inventarul. Apoi am încuiat magazia și am plecat acasă. Ion se uita la paznic, așteptând confirmarea lui.
-I-a zi mă portarule, tu ce ai văzut? Are dreptate ăsta, sau nu?
-Nu, știți, paznicul se bâlbâia, a ieșit cu un camion, când m-am uitat în caroserie, acolo erau saci cu ciment. I-am înnumărat, erau 150 de saci, gemea mașina sub greutatea lor. Am întrebat unde duce cimentul și mi-a răspuns că îl duce cu împrumut pe un alt șantier. Am luat numărul mașini, l-am notat în registru , puteți să vă uitați, e scris acolo. Portarul privea undeva într-un punct fix, ferindu-se  să privească  pe vreunul direct în ochi.
-Auzi mă ce zice portarul, ești mâncat, întri pe viață în pușcărie. Cum ai putut mă să furi din avutul obștesc, mă ai furat din avutul nostru, al întregului popor. Locotenentul un tânăr înalt și slab, cu fața smeadă, țipa la Ion și lovea cu bastonul de cauciuc în masă. De cîte ori lovea milițianul în masă, ochii lui Ion se închideau automat. Nervos pe faptul că nu înțelegea cum în fața unor evidențe, învinuitul continua să nege, ofițerul s-a întors cu fața spre paznic.
- Mergi la masa de acolo și scrie tot ce ai declarat aici. Ciupercă simțea că îi scapă ceva , nu înțelegea ce.
Ancheta a durat câteva zile, într-una din zile, văzând că Ion continuă să nege, a ordonat unui plutonier major ”specialist în descleștarea gurilor celor care nu vor să declare adevărul”, să-l ducă în beci și acolo să se ocupe de el. Două ore l-a bătut călăul la tălpi, se făcuse carnea ca gogoașa, așa se umflase. Pe brațe l-au dus în celulă. Cu toate acestea răspunsul a fost :”nu am furat”. Au mai fost și alții anchetați ca martori, nimeni nu văzuse și nu auzise nimic.  Nici mașina nu fusese de găsit, numerele nu existau. A raportat superiorilor, hotărârea a fost clară : rechizitoriu și trimitere în judecată cu propunerea unei pedepse de 20 de ani de închisoare pentru furt din avutul poporului.
Pe șantier, inginerul făcuse o anchetă secretă, nu găsise nici un fir. Într-una din zile se prezintă la el un prieten din șantier al lui Ion.
-Vrei să-mi spui ceva?
- Tovarășe inginer, fostul șef de echipă de la un timp bea numai băuturi scumpe și fumează țigări cu filtru. Ieri s-a oprit la magazin și a cumpărat nevestei o broboadă luxoasă și scumpă, s-a lăudat la noi cu ea. Nu știu ce să zic, da, el este un om amărât are casă grea cinci copii în școală, nevasta nu câștigă prea mult, căci nu poate merge zilnic la colectiv, e cam bolnăvioară.
L-am văzut și cum se șușotea cu maistrul Boboază, se ferea de noi, până acum nu era așa. Eu nu știu ce să zic, dar parcă nu e bine.
-Bine Ocheane, nu vorbi cu nimeni, am să văd eu despre ce e vorba.
A doua zi inginerul Popescu a plecat după șantier și a mers la miliție. A cerut să vorbească cu locotenetul Ciupercă, i s-a spus că e plecat pe teren, a rugat ofițerul de serviciu ca atunci când se întoarce să-l anunțe.
După o oră de așteptare a fost condus în biroul locotenentului.
-Da tovarășe inginer, ce s-a întâmplat?
Inginerul a expus situația așa cum a auzit-o.
-Nu cred în povești, Ion e vinovat, am martor paznicul. Ofițerul era sigur pe el.
-Tovarășe locotenent, merită să cercetați peste tot, Ion este un om cinstit. Mi-a spus că a luat lacătul în primire cu o singură cheie. Am fost curios și l-am întrebat pe fostul șef de echipă cum a predat lacătul, acesta mi-a confirmat că i l-a dat lui Ion cu o singură cheie. Cine mai avea una din cheile lipsă putea să fure cimentul. Paznicul în acea după amiază a venit mai devreme cu patru ore la muncă. A motivat  o urgență a colegului din schimbul de zi. Nu se susține, cel pe care l-a schimbat Țăpoi, ăsta este numele portarului, mi-a declarat că el nu a solicitat să fie schimbat mai devreme, ci Țăpoi a venit la program cu patru ore mai înainte și i-a dat liber lui.
În timp ce asculta, fața milițianului începuse să pălească, intuise o eroare judiciară.
-Cercetați și pistele astea, apoi luați o hotărâre.
Bine, voi vedea ce voi face. Se gândea acum, cum va da ochii cu Ion, dacă este nevinovat.
Va relua cercetările, trebuie să afle adevărul

              Cap. XI. Inculpații

Seara, Stana și-a așteptat soțul să vină de la serviciu, trecuse deja ora la care el sosea. A așteptat, se gândea că, probail, s-a oprit cu băieții la o bere, deși nu avea obiceiul. Orele au trecut cu repeziciune, noaptea se instalase peste oraș, Stana era tot în prag, așteptându-și bărbatul. Nu înțelegea ce s-a întâmplat. Dacă ar fi fost vreun accident, inginerul Popescu o anunța. Ar fi mers acasă la șeful lui, să întrebe de el, îi era jenă de inginer, dacă Ion, Doamne ferește, o fi la vreo muiere? Se făcea de râs față de Popescu. Spre dimineață a furat-o somnul. A avut un coșmar, încă mai tremura din cauza lui. După ce a pregătit pachetele copiilor pentru școală, a plecat și ea spre serviciu. Cum a întrat pe ușa administrației, a văzut că portarul se uita cruciș la ea. A dat binețe și a mers mai departe. Ceilalți salariați o ocoleau, nu înțelegea de ce, punea totul pe faptul că era o proastă de la sat abia angajată printre ”doamne”. Cam la o oră de la începerea programului, secretara a anunțat-o că trebuie să meargă la director. Tremurând, a dat jos șorțul de protecție și-a aranjat puțin basmaua, apoi a mers la secretariat. Funcționara a informat pe director de sosirea femeii. Sfioasă, Stana a intrat în biroul directorial.
-Ia loc tovarășa, a auzit glasul directorului care era așezat pe un scaun înalt în spatele unui birou uriaș plin cu hârtii. Ți-a venit bărbatul acasă?
-Nu tovarășe director, suspină femeia.
-Ai idee unde ar putea fi?
-Nici una
-Ei bine, te anunț eu, bărbatul tău este arestat și nu se știe când mai vine acasă.
-Ce a făcut, păcatele mele, pentru ce a fost arestat?
- A furat femeie, a furat 150 de saci cu ciment.
-Nu cred așa ceva, bărbatul meu nu a luat nici un ac, cineva vrea să-l înfunde.
-Îl găsești la miliție, este acolo de ieri. De la 12 poți pleca, mergi de vorbește cu el. Dacă se dovedește că e un hoț, nici pe tine nu te mai țin și va trebui să predați și locuința.
Stana a ieșit clătindu-se din biroul directorului. Se gândea la Ion, știa că este nevinovat, își cunoștea bărbatul. Aoleu măiculiță, se văită femeia în gând, aici este ca la colectiv. Unul fură și altul plătește. La ora 12 a plecat acasă, a pregătit schimburi și ceva de mâncare, apoi a mers la miliție. Ofițerul de serviciu a anunțat pe locotenetul Ciupercă, că a sosit nevasta lui Irimia. Ciupercă a coborât, să stea de vorbă cu femeia.
-Dumneavoastră sunteți soția lui Irimia?
-Da, eu sunt. Vreau să-i dau lenjerie de corp curată și ceva de mâncare.
-Nu-i dai nimic. Îmi promiți, că dacă te las, să vorbești cu el, îl convingi, să spună adevărul?
-Care adevăr?  Întrebă femeia nedumerită.
-Furtul celor 150 de saci cu ciment.
- Nu a furat Ion al meu nici un sac cu ciment, bărbatul meu este cel mai cinstit, iar dacă el spune, că nu a furat, apăi eu alta nu pot zice.
-Atunci mergi acasă femeie, nu-i dai nimic.
- Voi merge acasă, batâr știu că e aici și e sănătos, va veni acasă, că el n-o furat, numai de nu-l veți băga la pușcărie în locul altuia.
- Ai dracu bandiți, tot ei sunt cu clanța tare, ei fură, ei plâng, lasă că vă învăț eu minte.
Stana a mers acasă supărată, știa că bărbatul ei nu furase nimic. Era o făcătură, nu știa cine îi vrea răul lui Ion al ei. Avea încredere în Dumnezeu că-i va aduce omul acasă.
După discuția cu inginerul Popescu, locotenetul Ciupercă a hotărât, să continuie cercetarea. A pus în sertarul biroului rechizitoriul făcut lui Ion, deocamdată nu-i mai era de folos. Primul pe care l-a chemat la interogatoriu, a fost paznicul șantierului.
-I-a zi mă din nou, cum a fost cu sacii de ciment?
-Păi cum să fie, așa cum v-am spus. Aveți declarația mea. Țăpoi începuse să pălească, a înțeles că lucrurile nu sunt în ordine, nu știa dacă milițianul aflase ceva sau era la derută.
-Mă, ai notat bine numărul mașinii? Ești sigur că ăla era numărul?
-Da, n-aveam cum să greșesc, da mai știi? Paznicul făcea pe prostul.
-Numărul pe care l-ai notat tu, nu există, cum îți explici asta?
-Nu-mi explic. Mutra lui Țăpoi era a unuia, prins cu mâța în sac
-Țăpoi, ne-am jucat destul. Spune-mi acum cine era în camionul cu ciment? Vocea ofițerului era tăioasă ca oțelul, odată cu ultimul cuvânt Ciupercă a lovit cu forță bastonul de masă. Vicleanul portar s-a făcut mic pe scaun. A înțeles că dacă voia să iasă cu bine, trebuia să vorbească.
-Tovarășe locotenent, dintr-o dată mi-am amintit tot, uitasem, acum știu și numărul mașinii, puneți în loc de trei, opt, ăsta e numărul. Iar în cabină, lângă șofer, era Brașov, fostul șef de echipă. Nu mă nenorociți tovarășe locotenent, am cinci copii acasă, eu nu am luat decât 100 de lei, atâta mi-au dat, 100 de lei și o litră de țuică. Țăpoi plângea și se ruga de ofițer.
-Cine ți-a spus, să vii mai devreme la serviciu? Cine te-a plătit? Ciupercă își mușca buzele de furie, era un om cinstit în felul lui.
-Tovarășul secretar de partid, Boboază, el mi-a zis:” Măi Țăpoi, vrei să câștigi 100 de lei, vino mâine mai devreme la serviciu, lași o mașină cu ciment, să iasă pe poartă și ei banii”. Am fost bucuros de bani, până la urmă nu mă puneam rău nici cu partidul.
-Țăpoi, rămâi la noi, ai încurcat-o băiete, pune mâna și scrie pe hârtie
 tot ce știi, nu ascunde nimic, poate scapi mai ușor. Nu încerca să fugi, la ușă este un subofițer, iar la geamuri sunt gratii.
Locotenentul a ieșit grăbit din cameră, a chemat doi subofițeri , apoi toți trei s-au urcat în IMS-ul miliției și au plecat spre șantier. Ajunși pe șantier au intrat în biroul inginerului. Cum i-a văzut Popescu, fața i s-a luminat .
-Cu ce pot să vă ajut tovarășe locotenet?
-Trimiteți pe cineva să-i cheme aici pe Brașov și pe Boboază. Bine ar fi să fie chemați separat,  trimiteți doi oameni, fără să știe unul de altul, unul la Brașov și altul la Boboază. Nu vreau să facem vâlvă.
-Am înțeles, voi trimite, să-l aducă aici întâi pe Boboază, apoi pe Brașov.
 Secretarul de partid a intrat în birou. Când a dat  cu ochii de locotenent, a avut o tresărire.
-Ce mai faceți tovarășe secretar ? Ciupercă era jovial, voia să-i câștige încrederea lui Boboază.
- Sunt supărat din cauza lui Irimia, să ne facă el șantierul de rușine?
- Despre asta voiam, să vă întreb: ce părere aveți dumneavoastră ca secretar de partid al șantierului despre această situație? Chiar vă rog să mergeți cu tovarășul plutonier cu IMS-ul la miliție, dați o declarație, apoi vă aducem la serviciu înapoi.
-Sigur că da, Boboază pălise , cu pași șovăielnici a ieșit din birou împreună cu subofițerul.
-Tovarășe inginer, trebuie exclus din partid, am probe indubitabile împotriva lui.
-Mă voi ocupa de asta. Popescu a pus mâna pe telefon și a sunat la  biroul secretarului de partid pe întreprindere . A adus la cunoștința șefului de partid situația lui Boboază. Acesta l-a asigurat că în cel mult două ore va convoca biroul comitetului de partid.
-Tovarășe locotenent, în două ore ar trebui ca Boboază, să fie adus la sediul nostru,  pentru a fi prezent la dezbateri. Altfel nu va fi statutară excluderea, iar dumneavoastră nu-l veți putea aresta.
-Intră, spuse inginerul. Brașov pătrunse în cameră vioi și bine dispus, când a observat că Popescu nu este singur în birou, ci împreună cu un ofițer de miliție și un subofițer, zâmbetul îi îngheță pe buze. A salutat respectuos, apoi cu capul plecat a așteptat, să vadă, de ce a fost chemat.
-Brașov, te-am întrebat, câte chei a avut lacătul de la magazie pe care l-ai predat lui Irimia. Te rog să spui tovarășului locotenent, ce mi-ai spus mie.
-Știți, Brașov se bâlbâia, își căuta cuvintele, lacătul avea o singură cheie, celelalte două s-au pierdut.
-Ești sigur că sunt pierdute sau le-ai păstrat special?
-De ce să le păstrez, ce să fac cu ele?
-Spre exemplu, să furi 150 de saci de ciment din deposit, folosindu-te de cheile, pe care le-ai dat pierdute. Ofițerul a mizat pe surpriză și a câștigat, Brașov a pus capul jos, a negat bâlbâindu-se.
-Știți nu, adică n-am vrut, adică nu...
-Nu are rost să negi, paznicul a spus tot, a fost prins și șoferul.Cine a fost cu ideea?
-Maistrul Boboază nu-l suporta pe Ion Irimia și nici eu, doar îmi luase funcția. L-am susținut pe Boboază, așa am decis să furăm cimentul.
-Ai încărcat singur?
-Nu, m-au ajutat doi oameni, ei știu că era sarcină de serviciu, nu are rost să-i băgați, nu sunt vinovați.
-Nu le-ai dat și lor o țuică pentru că te-au ajutat?
-Nu, maistrul Boboază așa a hotărât, e pentru serviciu, de ce să-i plătim?
-Mergi cu tovarășul plutonier, să predai inventarul, nu încerca să fugi.
După plecarea celor doi, locotenentul s-a apropiat de inginer și i-a strâns mâna.
-Mulțumesc tovarășe Popescu, eram pe cale să săvârșesc o greșeală. Au pus destul de bine în scenă furtul. După ce îi arestez pe bandiții adevărați, îi dau drumul lui Ion. Vreau să vă spun că Irimia, acum am avut ocazia să îl cunosc, este un om integru, un om de a cărui prietenie m-aș simți onorat.
-Acum vă las, îmi va fi greu să-l privesc pe Irimia în ochi, dar va trebui. Sper, să mă poată ierta.
Până seara locotenentul avea pe birou declarațiile lui Boboază, Brașov, Țăpoi și a șoferului de pe mașina care a cărat cimentul. Toți patru erau încătușați și aliniați în biroul ofițerului de poliție. Locotenetul Ciupercă l-a întâmpinat jovial pe Ion, i-a strâns mâna, apoi și-a cerut iertare.
-Din cauza bandiților pe care îi vezi, ofițerul a arăta cu mâna undeva în spatele lui Ion, acesta s-a întors și nu mică i-a fost mirarea, când a văzut, cine erau încătușați. Ei te-au ”lucrat”, au aruncat în spinarea ta fapta lor. Ion a privit cu milă la ei când i-a văzut încătușați.
-De ce ați făcut asta? Nu v-ați gândit la copiii mei? Păcat, erați oameni muncitori, din cauza voastră am suferit eu, dar vor suferi și familiile voastre.
-Dacă nu mai aveți treabă cu mine, eu aș pleca acasă. Locotenentul s-a apropiat de Ion , i-a strâns mâna.
-Te rog să mă ierți, se mai fac și greșeli în munca noastră.
-O bară de oțel dacă nu o tai la dimensiunea care trebuie, o arunci, apoi o dai la topit. Cu omul e mai greu. Nu am să pot uita, experiența tristă prin care am trecut, nici răutatea oamenilor.
-Rămâneți cu bine, merg la familia mea, care nu știe nimic de mine de opt zile. Vouă nu am  ce  să vă spun. Să se ocupe legea de voi.
Ion a ieșit pe ușă demn și mulțumit că lucrurile se limpeziseră. Încă îl dureau tălpile, așa va învăța să fie mai atent cu încrederea în oameni. Dacă schimba lacătul, acum ar fi fost liniștit. L-a crezut pe parșivul de Brașov că a pierdut cheile, acum a înțeles că le oprise special.
Întoarcerea acasă, a fost prilej de bucurie pentru întreaga familie. Stana, cu șorțul în față mergea de colo, până colo, mutând un lucru, așezând altul mai bine. Sanda și ceilalți frați erau așezați în brațele lui Ion, doar Florin lipsea, el dormea în continuare la internat.
-Stană, nu te mai foii atâta, pune masa să mâncăm de seară, căci or fi mâncat și ăia care au pierdut boii.
-Acuma Ioane, acuma, Stana sta cu mâinile-n poală și nu se mișca de pe scaun.
-Păi dacă e acum, acum să fie femeie, că e ceasul 10, mintenaș se luminează de ziuă.
-Gata, uite am plecat, Sanda ajută-mă să dăm mâncare la bărbații ăștia flămânzi.
-S-au așezat la masă bucuroși că în sfârșit sunt toți acasă.


           Cap XII. Moartea unui lider comunist



Description: https://1.bp.blogspot.com/-mOFE-8pCJPw/Vu2LfUt9XzI/AAAAAAAABAY/KyadJSFsIHIhk8085EjvO9gxUFWp0YE3g/s1600/Gheorghe%2BGheorghiu%2B-Dej.jpg
      A doua zi s-a prezentat pe șantier. Cum l-a văzut, inginerul Popescu l-a invitat în biroul lui.
-Ioane, nu sunt cu nimic vinovat, este adevărat, că ar fi trebuit, să te susțin mai mult. Declarația paznicului m-a făcut, să te denunț, poate și teama de a nu fi considerat complicele tău. Nu am avut suficientă încredere în tine. În vocea inginerului se simțea regretul.
-Am primit o lecție de viață și de încredere, la noi în sat dacă tocmeam ceva cu cineva, era suficientă o strîngere de mână. Acum am înțeles, că că viața este mult mai dură. Care va fi situația mea acum?
-Nimic nu s-a schimbat, chiar am vorbit cu directorul trustului despre tine imediat după ședința de partid, în care a fost exclus Boboază. Rămâne valabilă adeziunea ta de înscriere în partid, doar că, va trebui ca altcineva să-ți facă  caracterizarea, aceea făcută de Boboază, numai este valabilă am să fac eu alta.
Iarna era pe sfârșite, Ion fusese primit în rândurile Partidului Muncitoresc Român, era mândru, el chiar credea în propaganda comunistă. Avea și motive, era un om simplu de la țară, fără știință de carte. În sat trăise în condiții mizere, casa era din lați cu pământ bătut între ei. În camere se lipea pe jos cu pământ amestecat cu balegă de cal. Muncea din zi până-n noapte pentru o bucată de mămăligă . Mai avea în suflet ascunsă supărarea pentru modul brutal în care procedaseră cu el pentru a-l determina, să se înscrie în colectiv . Asta nu va uita niciodată, va fi un dinte al lui împotriva abuzurilor de atunci. Acum lucrurile s-au schimbat, are casă din zid de cărămidă învelită cu țiglă roșie, camerele au dușumele din lemn de brad, sobele sunt din teracotă, iar focul îl face cu gaze. Nu este casa lui, dar nici nu-l dă nimeni afară, nu plătește chirie, doar gazele,curentul, apa și gunoiul, o nimica toată. Înainte când făcea rost de un leu, îl ținea pentru gaz și chibrituri, acum câștigă dacă lucrurile merg bine și 1200 de lei pe lună, o grămadă de bani. Aproape dublu față de cât avea salariul de încadrare. Trăiau bine, cu o lună în urmă își cumpărase un radio cu picap, ieri făcuse rată și achiziționase un televizor ”Tonitza”. Copiii erau sănătoși, Sanda se făcuse mare, era clasa a 8 a, băieții cei mici mergeau bine cu școala, reușiseră să se integreze în viața de oraș. A fost mai greu la început, mult timp au fost izolați de către ceilalți elevi, chiar și profesorii se uitau chiorâș la ei, simțeau că acești copii, pe jumătate sălbatici, le violaseră intimitatea lor de domni și doamne, domnișori și domnișoare. Sanda a fost luată sub aripă protectoare de profesoara de matematică, un zdrahon de femeie, cu părul mai tot timpul ciufulit  și vorba repezită; era și diriginta clasei a VIII-a C. Aceasta văzuse în fată, copilul de la țară cu bun simț și minte ageră, nu uitase că și ea se trăgea dintr-o familie de țărani săraci de pe valea Oltului. A ajutat- o să depășească momentele mai dificil create de răutatea celorlalți copii. Ion era în clasa a IX la liceu, luase examenele pentru clasa a opta. Fata lui era în clasa a opta la gimnaziu.  Școala elementară nu mai era de șapte clase, acum se învățau opt clase. La liceu vor merge direct în clasa a noua. Era mulțumit de ceea ce realizase și de perspectiva pe care o avea.
Ca un nor i-a trecut prin față figura morarului Martinescu, proprietar a peste 10 ha de pădure și 50 de ha de teren arabil, proprietar de moară. Un țăran foarte pricopsit, chiabur cu mulți bani. 
Pentru el comuniștii au fost niște criminali, dacă mă așez în locul lui, are dreptate. În 1947 stabilizarea banilor a fost prima lovitură aplicată marilor industriași, bancheri , boieri,  chiaburi și în general a-l tuturor oamenilor cu bani. Apoi a venit 1948, atunci Martinescu a pierdut moara, iar ceilalții au pierdut toate mijloacele de producție ce le aveau în proprietate. A urmat pierdea pădurii. Lucrurile rele nu s-au oprit, comuniștii au introdus cotele care trebuiau predate statului din recoltele obținute din pământul cultivat și produsele obținute de la animalele din curte. Cotele erau substanțiale. Au fost cazuri în care anul a fost secetos, iar recoltele au fost slabe, cu toate acestea , cotele trebuiau plătite, nimeni nu ierta datoria către stat. Rostul cotelor era să distrugă posibilitățile chiaburilor de a putea supraviețui și astfel să îi determine să se înscrie în colectiv. Un alt mare necaz,  suferit de Martinescu, a fost arestarea sa de către securitate pentru a preda cocoșeii de aur. Multă bătaie  a suferit bietul om, de altfel câțiva ani mai târziu a decedat din cauza maltratării la care a fost supus în beciurile întunecate ale instituției de  opresiune. Acești oamenii aveau tot dreptul, să urască sistemul nou instalat. Pe de altă parte, comuniștii aveau o scuză, așa o vedeau ei, pentru aș întări poziția și a guverna nestingheriți Țara, trebuia să distrugă tot ce ținea de fostele guvernări, adică toți membrii  fostelor partide istorice.
Ion știa un singur lucru, pentru el și ceilalți țărani ca el, colectivul și industrializarea Țării care începuse cu ceva timp în urmă, erau adevărată mană cerească.
Nu există echitate în nici o societate. Comunismul inversase cumva ordinea, cei care conduseseră până în 1944 , erau prigoniți, iar cei care fuseseră prigoniți erau la putere. Asta s-a întâmplat de multe ori de-a lungul istoriei. Primul exemplu care îmi vine în minte este  revoluția franceză din 1784. Și aici a fost o răsturnare a valorilor.
Ion, venise la serviciu în acea zi voios, tocmai luase examenele pe primul semestru, a trecut pe lângă biroul inginerului gândidu-se la ce avea de făcut . Un ciocănit în geam l-a făcut să întoarcă privirea spre sediul șantierului. Din interior inginerul i-a făcut semn cu mâna, să intre în birou
-Ioane de cât timp lucrezi aici?
-De trei ani tovarășe inginer, zilele astea am împlinit .
-În ce clasă ești?
-Sunt în clasa a IX-a, acum am dat examenele pentru primul semestru.
-Te trimit în școala de maiștri, 6 luni faci cursurile la seral, am nevoie de maistru. Ce zici?
-Cum spuneți. Merg ori unde trebuie.
-Ioane, ai făcut un progres foarte mare, nu mă așteptam să realizezi atâtea și să fii așa de receptiv. Mă bucur că am investit în tine.  Bine mergi la treabă
Seara, tocmai se pregătea să plece acasă, când, a fost anunțat să meargă la birou. S-a îmbrăcat repede cu hainele de stradă, apoi a plecat să se întâlnească cu inginerul.Când a intrat în birou, inginerul l-a întrebat:
-În ce dată suntem?
-19 martie 1965, răspunse muncitorul fără să observe schimbarea de pe fața inginerului.
-Ține minte Ioane, azi a încetat din viață tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej la ora 17, 45.- Pe fața lui Ion a apărut o umbră de tristețe, era mila față de moartea unui om. Pentru Gheorghiu Dej avea două păreri, una proastă, pentru că din ordinul lui, chiar dacă indirect, fusese ținut în beciurile securității o lună de zile , dar și o părere bună , datorită lui, tot măsură indirectă, acum avea casă, serviciu și el și soția, iar copiii mergeau la școli. -Ioane, astăzi, unii vor dansa de bucurie, mă refer la acele persoane care au avut de suferit de pe urma comuniștilor, nu sunt puțini aceia care au suferit prigoana comunistă. În general, schimbarea regimurilor, aduce suferință celor care au fost la putere. Așa se scrie istoria. Au murit mulți în închisorile comuniste, unii au fost oamenii de vază, foști prim miniștrii, generali, lideri politici liberali, țărăniști, legionari, bancheri, boieri, chiaburi. Au pierit în munca distructivă de la canalul Dunărea -Marea Neagră, alții și-au vândut sufletul securității și și-au trădat foștii tovarăși. Au suferit degradarea umană, munca silnică și greutatea lanțurilor. Tot Dej a fost cel care a desființat închisorile politice și a eliberat toți deținuții politici. Dar, răul fusese făcut, oamenii suferiseră, pierduseră, unii averile și chiar viețile, alții numai averile. Multe blesteme, Ioane, au căzut pe sufletul lui Dej. În același timp, foarte mulți oameni s-au rugat pentru sănătatea lui, oamenii săraci trăiesc mult mai bine, uită-te la tine, cu trei ani în urmă erai un țăran neștiutor, acum ai progresat mult, ai învățat, conduci o echipă, știi să citești un desen tehnic, vei pleca în școala de maiștrii, este altceva.
-Cine credeți că îi va lua locul lui Gheorghiu -Dej?
-Cred că va fi generalul de armată care s-a ocupat de colectivizare, Ceaușescu, Dej ținea mult la el. Fuseseră împreună în lagărul de la Târgu-Jiu.
-Dumneavoastră îl regretați tovarășe inginer?
-Da, Ioane. Sunt și eu un țăran ca și tine, în 1948 am intrat în partid, apoi am fost trimis de partid să-mi desăvârșesc studiile. Am făcut liceul la seral, apoi facultatea muncitorească. În patru ani am ajuns inginer, aveam 41 de ani. Datorez multe partidului, voi fi credincios ideilor comuniste, atâta timp cât nu se vor abate de la ideile de acum.
-Dați-mi voie să vă întreb ceva, vreau să înțeleg mai bine? Dumneavoastră credeți că a fost bine că statul a confiscat toate averile bogătașilor?
-Ioane, e greu să răspund prin da, sau nu. Pentru mine, care am fost sărac și priveam cu jind la copiii boierilor , e bine. În același timp mă gândesc la acei oamenii care au suferit, la copiii lor, la nevestele lor, multe familii s-au destrămat, au divorțat pentru a scăpa de prigoană. Au rămas mulți copii orfani, multe văduve. E greu să-ți spui părerea. Depinde pe ce parte a baricadei ești. Nici istoria să nu o crezi în totalitate, istoricii sunt oameni, sunt subiectivi, au partizanate, să cauți să citești din mai  multe surse, așa poate ajungi la o concluzie, dar și atunci, va interveni propria dorință și credință.
-Tovarășe inginer, haideți să bem o țuică la mine, dați telefon soției, să vină și dânsa! Vom cina împreună! Stana va găsi ceva să ne pună pe masă.
-Ioane, mai ai din țuica aia galbenă?
-Mai am tovarășe inginer. Nu multă, dar mai e ceva.
- Merg, doar să dau un telefon Sofiei.

          Cap . XIII. Întoarcerea la rădăcini.



     Cele 6 luni de școală au trecut repede. Mai avea proiectul de făcut. A intrat preocupat în biroul inginerului.
-Ce este Ioane, ce ai pățit?
-Nimic, mă frământă proiectul, trebuie să fac fundația unui bloc cu 5 etaje.
-Și care este problema?
-Nu știu de unde să încep.
-Calculează adâncimea șanțurilor, mai departe să faci așa cum ai văzut aici.
-Nu te ajut, dar îți promit, să corectez lucrarea, după ce o termini, vreau să văd ce poți, vei fi maistru în șantierul meu, trebuie să mă bazez pe tine.
-Mulțumesc tovarășe inginer, așa voi face.
Ion a plecat, avea multă treaba, lucrările se apropiau de sfârșit, se pregătea fundația ultimei hale. Cu desenul și ruleta în mână a trecut pe la fiecare muncitor. Fiecăruia îi adresa o vorbă bună.Cunoștea situația familiară a fiecăruia în parte. Unde găsea o defecțiune, râmânea lângă muncitor până remedia, iar acolo unde omul nu știa cum să facă, punea mâna și lucra el.
Era iubit și temut de către oameni, nu îi sancționa, nici măcar inginerului nu-i raporta dacă era vreun caz de indisciplină, lămurea lucruile pe loc, îl admonesta pe cel care greșea în fața tuturor, îl făcea să roșească. Odată un tânăr, era ziua lui de naștere,  dimineața la ora 10 deja era beat. A pus doi oameni să-l ia și să-l ducă în magazia de materiale. Aici l-a lăsat să doarmă până s-au risipit aburii alcoolului. Cu capul greu, neînvâțat cu băutura, a reînceput să lucreze. Ion s-a apropiat de el.
-Astăzi vei pleca din șantier după ce termini lucrarea asta. Ai înțeles?
-Nea Ioane plec cu ceilalți, odată e ziua mea, trebuie să-i cinstesc.
-De ce nu te-ai gândit de dimineață când te-ai îmbătat, acum plecai odată cu ceilalți. Îți alegi ori îți tai 4 ore, ori rămâi peste program și termini treaba pe care ți-am dat-o.
-Rămân, nu vreau să am ore tăiate. Aș fi vrut să mergi și mata cu noi diseară.
-Tu termină ce ai de lucrat,  când ești gata mă anunți și mergem, mă găsești în depozit. Așa rezolva el problemele. Nu-i plăcea să sancționeze oamenii. Și el greșise la început, inginerul îl ocrotise. Venise timpul ca el să arate ce a învățat nu numai ca meserie, ci și în modul în care se conduc oamenii.
Cu proiectul între coperțile unui dosar s-a prezentat în biroul inginerului. Popescu a luat dosarul, l-a pus pe birou, apoi s-a adresat lui Ion:
-Ioane, nu am timp acum, după program mergem la tine, bem o țuică galbenă și verificăm proiectul. Să nu uiți să iei rigla de calcul, să facem calculele, acolo unde va fi cazul.
Ion a lucrat în acea zi cu gândul la lucrarea lui, îi era teamă să nu îi găsească greșeli.Seara au plecat împreună . Odată ajunși acasă, s-au instalat  pe cele două banci,  așezate la umbra unui dud din curtea mică, în fața unei mese, pe care Stana a așezat o față de masă albă de ”olanda”. O farfurioară de la serviciul de cafea era în loc de scrumieră.
-Stană, zise Ion, te rog să aduci sticla cu țuică, aia uitată de timp și vreme și cești. Femeia a deschis dulapul,  a luat o sticlă cu țuică pe trei sferturi plină, cești de pământ și le puse pe masă. Lasă-le femeie și caută-ți de treabă, ai grijă să fie liniște, tovarășul inginer a avut bunăvoința să se uite pe proiectul meu.
-Ioane, niciodată nu vom putea mulțumi destul tovarășului inginer pentru tot binele făcut. Acum vă las.
-E posibil să lucrăm până târziu, să ai grijă să pregătești ceva de mâncare, tovarășul Popescu va rămâne la masă.
-Lasă femeia Ioane, am să merg acasă, după ce terminăm lucrarea de verificat . Hai să ne apucăm de treabă. Au lucrat până noaptea târziu. Ion adusese un prelungitor cu bec, pe care îl fixase deasupra mesei, să poată lucra. După aproape patru ore de muncă, inginerul Popescu închise dosarul, apoi a privit cu satisfacție la bărbatul din fața sa.
-Băiete, acum putem bea o țuică de-asta galbenă, în afara unor mici greșeli, care țin de gramatică, calculele sunt foarte bune. Mă bucur că ai învățat să lucrezi cu rigla de calcul, te ajută mult.. Ioane câți ani ai? întrebarea a picat dintr-o dată, aparent fără motiv.
-41 de ani.
-Eu am 48 de ani, mă gândeam,
 să nu mai vorbim oficial când suntem între noi, spune-mi Tavi. Vreau să fim apropiați, de acum încolo vom colabora foarte mult. La serviciu ne vorbim ca și până acum. -
-Cum spuneți dumneavoastră
-Hai mă, lasă-l pe dumneavoastră, spune-mi Tavi
- Cum spuneți, o ușoară încruntare a sprâncenelor inginerului, l-a făcut pe Ion să schimbe vorba, cum spui tu Tavi.
-Așa Ioane, acum merg acasă că mă așteaptă nevasta.
-Mai bem o ceașcă din licoarea asta, apoi mergem la masă.
-Stați acolo, vă servesc imediat, glasul Stanei s-a făcut auzit din ușa bucătăriei. Împreună cu Stana, Sanda și Sofia,soția inginerului, au adus farfuriile cu mâncare la masa de sub dud. Ion, când a văzut pe Sofia, s-a ridicat în picioare, pentru a o saluta.
-Sărut mâinile, fiți bine venită! Iertați-mă că l-am reținut pe tovarășul inginer, vreau să spun pe Tavi, atât de mult. Mi-a fost de un real folos. Vă mulțumesc pentru înțelegere.
-Stai liniștit Ioane, tu ești singurul lui prieten, tot timpul îmi vorbește despre tine. Tavi este un om închis, chiar mă bucur, că s-a atașat de cineva.
Ion a turnat celor trei femei țuică în ceștile lor.
-Sofia, Stana, Sanda, vreau să vă anunț că avem aici în mijlocul nostru unul dintre cei mai mari maiștrii în construcții. Acesta este Ion, am rămas uimit de acuratețea calculelor și a desenelor. Aștept să dea examenul pentru a-l promova pe funcție. Noroc, a urat Tavi ciocnind ceașca de țuică cu ceștile celorlalți. Sanda s-a înroșit la față, era pentru prima dată când era tratată ca un om matur, a umezit buzele în țuică, apoi a pus ceașca pe masă. Țuica a dezlegat limbile, discuția a continuat până către miezul nopții. Subiectul a rămas Ion și frumosul  lui proiect.
Examenul de diplomă a fost un real succes pentru Ion Irimia. Membrii comisiei de examinare  l-au felicitat pentru rezultatele obținute, totodată au recomandat Trustului de construcții să-i dea post imediat de maistru și chiar funcție de conducere, a înțeles foarte bine cum e cu organizarea muncii, dar și documentele de partid dezbătute la Congresul al IX-lea al PCR. Bucuros de reușită, în sâmbăta ce a urmat, și-a luat familia și a plecat la țară. I se făcuse dor de iarba câmpului și de cântul păsărelelor. Mergea pe drumul de țară plin de praf, era o perioadă mai secetoasă a anului, cu aceiași duzi de o parte și de alta a drumului. Fructele lor roz și negre, dulci și aromate îmbiau călătorii să le guste.
Mergea împreună cu familia, să vadă satul natal, nu mai avea pe nimeni în sat, ai lui muriseră de mult. Stana mai avea o soră, Florica, o femeie slabă și arțăgoasă. Viața o transformase, muncea zi de zi la colectiv, bărbatul ei, Gheorghe, era prieten bun cu paharul. În fiecare seară când se întorcea de la colectiv, era conducător de atelaj (avea căruță și cai în primire), se oprea la cârciuma din sat pentru câteva țuici și o porție de vorbă. Așa răspundea femeii, când îl certa, căci iar a oprit la bufet. Vor merge întâi la casa lor, a trecut mai mult de un an decând nu au mai văzut-o.  Ion mergea cu geanta pe după umăr, era plină, cumpărase câte ceva pentru nepoți și pentru Florica. Lui Gheorghe îi va da 1 kg de țuică din țuica rămasă acasă.
Lângă Ion mergea mândru Florin, se deșirase, era un adevărat bărbat, împlinise 17 ani,mai avea puțin și termina școala. Stana, cu geanta pe umăr, pe cap cu un  batic de mătase grena legată la spate, cu o plasă în mână în care pusese câteva pungi cu zahăr și orez, mergea la braț cu Sanda. Crescuse fata, era cât ea de înaltă. Începuse să prindă forme de femeie, avea 15 ani, din toamnă va merge la liceu. Era frumoasă, deja băieții începuseră să întoarcă capul după ea. Protecția profesoarei de matematică se cunoștea. Începuse să fie atentă cu gesturile, mânca delicat, mânuia bine cuțitul și furculița, ceilalți membrii ai familiei priveau cu admirație la ea. Toți se chinuiau să o imite.  Costel crescuse, avea 13 ani, încă se mai hârjonea cu mezinul Gicu, mergeau alergând prin praful drumului. Gicu, deși cel mai mic, începuse să-și dea importanță, din toamnă va merge la școală. În ultimul an a fost la grădiniță, învățase multe poezii și chiar să înnumere. Toții era îmbrăcați curat, bărbații cu cămăși albe din poplin, călcate și apretate, Ion pe cap cu o pălărie cu boruri mari, ușoară de vară, iar băieții cu băștii bleumarin. Stana avea o bluză subțire din mătase grena în ton cu baticul, fustă gri și sandale negre. Gentuța de umăr era tot neagră. Sanda avea o gentuță de umăr albă, bluză de mătase albă, sandale albe, iar fusta bleu. Părul șaten, împletit într-o coadă, era dat peste umăr și acoperea sânul stâng.
Ajunși la poarta casei lor, pe Ion la cuprins un sentiment nostalgic, revenea în locul în care cunoscuse bucuriile și necazurile vieții, dar mai ales era locul în care i se născuse cei patru copii. A deschis poartița cu greu, iarba înaltă, crescută sălbatic, acoperea toată bătătura. Copiii au început să alerge prin iarbă, numai Florin și Sanda priveau oarecum detașați jocul celor mici. Stana, a căutat cheia sub a treia piatră de la scara casei din partea stângă, apoi a descuiat ușa. Un miros greu, de aer stătut, a năvălit peste ei, când ușa a fost deschisă. Femeia a lăsat geanta jos,apoi cu mâna la gură a alergat să deschidă geamurile. Ion a dat o roată  prin curte, ogradă, apoi prin  grădină, peste tot iarba și bălăriile tronau, cuceriseră fiecare petic de pământ. Va trebui cosit, își spuse bărbatul, voi vorbi cu Florica să are grădina și să o cultive, nu era mare, vreo două prăjini de pământ, numai bun pentru o mică grădină de zarzavat.
-Florine, urcă băiete în pod, ai grijă la păienjeni, și dă jos o damigeană cu țuică, vezi că este învelită cu niște cârpe. Ai grijă cu scara, e nefolosită, nu știu în ce stare mai este.
-Sanda, caută fată o sticlă de 1 kg, să pun niște țuică pentru unchitu-l Gheorghe. Să căutăm și un cocean pentru dop.
După ce toate au fost pregătite, au lăsat ferestrele deschise, era greu de pătruns pe geam, tocurile ferestrelor erau străbătute vertical, de doi drugi din fier la o distanță de 15 centimetri, unul față de celălalt. Cu bagajul în mâini au plecat spre Florica. Drumul, pe ulițele satului pline de praf, a fost destul de greu, numai erau obișnuiți cu mersul prin glod. Sătenii, întâlniți în cale, îi salutau cu respect, amestecat cu ciudă pentru reușita lor. Ion căuta să salute pe toată lumea, iar acolo unde se întâlneaa cu cineva mai apropiat, încerca să schimbe două vorbe, interlocutorul răspundea la salut, iar la vorbele lui, replica repezit, cu piciorul gata de plecare. Dintr-o dată și-a dat seama că el nu mai face parte din sat, că e străin, iar politețea lui era forțată și formală. Într-un târziu au ajuns acasă la cumnata lui. Stana a deschis portița, câinele a început să latre și să se agite în lanț, înserarea începuse să se lase peste sat. O gură de femeie se auzi din ușa casei
Cine-i?
-Oameni buni, răspunse Stana din portiță.
-Marș javră, femeia potoli câinele și musafirii pătrunseră în curte. Florica se uita la noi veniții și nu-și venea crede ochilor. Doamna cu geanta pe umăr și baticul legat la spate, era chiar sora ei, Stana, iar ceilalți soțul și copiii. Își șterse mâinile pe șorț, într-un gest reflex, apoi cu timiditate o strânse în brațe pe sora ei și pe ceilalți oaspeți. Copiii Florichii, cam murdari și zdrențăroși, cei mici cu nasurile murdare, sau oprit la distanță de verii lor, nu îndrăzneau să pună mâna pe ei. Florin, cel mai mare dintre toți copiii, a dat mâna cu verișorii lui, celui mai mic i-a șters nasul cu propria batistă.
-Poftim în casă, s-au vreți să stați afară. E cald, e mai bine afară, dacăse înnoptează, aprindem lumina afară. A băgat lumină în sat.
-Gheorghe, unde e cumnată?
-La bufet, abia a plecat, vine târziu. Stă de vorbă cu ceilalți oameni din sat, e cârciuma plină la ora asta. Nu te duci și tu să bei o țuică?
-Am să merg să mai văd oamenii din sat. Mai ales că este aproape bufetul.
Ion a ieșit pe poartă hotărât să ajungă la cârciumă. În fața bufetului erau așezate câteva mese cu scaune.Parcă se strânsese tot satul acolo. Erau flăcăi, bărbați mai în vârstă, dar și bătrâni. Câteva femei căscau gura lângă bărbații lor. Pe mese, lângă cinzecile cu țuică, erau covrigi și sare. Femeile beau bere la halbă și mâncau semințe de floarea soarelui sau de bostan. Gălăgie mare, doi băiețandrii, fii cârciumarului, umblau printre mese, adunau țoiurile goale și goleau scrumierele mult prea pline cu resturile de țigară.
Ion s-a apropiat de meseni și când a prins un moment de liniște, a urat un bună seara hotărât, astfel încât să audă toată lumea. S-a așternut liniștea, nimeni nu a mai scos nici un cuvânt, câțiva au bâiguit un fel de mulțumire la salutul lui Ion. Priveau cu curiozitate și neliniște la domnul cu pălărie elegantă și cămașa fină, bine călcată. Ultima oară când mai văzuseră un domn asemănător, fusese, cu șase luni în urmă când îl ridicaseră pe Șchiopu Lisandrei pentru furtul unor știuleți de porumb, alții spuneau că a fost pârât că asculta ”Vocea Americii” la radio. Nu se știa precis de ce îl arestaseră, pentru că primarul a zis într-o zi :”păi bine mă, să înjure el pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, ați ascultat mă raportul prezentat de el la Congresul   al III-lea al PMR, atunci când s-a transformat în congresul al IX-lea al PCR, ați auzit voi ce lucruri minunate ne așteaptă în viitor. Vă spun drept, eram pe scaun în primărie, dar când am auzit mărețele idealuri ale tovarășului Nicolae Ceaușescu, m-am ridicat în picioare și am început să plâng. Eram emoționat mă. În loc să acordăm tot prinosul nostru partidului, Șchiopu se apucă să-l înjure, păi e frumos măi tovarăși?”. Așa că nimeni nu știa precis de ce este arestat Șchiopu. Oamenii priveau bănuitori la bărbatul care se oprise în fața lor și îi privea în ochi. Deodată, o voce sparse liniște instalată:
-Ce faci măi cumnate, ai mai venit în sat? Un bărbat slab, puțin adus de spate, se îndreptă spre el cu brațele deschise.
-Bun găsit cumnate, răspunse Ion strângându-l în brațe pe Gheorghe.
-Ei, bată-te, să te bată norocul măi băiete, că nu mai recunoșteam în domnul din fața mea, pe Ion al nostru, cel plecat la oraș. Că bine ai ajuns, am înțeles că ești șef mare acum și că înveți mereu la carte. Nu ți s-a acrit mațele în tine de atâta buchisit? Cel care l-a întrebat pe Ion, era un bătrân cu mustățile mari, galbene de tutun, răsucite în sus
-Nu nea Ștefane, a început să-mi placă. Ion a dat mâna cu toți bărbații aflați pe terasa bufetului. Oamenii îi strângeau mâna cu sfială, era un fel de respect amestecat cu invidie. Avea un cuvânt pentru fiecare, își revedea foștii colegii de școală și de muncă. Îi privea cu atenție, erau murdari, nebărbieriți și slăbiți. A înțeles ruptura care s-a produs între el și oamenii din fața lui. Era un orșean, începuse să strâmbe din nas la vederea țăranilor nespălați și nebărbieriți, numai avea nimic în comun cu acești oameni care miroseau a balegă de cal și de vacă.
-Ioane, au mai plecat trei oameni din sat la oraș la muncă, dar s-au întors după câteva luni, nu s-au împăcat cu programul, cică trebuie să fii la oră fixă la serviciu, altfel, portarul nu te mai lasă să întri în fabrică. Așa este?
-Da nene, așa este. Ne trezim de dimineață și mergem la treabă.
-Da, când plouă, sau e viscol, tot la fel trebuie să pleci la serviciu cu noaptea-n cap?
-Nu contează cum este afară, serviciul e serviciu, mergi la program.
-Atunci tot mai bine e la colectiv, aici dacă plouă, stăm acasă. A început să ne plătească mai bine. Care reușește să facă multe zile, umple carul cu cereale și alte bucate, cu banii stăm mai prost, da, ne descurcăm. Mă Ioane, da falnic om ești, mă uit la tine, acu nu zic și când erai în sat cu căruța, erai băiat frumos, da acu semeni a domn. Nu vinzi casa?
Întrebarea a căzut ca un trăznet, niciodată nu se gândise să vândă casa părintească. Întotdeauna condamnase pe aceia care își vânduseră casa unde se născuseră. Considera asta ca o dezrădăcinare, ca o rupere de trecut, ca pe o trădare a străbunilor. Iată că acum, cineva îl întreba, dacă  vrea să vândă casa în care s-a născut.
-Nu , nu vând, asta e legătura mea cu satul. Supărat pe el, pentru că o clipă s-a gândit că era o idee bună să vândă, s-a pregătit să plece. Nu mai avea ce discuta cu foștii lui consăteni, punțile erau rupte . Hai Gheorghe să mergem acasă, îi spuse cumnatului său.
-Mintenaș cumnate, doar să mai iau una mică, vrei și tu?
-Hai acasă că ne așteaptă femeile cu masa. Am adus eu o țuică, ciocnim un păhărel, apoi mâncăm. Ion l-a luat pe cumnatul lui de braț, apoi după ce a salutat pe cei rămași, a plecat spre casă.
După plecarea lui, oamenii au început să discute, se vedea că nu-l au la ficați pe Ion
-Ai văzut ce încrezut e? -zise unul cu o pălărie ruptă pe cap .
-Parcă nu știm cine a fost, acu s-a domnit, zise altul îmbrăcat cu o cămașă a cărei culoare era nedefinită.
-Să fi văzut pe Stana cu geanta de umăr și baticul legat la spate, parcă era o cucoană. O muiere  tocmai venise să-și ia bărbatul care dormea cu capul pe masă, găsise cu cale să ia în tărbacă pe nevasta lui Ion.
-Sunteți buni numai de râs, ați văzut ce curat era îmbrăcat și ce frumos mirosea? Bă ăsta a ajuns om mare, e deștept ca tac-su. Nu-l știți voi, că a murit de tânăr. Bravo lui, a găsit și muiere care să tragă cu el la plug, d-aia s-au ajuns. Voi puteți râde cât vreți, râdeți de voi nu de el. Auzind cuvintele lui moș Ștefan, oamenii au pus capul jos. Apoi unul dintre ei a zis:
-Hai să mergem acasă, de mai stăm mult aici, bem și banii pentru chibrituri. Unul câte unu, care mai drept, care pe trei cărări au plecat spre casă. Trei dormeau cu capul pe mese, muierile care le știau melicul, veniseră, să îi ia acasă, acum trăgeau de ei să-i smulgă din ghearele lui Bachus și Orfeu și Morfeu. Cârciumarul se pregătea, să tragă obloanele la ferestre și ușă. Închidea prăvălia. Peste sat s-a așternul o liniște grea, undeva un câine a început să latre, alți câini au început să latre în cor cu el, hămăitul lor s-a întețit, o cucuvea cânta în turla bisericii, mieunatul cotoilor plecați în pețit, sfâșia liniștea nopții.


             Cap.XIV. Prietenii.



   Lucrările pe șantier erau aproape gata, se lucra la finisările interioare. De un an de zile Ion ocupa funcția de maistru. Inginerul primise o rulotă nouă cu două încăperi, în încăperea din stînga era biroul lui, în cea din dreapta își avea biroul secretara și maistrul Ion Irimia. Secretara,  era și pontatoare, dar ținea și evidența contabilă primară a șantierului, era o femeie la 35-40 de ani, înaltă, cu părul șaten strâns într-un coc uriaș, ochii albaștri ca cerul după ploaie în diminețile de mai, purta bluze cu decolteu generos. Era o femeie frumoasă, fără a fi grasă, era împlinită la corp,  avea picioare cu gleznă fină și pulpe armonios împlinite.
Ion, mai toată ziua era plecat la punctele de lucru, revenea în birou doar pentru masa de prânz și seara pentru raportul de lucru. De fiecare dată când intra în birou, aroma plăcută de cafea îi atrăgea atenția. Zoie, ăsta era numele secretarei, îi punea pe birou, ceașca cu licoarea neagră plăcut mirositoare. La început Ion a încercat să refuze, nu era obișnuit să bea cafea, avea împresia că îl amețește, el băuse până atunci ”Unica” și mai nou ”Menado”, cafea din năut, ușor, ușor s-a obișnuit cu băutul cafelei adevărate. Cu timpul nu a mai simțit acea amețeală din cauza cafelei. Când Zoie se apleca, să pună ceașca cu cafea pe birou în fața lui, avea o tresărire, simțea că gestul era ostentativ, avea numai scopul de a-i arăta frumoșii ei sâni ce păreau gata să sară din sutien. Ion încerca atunci un sentiment de neliniște amestecat cu pudoare dar și o atracție puternică. Mirosul plăcut al femeii îi provoca simțurile, acei sâni albi, pufoși, catifelați, plăcuți la pipăit, cum îi spune imaginația, începuse să-i dea insomnie. Prin stomacul lui Ion zburau, agitați, fluturi neîmblânziți. Imaginea femeii îl atrăgea ca un magnet, dimineața pleca zorit spre serviciu, Zoie ajunsese pentru el un drog, trebuia să o vadă. Într-o după amiază un muncitor l-a anunțat că este chemat de inginer. A mers la birou, când a vrut să bată în ușa din stânga, secretara i-a spus că inginerul a fost convocat urgent la sediul întreprinderii. Nu știe motivul, a rămas ca el, Ion , să facă programul pentru a doua zi și să încheie raportul de lucru pentru ziua respectivă.  Conștiincios s-a așezat la birou, hotărât să facă ce îi trasase inginerul ca sarcină. Secretara l-a întrebat dacă vrea o cafea, Ion a dat din cap fără să se uite la femeie. Ar fi vrut să o privească, îi era jenă, niciodată nu o privea în ochi, privirirea lui rămânea întodeauna înfiptă în decolteu. Cu ceașca de cafea în față, Irimia s-a apucat de lucru, pentru a avansa mai repede cu raportul, secretara și-a tras un scaun în fața lui, apoi i-a dictat datele culese de la echipele de lucru. Când toate au fost gata, Ion a ridicat ochii din hârtii, acolo îi ținuse tot timpul cât scrisese, a privit-o în fața pe fată, apoi i-a zis:
-Mulțumesc Zoie. Mi-ai fost de un real folos. Era, poate, prima dată când privea mai sus de decolteul ei.
-Pentru puțin, tovarășe maistru.
-Spune-mi Ion, suntem colegi, nu trebuie să ne formalizăm
-Bine Ioane, am uitat să-ți spun, șoferul când a venit să-l ia pe tovarășul inginer, vorbea ceva și despre Miliția Economică, nu am înțeles ce. Ai vreo idee?
-Cine știe, nu are legătură cu noi.
-Ioane, te privesc de mult, ești un om minunat, mi-ar place să stăm de vorbă mai mult, simt că pot avea încredere în tine. Sunt o femeie singură, am un copil de crescut, am râmas văduvă în urmă cu 5 ani. E greu să nu ai cu cine te sfătui. De mult voiam să-ți cer ajutorul.
-Îmi placi ca femeie, ca om, îmi place cum îți îndeplinești sarcinile de serviciu, de ce să mint, mă chinuie sânii tăi, sunt frumoși, provocatori, incitanți, plini de senzualitate, din aceste motive mâine voi cere să fii mutată în altă parte, de altfel voi face un referat care te va ajuta să promovezi. Ion a rostit dintr-o suflare toate cuvintele, simțea că dacă s-ar fi oprit nu le-ar mai fi putut spune.
-De ce vrei să mă muți, îmi place cu voi, m-am obișnuit, nu vreau să fiu avansată, vreau să lucrez cu tine și inginerul Popescu.
-Fată, dacă mai rămâi aici mă îndrăgostesc de tine și nu vreau, am o nevastă iubitoare, patru copii minunați, ce se va alege de toate?
-Nu știu, îți promit că niciodată nu îți voi cere să divorțezi, nu voi dori să te desparți de copiii tăi. Ioane, te iubesc, nu ți- am spus până acum, sufăr, am făcut bluzele astea cu nasturi special pentru tine. Când nu ești în birou, întodeauna închei nasturii, îi deschei doar când te aud venind. Doar tu ai dreptul să vezi decolteul meu, căci, doar pentru tine trăiesc. Copilul îmi dă forță să merg mai departe, dar tu prin prezența ta, prin dragostea mea, ai umplut golul din sufletul meu suferind. Tu îmi dai putere, îmi umezești buzele arse cu roua speranței. Nu cerșesc milă, vreau doar să te știu aproape. În timp ce vorbea, femeia s-a apropiat de biroul lui, acesta, hipnotizat  s-a ridicat de pe scaun și a venit în întâmpinarea ei. S-au prins într-o îmbrățișare puternică, voiau să se contopească, să fie o singură ființă, un singur suflet și o singură inimă care să bată pentru amândoi. În Ion renăscuse tânărul care nu avusese timp de iubire, știuse doar să muncească. El și Stana nu au stat să se mângâie, să se desmierde, să-și spună cuvinte dulci,nu au avut timp. Când se întâlneau seara, ceea ce ar fi trebuit să fie dragoste, se transforma într-un sex banal, gândul îi era întodeauna la ce va pune a doua zi pe masă și nu la femeia care aștepta mângâierea lui. Nu era un om rău, își prețuia femeia, nu își pusese problema dacă o iubea sau nu. Îi făcea plăcere să fie cu ea la muncă, era vrednică, îi plăcea cum educa copiii, apoi plecase la oraș, se întâlniseră mai rar. De când erau la oraș, momentele lor de intimitate se răriseră, copiii erau mari, camere puține. Duminica ce mai profitau, atunci  le dădea câte un leu de fiecare copil și îi trimiteau la film, așa puteau rămâne preț de două ore singuri. Era mai mult o obligație, vedea în ochii Stanei dorința, avea nevoie de mângâiere, de un cuvânt bun, era obosită, surmenată de griji și muncă. Nu se plângea, era supusă, iubitoare cu toți, dacă pe el, sau pe copii, îi durea ceva, ea suferea alături de ei. Venea obosită de la serviciu, spăla, gătea, călca, ofta când unul era trist, se bucura de bucuria fiecăruia, era un om minunat. Ce putea face, să abandoneze acest om minunat?
-Nu pot Zoie să-mi înșel nevasta, e prea mult pentru mine. Țin foarte mult și la statutul meu, ce vor zice oamenii? Sunt membru de partid, nu pot. Ion vorbea cu greutate, simțea că se rupe ceva în el cu fiecare cuvânt spus.
-Ioane, să fim prieteni, ajută-mă atunci când am nevoie. Nu vreau să fii ibovnicul meu, fii prietenul, fii sprijinul meu, fii umărul pe care să pot plânge, când greutățile mă copleșesc. Femeia vorbea cu lacrimile șiroi pe obraz.
-Zoie, vreau să-mi fii prietenă, vino duminică cu băiatul pe la mine, are 10 ani, se va juca cu Gicu al meu are aceiași vărstă, te aștept la 12, vom mânca împreună. Cu nevastă-mea te cunoști, te rog, vino! E tot ce pot face. Ion era vizibil emoționat, bărbia îi tremura ușor, fața îi era răvășită.
Liniștea a fost spartă de scrâșnetul puternic al unor pneuri de mașină. Cineva pusese frână bruscă unei mașinii lângă rulotă.
În ușa biroului s-au auzit ciocănituri puternice.
-Da intră, spuse Ion ușor iritat de faptul că fusese întrerupt, dar și de modul brutal în care bătea în ușă.
Ușa s-a deschis, în pragul ei s-a oprit locotenentul de miliție Ciupercă însoțit de un subofițer.
-A, tovarășul maistru Irimia, ce mai faceți? Ofițerul de miliție voia să pară jovial, Ion a înțeles imediat, că este o legătură directă, între plecarea intempestivă a inginerului Popescu și vizita inopinantă a locotenentului Ciupercă.
-Cărui fapt datorăm vizita dumneavoastră? Ion a întrebat pe un ton arțăgos, semn că nu-l iertase definitiv pe ofițer.
-Întotdeauna vin cu vești proaste, maistrul Boboază trebuie să se elibereze, dar pentru a fi credibil că s-a îndreptat, a ”turnat” pe inginerul Popescu. În hârtia incriminatorie scrie negru pe alb că de furtul sacilor cu ciment știa și inginerul Popescu, mai mult decât atât, că ar fi fost ideea lui. Mai spune Boboază că, în acele zile Popescu ar fi avut nevoie de 10.000 de lei să facă nunta fetei și să-i cumpere zestre. Dumneavoastră știți ceva de acest lucru?
-Da, știu. Are dreptate Boboază, într-adevăr avea nevoie de bani. A rezolvat problema cum a putut, pentru mobilă a făcut rate la magazin și a cumpărat tot ce trebuia fetei. În ce privește banii de nuntă, s-a descurcat. Socrul  i-a dat vinul și țuica, părinții lui făina și un porc, din banii lui a plătit restul. Ion era stăpân pe el și vorbea hotărât, se vedea că spune adevărul.
-Păreți a fi în temă cu toate problemele tovarășului inginer, ofițerul era încă suspicios, vorbele lui Ion îl făceau să încline balanța în favoarea lui Popescu. Îl cunoștea bine pe Irimia, știa că este un om integru, mai mult, spusele lui Ion coincideau cu spusele inginerului. Mâine trebuie să verifice la contabilitate dacă a avut rate și în ce sumă. Și totuși, așa de mult să se fi degradat doi oameni încât să facă un denunț calomnios? Reclamația lui Boboază era semnată și de complicele lui Brașov. Trebuie să meargă chiar acum la penitenciar să discute  cu cei doi.
-Bine, vă las, sau dacă vreți vă duc până-n centru cu mașina.
-Mulțumesc, mașina dumneavoastră nu este cel mai îmbietor mijloc de transport. Vreau să vă întreb ceva: inginerul Popescu, este reținut?
-Da, este la noi, nu are ”ordonanță de reținere”, totuși nu cred că în noaptea asta va ajunge acasă. Vom vedea mâine ce va fi. Seara bună! Ofițerul a salutat, apoi aplecat urmat de subofițerul care îl însoțea.
Duminică, bărbierit, îmbrăcat cu cămașă albă și pantaloni de stofă călcați la dungă de Stana, aștepta musafirii. Nevasta plecase de dimineață la piață, deși venise ora când musafira trebuia să sosească, ea întârzia. Sanda, se făcuse fată mare, era ultimul an la liceu, acum pregătea masa așa cum îi lăsase Stana vorbă tainică.
-Sanda, știi cumva de ce întârzie mamă-ta? Vocea lui Ion era ușor îngrijorată.
-Nu știu tată, probabil o fi aglomerație în piață. Mama lăsase vorbă să invităm pe Popescu cu nevasta. Am uitat să îi anunț.
-Lasă că am trimis eu pe Costel, trebuie să sosească.
Nici nu au terminat bine vorba și pe portiță au intrat  întâi Sofia, apoi Zoe cu băiatul, apoi o femeie pe care Ion nu a cunoscut-o, iar la urmă inginerul Popescu. Doua dintre femei împreună,   cu Tavi Popescu, s-au îndreptat spre masa așezată la umbra dudului. Necunoscuta de mână cu Gelu, băiatul lui Zoe s-au îndreptat spre casă. Contrariat bărbatul a privit atent femeia care mergea spre casă, din spate semăna cu Stana, mergea la fel ca ea, doar că pășea mai săltat. Inginerul Popescu a observat nedumerirea de pe chipul prietenului său.
-Ce e Ioane, nu îți cunoști femeia?
Ion a bâiguit ceva, vorbele s-au rostogolit în gât, fără să scoată vre-un sunet, arăta cu degetul spre casă, privea întrebător spre cei de la masă, nu înțelegea nimic. Văzuse o femeie elegantă, cu părul șaten tapat, lăsat pe umeri și prins într-o plasă fină. Stana lui avea cozi bogate și purta batic, sau basma, ori doamna care intrase în casă era cu capul descoperit. Sanda, fiica lui, privea de departe la taică-su și se amuza de nedumerirea lui.
-Tată, nu îți mai cunoști nevasta?
-Tu ai știut că merge la coafor? Mie mi-a spus că merge în piață să cumpere ce mai avea nevoie, acum ce facem?
-Stai liniștit tată, mama a lăsat toate lucrurile în regulă, Florin, înainte de a pleca la Mărioara, a făcut toate cumpărăturile. Toți am complotat, ideea a fost a lui tanti Zoe. Mama mai are să-ți spună ceva, dar asta o poate face numai ea. Acum stați la masă, până vine mama vă servesc eu. Costele, ia sticla cu țuică din dulap, ceștile și pune-le pe masă.
-Te-ai liniștit Ioane, Zoe îl privea cu dragoste de frate. Ăsta e cadoul meu pentru tine, propria-ți nevastă. Bărbatul nu înțelegea nimic.
-Tavi, cum a fost? De ce s-au oprit așa de brutal la tine?
-Inițial a venit un subofițer la sediu, unde fusesem chemat de directorul adjunct, ăsta, de când cu Boboază, care îi este văr primar, nu mă mai suportă, cum îți spuneam, a venit subofițerul și politicos m-a invitat la sediul miliției să dau o declarație. M-am urcat cu el în mașină, fără să-mi fac probleme, știam că sunt curat. În sediul miliției am intrat într-un birou, aici plutonierul m-a rugat să aștept,  va veni locotenentul Ciupercă și vom discuta. Au trecut vreo zece minute când ușa se deschide și în cadrul ei se oprește o matahală de om cu o burtă proeminentă și umerii largi cât ușa. Era o namilă îmbrăcată în haine de ofițer de miliție, iar pe umeri cu stele de colonel, când m-a văzut cu cravată la gât, elegant, s-a oprit lângă mine și din gât s-a auzit un fel de bubuitură:
- Ce e mă burjuiule cu tine aici?
-Am venit să dau o declarație, am răspuns calm, neștiind ce mă așteaptă.
-Dumnezeii mă-ti, pe cine păcălești mă, auzi domnu* dă declarații, spune bă ce ai furat? Spune mai repede că nu am timp de tine. Știi mă cine sunt eu? Eu sunt ”Ăl de te face să spui și laptele care l-ai supt de la mă-ta”. Ai înțeles?
-Nu am înțeles, nu am ce să spun și mai ales nu am furat nimic. Simțeam că pe spate îmi curgea o transpirație rece ca gheață. Am realizat că sunt la cheremul călăului care duhnea de la o poștă a rachiu. Am privit în jur, totul era rece, birourile, scaunele, fișetele, simțeam că trăiesc un coșmar.
-Bă, s-a auzit din nou bubuitul vocii colonelui, eu sunt Dumnezeul în acest serviciu, nu am ajuns șef pentru că am făcut anchete subtile,  am ajuns șef pentru că bandiții, de frica mea spuneau tot și ceva în plus dacă trebuia, numai să nu-mi intre pe mâna. Să începem, ce ai de spus?
-Nimic, nu am făcut nimic ilegal și nu accept tonul dumneavoastră. Popescu se ridicase în picioare, deși era un om de 1,84 metri, abia îi ajungea lui Păstârnac, ăsta era numele colonelui, la umeri. Colonelul încerca să-l domine, inginerul știindu-se curat se uita în sus și-i susținea privirea. Fulgerător mâna, cât o lopată a lui Păstărnac, s-a ridicat pentru a-l lovi pe Popescu, deschiderea bruscă a ușii a făcut ca mâna colonelului să rămână suspendată în aer.
-Ce e mă? Ce dai buzna? De ce nu bați la ușă?
-Să trăiți tovarășe colonel, sunt locotenentul Ciupercă permite-ți să raportez.
-Zi! Colonelul era nervos, tremura, mâna rămasă în aer a căzut cu toată forța pe birou, scândura a pârîit de greutatea lovituri.
-Tovarășe colonel, pe inginerul Popescu eu l-am invitat , există o reclamație făcută pe numele dumnealui.
-Tu ce crezi Ciupercă?
-Cred că este o făcătură, Boboază și Brașov, hoții de ciment, se apropie de eliberare și ca să dea bine la comisie l-au reclamat și pe tovarășul inginer. Am extins ancheta, apoi am mers la penitenciar și am discutat cu cei doi, la început au susținut învinuirea, apoi au dat înapoi. În final au retractat tot. Tovarășe Popescu sunteți liber, îmi pare rău că v-am reținut până la această oră. Un subofițer vă va conduce până acasă. Tovarășe colonel, lucrurile sunt limpezi.
-Da, e-n regulă. Ciupercă ai venit la timp. Mi-ar fi părut rău, să-l fi lovit degeaba.
-Popescu s-a oprit din vorbit,  pentru o clipă a retrăit toate emoțiile acelei după amiezi.
-Tavi, soția îl cuprinse cu mîna pe după umăr, gata, liniștește-te, a trecut, așa sunt oamenii. Ioane, uită-te cine vine din casă. Ion privea la nevastă și nu-i venea să creadă ochilor.Era parcă mai înaltă, mai zveltă. Era o Stana complet schimbată, coafată îngrijit și îndrăneț, îmbrăcată într-o  bluză grena, cu fusta bleu tăiată deasupra genunchiului. În picioare avea sandale cu toc înalt care îi scoteau și mai mult în relief gleznele fine și picioarele zvelte, deși nu era la prima tinerețe. Ei cum îți place? Fără a-l lăsa pe Ion să răspundă a continuat, de mâine doamna Irimia este șefa echipelor de curățenie din întreaga întreprindere.
-Iar eu, a început Zoe, sunt inițiatoarea schimbărilor petrecute cu Stana. Ion s-a ridicat de la masă a venit în intâmpinarea femeii, i-a luat mâna și cu un gest galant, de care nu putea fi bănuit Irimia, a dus mâna soției la buze, apoi a sărutat-o cu dragoste,mulțumit care îi era alături de peste 20 de ani.
-Mulțumesc tuturor, a început discursul Ion, vă mulțumesc pentru îndrumări și ajutor. Mulțumesc Zoe, ești un prieten adevărat. Mulțumesc Sofia, știu că tu ai făcut propunerea de promovare a Stanei. Mulțumesc Tavi, pentru că ești aici cu noi. Hai să bem un păhărel din licoarea asta galbenă și să ne simțim bine.
-Nici un regim nu a fost bun pentru talpa Țării, de-a lungul timpului toți ne-au bătut și ne-au scuipat, ne-au înjurat și blestemat, ne-au dezbrăcat și maltratat, ne-au schingiuit și umilit, ne-au furat și ne-au taxat, ei au jefuit și noi am plătit. Nici acum nu este cu mult mai bine, dar avem ce mânca, ce îmbrăca, unde dormi și cu ce ne înveli. Nu putem vorbi, nu putem crâcni, o vorbă dacă spunem împotriva orânduirii de acum, ne pitesc de nu mai vedem soarele și nici familia. Trebuie să ne prefacem fericiți, într-un fel chiar suntem, copiii sunt bine, eu și nevasta la fel, totuși, nu pot uita beciul securității, când nu am vrut  să mă înscriu la colectiv și nici când m-a turnat aiurea Boboază. Astea fac parte din viață, să le luăm cum sunt, nici o societate nu este perfectă, nici asta în care noi trăim, poate vom apuca și vremuri mai bune, poate...Ion a dat ceașca cu țuică peste cap, apoi o vreme a rămas tăcut, închis în propriul suflet, vocile celorlalți se auzeau cu ecou...


               Cap. XV. Primăvara de la Praga.



     Ion Irimia în acea dimineața venise agale de acasă, intrase pe poarta șantierului cu mândrie în suflet, era prima construcție în regim de șantier pe care o luase de la zero și acum era gata dată la cheie. A inspectat toate locurile, parte pentru a se bucura de halele noii uzine construite de mâinile lor, parte pentru a vede dacă nu cumva au mai rămas lucruri din inventarul lor, al șantierului. Totul era bine. După inspecție, cu mâinile în buzunare, fluierând fals o arie, se îndreptă spre biroul inginerului Octavian Popescu. Cum l-a văzut inginerul, s-a uitat în ochii lui, Ion era calm, nu înțelegea de ce Tavi era agitat.
-Nu știi nimic?
-Nu, ce ar trebui să știu?
-Azi noapte trupele Țărilor Tratatului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia.
-Și armata noastră? Ion a devenit dintr-o dată serios, a înțeles că problema este gravă.
-În afară de România, toți au fost, URSS, Germania Democrată, Polonia, Bulgaria, Ungaria.
Se spune că au intrat în Cehoslovacia peste 7000 de tancuri rusești, iar soldați ar fi între 200.000 și 600.000. Populația nu a opus rezistență, în schimb a refuzat să ofere apă și hrană soldaților invadatori.
Alexander Dupcek prim secretarul Partidului  Comunist Cehoslovac și Președintele Țării, a fost arestat împreună cu susținătorii săi din Comitetul Central.
-Românii de ce nu au mers? Ion era nedumerit, nu înțelegea cum de un stat comunist să fie invadat de alte state surori. Știa că Dupcek în scurta perioadă cât fusese Președinte al țării și liderul Partidului Comunist din Cehoslavacia făcuse câteva reforme. Slăbise hățurile presei, urma să fie înființate mai multe partide. Recunoscuse religiile greco-catolică și bizantină, etc.
-Ceaușescu e prieten cu Dupcek, nu a acceptat să intervină cu forța armată într-o țară, fie ea și comunistă. Am înțeles că astăzi va fi un mare miting în capitală, aici va vorbi tovarășul Ceaușescu. Nu prea îi are la ficat pe ruși. Nu vrea să i se dicteze de la Moscova ce să facă. Ioane, rușii hotărâseră ca noi să rămânem un stat agrar, industria să fie făcută de alte state cu experiență în domeniu. Nici Gheorghiu Dej, dar mai ales Ceaușescu nu au fost de acord cu acest lucru. Uite, vezi și tu câte șantiere sunt. Unele construiesc blocuri pentru viitorii muncitori care vor sosi de prin satele patriei, alte șantiere construiesc uzinele unde vor lucra viitorii muncitori. Cehoslovacia s-a abătut de la linia directoare a comunismului, dictat de Brejnev de la Moscova. Acum vor plăti. Mă bucur că românii nu au luat parte la acest eveniment neplăcut.
Hai să vedem ce mai avem de făcut aici, apoi mergem acasă.Va venii un tractor să remorcheze rulota, să așezăm bine fișetele pentru a nu se răsturna. Cei doi bărbați au culcat fișetele pe podeaua rulotei,apoi au ieșit, inginerul a pus lacătul pe ușă.
-Ioane, uite o cheie, dacă eu nu voi veni dimineață, să ai cu ce să descui. Mergi acasă, pornește televizorul să urmărim evenimentele. Eu dau pe la sediu, văd ce se spune pe acolo, poate stau de vorbă și cu secretarul de partid, apoi iau femeile și venim la tine. Vezi că va veni și Zoie, am trimis-o mai devreme cu pontajul la salarizare.
-Bine tovarășe inginer. Tavi a aruncat o privire șăgalnică spre Ion după ce a auzit cum i s-a adresat. Cei doi s-au despărțit, urmând a se reîntâlni câteva ore mai tîrziu.
     Ajuns acasă, Ion s-a repezit direct la televizor să audă veștile despre intervenția în Cehoslovacia. Primele vești au fost despre mitingul ce urma să se țină în București, oamenii muncii deja începuseră să sosească . În Piața Palatului, în fața clădirii Comitetului Central, sosiseră cca 100.000 de oameni. Ceaușescu după ce a avut o ședință a Prezidiului Permanet al PCR la ora 4,30 dimineața, a urmat ședința Comitetului Politic Executiv la ora 6, 30, aici s-a decis să aibă loc un miting în care populația să-și manifeste susținerea față de hotărârile PCR.
     Din balconul Comitetului Central Nicolae Ceaușescu și-a început discursul, printre altele a spus : ”Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constitue o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Urmează apoi respingerea justificării dată de sovietici pentru invazie: Este de neconceput [...] ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independeta altui stat. Punctul principal al discursului este respingerea pretenţiilor de hegemonie ale sovieticilor: Problema alegerii căilor de construcţie socialistă este o problemă a fiecarui partid, a fiecărui stat, a ficarui popor. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător. Foarte interesantă este referirea pe care secretarul general o face la minorităţile naţionale, dorind să preîntâmpine orice complicaţii ulterioare: Noi, cu toţii, romani, maghiari, germani, oameni de toate naţionalităţile, avem acelaşi destin, aceeaşi năzuinţe: făurirea comunismului în patria noastră, şi suntem hotărâţi, într-o unitate deplină, să asigurăm înfăptuirea acestui ideal”.
Imediat agențiile de știri au preluat  și transmis pe flux mitingul și poziția Secretarului General al PCR.
-Ioane, spuse inginerul care intrase în cameră de câteva minute, se oprise în prag, ascultând cu sufletul la gură ce se întâmpla, Ioane, Nicolae Ceaușescu este un erou, de acum va crește, ușile occidentului i se vor deschide. Și-a făcut mulți prieteni în vest, dar și un mare dușman în est. Vom vedea ce se va întâmpla. Adu sticla cu țuică, vom bea un păhărel privind la televizor cum se făurește istoria. Femeile sunt afară, ne bârfesc pe noi și gătesc ceva de mâncare.
-Ce părere ai Tavi, despre ce se întâmplă? Ion era marcat de moment. Vedea pentru prima dată România altfel.
-Ioane, din câtă istorie știu, niciodată România, prin conducătorul ei, nu a luat o poziție atît de vehementă împotriva unui mare imperiu și a aliaților lui. Să nu uităm, că și noi facem parte din alianță, doar că de această dată nu am fost de acord cu modul în care URSS-ul și ceilalți au procedat. Luând apărarea Cehoslovaciei, România s-a apărat pe ea de posibile asemenea atacuri. S-a împotrivit pentru a nu transforma Trupele Tratatului de la Varșovia în jandarmul URSS-ului, pentru a pune stavilă și a trage un semnal de alarmă asupra unui asemenea pericol. Știi ce mi se pare curios? Dintre statele occidentale nici unul nu a condamnat vehement intervenția rusească în Cehoslovacia. Toate s-au rezumat la a transmite faptele așa cum au fost, fără o condamnare fermă.
De acum pe Ceaușescu nimic nu îl va mai putea opri. Occidentul avea nevoie de asemenea breșă în lagărul comunist. Îl vor curta pe Secretarul General al PCR, vor întinde covoarele să-l primească, prevăd un mare viitor acestui lider.
-Băieți, nu veniți la masă?
-Hai că avem musafiri.
- Cine o fi ? Știi ceva Tavi?
-Nu, hai afară și vom vedea.
Bărbații discutând și gesticulând aprins despre cele ce se petreceau în București, au ajuns la masa de sub dud. Masa era aranjată de sărbătoare. O față de masă nouă, din olandină albă,  strălucea, tacâmurile cele noi de inox dădeau un aer de sărbătoare. Cei doi nu au sesizat nimic, gândul lor era departe, acolo la Praga.
-Ioane, ăștia oricând pot intra și peste noi, bine a făcut Ceaușescu că a atras atenția lumii întregi asupra noastră. E ca o lovitură directă aplicată marelui urs de la răsărit.
-Dați-mi voie să vi-l prezint pe Cătălin, prietenul Sandei, Sofia era mândră de rolul ei. Bărbații s-au ridicat în picioare și au dat mâna cu tânărul. Era un băiat la vreo 23 de ani, cu părul blond, ochi albaștri, înalt, cu umeri lați, plăcut la vedere.
-Cu ce te ocupi? Tavi pusese întrebarea firesc, nici nu știa ce ar fi putut întreba
-Sunt sudor, lucrez pe șantier în București.
-Ai făcut armata? Ion a pus întrebarea standard, când un băiat venea cu intenția de a cere fata de soție, tatăl fetei punea această întrebare.
-Da, am făcut-o, m-am liberat de câteva luni, am găsit serviciu în București. Lucrez de 5 luni, câștig binișor. Dacă aș putea, m-aș trage mai aproape cu serviciu.
-Cu ce ocazie pe la noi, ești prieten cu Florin?
-Nu, nu-l cunosc, am auzit de el de la Sanda, am înțeles că acum e militar.
-Da, așa este. Sanda, -fata se apropiase de masă, adusă mai mult pe sus de Zoie și Sofia, -de ce nu mi-ai spus că vii cu un băiat la masă?
-Ne-am hotărât dintr-o dată, nu este ea vinovată, eu am insistat. Pe mine certați-mă, dacă vreți să reproșați ceva. Lui Ion i-a plăcut atitudinea cavalerească a pretendentului.
-Voi vă cunoașteți de mult?
-Ne întâlnim de când m-am liberat, dar ne vedem rar, la o săptămână, două, când pot veni de la București. Îi scriu, așa aflăm mai multe unul despre altul. Mie îmi place Sanda și am intenții serioase cu ea.
-Fata mea face școala tehnică de desenatori, dacă se mărită nu va mai putea să continue și e păcat. Tu ce zici fată?
-Vreau să fac anul acesta cursurile, să văd cum este, apoi voi hotărî. Îmi place Cătălin, dar vreau să nu întrerup, ce am început.
-Bine, hai să mâncăm și vom vedea.
-Ioane astăzi am văzut de două ori cum se scrie istoria, odată în Cehoslovacia unde 78 de cehi și slovaci și-au pierdut viața în timpul ocupației, iar aici cum se conturează formarea unei noi familii. Asta este viața, cu bunele și relele ei. Important este, să-i dăm aprecierea cuvenită.


             Cap. XVI. Casa părintească



    Anii au trecut, Ion Irimia începuse să încărunțească, sărise de 50 de ani. Era singur sub dudul din curtea casei, masa și banca erau aceleași de când se mutase aici în urmă cu 10 ani. Avea în față o ceașcă de țuică, ceașca din pământ era din cele aduse de la țară, doar țuica era ceva mai nouă. Abia gustase din licoarea galbenă și tare, gândurile îi zburau înapoi cu ani în urmă. Vedea satul, cu căsuțele lui din lați cu pământ bătut între ei, tencuiți cu lut galben amestetecat cu balegă de cal, apoi văruți de mâna femeilor din curte. Mulți ani nu mai trecuse prin  sat până în urmă cu câteva săptămâni. Fusese într-o delegație, la întoarcere, vorbise cu șoferul, să facă un ocol de 5 km, să-și mai vadă satul natal. A oprit la cârciumă, doar că nu mai era cârciuma de pe vremuri cu dușumea pe jos și miros de motorină, acum se construise un complex comercial. Era format din Alimentară, Bufet și Industriale, găseai în sat tot ce voiai. A intrat în bufet, aici erau mese noi  cu blatul din lemn, iar picioarele erau din fier, la fel și scaunele. Intrarea lui nu a mai surprins pe nimeni, semn că oamenii din sat se  obișnuiseră cu îmbrăcămintea orășenească. La salutul lui,toți  au răspuns bucuroși, pe fețele lor începuse să se vadă mulțumirea, erau curat îmbrăcați și destul de veseli, asta însemna că, începuseră să o ducă bine. A cumpărat de la bar o sticlă cu bere și s-a așezat la o masă, imediat oamenii au făcut cerc în jurul lui. Au discutat despre vreme și vremuri. Toți în cor spuneau că o duc bine. La CAP (se schimbase denumirea, nu mai era GAC și GAS, de acum erau Cooperativa Agricolă de Producție, CAP și Intreprinderea Agricolă de Stat, IAS) spuneau ei, lucrurile merg bine. Mulți plecaseră la oraș la muncă, mai ales tineretul făcuse școala profesională, acum lucrau pe bani frumoși. Casele se schimbaseră, erau construcții noi din cărămidă, învelite cu tablă galvanizată, câțiva, mai îndrăzneți, chiar își făcuseră baie.      Oamenii nu aveau mari pretenții spirituale, veneau obosiți de la câmp, până mâncau și potoleau animalele din curte se înnopta, așa că se uitau puțin la televizor, apoi adormeau. Televizor aveau toți, era și pe post de mobilă. Pe el, gospodinele puneau un milieu lucrat de mâna lor, iar peste el un pește din sticlă. Nu-i interesa politica, știau un lucru, nu vorbești, nu pățești nimic rău. Pe Ceaușescu îl vedeau ca pe un izbăvitor, singurul lucru pe care il reproșau era decretul prin care se interziceau avorturile. Pe de altă parte cei mai bătrâni îl bravurau :” e bine, de ce să faci păcat omorând ființele formate, noi am fost acasă 9 frați, mama ne-a făcut pe toți, a zis că:” dacă Dumnezeu ne-a dat, nu poate ea să omoare”.


    Aici lucrurile nu erau chiar bune, multe femei își găsiseră sfârșitul în urma unor avorturi provocate empiric. Altele intraseră în pușcărie împreună cu cei care provocaseră avortul. Aceste lucruri erau motive de ură față de Ceaușescu. Altfel, pentru poporul de rând marile manifestații și adeziuni la adresa liderului PCR , erau fără însemnătate și tratate ca atare. Pentru acești țărani, mulți dintre ei muritori de foame până în colectivizare, situația de acum era una de fericire și mulțumire. Copiii învățau în școli profesionale pe cheltuiala statului, după terminarea școlii și angajarea în întreprinderile care îi susținuseră pe timpul școlarizării, se înscriau la seral pentru a urma liceul. Cine voia să învețe direct la liceu, cheltuielile erau mici, eventual un abonament pe autobuz sau plata în cămine pentru elevi.
Nu visaseră ei la asemenea avantaje. Povestea Nicu al Stani din Deal cum a ajuns la spital din cauza unei apendicite. A fost bine tratat, nu l-a costat nimic. Singurul lucru care încă îi mai răsună în urechi, e glasul femeii de serviciu strigând : ”mergi pe lângă perete”, pentru a nu face urme pe unde ea spălase. Este adevărat că surorile medicale și doctorii se purtau rece cu pacienții, dar corect.
     Unul dintre meseni l-a întrebat:
”Ioane, ce faci cu casa ? A ta e cea mai veche de pe uliță. Nu e tocmai în stare bună, ar trebui să mai treci pe acasă. Se spune că, o casă când nu-și vede mult timp stăpânii se consideră părăsită, atunci se deprimă și se autodistruge.” Pentru Ion a fost ca un duș rece remarca fostului coleg de școală. Se rupsese de tot de casă. Va trebui să ia o hotărâre. Când va ajunge acasă va sta de vorbă cu toți ai casei.
Plecase de la bufet după ce își luase la revedere de la toți cei prezenți în local. Nu a trecut pe la casa din sat, parcă îi era teamă de ceea ce va găsi acolo. Acum și-a amintit de consiliul familial pe care nu îl convocase. În cel mai scurt timp trebuie să facă ceva.
Îl va chema pe Florin cu nevasta, pe Sanda cu soțul, Costel e militar, iar Gicu ocupat cu sportul lui (era în clubul sportiv al orașului, făcea atletism), nu-l interesa casa. Se hotărî ca duminica următoare la prânz să-i cheme pe toți. Bineânțeles nu va lipsi inginerul Popescu și soția, copiii lui se căsătoriseră demult și erau plecați din localitate.
Stana s-a apropiat de el, l-a cuprins cu brațele pe după umăr, la sărutat pe frunte, apoi s-a așezat lângă el.  Era la fel de frumoasă, poate șoldurile se rotunjiseră mai mult, în schimb era elegantă și întodeauna pusă la punct. La serviciu era respectată, reușise să termine liceul la ”fără frecvență”, iar acum era șef  birou administrativ.
-Femeie, duminică să-i aduni pe toți,facem un grătar, să nu-i uiți pe Popești.
-Nu-i uit, ei sunt rudele noastre, nu ei au cununat pe Florin și pe Sanda? Dar ce s-a întâmplat?
-Trebuie să luăm o hotărâre în privința casei de la țară. Cred că nu mai este în stare bună, a trecut ceva vreme, de când nu am mai mers pe acolo.
-Îi voi aduna, știi că îmi place să-i văd pe toți . Hai să o chem și pe Zoie, știi ce se bucură când este cu noi, s-a săturat de singurătate. Băiatul ei e coleg cu Gicu nostru, nu prea stă pe acasă.
-Invit-o și pe ea
Duminică pe la ora 11 grătarul era plin cu jar, Ion tocmai pusese niște fleici și ceva cotlete de porc, pe care întâi le ținuse într-un baiț format din vin, usturoi și cimbru, pe jar. Mirosul cărnii ce sfârâia pe grătar ajunsese până departe. Oamenii care treceau pe stradă se uitau cu poftă în curtea lui Ion. Sub dud mai dusese o masă, iar în completarea băncilor Stana scosese scaunele din casa mare. Ion era aplecat peste grătar și întorcea carnea când a auzit:
-Sărut mâna tată, am sosit, Sanda, zveltă, elegantă și frumoasă, de mână cu soțul ei Cătălin s-a apropiat de Ion și la sărutat pe amândoi obrajii.
-Să trăiești meștere! Cătălin a întins mâna lui Ion, acesta i-a prins-o, la privit în ochi, apoi i-a zis:
-Te-am rugat de atâtea ori, să nu-mi mai spui așa.
-Bine meștere, adică tată, Cătălină îi strânse mâna cu putere socrului său, se mira cum de putea să fie un om atât de bun acasă, față de omul exigent de la serviciu.
-Hai la masă, sunt gata și fripturile îndată.
În timp ce Cătălin se îndrepta spre masa de sub dud, pe portiță intra inginerul Popescu cu soția și Zoie.
-Gata fripturile Ioane? Hai că sunt mort de foame, strigă vesel Inginerul la grataragiul de ocazie.
-Gata, gata. Hai fetelor, puneți pe masă, că au sosit musafirii. Stana și Sanda, îmbrăcate elegant au adus păhăruțe pentru țuică și într-o ploscă din lemn, artizanală, au adus țuica.
-Stană, te rog adu-mi ceștile tale cele de demult, din acelea îmi place să beau, Tavi zâmbind, îi adresă rugămintea gazdei.-
-Imediat, te rog să mă ierți, am uitat că la tine, țuica alunecă mai bine pe gât, dacă este din ceașcă de pământ.
Sanda îmbrăcată într-o bluză roz cu volănașe și descheiată la primii doi nasturi lăsa să se vadă un piept luminos de femeie tânără, iar sub bluză, în sutienul prea strâns, sânii tineri săltau la fiecare respirație a ei. Fusta mult prea scurtă, scotea în relief un picior drept cu pulpe rotunde.
-Măi fată nu au avut material mai mult, de ți-a ieșit rochia așa de scurtă? Observația lui Ion suna cam așa:”vedeți ce fată frumoasă am”.
-Lasă Ioane fata, toate femeile au sărit cu gura pe el.
-Bine nu mai zic nimic, de altfel e măritată, să o certe Cătălin dacă are ceva de comentat.
-Nu tată, mie așa îmi place, când merg pe stradă, sunt mândru să văd, cum bărbații întorc capul după ea.
-Hai să bem, noroc și bine ați venit!
-Noroc bine v-am găsit. După urările de rigoare, Tavi începe discuția despre politică.
-Ai văzut Ioane, ce avânt și-a luat Ceaușescu, după  poziția avută atunci în *68? Americanii ne caută ca bigoții pe Maglavit, Nixon în România vizită de câteva zile. Ceaușescu i-a întors vizita. Asta ca să vorbim doar despre americani. Mulți bătrâni dintre liberali și țărăniști, cunosc câțiva dintre ei, au crezut că Președintele Nixon vine să-l tragă de urechi pe Ceaușescu și să-i atragă atenția cu drepturile omului, să dea liber la reînființarea partidelor istorice. Nici măcar un cuvânt din toate acestea nu au fost spuse. Nixon, chiar a mulțumit pentru eforturile depuse de partea română, începând cu 1966, pentru încetarea războiului din Vietnam și pentru restabilirea relațiilor dintre China și SUA. Apoi Ceaușescu a mers în SUA, unde a fost primit cu cele mai înalte onoruri militare. A avut întrevederi la Casa Albă cu Președintele Nixon.  Nici Franța nu s-a lăsat mai prejos , Georges Pompidou la invitat într-o vizită oficială, Ceaușescu a fost primit la fel cu onoruri militare.
Ioane îți mai amintești acum trei ani, în *71 când a făcut vizita din China și Coreea de Nord? De acolo a venit schimbat și cu gust de grandoare. Ai văzut că, la manifestațiile de 1Mai și 23 August numai tabloul lui e purtat, mai nou a apărut și al Elenei. Omagiile la adresa lui nu mai contenesc. Cultul personalității, pe care el l-a condamnat la Dej, acum este din ce în ce mai prezent. Știi când mi-a plăcut cel mai mult ? În martie anul ăsta (1974) când l-a făcut Președintele RSR, a fost un moment ridicol atunci când Ștefan Voitec i-a înmânat acel sceptru, ca semn distinctiv al puterii. Penibil, sceptru este semnul de putere al regalității, sau ne-a transmis nouă ceva?
-Poți spune ce vrei, eu sunt mulțumit, m-a scos din mizerie, nici nu simt acel jug, de care se plâng ăștia, pe la emisiunile  interzise la noi, dar ascultate de toți.
Am intrat în multe case, știi ce mi se pare minunat? În toate  unde am fost, au început să apară cărți. Lumea citește și asta e bine, o spun eu, care nu citisem nici măcar ”Punguța cu doi bani” până aproape de 40 de ani. Acum sunt mândru de cărțile mele.
De fapt v-am chemat cu un anume scop, să vă cer un sfat în legătură cu casa de la țară. O pot vinde, o pot repara, apoi să o vând, sau o pot renova, păstrând toate motivele vechi, să merg acasă ori de câte ori simt nevoia de relaxare.
-Sunt cel mai bătrân dintre voi, Tavi privea mucalit spre convivi lui, eu îți dau o mână de ajutor să punem casa pe picioare, apoi ori de câte ori simțim nevoia de aer curat, mergem acolo. Ce părere ai?
-Să întreb și pe Sanda, dar Florin unde este?
-A plecat urgent la soacră-sa, nu știu ce treburi  are acolo, mi-a lăsat mie vorbă, să vă spun. Sunt de părere, spuse Sanda, să o păstrăm, acolo ne-am născut, stăm aici în oraș, dar rădăcina noastră e acolo. Nu o vindem, dar vom munci toți, să o facem ca și nouă.
-Atunci ne-am înțeles, vom lucra toți, Zoie mergi și tu?
-Sigur că da, nu mă pricep la zidărie, dar știu să dau cu var și să fac mâncare.
-Acum, după ce am făcut politică și am rezolvat problema, pentru care ne-am întâlnit, să mâncăm, mai pune femeie țuică,  să ne bucurăm de viața asta frumoasă!

             Cap. VII. Cutremurul din 1977.


Ion privea, cu gândul dus departe, la inginerul Popescu. Nu vedea bărbatul cu părul alb, ușor ridat din fața lui, vedea inginerul din urmă cu șaisprezece ani. Încă tânăr, viguros, gata să se ia la trântă cu greutățile șantierului. Nu voia să recunoască pentru ce stăteau sub dudul din mica lui curte, nu voia să recunoască trecerea timpului, zborul lui nemilos prin viețile oamenilor. Timpul, acest sculptor în fizionomia noastră, tic-tac auzim, de fiecare dată este un alt tic-tac, niciodată nu va mai reveni primul, tic-tac, tic-tac, vremea trece, mâine va fi o altă zi, apoi o alta și tot așa. Un copil se naște, alt copil a ajuns matur, altul bătrân, iar altul moare. Timpul, această roată care merge doar înainte, nu iartă.
    Se uită la Tavi, dintr-o dată îmbătrânise, vestea scoaterii la pensie l-a luat prin surprindere. Știa că va trebui să treacă la odihnă, sau pe linie moartă cum spunea el, nu făcuse calcule în acest sens, era prins acolo în viața șantierului. Venise la serviciu ca în toate zilele, în birou pe lângă maiștrii și inginerii cunoscuți mai era un bărbat necunoscut. Avea cam patruzeci de ani, înalt, uscățiv, blond cu ochii de un albastru spălăcit. A vrut să înceapă ședința de lucru, așa cum făcuse în ultimii douăzeci de ani, în acel moment s-a auzit o frână de mașină. Inginerul Popescu a ridicat ochii din hârtia în care schițase programul de lucru și s-a uitat spre ușa care s-a deschis. În birou a intrat directorul general al întreprinderii, Pacoste Gheorghe, împreună cu șeful serviciului personal și organizarea muncii, Vâlvoi Andrei, ultimul intrat a fost secretarul de partid, Rădoi Ion.  Directorul, împreună cu ceilalți, au salutat, apoi au dat mâna cu șeful de șantier, iar spre ceilalți au fluturat mâna.
-Tovarășe Popescu, astăzi nu dați dumneavoastră programul
-De ce tovarășe director, inginerul era aproape iritat, nu înțelegea ce se întâmplă.
-Tovarășe inginer, astăzi când împliniți vârsta de șaizeci de ani, prin grija partidului și a statului nostru sunteți scos la pensie. Ați avut o activitate prestigioasă, ați îndeplinit și depășit sarcinile trasate de partid, personal de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al PCR, Președintele RSR. Instantaneu, cei prezenți, s-au ridicat în picioare și au aplaudat, câțiva mai obedienți au început să scandeze : ”Ceaușescu PCR”, s-au potolit repede, nu au fost încurajați să continue. Din acest moment vă rog să predați șantierul tovarășului inginer Rotaru Petre, domnia sa este trimis din Minister, la recomandarea partidului. Vă mulțumesc pentru întreaga activitate depusă în slujba Țării și sub îndrumarea nemijlocită a partidului, al cărui fiu de încredere v-ați dovedit a fi. Mașina mea rămâne aici, după terminarea predării șantierului vă va conduce acasă. La lichidare veți primi o primă substanțială, oferită de centrală la propunerea partidului și a mea personal. Directorul a strâns mâna inginerului Popescu, apoi a urmat secretarul de partid și șeful de la personal. La ieșirea pe ușă, s-a întors spre cei doi ingineri și a spus:
-Tovarășe Popescu, nu uita să-i vorbești noului șef de șantier de maistrul principal Irimia, să-l țină aproape și să colaboreze amândoi. Vă salut.
-Să trăiți! s-a auzit un cor de voci.
Predarea șantierului s-a făcut fără probleme, inginerul Popescu era ordonat până la pedanterie. Zoie a adus toate documentele, inclusiv planurile de construcție. Inginerul Rotaru, un tip scorțos, cu pretenții de specialist, doar venea din minister, a privit documentele, pe care Tavi Popescu i le prezenta, cu un aer de plictis și suficiență, totul i se părea o corvoadă.
- Tovarășe inginer, am văzut multe din astea în viața mea, nu vă ascund că am fost șef de promoție când am terminat facultatea, vocea lui Rotaru era puțin gâtuită de îngâmfare, se considera prea mare, prea important pentru munca de șef de șantier. Nu l-au trimis,  cel puțin, pe post de director, funcția de șef de șantier i se părea umilitoare pentru el, șef de promoție și cadru universitar, este drept că a funcționat ca Asistent, va trage ceva sfori și va pleca din noroaiele astea. De la pantofii de lac pe care îi purta la serviciu, când era la minister, acum va merge cu cisme de  cauciuc. Îl umilea noua ipostază și pentru ce? Pentru-n fund de femeie, e drept, era cea mai frumoasă, dar trebuia să se abțină. Își amintea că, atunci când a fost numit la minister după terminarea facultății, a fost nevoit să se culce cu femeia de le repartizări, cineva îi pusese bețe în roate, blocase postul de referent pe care urma să-l ocupe. Atunci tovarășa, care avea niște relații acolo sus, i-a cerut o noapte de dragoste, pentru deblocarea postului. Cum își dorea foarte mult să-și privească colegii de ”sus”, a acceptat, nu l-a interesat că femeia avea peste 50 de ani și nici faptul că era destul de urâtă, de fapt era o femeie -bărbat. Iată, acum după 17 ani de lucrat în minister, o femeie, alta decât aceea care îl urcase, îl coborâse în ”producție”, în mocirla șantierului. Regreta aventura, el care sufla și în iaurt, a crezut, că îl poate umili pe directorul general, frumoasa lui amantă de- o noapte, era de ani iubita bătrânului director. S-a aflat despre aventura lui. Directorul l-a chemat în luxosul lui birou, aflat la etajul trei al clădirii. Zâmbetul de satisfacție de pe buzele directorului nu prevestea nimic bun. Tovarășe Rotaru, sunteți un tânăr destoinic, foarte apreciat în minister, a venit timpul să pui umărul direct la construirea noilor uzine, fabrici, dar mai ales locuințe. Partidul se bazează pe forța dumitale creatoare, pe cunoștințele dumitale acumulate în anii de studii, dar și în specializările pe care l-ai urmat în URSS și în SUA, parcă acum o lună te-ai întors din America? Se pensionează un foarte bun șef de șantier, avem nevoie de dumneata acolo, pentru a pune în practică, tot ce ai învățat. Știi bine că în urma cutremurului din 4 martie anul acesta, multe unități economice au suferit avarii serioase, blocurile de locuințe, multe, s-au prăbușit, făcând sute de victime, trebuie să refacem totul cu foarte mare simț de răspundere. Uite, am aici o scrisoare din partea biroului organizației noastre de partid, prin care ești sfătuit, să accepți postul și să ai un comportament exemplar. Sarcinile trasate pe linie de partid, să fie farul tău călăuzitor. Dăm voie, să-ți strâng mâna și să-ți urez succes în noul dumitale loc de muncă. A ieșit din biroul directoului, contrariat de stăpânirea de sine a șefului său. În anticameră s-a întâlnit cu femeia care, îl trimitea la dracu în praznic, a vrut să spună ceva, dar ea la concediat cu un surâs pal și o fluturare de mână în semn de adio.
-Ați lucrat mulți ani pe șantier până să ajungeți în minister?
-Nu, nici o oră, ca șef de promoție am fost luat direct în minister. Am predat și la facultate câțiva ani, apoi mi s-a părut obositor și am rămas doar cu funcția de la minister. Am venit din postul de șef serviciu. De fapt lucrurile sunt mult mai simple, am călcat pe coadă pe cineva și astfel am ajuns aici pe șantier.
-Tovarășe Rotaru, vă dau un sfat, eu am încheiat socotelile cu șantierul, sfătuiți-vă cu maiștrii, dar mai ales cu maistrul Irimia Ion. E bun meseriaș.
-Bine tovarășe inginer, nu vă mai rețin. Popescu a străns mâna inginerului Rotaru apoi a părăsit biroul. Nu s-a urcat în mașină, a făcut un tur al șantierului, a dat mâna cu toți muncitorii, băieții lui cum îi plăcea să spună, pentru  fiecare a avut un cuvânt de îmbărbătare.
Cu lacrimi în ochi s-a urcat în mașină, abia acum a înțeles că el este un bătrân pensionar, că șantierul pe care lucrase atâta amar de vreme, nu va mai exista în ocupația lui cotidiană.
-Ioane, unde te gândești, e moment de sărbătoare. Tavi al meu, astăzi împlinește 60 de ani, a vrut să-l sărbătorim aici la tine. Am pregătit cu Stana de toate, iar Sanda a adus un tort frumos, așteptăm să vină copiii tăi, care sunt și ai mei. Florin a tras lumină aici, să petrecem până dimineață.
-Măi băiete, mare noroc am avut, că au rămas construcțiile în picioare, chiar și cele care nu erau terminate de consolidat. Mare cutremur, am fost săptămâna trecută în București, încă se vede dezastrul care s-a produs atunci în martie. Se spune, cifrele sunt contradictorii, dar diferențele nu sunt mari, că la nivelul întregii Țări s-au înregistrat 1570 de morți, 11.300 de răniți și circa 35.000 de locuințe distruse. Se lucrează la foc continuu, militarii sunt mobilizați pentru dărâmarea ruinelor și eliberarea terenului, în vederea începerii altor construcții de locuințe. Pe locurile debarasate de urmele dezastrului, s-au înființat șantiere pentru începerea construcțiilor de blocuri.  Înțelesem că fusese o propunere de sistare a lucrărilor la șantierele industriale, toate forțele să treacă pe construcții civile. Nu a fost de acord Ceaușescu, a spus că : ”dacă nu construim fabrici și uzine, nu avem nevoie nici de blocuri de locuințe”. De altfel, bucureștenii povestec că Nicolae Ceaușescu a făcut foarte multe vizite de lucru acolo unde dezastrul a fost mai mare, insistând să fie căutați supraviețuitorii chiar și atunci când cred că nu mai sunt șanse, pentru asta pompierilor și celor de la Crucea Roșie li s-au adus câini special dresați. Noi am fost protejați aici mai spre munte. Zimnicea a fost rasă de pe suprafața pământului, mulți oameni morți, iar construcțiile distruse. Îți mai amintești acea seară, eram la poartă aici la tine, tocmai plecam, ca de obicei după ce ne strângeam mâna de noapte bună, atunci ne aducem aminte tot ce aveam să ne spunem. Așa a fost și atunci, vorbeam în portiță, era o seară plăcută, liniștită, nu adia nicio pală de vânt, prea multă liniște. Te-am întrebat, dacă nu intri în casă, să vezi filmul la televizor, mi-ai răspuns că nu îți place, că e bulgăresc, îmi amintesc și numele filmului ”Dulce și amar”. Tot discutând, portița a început să se miște puternic, ne-am uitat unul la altul, suspectându-ne reciproc că mișcăm poarta, apoi am realizat ce se întâmplă, am strigat în cor: cutremur, apoi am rupt-o la fugă către casă. Îmi era teamă pentru Sofia, era singură, nu voiam să se sperie.
-Îmi amintesc perfect acel moment, nici nu am cum să-l uit vreodată, când am ajuns în dreptul ușii, Stana ieșea cu Gicu afară. Stana era destul de speriată, Gicu, inițial nu realizase ce se întâmplă, abia după ce a strigat mamă-sa, că e cutremur,  s-a speriat. După ce s-a liniștit, am intrat în casă, ne-am îmbrăcat și am așteptat afară eventualele replici. Curent nu aveam, telefoanele nu funcționau. Eram neliniștit, nu știam nimic de Florin, Sanda și Costel. Abia după două ore au ajuns la mine. Florin a trecut cu mașina și a luat-o pe Sanda cu familia, au venit claie peste grămadă . Costel avea nevasta lăuză, a refuzat, să plece de acasă. Noi nu am pățit nimic atunci, au fost bibelouri sparte, televizorul, mărunțișuri. Nici în oraș nu au fost stricăciuni mari, câteva clădiri care trebuiau demolate mai demult, acum erau la pământ, nu se înregistraseră răniți, doar lumea speriată. Tavi, îți amintești? Întâi a fost un vuiet, apoi câini au început să latre, nu am dat importanță, deși ar fi trebuit să știm, așa a fost și în *40 când cu cutremurul ăl mare. Doamne, ce mai lătrau câinii, caii băteau podelele cu copitele, găinile cotcodăceau pe cracă, porcii grohăiau în coteț, toate astea dimineața de mult, era ora 3 și jumătate, nici atunci nu am înțeles de ce, eram un puștan.
-Ioane, am văzut în București o mobilizare exemplară a tuturor forțelor care pot ajuta la debarasarea locurilor unde a fost dezastrul. Muncitori, militari, studenți, elevi de liceu, toți cu lopețile în mâini încărca mașinile cu resturile din clădirile dărâmate. Ceaușescu merge în fiecare zi, să controleze cum se desfășoară acțiunile  Mă uitam la acele ruine, atunci gândul mi-a zburat la cei prinși sub dărâmături. Alex. Bocăneț, regizor, Doina Badea, cântăreață, Toma Caragiu, actor, asta numai o parte dintre cei care și-au pierdut viață prinși sub dărâmăturile provocate de furia pământului.
-Astăzi este o zi mare pentru tine prietene Tavi.
-Nu, să nu mai spui asta niciodată, inginerul l-a oprit aproape brutal pe Ion, astăzi este ziua în care încep să mor câte puțin în interiorul meu. Nu mai sunt de nici un folos, ba da, am să plimb copilul lui Costel. Merg cu el în parc, îi fac jucării, cu scutecele o să fie mai greu, dar mă înțeleg eu cu el.
-De fată mai știi ceva? Întrebarea a picat ca un bolovan în capul lui Tavi.
-Este în Baia Mare, e măritată cu un ungur, au un copil, a trecut la catolici, spune că nu are timp să vină la mine, sunt bine primit la ei. Doar să nu mă supăr că în casă se vorbește ungurește, Atilla, așa îl cheamă pe soțul ei,este din Sfântul Gheorghe, a făcut facultatea în secția maghiară a Universității din Cluj și refuză să vorbească românește. Fiică-mea îi dă dreptate, de altfel crede că românii au făcut o nedreptate Ungariei. Gata, nu mai vorbesc despre ea, nu mai este fiica mea. A tăcut, simțea o mare durere în suflet. Unicul lui copil să se comporte așa, nu ar fi crezut niciodată. Părea mai îmbătrânit, dintr-o dată se gârbovise, comportamentul fiicei îl rodea pe interior, era ca un coșmar din care nu putea să iasă.
-Stana, te rog să aduci o țuică, unor domni care deapănă amintiri.
-Imediat, s-a auzit glasul Stanei care trebăluia cu Sanda prin bucătărie.
Sanda a venit cu o tavă, pe care se aflau ceștile cele de demult și o cană din porțelan plină cu țuică. A pus ceștile pe masă, erau cești și pentru ceilalți musafiri, care urmau să sosească, apoi cana cu țuică. S-a apropiat de Tavi și la pupat pe amândoi obrajii:
-Sărut mâna, să ne trăiești nașule, la mulți ani, să fii sănătos! Două lacrimi de bucurie au picurat din ochii bărbatului.
-Mulțumesc fină, Ioane, am pierdut o fată, dar am câștigat alta, pe Sanda, această floare crescută în grădina ta.
-Veniți la masă copii, pe poartă tocmai intrase Florin cu nevasta și copiii, doi îngerași, o fetiță de doi ani și un băiețel de un an care era în brațele tatălui și Cătălin soțul Sandei, fetița lor de un an și jumătate dormea în casă.
-Sărut mâna nașule, ziseră toți trei în cor, apoi îl sărutară pe rând, urându-i la mulți ani și sănătate. Tavi, emoționat, cu lacrimi în ochi, i-a sărutat la rândul lui, mulțumindu-le pentru urări. Mărioara și copiii au plecat în casă în timp ce bărbații au luat loc alături de Ion și Tavi.
-Florine, Costel ce face, nu vine?
-Ba da tată, Steluța îmbrăca fetița, când am trecut pe la ei. Vor veni cu mașina lor.
-Nașule, până când mai lucrezi?
-Gata Florine, nu ți-a spus Cătălin, de astăzi sunt pensionar. De dimineață  a venit directorul și în trei cuvinte mi-a făcut vânt de la serviciu. Acum sunt liber, nu mă mai trezesc dimineața la prima oră...
-Ba ai să te trezești să-mi faci mie cafeaua, se auzi glasul Sofiei care se apropia de masă cu un platou de gustări. Eu sunt tânără, abia la anul fac vârsta de pensionare.
-Sărut mâna nașule, sărut mâna tată, Costel și Clara au sărut pe nașul Tavi, nașul i-a sărutat pe ei, apoi a luat copilul din brațele mamei și l-a ridicat ca pe un trofeu. Vedeți copilul, el va fi ocupația mea de acum încolo.
-De ce numai de-al lui Costel să ai grijă, de ai noștri de ce nu poți avea?
-Bine mă, să îi aduceți pe toți la mine, zise râzând Tavi.
-Lasă nașule, îi ducem la creșă, dar e de notat, când duminica vom avea treabă, veți fi dădacă pentru bebeluși.
-Nașule, faci parte din familia noastră, ai fost ca un tată pentru noi, ce spun eu că ai fost, ești ca un tată. Îți dorim multă sănătate și să ne întâlnim câte zile vom avea, sub dudul acesta. Florin era emoționat, cuvintele izvorâse din sufletul lui, îl iubea sincer pe inginer, cum îi spuneau ei odinioară. Pentru o clipă s-a așternut liniștea. Tavi a sesizat stinghereala celor de la masă
-Ioane, umple ceștile cu țuică, să beau cu acești tineri, mă, voi sunteți mândria mea, toți, să rămâneți așa ca acum, cinstiți și drepți, să nu vă plecați, să avansați prin propria muncă. Odată dacă pupați mâna cuiva, așa veți rămâne toată viața, niște lingăi. Luați exemplu tatălui vostru, când a venit prima dată pe șantier, abia știa, să scrie și să citească. Când a semnat cererea de angajare, am văzut, ce frumos s-a semnat, de atunci, din acea clipă m-am hotărât să-l ajut, dacă se dovedea, a fi un om cinstit. Nu l-am favorizat, l-am îndrumat doar. Eu am fost precum olarul care găsește lutul bun, îl poate modela cum vrea fără să aibă fisuri. Așa a fost pentru mine Ion Irimia, tatăl vostru. Într-un fel am fost și egoist, l-am pregătit, să-l am de ajutor mai târziu, și l-am avut. Mulțumesc meștere Ion Irimia, dragul meu prieten. Din ochi s-au prelins câteva lacrimi, pe obrazul proaspăt ras, unindu-se sub bărbie. Tavi era emoționat. Se gândea că de la masă lipsea fiica lui cu copilul și chiar ginerele, îi era teamă, de singurătatea ce avea, să se instaleze de a doua zi.
-Prietene, să mulțumim Domnului că ești sănătos, împreună mai avem multe de făcut, ești părintele spiritual al acestor copii, să-i înveți și pe ei, cum mai învățat pe mine. La mulți ani tovarășe inginer, la mulți ani prietene, la mulți ani Tavi Popescu. Hai să mai bem o țuică și să ne ocupăm de platoul, adus de Sofia.

              Cap. XVIII. Fuga lui Ion Mihai Pacepa.


  Greu s-a obișnuit  Ion cu noul inginer. Petre Rotaru era un tip scorțos, plin de el, arogant, distant și rece în relația cu oamenii. Nu ieșea din birou decât în cazuri excepționale. Dimineața programul de lucru
cu maiștrii și inginerii îl prelucra afară, în fața biroului. Pe motiv că biroul este mic, ei sunt transpirați și în urma lor, rămâne un miros urât. Dintre toți, pe Ion nu-l suporta deloc, la un moment dat i-a cerut, să plece de pe șantier.
-Ioane am relații, te pot muta pe alte șantiere, vei câștiga mai mult decât aici.
-Plec, dar îmi iau toți oamenii cu mine.
-Nu mă, pleci singur, te fac eu să-ți iei câmpii, eu care am fost șef de promoție la facultate, care am lucrat în minister, să mă împiedic de un țăran? Nu te mai suport, îmi faci observație de fiecare dată, când îmi spun părerea de specialist
-Tovarășe inginer, șantierul a avut întodeauna de câștigat, atunci când teoria dvs. s-a îmbinat cu practica mea. Trebuie să recunoașteți, nu ați simțit noroiul șantierului sub tălpi. Nu ați avut emoții când am construit castele de apă, sau acele coșuri de 200 de metri înălțime. Acolo sus, ai impresia că se mișcă, că nu este bine construit, că va pica împreună cu noi, cei care eram acolo în vârf, să recepționăm lucrarea. Dumneavoastră puteți, face calculele de rezistență, dar acolo lucrurile sunt mai nuanțate, mai trebuie și improvizat, sigur improvizația nu trebuie să afecteze structura.
- De ce doar tu vorbești, ceilalți nu spun nimic, înseamnă că eu am dreptate, iar tu mă îmbrobodești.
-Ceilalți se plâng la mine, în calitatea mea de maistru principal, dar și pentru că eu am fost portavocea lor și pe vremea celuilalt șef.
-Irimia, te anunț că, vei fi pus în discuția organizației de partid, pentru încercarea de a-mi submina autoritatea.
-Tovarășe inginer, haideți să facem pace.
-Ai început să te temi, au început să tremure izmenele pe tine, când ai auzit că te pun în discuția organizației.
-M-ați înțeles greșit, nu pentru mine îmi este teamă, ci pentru dumneavoastră. Ce părere vor avea ceilalți membrii de partid, când vor auzi că după un an de zile, nu ați reușit să vă integrați, să vă stăpâniți oamenii, asta înseamnă, că dumneavoastră vă lipsește cultura politică elementară, aceea de a vorbi cu omul, de a înțelege ce vrea acel om, de ce este nemulțumit. Dumneavoastră vă duceți, o frustare personală,  să v-o rezolve partidul? Se va constata, că nu sunteți pregătit politic, să conduceți un șantier cu câteva sute de oameni. Ați avea numai de pierdut. Dacă ați făcut raportul, mergeți și retrageți-l, dacă nu l-ați făcut, opriți-vă! Dacă totuși vreți, dați-i drumul, să tranșăm odată pentru todeauna divergența dintre noi.
-Irimia, te angajezi în fața mea, că nu mă vei mai contrazice niciodată în fața subalternilor?
-Dumneavoastră îmi cereți, să fac greșeli, nu vă mai contrazic cu o singură condiție. Programul nu-l vom mai primi verbal, fiecare șef de brigadă vă primi programul scris și cu datele tehnice necesare înscrise în el, toate sub semnătura dumneavoastră. În aceste condiții nu vă voi mai contrazice. Fiecare va urma întocmai indicațiile date de dumneavoastră, iar dacă se va ivi vreo defecțiune, mai stăm de vorbă atunci. Dacă acceptați așa, eu voi fi mut precum peștele.
-De ce îmi pui condiții?
-Pentru că oamenii au nevoie să dezbatem programul, pentru asta ne întâlnim dimineața, așa sunt obișnuiți, unde nu înțelegeau ceva, întrebau, primeau lămuriri, de la raportul de dimineață, fiecare pleca cu lecția învățată. Dumneavoastră tovarășe inginer, vreți să fiți un Dumnezeu, nu puteți, până și Dumnezeul adevărat are ajutoare. Dacă nu aveți nevoie de noi maiștrii și ceilalți ingineri, dați-ne afară și lucrați singur.
-Aș vrea ca această discuție să rămână între noi.
-Stați liniștit, nu va afla nimeni. Tovarășe inginer, chiar dacă ne disprețuiți, nu uitați un lucru, fără noi nu existați nici dumneavoastră.  Într-un gest, pe care, mai târziu Rotaru nu și-l va putea explica, s-a apropiat de Ion i-a strâns mîna și privindul în ochi i-a zis:
-Ioane, ești un om simplu, dar cu o inimă mare. Sper să facem treabă bună împreună. Apoi fiecare și-a văzut de treaba lui.
De atunci, inginerul Rotaru s-a sfătuit cu Irimia, în toate problemele grele care s-au ivit pe șantier.
-Stană, unde este Gicu?
-A ieșit în oraș, ce vrei, abia ce s-a liberat din armată, a plecat la prietena lui, Steluța, parcă așa-i spune.
-Dă-i un telefon lui Tavi să vină pe la noi. Am chef să beau o țuică. Când am plecat de la serviciu oamenii  au insistat să merg cu ei, am refuzat. Dacă mergeam, se simțeau obligați să plătească și pentru mine, iar mie nu-mi place. Cătălin, ginerele nostru, nici nu a vrut să audă de țuică, a întins pasul spre casă, îi este teamă de Sanda. Am auzit că îl cicăle rău, așa este?
-Treaba lor, nu-mi spune mie, toți spun că se înțeleg bine. Așa să fie. Am vorbit cu Sofia, Tavi e plecat spre noi, cică are ceva important să discute cu tine, nu a vrut să-mi spună prin telefon. Vine și ea mai târziu, are niște sarmale pe foc, când vor fi gata, ne aduce și nouă.
-Să trăiești Ioane, gata serviciu? Tavi era vesel, doar o umbră de îngrijorare, se observa, la o privire mai atentă.
-Gata, vreau să bem o țuică, ce vești mai ai? Tu ești cu radioul toată ziua, ăia de peste gârlă ce mai zic?
-E groasă, începu Tavi să vorbească aproape șotit, a fugit Ion Pacepa.
-Cine e ăsta?
-Un general de securitate, era consilierul personal al lui Ceaușescu pe probleme de securitate.  A avut funcția de adjunct la Departamentul de Informații Externe. Asta înseamnă că stia toate rețele de spionaj românești din întreaga lume, cu tot ce cuprindea, spioni,informatori, cârtițe, conserve. Se spune că, fuga lui Pacepa, ar fi provocat daune mai mari decât cutremurul de anul trecut.
-Când a fugit?
-Pe 28 iulie, anul ăsta, 1978.
-Acum câteva zile, am simțit eu un pic de agitație, dar mă gândeam că, pleacă Ceaușescu în  vizită prin Țară, atunci intră securitatea și miliția în consemn.
-A fugit în Germania și de acolo a fost preluat și dus în SUA. Urgent vor trebui retrași toți spionii, de pe unde îi avem, înființate alte rețele, alți informatori, muncă multă și foarte costisitoare.
-A declarat, că el vrea, să-l trădeze pe Ceaușescu, nu țara. A trădat Țara, nenorocitul, nu pe Ceaușescu. Dacă avea ceva cu Ceaușescu, de ce nu l-a împușcat. Un mare trădător, ăsta a zguduit Țara din temelii, orice stat are spioni pe teritoriul altor state, ăsta este jocul din todeauna. Acum trebuie o muncă laborioasă, să poți pune alte rețele pe picioare. Va trece timp până România va avea din nou, tot ce pierdem acum. Hai să vorbim despre noi, dă-i încolo, o vor scoate ei la capăt cumva. Unde este Gicu?
-După fete, e cam golănaș, a venit de-o săptămână acasă și nu zice să-și facă actele pentru angajare. Ion părea supărat pe comportamentul celui mic.
-Stau eu, de vorbă cu el, când vine. Cum te înțelegi cu Rotaru? Tavi a schimbat discuția spre ce îi era lui drag, șantierul.
-Bine, de acuma sper , să ne înțelegem foarte bine. Tu de unde știi, că au mai fost frecușuri între noi?
-M-am întânit într-o zi cu cu Panait, el mi-a spus, chiar mi-a zis, să vin într-o zi pe șantier, că ai probleme. Chiar de loc nu te înțelegi cu Rotaru?
-Au existat ceva probleme, chiar astăzi le-am tranșat. Sper să fie bine de aici în colo. Tavi, nu înțeleg un lucru: Ceaușescu a fost în vizită în SUA în aprilie, acum suntem în august. Cum dracu de la acele întâlniri prietenești cu Carter, acum dintr-o dată să-l primească cu flori pe un spion trădător român?
-E simplu, americanii nu se iubesc decât pe ei, se consideră cea mai mare putere a lumii, doar că, atunci când se uită în oglindă apare și URSS. Știi povestea cu ”Albă ca Zăpada”? Maștera se uita în oglindă și o întreba: ”oglindă, oglinjoară, cine e mai frumoasă în țară”, iar oglinda îi răspundea : ”ești foarte frumosă, dar Albă ca Zăpada te întrece”. Asta o rodea pe mama vitregă, de aceea a pândit momentul prielnic pentru a o omorî, pentru aceasta s-a folosit de un vânător. Așa și cu americanii, ar fi cei mai tari, dacă nu ar exista URSS. Pentru distrugerea, sau izolarea  sovieticilor, americanii încearcă orice breșă posibilă. După 1968, occidentalii au văzut în Ceaușescu posibilitatea creeri unei fisuri în blocul comunist, mai ales în piața comunistă, C.A.E.R. Prin aceasta loveau și în economia sovietică care avea ca principal schelet, tocmai CAER-ul. Totodată, unchiul Sam nu își dorește ca România să aibă o economie performantă, decât în măsura în care îi folosește lui. De aceea era bine, să cunoască toate informațiile secrete despre intenția lui Ceaușescu în politica  sa externă și dezvoltarea economică. Cunoscând planurile de dezvoltare pentru viitor ale României, puteau mult mai ușor să profite în viitor. Cine era cel mai informat om din structura statului român? Ion Mihai Pacepa, adjunct al Departamentului de Informații Externe, consilierul personal al lui Ceaușescu pe probleme de securitate. Adică, pe scurtătură, sfătuitorul de taină al Președintelui. Tocmai acest om a fugit, rețele de spionaj vor fi refăcute, dar va trebui să refacă și multe din intențiile de viitor, din planurile secrete, militare, de tehnică de luptă și de securitate națională. Este o lovitură puternică. Pe lângă lovitura de imagine, pe care o primește întreg blocul comunist, va fi și o lovitură economică și de politică externă. Posturile de radio ”Europa liberă”, ”Vocea Americii” sau ”Deutsche welle”, vor avea ce transmite. Fuga lui Pacepa va fi, ca o palmă dată nouă, comuniștilor. Occidentalii ne vor cânta prohodul, se va face multă tevatură pe această temă.
-Tată, vreau să-ți spun ceva.
-A, sărut mâna nașule, bine că ești aici, că te privește și pe dumneata, vestea ce o voi da.
-I-a zi prâzleo, Tavi îl iubea pe Gicu ca pe propriul său copil.
-Mă însor. Vreau să mergem la părinții fetei să logodim, am vorbit cu Steluța, urmează să vorbească cu ai ei și duminică cred că mergem la logodnă.
-Ce spui tu acolo? Din bucătărie s-a auzit vocea Stanei. Cine se însoară?
-Eu mamă, eu mă însor , o iubesc pe Steluța.
-Abia ai cunoscut-o .
-Vorbesc cu ea, de când am venit în prima permisie. Nici nu vreau să aud că nu mă lăsați. Nașule, uite aici, Gicu arăta la burtă, am niște fluturi nebuni, care zboară bezmetic, ori de câte ori mă gândesc la Steluța. Și cum la ea mă gândesc mereu, ăștia nu mai au odihnă. Nu dorm, abia mănânc, tânjesc după ea. Vreau să mă căsătoresc cu ea, vreau să fie a mea, acum și pentru toată viața. Mă voi angaja săptămâna viitoare, așa că voi avea cu ce să-mi întrețin familia. Imediat după cununie, voi înainta o cerere pentru locuință, viitorul socru este în comisia pentru repartizarea apartamentelor, așa că am o pilă.
-Nu este vorba de pilă, partidul are grijă de tinerii care își întemeiază o familie. Sună ca o lozincă, dar așa este. Uitați-vă câte blocuri au fost construite și câte sunt în stadiu de șantier.
-Bine Gicule, spuse Tavi, vom merge să logodim.
Ion privea la Gicu cu nedumerire, nu înțelegea când crescuse atâta de mare, dar cel mai mult îl frământa că va rămâne singur. Ceilalți trei copii erau deja la casele lor, aveau și ei copii la rândul lor. Acum va pleca și Gicu.
-Stană, tu auzi ce spune feciorul ăsta al tău?
-Aud și ce vrei să fac? Dacă o iubește, nu am să stau eu în calea fericirii lui. E băiat mare, a făcut armata, are serviciu, drum bun în viață!
În ziua stabilită, Ion, Stana, Tavi și Sofia îmbrăcați la patru ace, împreună cu Gicu care se simțea că are emoții au bătut la ușa familiei Georgescu, acolo unde se afla frumoasa Steluța.
Musafirii au fost poftiți în sufrageria destul de mare, a unui apartament confort unu ”sporit”. Pe lângă sufrageria spațioasă, avea două dormitoare, baie, toaletă de serviciu, bucătărie mare cu două debarale, toate erau decomandate, intrarea se făcea de pe un hol lung și larg. Balconul era lung cât ține sufrageria și un dormitor.
-Poftiți, luați loc, vine imediat și soțul, gazda, o femeie trupeșă la vreo 40 de ani, cu părul proaspăt vopsit castaniu și făcut ”permanent”, arăta ca o oaie creață. Mâinile, parcă prea lungi, nu le găsea locul, tot timpul le ștergea de șorțul de bucătărie pe care uitase să-l scoată când a auzit soneria. Avea o față plăcută, caldă, nu fusese frumoasă, avea ceva atrăgător, poate ochii negri neastâmpărați, poate buzele cărnoase și roșii de la natură, pe care din când în când le mușca, într-un tic pe care voia să-l ascundă, dar nu întodeauna reușea.
Musafirii au luat loc pe scaunele așezate în jurul mesei de 12 persoane, gazda a insistat ca Ion să ia loc în capul mesei, dându-i astfel importanța unui ”socru mare”. Pe ușă, aproape neobservat, a intrat și soțul gazdei, tatăl Steluței, un bărbat potrivit de statură, grăsuț, cu un pic de burtă, atât cât să-i confere un statut de om realizat. Avea o bonomie plăcută, ochii căprui blânzi, sprâncene șatene groase și frumos arcuite. Cum a intrat pe ușa sufrageriei a spus că vocea lui blândă:
-Bună seara, apoi după ce a luat loc pe scaunul din celălalt capăt al mesei a privit pe ceilalți și cu un zâmbet abia schițat, privindu-l în ochi pe Ion, a întrebat: de ce ați venit? Toți ochii s-au îndreptat spre Irimia.
-Feciorul meu, aici de față, mi-a spus că aveți o fiică, ce lui îi e dragă. Drept pentru care am venit, cu nașul băiatului, să vă cerem fata de noră.
-Care fată, noi avem două, Ileana care este cea mare și Steluța cea mică. Noi am vrea să mărităm pe Ileana, apoi va veni și rândul celei mici. Nicu Georgescu, mucalit, privea pe sub sprâncene să vadă reacția musafirilor. Ion a înțeles că asta este o tactică pentru a încerca seriozitatea cererii lor.
-Noi nu știm câte fete aveți, noi știm doar de Steluța, pe ea o vrem drept soție fiului și noră pentru noi. Ion vorbea serios, încerca să trateze întâlnirea cu toată seriozitatea și importanța momentului.
-Atunci să chem fata și să aflăm părerea ei. Florica, se adresă Nicu soției sale, spune fetei să vină până aici. Femeia s-a ridicat de la masă și după două minute a venit cu Steluța, o mândrețe de fată, nu semăna cu niciunul dintre părinți. Înaltă, cu părul blond, lung, prins în coamă, ochii albaștri, nas în vânt, gurița mică, cu buze fine, trupul cu un mijloc subțire și sânii potriviți, rotunzi, cu vârful obraznic care împingeau ca o suliță în bluza prea strânsă pe corpul ei. A intrat în cameră, l-a căutat din ochi pe Gicu, pentru o clipă privirile lor s-au întâlnit, a fost suficient pentru ea, să simtă dragostea pe care iubitul ei, i-o transmitea. Îmbărbătată de privirea lui a salutat pe părinți și nași, apoi a rămas în picioare lângă Florica.
-Steluța, uite, acești oameni au venit să te ceară drept soție pentru băiatul lor, Gicu. Ce ai de spus? Nicu s-a uitat cu drag la fată, în timp ce îi vorbea.
-Îl iubesc, a strigat din tot sufletul ei curat.
-Stai și tu cu noi la masă. Eu nu mai am ce spune, a vorbit fata. Acum ce pretenții aveți. Noi ne-am pregătit cu ce am putut  pentru fată. Ținând cont că se vor muta în casă nouă, le voi mobila casa cu tot ce trebuie.
-Noi vă cerem fata, nu vă cerem zestre. Tot ce le vom putea da, va fi un ajutor copiilor noștri. În timp ce Ion vorbea, Florica a făcut un semn femeilor și s-au retras în altă cameră. Bărbații rămași în cameră au discutat de organizarea nunții, unde ar fi localul cel mai bun, câtă băutură să cumpere și câtă carne.
-Astea sunt amănunte, spuse Tavi, le vom discuta mai târzu.
-Să bem o țuică și să închinăm pentru copiii noștri, să aibă o casnicie frumosa și trainică, să-i blagoslovească Dumnezeu cu copii. Noroc și sănătate!
-Ioane, să știi că are zestre fata, ne-a arătat cuscra și a promis că le cumpără și mobilă când se vor muta în casa lor. Florica se ținea de brațul bărbatului în timp ce se întorceau acasă.
-Tavi, Gicu unde este?
-Un șmecher, ne-a condus până la ușa de la intrarea în bloc, apoi a rupt-o la fugă pe scări, înapoi la iubita lui. Lasă să fie cu noroc. Știi ce mi-a spus cumătru Nicu, când am plecat?
-Nu știu
-Mi-a spus că are o singură fată, de fapt e singurul lui copil.
-Mare pișicher cuscrul ăsta al meu.

              Cap.XIX. Începutul sfârșitului I



    Trecuse 7 ani de la pensionarea lui Tavi Popescu, Ion era agitat, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele halatului, se plimba prin șantier. Era atent la fiecare mișcare a oamenilor.
-Meștere, s-a auzit un strigăt din spate, era Cătălin, ginerele lui care între timp ajunsese maistru, stai puțin să-ți spun ceva.
-Mă, ți-am zis, să nu mă mai strigi așa?
-Nu pot, aici suntem la serviciu. Trebuie să mă adresez ”oficial”.
-I-a zi Cătăline, ce s-a întâmplat?
-Nimic deosebit, Sanda și copiii au zis să treceți pe la noi, împreună cu mama.
-Azi e sâmbătă, știi că vine Tavi la noi, apoi tu uiți măi băiete, că astăzi e ultima mea zi de serviciu. De mâine sunt pensionar. Cât e ceasul?
-11 și 10 minute, da ce te grăbești?
-Nu mă, a trimis directorul Pacoste vorbă, ca la ora 12 să fim toți în biroul șefului, vine să îmi spună în mod oficial, că am terminat cu serviciul.
La ora 12 erau, toți maiștri și inginerii strânși în biroul inginerului Rotaru, șeful șantierului. Ion se uita la  cei prezenți, în afara lui Petre Rotaru care venise din minister, toți ceilalți crescuseră pe șantier. Cei doi ingineri, veniseră în urmă cu zece ani ca stagiari și nu mai plecaseră, acum erau adjuncții șefului de șantier. Maiștrii lucraseră ca ucenicii, apoi lucrători calificați iar erau oamenii cu multe responsabilități pe șantier. Odată cu plecarea lui, urma ca funcția de maistru principal, să fie desființată. Nu se mai justifica, acum erau destui ingineri care puteau prelua sarcinile maistrului principal. Ion, până să vină inginerii, fusese un timp adjunct al șefului de șantier. Așa erau timpurile, acum sunt cadre pregătite, școlite în universități serioase.
În sală pătrund și cei care erau afară la ”o țigară”, unul dintre ei zice:
-Gata, vine.
Ușa s-a deschis larg, pe ea a intrat inginerul Pacoste, mai gras, mai alb, mai bătrân. Urmat de secretarul de partid și de șeful de  personal, directorul s-a apropiat de birou, a moțăit din cap un fel de salut, apoi plictisit a luat cuvântul:
-Tovarășe Irimia a venit timpul, să-ți mulțumim pentru întreaga activitate în cadrul șantierului nostru. Nu a fost ușor, dar ați știut, cum să vă faceți treaba de așa natură, încât sarcinile pe care le-ați avut de îndeplinit, au fost duse la bun sfârșit conform cerințelor partidului, personal ale tovarășului Nicolae Ceaușescu. Vă felicit cu ocazia trecerii dumneavoastră în pensie și vă doresc mulți ani fericiți. Cei prezenți aplaudără. Ion era un om iubit de toți.
Întreprinderea îți face cadou un baston, să-l ai sprijin la bătrânețe. La lichidare este posibil să primești o primă, noi am făcut toate demersurile în acest sens, așteptăm ”telexul”, să vedem, dacă s-a aprobat. Pacoste s-a întors cu tot corpul spre stânga, acolo unde era Ion, a dat mâna cu el, apoi a ieșit pe ușă fără alte cuvinte. Secretarul de partid și șeful de la personal i-au strigat în fugă lui Ion, să aibă viață lungă și să se bucure de pensie, apoi au fugit după director. Rămași singuri, cei prezenți s-au uitat nedumeriți unul la altul. Rotaru, care păstrase legătura cu ministerul, i-a scos din nedumerire.
-Se pregătește mazilirea lui, i se impută, că nu a știut să facă economie la materiale. Căci și-a luat niște angajamente, iar acum nu le poate onora.
-Cum așa tovarășe inginer? Cătălin nu înțelegea, cum se putea face economie, dacă respectau indicațiile din proiect.
-Cătăline, primele rețetare care au fost făcute pentru beton, au fost cu risipă de ciment. La începutul anilor *70 aveam mult ciment, iar construcțiile nu erau așa de multe. În plus nu exportam. La indicațiile partidului, au fost refăcute rețetarele  la începutul lui 1980, astfel că nu mai este lăsat nici un gram de ciment nefolosit. Tot ce rămâne este exportat. Chiar și așa, la Conferința Județeană de partid, apoi la Plenara Comitetului Județean al PCR, s-a cerut să se facă mari economii la ciment și oțel beton. Cerința era legată de necesitatea de a exporta cât mai mult, pentru a face rost de valută, pentru ca Țara să își poată plăti datoria externă. Ceilalți directori participanți la cele două ședințe cu activul de partid, nu s-au angajat direct, și-au luat angajamentul să analizeze și în cel mai scurt timp să raporteze partidului prin organizațiile de bază. Pacoste al nostru, care nu știa nimic despre rețetarele modificate, s-a angajat pe loc, că va face reduceri de material. A fost dat exemplu de cum trebuie să fie un director și un adevărat comunist, iar ceilalți trei directori care au spus că vor analiza, au fost aspru criticați și declarați ”șovăielnici” în îndeplinirea sarcinilor trasate de partid. Acum trei zile a venit scadența, cum nu a putut, să facă nici un fel de economie, nici de ciment, nici de fier beton, luni trebuie să se prezinte la” Județeana de Partid”. El știe că acolo, va fi mazilit, ceilalți directori au fost sancționați administrativ pentru lipsa de fermitate în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Despre asta e vorba. Cătăline, ești cel mai tânăr, mergi și dă drumul la oameni, apoi vino, să bem o țuică cu toți. După plecarea lui Cătălin, inginerul Rotaru a rămas o clipă gânditor. Se vedea, în ziua când a venit șef de șantier, nu credea atunci, că va sta așa de mult. Sperase că va fi rechemat, nu s-a întâmplat asta. Odată fostul lui șef din minister, venise într-o vizită la întreprinderea lor și ținuse o ședință cu tot personalul tehnic. Ștabul din minister, deși dădu-se mâna cu el, se făcuse, că nu îl cunoaște.Pentru el a fost semnul că dizgrația în care a căzut, este definitivă, din acel moment s-a dedicat cu totul muncii pe șantier. Se căsătorise cu Zoie, aveau o familie frumoasă, pe lângă băiatul ei, care avea 26 de ani, aveau împreună o fată de 5 ani. Își amintea de Ion, nu îl suportase, de când auzise, că fusese mâna dreaptă a fostului șef de șantier, mai ales că vreo câțiva muncitori și un maistru care tindea să-i ia funcția lui Ion, venise cu tot felul de minciuni. Mai târziu a înțeles că Irimia era un om și jumătate și se putea baza pe el, de atunci  în toate momentele grele  se sfătuise cu Ion, înainte de a lua hotărâri. Deveniseră prieteni, de multe ori ședințele de producție le-au ținut sub dudul din curtea casei lui Ion. Tavi Popescu era invitat de onoare. Acum se despărțea de prietenul, sfătuitorul și sprijinitorul său.
-Tovarășe Irimia se cuvine, să spun câteva cuvinte acum la despărțire, nu le găsesc, pot să spun doar atât : noroc , sănătate și să mănânci pensie cât ai muncit în viață. Băieți să urăm noroc celui care ne-a fost ca un tată, ne-a certat când a fost cazul, iar de lăudat, a cam uitat s-o facă. Au ciocnit cu toții paharele de rachiu, era o țuică veche, galbenă și uleioasă. Ion a strâns mâna fiecăruia, după ce a mulțumit inginerului pentru tratație.
Cu inima grea s-a îndreptat spre ușa,  pe care știa, că nu o va mai deschide niciodată, cel puțin ca salariat. Altfel, era posibil, să mai viziteze șantierul.
Ajuns acasă, a mers sub dudul din curte, s-a așezat la masă,voia să mai bea o țuică. Nu avea cu cine, iar singur nu putea. Trecuse 20 de ani de când se așezase prima dată sub acest dud. Ce vremuri bune, aici își crescuse copiii, apoi le făcuse nuntă și prin grija partidului aveau toți apartamente la bloc. Ușor le făcuse și nunțile și botezul nepoților. Mai greu a fost cu botezul ultimului nepot, Marian, copilul lui Gicu, cât a alergat până au găsit măsline, salam, carne pentru friptură. Brînza i-a adus-o un muncitor de la el din brigadă, avea tatăl lui oi, cam scumpă, dar bună, o telemea veche care mergea bine cu ceapă și țuică.
De mai bine de 2 ani alimentele au dispărut, greu se găsește o bucată de carne, când se aduce la ”Alimentara”, sau la ”Carne” este omor. Noroc cu relațiile lui Tavi, el ne aprovizionează pe toți.
-Tu ce faci acolo? Stana ieșise din casă, când la văzut pe Ion, întins pe banca de sub dud. Scoală te rog de acolo, acum vin Tavi și Petre Rotaru, s-au anunțat și copiii. Nu cred că ne ajunge carnea, am fost prin toate magazinele, galantarele goale. În rafturile autoservirii am văzut numai borcane cu ghiveci, tocană de legume și compot de prune. Mai erau câteva conserve de pește. Să știi că am luat niște sardine în ulei, le pun la mezel, nu am găsit salam, mai am ceva brânză în borcan, niște roșii, încropim noi, suntem între prieteni. Carnea este din pulpă de porc, am să o pregătesc la tavă. Ce părere ai?
-Te rog să aduci două cești și sticla cu țuică.
Mirată, Stana a luat ceștile și sticla și le-a pus pe masa în fața lui Ion, apoi a dat să plece. Ion a prins-o de mână și cu bândețe a așezat-o lângă el.
-Așează-te lângă mine, de mult nu am mai stat amândoi de vorbă. Au fost copiii, apoi nepoții , serviciul. Stai aici Stană, să bem o țuică amândoi. Stana s-a așezat lângă el, a pus mâna pe ceașca plină cu țuică, apoi s-a apropiat de fața lui Ion și cu ochii în lacrimi l-a sărutat pe frunte.
-Te iubesc om minunat, m-ai luat, când eram un boboc de fată, am înflorit lângă tine, acum mă vestejesc , simt că îmbătrânesc, Florin are ghiocei la tâmple.
-Stai liniștită, tu ești cea mai frumoasă femeie din lume, de mult nu ți-am mai spus asta, deși simțeam nevoia să o fac! Vino să te sărut draga mea!
-Porumbeilor, ce faceți voi acolo? Stana s-a ridicat repede de lângă Ion, avea fața îmbujorată, era fâstâcită, cu mâinile încerca să-și așeze părul și hainele, se comporta ca o fată mare, găsită de mamă, când o săruta iubitul în poartă.
-Ce faci bătrâne? Tavi îl persifla pe Ion. Am venit cu toți să te sărbătorim, vine și Rotaru cu Zoie, au mers la un restaurant, unde bucătar este fratele Zoiei, sperau să găsească ceva carne.
-Tavi, am intrat în rândul celor bătrâni, acum ziarul, plimbarea cu nepoții prin parc. Gata agitația serviciului. Da, stați la masă, Cătăline, tu ce faci pe acolo? Sanda, Florin nu vine? Costel, Gicu, ce știți de ei?
-Stai liniștit tată vor venii toți. Trebuie să mai punem o masă, s-a mărit familia.
-Mai punem, aveți grijă la bucătărie.
- Suntem destule femei, nu-ți mai bate capul. Să vă aduc cești mai multe să ajungă pentru toți.
-Uite Ioane că a intrat și Rotaru pe poartă, văd că au o plasă în mână, probabil s-or fi descurcat pe la restaurant de ceva carne. Ion s-a ridicat de la masă și a ieșit înaintea inginerului.
-Noroc Ioane! Uite ăsta e cadoul nostru și cu mâna ridică plasa, să vadă, ce îi adusese. Nu este meritul meu, ci al Zoiei, noroc cu fratele ei altfel mâncam cartofi prăjiți.
-Noroc Tavi! Ce faci bătrâne, cum e la pensie? Rotaru îl tachina pe Popescu, de multe ori îl chemase pe șantier atunci când se încurca în anumite operații. Deveniseră buni prieteni.
-Noroc puștiule! Te-ai mai domesticit și tu de când te-ai însurat cu Zoie, ei, dar ea unde este?
-A mers la bucătărie la femei.
-Ce se mai spune la radioul de peste gârlă? Ion a întrebat privind din obișnuință în toate părțile.
-Îl critică pe Ceaușescu că lasă populația să trăiască în frig iarna temperatura din camere nu trece de 16-18 grade, că oprește gazele, curentul, că nu se găsesc alimente pe piață, că a înflorit specula. Apropo, ați pregătit niște lumânări, că mai târziu se ia lumina.
-Și Ceaușescu parcă a înnebunit, să plătească el datoriile externe. Dacă voia așa, nu trebuia să măi continuie să construiască și să fii lăsat mâncarea la popor.
-Cum dracu, începu vorba și Rotaru, când avem atâtea complexe agro-industriale, atâtea crescătorii de animale și ferme pentru păsării, noi să nu avem o bucată de carne pe masă? În agricultură se raportează niște cantități de cereale obținute la hectar, de zici că trag activiștii de partid plantele de vârf să se facă mari și pline de boabe. Vacile fată numai câte doi viței, oile la fel, caprele câte trei și patru iezi.
-Tocmai asta e Petrică, se raportează cantități fictive, ăia de sus și dacă știu că  județele  mint în raportări, lasă lucrurile așa , cu cifrele raportate merg la Ceaușescu și-i explică :”tovarășe secretar general astea sunt recoltele, astea sunt animalele, ăsta laptele, asta brânza, asta lâna, etc..Atât ne trebuie pentru populație, asta putem exporta.” ”Foarte bine, zice Ceaușescu, așa să faceți”. Doar că toată cantitatea este cea exportată, pentru popor nu mai rămâne nimic. Acum și ce se mai găsește pe piață, depozitele pitesc marfa o dau la suprapreț și pe sub mână. A înflorit contrabanda.
-De ce dracu a vrut el să plătească datoriile externe, suntem singura țară din lume care ne plătim datoriile. I-a spune Tavi, tu ești cel mai bătrân și cel mai informat, tu trebuie să ne lămurești. După ce a pus întrebarea, Petre Rotaru a dat de dușcă o ceașcă de țuică.
-Se pare că FMI-ul ar fi pus niște condiții grele lui Ceaușescu, iar acesta după ce s-a sfătuit cu economiștii lui, a luat această hotărâre. O vom duce rău câțiva ani, până se plătesc datoriile, apoi sper să revină la viața de până în *80.
-Nici la televizor nu lasă mai mult de 2 ore, asta e bătaie de joc. Eu mi-am făcut antenă de bulgari, mai văd filme, meciuri de fotbal. E prost că nu înțeleg ce spun. Cătălin, se vedea din cuvintele lui, era foarte pornit împotriva regimului.
-Gata mă, ce vă plângeți ca niște babe, se vede, că nu ați trăit cu mine la țară. Am dus-o greu, este adevărat că nu mai stau rafturile și galantarele pline cu bunătăți, dar tot omul se descurcă. Toți au un pachet de țigări Kent, un pachet, două de cafea bună, sticle de ulei, puse toate la păstrare. Ai văzut emisiunea ”reflector”, îl arăta pe un pensionar, care strânsese vreo 16 sticle de 500 ml cu ulei . Un fel de Hagi Tudose. Ce dracu făcea cu atâta ulei, 4,5 sticle ajungea. Specula este în floare, iar noi o întreținem, că nu putem altfel, să ne descurcăm. Vom trece și peste asta, v-am spus, am trăit vremuri mai grele decât astea.
-Ce vrei tată, îl luă la rost Cătălin pe socru său, să ne întoarcem de unde am plecat, tindem spre o viață mai bună, păi așa?
-Ești tânăr și înflăcărat, ai grijă cum vorbești, îl certă părintește Ion
-Nu îmi este frică, îi dau dracu cu securitatea lor cu tot.
-Cătăline, vorbește țuică, te rog să te potolești.
-Gata Săndico, ziceam și eu așa, nu te supăra. După plecarea nevestei, roșu la față Cătălin a explicat, adevărul este, că nu mă tem de securitate, dar de Săndica da. Păi asta e mai tare-n gură decât 5 securiști la un loc. Ați auzit de ăla de la dulgheri, cum îl cheamă..., a da, Sofronie, e omul securității. Toarnă, toarnă tot la băieții cu ochi albaștri.
-Taie unul un vițel, mi-a spus, că îmi dă o pulpă de spate, ar avea la 30 de kg. Când vin cu ea, o împărțim.
-Să ai grijă Ioane, că nu e de joacă cu ăștia, știi că nu este voie să se taie viței.
-Voi avea, stai liniștit Tavi, știi, că nu mă arunc cu capul înainte. Am găsit și un porc la vreo 150 de kg, hai să-l luăm toți și-l împărțim frățește.
- De acord.
-Hai să vă spun un banc. Coana Leana a auzit că poporul vrea să fie un program mai lung la TV, atunci s-a dus la Ceaușescu și l-a întrebat : ”ce zici Nicule, mai poți vorbi vreo două ore în plus, să le dăm la amărâți ăștia 4 ore de vizionat program la TV.
-Adevărul e, că de când a intrat asta în politica mare, lucrurile au luat-o razna.
-Nu putem face nimic, securitatea e pe urmele noastre, toți suntem supravegheați. Mai închid și ăștia ochii, altfel aresta dracu un sfert de țară până acum. Să vorbim de altele, vin femeile cu copiii și nu trebuie, să știe, ce vorbim noi, conchise Tavi.
-Veniți fetelor, să-l sărbătorim pe Ion al nostru, pe dragul nostru Ion.

               Cap. XX. Începutul sfârșitului II

  De când ieșise la pensie, Ion colinda magazinele alimentare, întreba responsabilii de unități dacă știu când mai ”bagă marfă”. Unii îl informau corect, alții îi spuneau că nu știu, sau pur și simplu îl ignorau. Specula, marfa vândută peste mână erau în floare.Dintr-o dată vânzătorii și responsabilii de unități ”Alimentara”, sau de ”Carne”, au crescu ca importanță în ochii oamenilor. Comportamentul lor a devenit agresiv, plin de aroganță, erau ”cineva”, puteau fi ”cunoștința” care făcea diferența dintre foame și sătul. Te apropiai greu de un asemenea ”șef”, trebuia să știi, tu, ca potențial cumpărător, să-i gâdili orgoliul, să faci sluj în fața potentului din spatele tejghelei. Ion nu era obișnuit să se plece în fața nimănui, învățase de toate în viață, numai să se umilească, nu știa.
Seara se întâlnea cu Tavi și  împreună, făceau planul de atac pentru a doua zi.
-Ioane, pe unde ai umblat ai găsit ceva, măcar promisiuni?
-Nu, un singur vânzător mi-a făcut cu ochiul și a lăsat să se înțeleagă că mâine, ar putea, să aibă ceva carne de porc. În timp ce îmi vorbea își mângâia, ca din greșeală, barba. Nu mi-a plăcut de el, așa că nu am acceptat târgul lui.
-Trebuia să accepți, crezi că ai să îndrepți tu lumea? Trezește-te Ioane, ești de cinci ani la pensie, cutreieri magazinele sperând să găsești carne, ulei, mezeluri, mălai, ori făină. Te întorci de fiecare dată cu mâinile goale, acceptă situația așa cum este.
-Tavi, știi bine că nu voi accepta, am muncit cinstit, mi-am câștigat pâinea cu sudoarea frunții, acum să fac sluj în fața unor vânzători speculanți. Ce este cu tine, cum mă poți povățui, să mă plec, în fața unor oameni care încalcă legea? Nu voi face așa ceva, unde este partidul acum, când am nevoie de el?
-Liniștește-te, partidul a scăpat situația de sub control, îl interesează doar să plătească datoriile. Suntem pe cont propriu, trebuie să ne descurcăm cum putem, vom face și noi ce face lumea cealaltă.
-Nu vezi, cât s-au pricopsit, ce mașini au, cum ne sfidează cu aroganța lor? Nimic nu-i mai sperie. Echipele de control muncitoresc intră în magazinele alimentare, porniți să facă ordine. Din magazine ies pe ușa din spate cu sacoșele pline, ”caietul de sugestii și reclamații”, a fost completat de un membru al echipei, în el a scris mulțumirea lui pentru grija partidului față de popor, asta însemna că în magazin se găsea de toate. Aceleași lucruri bune erau scrise și în procesul verbal de control al ”echipei muncitorești”, laudele erau direct proporționale cu greutatea sacoșelor cu alimente. Tu mă trimiți, să fac frumos în fața acestor îmbuibați? Tavi, Ion s-a apropiat mai mult de prietenul său, apoi a continuat în șoaptă : să știi că am început să-mi pierd încrederea în partid. Cum să-ți spun, nu în el ca ideologie, ci în cei care ne conduc în numele lui. Cred, continuă Ion tot în șoaptă, că ” ăl” mare nu știe, cât de rău o ducem noi. Încă nu pot înțelege ce se întâmplă, sunt aproape 8 ani de când au dispărut alimentele de pe piață, chiar să  nu fi ajuns până la el strigătul oamenilor, sau s-a oprit la ”cabinetul” 2? Tavi, vin nepoții, aș vrea, să le dau o ciocolată. Nu am de unde o cumpăra. Am pensie mare, dar ce folos că nu găsesc ce vreau să cumpăr.
-Nu te mai văita ca o babă, fii atent ce am făcut. A venit unul din Irak, a fost plecat la muncă, a cumpărat pe valuta din Irak, de la shop țigări Kent și cafea. M-am rugat de el și, cum mă cunoștea, mi-a dat 3 pachete de țigări și două pachete cu cafea. Cu marfa achiziționată în buzunar, am mers la măcelar, i-am dat un Kent, acesta mi-a promis că îmi aduce acasă 10 kg de pulpă de porc, dacă îi dau și un pachet de cafea. Am făcut târgul. De la măcelar am mers la ”alimentara”, am vorbit cu șeful de unitate pentru ouă, ulei și mezeluri. S-a scărpinat în cap, s-a codit, dar până la urmă mi-a zis :” știți tovarășul inginer, mă cunoaște, a lucrat pe șantier în tinerețea lui, apoi a simțit de unde vine banul și a intrat în comerț, aș putea să vă ajut, dacă mi-ați putea face rost  de două pachete de țigări Kent. Trebuie să angajez băiatul, după terminarea facultăți a fost repartizat la Sighetul Marmației,ăia nu vor să-i dea negație, pentru al angaja aici în oraș. Am două pachete de cafea, o sticlă de coniac franțuzesc, îmi mai trebuie două pachete de Kent, apoi băiatul meu primește negația. Ăla de la Sighet mi-a zis direct, are nevoie de toate aceste produse, pentru a le da  unuia din minister care, i-a promis că-l bagă pe fiul lui ”asistent” la facultate. Ce ziceți mă puteți ajuta.” ? I-am spus că da, apoi i-am dat cele două pachete de țigări. Acum aștept, să îmi aducă acasă produsele și ăla de la ”carne” și celălalt de la ”Alimentara”.
-De ce ai făcut asta? se încruntă Ion la Tavi.
-Bună ziua! Cei doi tresar, apoi se liniștesc, când îl văd lângă ei pe Rotaru. Ce s-a întâmplat? Cu ce te-a supărat Ioane? Rotaru, părea serios, doar ochii îl trădau.
-Judecă și tu Petrică, Tavi al nostru încurajează specula. A  dat ciubuc, unui  măcelar și la un gestionar de la ”Alimentara”,  cafea naturală și țigări kent, iar ăștia vor aduce carne și mezeluri. Uite cum încurajează specula. Halal membru de partid, nu ai învățat nimic din teoriile partidului.
-I-a mai lasă-mă cu teoriile tale, trebuie să mâncăm, partidul dacă vrea, să stopeze specula, să dea mâncare la oameni. Am înțeles că s-a terminat cu plata datoriei externe, acum ce mama dracului mai e? Popescu se enervase, se ridicase de pe scaun și se plimba agitat prin fața lor.
M-am săturat de atâta austeritate, speram să se îndrepte lucrurile, dar văd că sunt la fel de proaste. Cât trebuie să mai suporte poporul? Bine, sunt de acord, că m-am lăsat jefuit de nenorociții ăștia din comerț, dar nu avem altă soluție. Ioane, ai bătut la ușa tuturor alimentărilor din oraș, nu ai găsit nimic, vin copiii diseară, ce le spui când te vor întreba dacă ai găsit alimente? Că ești cinstit, că nu te compromiți, că preferi să mori de foame, de cât să mituiești pe cineva? Nu mituești tu, mituește altul, asta e societatea în care trebuie să trăim, societate rezultată în urma înfometării poporului. Vrei să-ți mai spun ceva Incoruptibilule, poliția, procuratura și organele de partid, la fel fac rost de mâncare, pe sub mână. Nimeni nu va mișca un deget împotriva celor din comerț. Toți vor face front comun împotriva ta, te vor distruge, pentru că te așezi în fața tăvălugului.
-Nu este adevărat, lucrurile se vor îndrepta, partidul va avea grijă de popor, de cei care trudesc pentru Țară.
-Tinere astea sunt lozinci, realitatea e sumbră. Nu îți convine, să nu mănânci, le voi da finilor mei. Tavi se calmase, până la urmă Ion era produsul lui.
-Ioane, nu ai dreptate, mă uit pe șantier, oamenii mănâncă gem de prune cu pâine, câte unul are tocană de legume. Cu mâncarea asta nu se poate da randament. Oamenii au nevoie de mâncare bogată în proteine  de origine animală, pentru că efortul fizic este mare prin urmare și consumul de calorii. Nu știu unde ajungem, când am o lucrare mai importantă, oprește curentul electric. Am ajuns la fundul sacului și în ce privește economiile. Să economisim, de unde, am tot redus din toate părțile. Lucrurile, dacă nu se înscriu pe altă linie, vor fi grave.
-Petrică, peste câteva luni va fi Congresul PCR, al XIV-lea, se vor lua măsuri de îmbunătățire a situației dezastruoase în care se află societatea. Ion încă mai credea că partidul lui, a luptat pentru ca RSRomânia să devină o țară liberă, fără bancherii străini și pretențiile lor. Cred că mai sunt ceva probleme, pe care noi nu le știm, continuă vorba
-Nu Ioane, ești naiv, nu se va face nimic, am auzit, că acum partidul a trasat ca sarcină să se acumuleze bani în vistieria țării, intenționează să facă împreună cu China și alte state, o bancă tip FMI care să crediteze doar Țările în curs de dezvoltare. Asta înseamnă că austeritatea, nu se va ridica prea curând. Până și URSS care a fost leagănul socialismului, a mai slăbit chingile, prin perestroika și glaznostâi, nu mai vorbesc de celelalte state(....). Nu se mai poate continua așa. Ceaușescu va trebui să iasă și să spună poporului, ce vrea să facă, încotro vrea să ducă Țara. Mă condamni pe mine, că am dat ciubuc să fac rost de mâncare. Fii atent, ăla de la ”Alimentara”, a luat ciubucul de la mine, iar el la rândul lui îl dă tipului din Sighet, care îl va ajuta pe fiul gestionarului; cel de la Sighet va da, ciubucul primit, unuia din minister care îi va ajuta fiul să ajungă asistent la catedra de filozofie; am înțeles că și directorul din ministerul învățământului are o problemă pe la ministerul sănătății, așa că va duce cadoul primit ministrului, pentru ca acesta la rândul lui să-i aprobe cumpărarea unor medicamente din Germania Federală. Este un fel de lanț al slăbiciunilor. România nu mai poate continua așa. Stau mult prin piețe, oamenii vorbesc, securitatea se face că nu vede în multe cazuri, doar acolo unde există ”turnări exprese” iau măsuri. Nemulțumirea se vede din ce în ce mai mult, oamenii aproape că nu se mai feresc, îl ponegresc pe Ceaușescu și pe nevastă-sa. Nimeni nu vorbește împotriva partidului, toți vorbesc împotriva celor din conducere. Partidul este confundat cu Nicolae Ceaușescu și ciracii lui. Viața s-a degradat. Ce părere ai Petrică?
-Proastă, oamenii cârtesc. E greu să-i ți în frâu, sunt nemâncați, nu au timp, să stea la cozi interminabile. Uitați-vă la voi, sunteți pensionari amândoi și abia vă descurcați, e drept că mă aprovizionați și pe mine și copiii lui Ion. Mi-a spus un muncitor, acum două zile, că sunt pensionari care ”țin rând” la ”Alimentara” contra cost. Plătește un moș, ăsta se scoală la trei noaptea, își ia scăunelul și se așează în fața magazinului,dimineața când vine laptele, îi cumpără 2 sticle și două borcane cu iaurt. Problema este, că prețul laptelui aproape se dublează. Ziarele sunt pline numai cu discursurile lui Ceaușescu, cu fotografii din multele lui vizite externe și interne. Dar cel mai rău mă supără seara, când mă așez lângă radio, să ascult ”șopârlița” de peste gârlă, parcă știu ai dracu, că imediat se oprește curentul. Noroc cu radioul portabil pe baterii, ascult la el. Lingușitorii de lângă el se întrec în sloganuri pupincuriste. Ai văzut PCR, nu mai înseamnă Partidul Comunist Român, ci Partidul Ceaușescu România. Iar cabinetul lui de lucru este Țara. Măi oameni buni nu știu ce ne așteaptă, dar nu va fi bine.



             Cap. XXI. Sfârșitul lui Ceaușescu I


  Aflase cu tristețe despre prindere lui Ceaușescu, această revoluție rupsese ceva în interiorul lui, iar
fuga lui Ceaușescu îi lăsase un gust amar. Nu reușea să înțeleagă ce se întâmplă. Dintr-o dată lumea se
schimbase, oamenii se bucurau, pe străzi se striga: ”armata e cu noi”, Ceaușescu devenise ”Odiosul Dictator”
securiștii erau numiți teroriști. La televiziune câțiva crainici își făcuseră ”mea culpa”, iar acum citeau comunicatele
venite din Țară. Ion asculta cu atenție aceste comunicate care, nu erau deloc încurajatoare. Îi simțea lipsa lui Tavi,
ar fi vrut să vină să-i explice ce se întâmplă. Doar pe el îl putea crede, îi trimisese vorbă, îl aștepta să sosească.
Cătălin, de când începuse revoluția, aproape că nu mai trecuse pe acasă. Sanda venise după amiază pe la ei, atunci
povestise despre băiat, că au primit vești, este de santinelă la Televiziune. Vorbea cu ochii plini de lacrimi,
îi era teamă pentru el. Auzise că a fost atacat sediul televiziunii, că teroriștii trăseseră asupra militarilor.
-Cine sunt mă teroriștii ăștia? Ion era speriat, surprins de evenimente, nepregătit să facă față unor schimbări majore.
-Cătălin ce spune?
-Nu știu  tată, mi-a dat telefon aseară, mi-a spus să stau liniștită, că el are treabă cu organizarea noilor structuri
de conducere ale orașului. Așa am aflat, că Florin este cu el. Tată, îmi este teamă pentru ei, știrile sunt contradictorii,
se trage, nimeni nu știe  cine trage,  sunt zvonuri, unii spun că ar fi securiștii, că nu s-ar fi retras toți
în căzărmi, alții spun că sunt milițienii care luptă împotriva armatei.
-Sanda, nu-i mai băga prostii în cap, lasă-l în pace.
-Lasă mamă că nu este un copil, tata este un om puternic, nu se pierde ușor. Mâine va veni și  nașul Tavi, am trecut
pe la ei când am venit încoace. Nașa era speriată, dar sănătoasă. Vor veni la masă, îl vor aștepta pe
Petrică Rotaru și pe Zoie, chiar mi-a zis, în glumă, să pui ”aghiasma” la rece.
-Bine fată, chiar vreau să vină.
-Acum vă las, merg , să văd, dacă a venit Cătălin. Mă îngrijorează, stă prea mult pe la primărie, pe la comitetul
orășenesc de partid. I-am  zis să fie atent la ce face, să nu se întoarcă iar Ceaușescu, am auzit că este într-o unitate
militară la Târgoviște, îl țin ăia arestat. Îl scoate naibii armata, s-au securitatea, așa cum se aude, și, îi împușcă pe toți
care au luat parte la lovitura dată împotriva lui.
-Mâine să veniți toți la mine, să-ți anunți frații, vreau să facem Crăciunul împreună.
-Bine tată, îi anunț, știu eu dacă vor vrea farfazoanele lor?
-Cum ai zis, Stana din ușa bucătăriei cu mâinile în șold, o apostrofa pe fiică-sa. Nu îți este rușine să vorbești așa de
cumnatele tale?
-Nu este vorba de rușine mamă, dar de câte ori le inviți la tine, de atâtea ori ele găsesc o scuză. Așa vor face și mâine,
precis se vor duce la părinții lor și-i vor târî pe proștii de bărbați după ele. Sanda aproape că s-a oțărât la mamă-sa.
-Tu cum faci, nu vii mai mult la noi? De cât timp nu ai mai fost la soacră-ta. Bărbatul tău e prost?
Fata a pus capul în pământ, nu se aștepta ca mama ei să ia apărarea nurorilor.
-Acum plec, sunt îngrijorată pentru copii și pentru Cătălin, sper să primesc vești bune.
-Bine fată, dacă este ceva deosebit, să ne suni. Rămas singur, Ion se gândea la nimicnicia vieții. Până în urmă cu o săptămână de zile, Ceaușescu era cel
mai puternic om din Țară, la un semn al lui tot aparatul de partid și de stat se mișca în direcția arătată de el. Acum era hăituit și în 
cele din urmă arestat și ținut sub pază într-o unitate militară. Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla dacă, oamenii din jurul lui nu l-ar fi trădat.
Nu există loialitate, există interes. Nu există fidelitate, există dorința de parvenire. Toți au fost niște lătrăi, acum, când corabia se scufundă,
fug precum șobolani, nici unul nu-l mai vrea în preajma lui pe Ceaușescu. Ion nu era, neapărat, un om devotat lui Ceaușescu, el era devotat sistemului,
considera comunismul ca fiind sistemul social, politic și economic cel mai bun pentru popor. Ion îl compara pe Ceaușescu cu părintele
care se îngrijește de creșterea  propriului copil, apoi când ajunge mare, conform proverbului : ”eu te-am făcut, eu te omor”, nu-l omoară, dar îl chinuie.
Ca țăran obișnuit să nu aibă datorii, Ion a înțeles necesitatea plătirii datoriei externe, ce nu a înțeles el, de ce a fost nevoie ca populația
să plătească un preț așa de mare
De ce populația a trebuit să fie chinuită, umilită, înfometată, înfrigurată, ținută în întuneric. Își amintea vorbele lui Tavi când îl critica pe Ceaușescu,
nu fusese deacord cu el, dar acum privind retrospectiv îi dădea dreptate bunului său prieten. Faptul că armata îl arestase pe Ceaușescu îl speria, nu
atât pentru soarta ”dictatorului”, așa cum i se spunea acum, ci mai ales era teama că, este posibil să se sfârșească cu comunismul.
Nimeni nu-i putea, scoate din cap faptul că, el a ajuns șef la oraș datorită comuniștilor, dacă nu veneau ăștia, el și acum ar fi trudit din greu
pe bucățica lui de pământ. Apoi gândul i-a fugit spre nepotul său, un copil de 18 ani prins într-un război cu un inamic invizibil. Era de pază la televiziune,
aici a fost nucleul acestei revoluții, tocmai din acest motiv s-a tras asupra obiectivului. Mâine va veni Tavi și vom discuta toate aceste probleme.
Somnul l-a cuprins pe neașteptate.
A doua zi s-a trezit odihnit, Stana deja robotea prin bucătărie, voia să fie totul gata la ora 12 când vor veni copiii și ceilalți musafiri.
Cu toate analizele făcute, Ion, tot nu reușea să înțeleagă ce se întâmplă, era prins într-un fel de coșmar, care, se petrecea aievea.
-Ioane, vezi dacă avem tot ce ne trebuie pentru masă. Adu sticlele din beci, ștergele de praf și punele în bucătărie.
-Bine, așa fac.
Pe la ora 12 au început, să sosească musafirii, mai întâi Sanda cu Cătălin, apoi Tavi Popescu și Petrică Rotaru împreună cu soțiile.
Ceilalți băieți ai lui Ion au mers la socrii, nu i-a picat bine, dar când l-a văzut pe ginerele său, pe Cătălin, a înțeles că așa trebuie.
Bărbații au luat loc la masă, Ion a turnat în păhărele țuica, în care se vedeau mărgelele jucându-se, semn că avea tărie.
Discuția a început-o Ion, mai întâi i-a privit pe toți, de parcă îi vedea pentru întâia oară, păreau schimbați, erau mai luminoși la față
mai încrezători, mai siguri pe ei, gazda puse pe seama praznicului religios, schimbarea lor. Îi vedea pătrunși de importanța zilei de Crăciun,
de Nașterea Copilului Iisus, de ziua sfântă de 25 decembrie 1989.
- Ce se aude la televizor? Întrebarea nu a  surprins pe nimeni, toți știau, că asta vor discuta. Era vorba de soarta lor, de viața lor viitoare.
-Am început să ne organizăm, facem pe lângă primării organizații ale FSN, ele vor fi noile structuri de conducere. Deja am început să înlocuim
 primarii acolo unde este cazul. Cătălin era entuziasmat, vorbea ca un adevărat activist. Nașule de ce nu vrei să  te alături noilor
structuri de putere?
-Băiete, sunt prea calde evenimentele, acum când vorbim, afară se scrie istorie. Încă nu știu cum vor fi scrise aceste pagini pline de sânge nevinovat
Au murit mulți oameni și vor mai muri. Nu știm cine a tras în ei, unii spun că sunt securiștii, alții aruncă anatema asupra miliției.
Cineva face acest lucru la dracu și o face bine. Tavi începuse să se enerveze. Îl deranjase opacitatea lui Ceaușescu, nu se aștepta să mai
candideze la Congresul al XIV-lea al PCR, cu atât mai mult să mai fie reales. Și totuși nu văzuse nimic din ce se întâmpla în jurul Țării noastre.
Nu văzuse Zidul Berlinului prăbușindu-se, nu-l văzuse pe Honeker dânduși demisia, pe Jivkov înlocuit în Bulgaria. Se închisese în el,
 lingăii din jurul lui îl orbiseră cu laudele lor, nimeni nu avea curajul să-i spună în față adevărul, se temea pentru scaunul de sub fundul lor.
Nu aveau puterea să înțeleagă că se vor prăbuși odată cu el. Gestionarea evenimentelor, începute la Timișoara, a fost dezastruoasă, Tavi vorbea
 având un nod în gât, apoi prostia a culminat cu manifestația organizată pe 21 decembrie. De aici încolo punțile de legătură între structuri s-au rupt
 , haosul a fost la el acasă. Armata, securitatea, miliția l-au părăsit pe Ceaușescu, au înțeles că, a rămâne lângă el era primejdios pentru ei. Atunci
au făcut singurul lucru bun pentru pieile lor, au trădat.

              Cap.XXII. Sfârșitul lui Ceaușescu II.


    -Tavi, cine este Iliescu? Tot auzim de el, se pare că este în fruntea revoluției.
-A fost ministrul tineretului, iar prin anii *70 a intrat în conflict cu Ceaușescu, de atunci a fost marginalizat
și numit în funcția de prim secretar de județ, iar acum  Directorul Editurii Tehnice. Este, din câte am aflat,
un om destul de inteligent. Țara trebuie să se organizeze, a căzut Ceaușescu, bun, România trebuie să meargă mai departe.
Deocamdată nimeni nu știe care va fi noul drum, ce politică vom face. Fiecare lansează idei. Am înțeles că astăzi se
va judeca procesul Ceaușeștilor, mă tem de ce este mai rău.
-Dintr-o dată Ceaușescu a devenit un vampir, un dictator, cel mai mare dușman al Țării. Voi chiar
credeți că este adevărat ? Nu cred că a fost un criminal, că a sabotat economia României. Este adevărat
că a fost o perioadă mai grea, chiar foarte grea, dar de aici și până la sabotarea economiei naționale, este drum lung.
Cum s-a ajuns aici ? Ion privea rugător la toți cei prezenți la masă, aștepta un răspuns lămuritor. Toți aveau o bucurie,
doar Stana privea cu ochii în lacrimi spre bărbatul ei, nici ea nu înțelegea ce se întâmplă. Se vedea cu aproape 30 de ani în urmă
în satul uitat de vreme, plină de balegă de la animale și de pământ din munca câmpului. Acum este o doamnă, locuiește la oraș, are pensie, nu depinde
de copii, cum se întâmpla cu alți bătrâni rămași în sat.
-Tată, vremea lui Ceaușescu a apus, acum noi tinerii conducem, noi știm ce trebuie Țării noastre. Domnul Iliescu ne-a transmis,
să ne organizăm pe verticală începând de la bază. Asta facem, trebuie să se termine cu Ceaușescu și camarila lui criminală,
au murit peste 60.000 de oameni, pentru ce au murit acești copii? Au murit pentru ca noi, ceilalți, să avem dreptul la autodeterminare,
să ne hotărâm singuri soarta. S-au făcut greșeli, au murit oameni înghețați în casă de frig, mâncarea știi bine că nu se găsește, televiziunea
funcționează 2 ore pe zi și atunci pentru a ni se comnica cuvântările Odiosului.
-Cătăline, vezi că te înfierbânți prea rău, nu cred tot ce îmi spui, spui adevărurile doar pe jumătate, tu nu zici nimic Petrică?
-Ba da Ioane, Rotaru era încurcat, ar fi vrut să fie alături de Cătălin, îi înțelegea elanul și el credea că sistemul comunist era perimat
în  modul în care fusese aplicat, dar, în esența lui  îl considera viabil pentru viitor. Cred că sistemul comunist nu trebuie înlăturat,
 cei care vor veni la putere vor trebui să conserve tot ce s-a dovedit a fi bun în societate și politică și să extirpe putregaiul.
Sunt pentru alegeri libere, sunt pentru autodeterminare, da, vreau să se termine cu mimarea alegerilor, nu sunt deacord cu
pluripartitismul. Nu vreau mai multe partide. Vreau un singur partid de masă, care să lanseze în alegeri cinci , șase candidați
pentru un singur mandat, pentru ca alegătorii să decidă cine să fie beneficiarul mandatului.
Dacă privim adânc în istorie, nu găsim prea multe lucruri bune, făcute de partidele politice. Tavi se uită cu reproș la mine,
aș vrea doar să-i amintesc că, atunci când comuniștii au venit la putere, satul românesc era în feudalism. Acum satul se poate
 bate pe burtă cu orașul. Este un salt în timp extraordinar.
-Nu vreau să te contrazic, sunt deacord cu tine, România s-a transformat profund, totuși, au fost făcute și greșeli. Unele sunt
iremediabile.
-Nu există societate perfectă, da s-a greșit cu decretul pentru interzicerea avorturilor, dar, dacă nu era acest decret, populația
nu ar fi crescut de la 16 milioane de locuitori, câți aveam prin *58, la aproape 22 de milioane de locuitori. Dacă scoatem decretul,
natalitatea va scădea foarte mult, chiar vom risca, să se producă dezechilibre etnice. Dacă nu se vor găsi soluții suple de conservare
și continuare a lucrurilor bine făcute până acum și vom încerca să aruncăm la coș toate realizările noastre, pe motiv că au fost făcute
 de Ceaușescu, vom avea de pierdut. În primul rând, nu el a muncit, nu el a suferit, pentru ca România să arate, așa cum este astăzi, ci
noi, oamenii,
 am suferit, noi am răbdat de foame și frig, noi am mâncat pe întuneric și am dormit îmbrăcați din cauza frigului.
Tavi, Ioane, România acum nu are datorii, suntem singura țară din lume, care, ne-am plătit datoriile până la ultimul leu. Ăsta este
un punct de pornire formidabil.
-Nu cred că ne trebuie nouă o construcție megalomanică precum ”Casa Poporului”, părerea mea este că, ar trebui să o demolăm.
Nimic nu trebuie, să ne mai amintească de Ceaușescu și regimul lui dictatorial. Trebuie să ștergem urmele dictaturii, să scoatem
răul din rădăcină, așa cum am scos stema Țării de pe drapelul României. Să terminăm cu prostiile gen ”Bulevardul Victoria Socialismului”
 și alte prostii de acest gen. Cătălin, fără să-și dea seama, vorbea ca un agitator comunist din anii *50, doar datele problemei erau altele.
-Nu  Cătăline, Rotaru îl privi cu drag pe tânărul lui prieten, simbolurile nu trebuie dărâmate, ele trebuie conservate, fiecare
în parte este o fărâmă din istoria noastră zbuciumată. Nu aruncând, nu dărâmând, nu distrugând, putem uita, ci, ținându-le, păstrându-le,
conservându-le, să ne amintim de momentele când de-a lungul istoriei, s-au făcut greșeli. Nu există societate perfectă, nu există lider
 perfect, trebuie să învățăm să luăm de la toți și din toate ce este bun, iar  ce este rău să ne fie învățătură de minte pentru a nu mai repeta greșeala.
Dacă dărâmăm un monument, o statuie, nu distrugem memoria, celor care au fost reprezentați . Doar istoria poate să discearnă și să catalogheze
 lucrurile, dar și aici, trebuie să privim cu reținere părerile istoricilor.
-La televizor se anunță că au fost otrăvite rezervoarele cu apă din orașe, rezervele de apă îmbuteliată din magazine sunt epuizate.
-Nu cred așa ceva, cred că sunt multe neînțelegeri. Să ne amintim ce grozăvie s-a petrecut acum 2 zile, în dimineața de 23 decembrie la ora 6
când 40 de militari și 8 civili au fost ciuruiți de trupele de apărare ale Aeroportului Otopeni. Militarii veneau de la o unitate din Câmpina
să întărească apărarea Aeroportului, din cauza mesajelor controversate anunțate pe televizor, dar și a neînțelegeri și nesincronizării ordinelor
militare au ajuns să se omoare între ei. Cei 40 de militari au fost luați drept teroriști și împușcați, iar civilii făceau parte din personalul
Aeroportului, ei veneau cu autobuzul la serviciu. Nu cred în chestiunea cu apa otrăvită. Uitați-vă la mine, peste puțin timp, altfel vom citi
toate aceste ”apeluri și comunicate” prezentate de Teodor Brateș la televiziune. Să umblăm cât mai puțin noaptea pe străzi, vremurile
sunt foarte tulburi. Tu, băiete, ai grijă ce faci! Politica e lucru dracu, văd că îți place, nu te arunca orbește, fii foarte atent în ce intri și cu
cine te întovărășești. Am auzit că toți pușcăriașii sunt pe baricade.
-Lasă nașule, nu mă mai dădăci atâta, știu eu ce fac, voi, ăștia bătrânii, ar trebui, să vă dați la o parte, a venit vremea tinerilor, e vremea noastră
 noi vom conduce, noi știm ce ne trebuie. Iar ăia de la televiziune, nu te mai lua de ei, fac treabă bună. Dacă nu era Brateș, nu am fi știut nimic
din ce se întâmplă. Dintr-o dată Cătălin devenise arogant, plin de el și cu aere de revoluționar. Toți au rămas uimiți când l-au văzut pe
tânărul Cătălin transformat.
-Mă, tu ai băut o țuică-n plus? Cum porți să vorbești așa cu nașul tău? Ion era tare supărat, ar fi continuat să-l mustre pe soțul ficei sale
dacă Tavi nu iar fi cerut să facă liniște.
-Tocmai a fost anunțat la televizor că a avut loc procesul Ceaușeștilor, au fost condamnați la moarte. Sentința a fost executată. Ceaușești sunt
morți. Nicolae și Elena Ceaușescu au fost omorâți prin împușcare. Tavi și-a pus capul în piept pentru câteva clipe, apoi a continuat : asta este
cea mai mare grozăvie, pe care am putut-o auzi până la vârsta de 72 de ani.
-În sfârșit s-a făcut dreptate, extaziat Cătălin s-a ridicat în picioare , apoi a început să-i sărute pe toți mesenii.
-Băiete, nu este un motiv de bucurie, astăzi în ziua Sfântă a Nașterii Mântuitorului nu trebuia împroșcată cu sânge omenesc. Vom fi pedepsiți
de Dumnezeu pentru crima comisă în ziua de Crăciun.
-Nu este crimă mamă soacră, a fost condamnat de un tribunal militar, a existat o sentință.
-Poate  ai dreptate, dar puteau să-l execute și peste 5 zile. Mare păcat, Dumnezeu să-i ierte și să-i Odihnească-n pace! Stana își făcu cruce, 
apoi, rămase mult timp cu mîinile-n poală, privind fix un punct din peretele aflat în spatele televizorului. Bărbați și femei priveau unii la
alții fără să se vadă. Toți se gândeau la o posibilă pedeapsă divină pentru crimele comise în ziua Domnului. Doar Cătălin era în vervă,
omorârea Ceaușeștilor în ziua de Crăciun nu-l afecta, pe el îl mulțumea faptul că, Nicolae Ceaușescu fusese eliminat.
-Nu mai putem face nimic, să sperăm că luptele vor înceta, că se va așterne liniștea în Țară. Finule, aveți viitorul în față, în acest moment
Țara are nevoie de o fundație, de cum veți ști să consolidați temelia unei societăți noi, așa va fi construcția ei în viitor. Numai elanul
revoluționar nu este suficient, trebuie multă inteligență. Încă ceva, consolidați ce există acum în Țară, nu distrugeți, cum am auzit un nebun
 la televizor că vrea să arunce în aer Casa Poporului. Tot ce este construit, este făurit prin munca noastră, a tuturor. Țârăitul telefonului
la oprit pe Tavi din discursul lui. Sanda s-a ridicat de la masă și a răspuns la telefon, după o discuție scurtă, a revenit cu fața radiind de bucurie.
-Cătăline, trebuie să plecăm, ești chemat de urgență la Primărie, se pare, că vei fi noul Primar al orașului. Fără o vorbă s-a ridicat de la masă,
 pentru o fracțiune de secundă a privit cu un soi de reproș spre nașul său, parcă i-ar fi zis ”vezi, cine sunt?”.  Tavi a sesizat privirea finului său,
dar a pus-o pe seama tinereții, nu era supărat pe el, era doar îngrijorat. Se gândea la armele care fuseseră împărțite civililor fără nici o selecție.
Fără să dea mâna cu cineva, Cătălin a ieșit pe ușă, aruncând din prag un ”la revedere”. Stana a rămas privind lung în urma lor.
 După câteva minute de pauză discuția a fost reluată. Buna dispoziție dispăruse de pe chipurile tuturor. Moartea Ceaușeștilor,
nu-i îndurera pe nici unul dintre ei, doar momentul, ziua execuției era aceea care îi făcea să se înfricoșeze.

              Cap XXIII. Sfârșitul lui Ceaușescu III

 

 Mult timp au rămas, tăcuți, privind în gol, își fereau privirile. Crima din ziua
de Crăciun fusese comisă și în numele lor. Se simțeau vinovați, puteau să-i execute oricând, de
 ce astăzi, de ce atâta grabă? Ce se întâmplă, care a fost raționamentul omorârii lui Ceaușescu în
ziua unei din cele mai mari sărbători creștine? Încetarea luptelor, cine cu cine se luptă, de câteva zile Țara
este în război. Străzile sunt pline de tancuri, tab-uri și alte mașini de luptă. Cine este inamicul, cine sunt inamicii? Nimeni nu spune nimic. Este o confuzie totală.
 Ministerul apărării nu este condus, nu are comandă unică? De ce ordinele sunt prost înțelese, sunt confuze,
militarii se omoară între ei. Parcă am fi într-un joc nebunesc de-a hoții și vardiștii. De trei zile se trage,
mor oameni, totuși, nu avem nici un dușman capturat viu, sau mort. Este un război cu un inamic invizibil,
este un război în care se moare, fără să știm cine a omorât. Din când, în când, ne este prezentat, cu mare
tam-tam, câte un individ numit pompos terorist. O fi, nu o fi, doar cerescul Dumnezeu poate știi.
-Crezi că este bine Tavi că l-au împușcat astăzi? Sofia era lividă, pentru început vestea o bucurase,
mai târziu a realizat grozăvia execuției petrecută în sfânta zi a nașterii Domnului.
-Nu poate fi bine, cum să fie bine, când execuți doi  oameni în ziua de Crăciun. Ne va ajunge blestemul, sângele vărsat  se va răzbuna, vom plăti până la al nouălea neam, păcatul săvârșit astăzi. Stana își frământa mâinile, era o Casandră, cu privirea pierdută căutând într-un loc fix. O marcase moartea ceaușeștilor.
-Crima s-a comis în numele poporului, dar cine este poporul în această speță? Zoie vorbea ca un orator grec, era pătrunsă de evenimente, dar, lucidă căuta scuze. Cine ne-a întrebat pe noi, dacă vrem acest tribunal? Cine ne-a întrebat pe noi, dacă vrem să-l omorâm pe Ceaușescu. Dar mai ales, cine le-a dat dreptul, să mă facă părtașă la crima lor?
-Ai dreptate Zoie! În cuvintele tale bine sintetizate, am descoperit nebunia constituirii unui tribunal al poporului. Unde este poporul? Rotaru nu ar fi vrut moartea lui Ceaușescu, ci îndepărtarea lui de la putere. Nu se gândise, cum s-ar fi putut produce acest lucru. Realiza că era tardiv, vedea că omul pe care mult timp îl divinizase, era un dictator, un terorist, un asasin, unul care distrusese economia națională. Nu credea, tot ce se spunea, dar televizorul reușise să-l înmoaie, comunicatele și știrile de presă nu mai conteneau, în a arăta răul pe care Ceaușescu și camarila sa, îl făcuseră țării. Poate au făcut bine, că i-au împușcat. Îndoiala se cuibărise în sufletul lui.
-Nu Petrică, nu au făcut bine, Ceaușescu nu trebuia omorât, Ceaușescu trebuia ținut în pușcărie să sufere, cum am suferit și noi de foame și frig.
-Atunci ar trăi ca în sânul lui Avram. Uiți, că am aprovizionat cămara ta, la fel de bine cum o aveam și eu? Nu ți-a lipsit nimic, ai avut de toate, iar gazele duduiau toată noaptea, doar ești alimentat din conducta de gaze a fabricii. Faptul e consumat, ne lamentăm degeaba. Odată cu moartea lui Ceaușescu, ar trebui să înceteze focul. Aici e problema, va înceta focul? Dacă da, poate fi un motiv plauzibil omorârea lui, fie și în ziua de Crăciun. Omorârea lui Ceaușescu trebuie privită prin prisma istoriei. Evenimentele mari, nu se împiedică de nimic, sunt, precum tăvălugul care trece peste orice obstacol, care antrenează cu el tot ce găsește în cale. Însă nu tot ce este adus de tăvălug e bun, de aceea se va face selecția. Cum o vom face, vom vedea. Deja am văzut că se discută despre reînființarea partidelor politice. Personal nu agreez ideea, cum nimeni nu mă va întreba, vor putea, să le înființeze.
-Nu vreau partide politice, vreau un singur partid de masă, un partid cu ideologie de stânga, așa cum este PCR. Cred că nu și-a spus ultimul cuvânt. Comunismul poate fi o formă de organizare statală superioară tuturor formelor de organizare cunoscute până acum. Este nevoie de o conducere aleasă prin vot direct care, să nu depășească mai mult de două mandate a patru ani. În acest fel nu s-ar mai putea ajunge la dictatură, decât prin lovitură de stat.
-De acord cu tine Tavi. Ion privea la convivi, ochii s-au oprit asupra Stanei, un val de căldură interioară s-a revărsat asupra lui, pentru o clipă a văzut-o tânără și frumoasă. O lacrimă a strivit-o în colțul ochiului, îmbătrâneau amândoi. A ridicat ochii de la Stana, apoi privind în față pe cei doi bărbați din fața sa, a continuat profetic: indiferent ce va fi, să fie pace și liniște, de oase rupte nu s-a văitat românul.
-Problema este mult mai complexă, este foarte probabil să fie îndepărtat acest sistem social, politic și economic.
-Și ce să pună în  loc?
-Poate să vină iar capitaliștii cu boierii, cine știe, ce au în cap.
-Nu cred așa ceva. Tavi, cât timp Iliescu este acolo în vârf, nu va trăda idealul comunist. Este fiu de ceferist, tac-su a fost ilegalist, el are studiile în URSS, se spune că a fost coleg cu Gorbaciov, nu va da voie nimănui să întineze nobilele idealuri comuniste. Rotaru era agitat, pe măsură ce vorbea, ridica tonul vocii, îi privea pe ceilalți cu ochii tulburi.
-Liniștește-te Petrică, Zoie a pus mâna pe fruntea lui, gestul era unul de ocrotire, aproape matern. A continuat să-l mângâie pe tâmple. Bărbatul simțea un fluid energetic, liniștitor, căldura palmei femeii iubite îi făcea bine. Calm și stăpân pe situație a continuat:
-Cred că încă e devreme să știm în ce parte o va lua politica României.
-Măi, dar steagul României de ce a fost găurit, de au scos stema? Ion pusese întrebarea și privea cu un fel de superioritate la toți cei prezenți, convins fiind, că nimeni nu va știi răspunsul.
-O întrebare la care probabil vom găsi răspunsul peste ani. Ioane pune o țuică, politica o face Cătălin cu Iliescu și tinerii lor, noi să ne vedem de-ale noastre.

            Cap. XXIV. Deruta.


  Ion se plimba pe străzile orașului, în mica piață din fața Primăriei era parcat un TAB, câțiva soldați asigurau paza. Se uită cu mai multă atenție la construcția din fața sa, era veche, fusese un castel boieresc, avea mulți ciucuri de origine orientală, dar și îngeri și alte elemente apusene. Tot timpul îl impresionase clădirea Primăriei prin măreția sa.
Acum aici stăpân este ginerele lui, Cătălin, el a fost numit de către CJFSN noul Primar, era emanat al revoluției. A fost tentat să intre în Primărie, a renunțat, nu avea nicio treabă, nu voia să-i încurce pe ceilalți. Cu mâinile adânc înfipte în buzunarele scurtei din stofă groasă, și-a continuat drumul pe străzile pline de lume. Privea cu atenție oamenii care treceau pe lângă el, erau veseli, cu fața senină, vorbeau tare, se salutau cu degetele arătător și mijlociu răsfirate în formă de ”V”, însemnând victorie. Toți erau bucuroși, pentru că se considerau liberi, pentru că era democrație. Așa cum le spuneau cei de la București, respectiv Ion Iliescu, căci acesta luase frâiele Țării în mână, sunteți liberi, luați-vă soarta în propriile mâini. Își amintește discuția pe care o avusese aseară cu Petrică Rotaru, acesta îi povestise un episod de revoltă  de pe șantier. Vreo 10 salariați, cei mai mulți tineri 20, 25 de ani, decanul de vârstă era Fane, sudorul, acesta avea cam 40 de ani, au venit peste el în birou. Când i-a văzut a continuat să scrie, văzând că musafirii nu spun nici un cuvânt a înțeles că este stăpân pe situație. S-a ridicat de la birou, apoi a venit în mijlocul lor, i-a privit în față pe fiecare, după câteva clipe de tăcere a vorbit:
-Ce s-a întâmplat, aveți nevoie de ceva? Îi cunoștea pe fiecare în parte, pe mulți îi ajutase în diferite ocazii, nu se temea de ei.
-I-a spune Fane, ești cel mai în vârstă dintre ei, ce vânt vă aduce?
-Am să vorbesc eu, nu vândutul ăsta. Un zdrahon de vreo 28 de ani, înalt cât Piatra Craiului, cu capul cât o parte din ”Babele”, cu o claie de păr inelat lung și roșu, cu perciunii sub formă de cizmă care se prelungeau până la jumătatea obrazului, a făcut un pas în față și s-a proptit în fața inginerului.
-Pe tine nu te cunosc, de când lucrezi pe șantier, cum te cheamă?
-De două zile, sunt trimis de Consiliul Județean al Frontului Salvării Naționale pentru a îndruma oamenii și pentru a îndepărta elementele comuniste din conducerea întreprinderilor. Ai fost comunist, ai lucrat și în minister ești un element destabilizator, nu mai putem avea încredere în tine.
-Bine, cum te numești?
-Gheorghe Ciontea
-Ai vreo legitimație, vreo hârtie, ceva care să te împuternicească, să iei niște hotărâri?
-Nu și nici nu am nevoie. Acum este libertate, este democrație. Am întrebat pe șantier care este părerea oamenilor despre
șeful lor și iată dovada . Oamenii nu te mai vor. Vor să mă pună pe mine în locul tău. Ai vreo obiecție?
-Da, chiar mai multe. Pe șantier în acest moment sunt mai mult de 300 de oameni, o parte sunt lăsați acasă în concedii, după cum probabil știi, șantieriști își iau concediul iarna; din 300 de muncitori tu-mi vii cu 10 amărâți și-mi spui că vrei să   îmi iei locul. Foarte bine, dar cine ești, ce pregătire ai? Tu crezi că eu am să las șantierul pe mâna unui ”neica nimeni”?
-Sunt muncitor, sunt fierar betonist, un om cinstit, de asta are nevoie Țara acum?
-Și cum vei conduce șantierul? Vor veni oamenii la tine să-ți ceară sfatul, cum îi vei îndruma? Te-ai gândit la asta?
-Am ingineri și maiștri pe șantier, ei vor hotărî, e libertate, trebuie să hotărască singuri măsurile ce trebuie luate.
Eu voi urmări doar graficul realizărilor. E de-mo-cra-ție, ce nu înțelegi? Așa au hotărât oamenii.
-Bine mă, vino la ora trei, atunci adunăm toți salariații și ce vor spune ei, așa vom face.
-Așa am zis și eu domnu inginer, Fane spășit, încerca să dreagă busuiocul. Mă voi ocupa de mobilizarea salariaților pentru ora trei. Ne vom strânge pe platforma de la hala cinci, e bine acolo domnu inginer? Fane l-a ignorat intenționat pe Ciontea.
-Da, ne întâlnim atunci, până la trei mergeți la treabă, iar tu Gheorghe mergi la locul tău de muncă, iar dacă șeful tău de  echipă îmi spune că nu ți-ai făcut treaba, ești lipsă astăzi. Ai înțeles?
După plecarea delegației de nemulțumiți, Inginerul Rotaru s-a gândit ce să facă, ar fi vrut să predea conducerea șantierului
 nu-l deranja asta, dar cum să lase o investiție așa de mare pe mâna unui neisprăvit? Nu avea dreptul moral să se comporte așa.
La ora trei, toți salariariații erau adunați pe platforma halei. Inginerii și maiștrii au vrut să vină lângă el, cu un gest blând al mâinii
le-a făcut semn să rămână între oameni.
-Oameni buni, și-a început Rotaru discursul, astăzi un grup de muncitori având în fruntea lor pe domnul Gheorghe Ciontea, s-au prezentat în biroul meu pentru a-mi cere demisia, iar locul de șef de șantier să fie ocupat de dânsul. Nu am acceptat, drept pentru care am convocat această întrunire. Îl rog pe domnul Ciontea să iasă în față și să treacă în dreptul meu dar la 5 metri distanță de mine. Ciontea a ieșit din mijlocul oamenilor și și-a ocupat poziția indicată. Era puțin stingher, abia acum realiza că nu era cunoscut, că oamenii nu-l vor primi cu ovații. A început să vorbească mulțimii:
-Domnilor, noile structuri ale CFSN au hotărât ca acolo unde oamenii consideră că șefi care conduc unitățile unde lucrează sunt elemente destabilizatoare , să fie înlocuiți de urgență, iar în locul lor să fie numiți oameni capabili să conducă acele unități propunerea vine direct de la Primarul nou numit al orașului, Cătălin Mihăiescu. La auzul acestui nume, Rotaru a tresărit, nu-i venea să creadă. Dacă așa s-a hotărât, și dacă este democrație, atunci poporul suveran să hotărască.
- Băieți, cine vrea să rămân în continuare șeful acestui șantier, să treacă în partea mea, cine este cu domnul Ciontea, să treacă în  partea dânsului, apoi vom înnumăra, iar rezultatul votului va fi hotărâtor, ori îmi dau demisia și plec, ori rămân pe șantier și pleacă  domnul Ciontea. Vă rog să alegeți. Oamenii s-au uitat unii la alți derutați, nu știau cum să procedeze, până la urmă s-au hotărât și au început să se miște. Pentru început au trecut unii la Ciontea, alții la Rotaru, dar când au văzut că inginerii și maiștrii, toți trec în partea inginerului, nu au mai ezitat și toți au trecut de partea șefului existent, chiar și cei nouă muncitori care îl însoțiseră dimineață pe Ciontea, acum erau în partea lui Rotaru. Satisfăcut șeful de șantier, a privit oamenii din spatele, a dat din cap în semn de mulțumire și s-a adresat lui Gheorghe Ciontea.
-Băiete, ai venit cu tupeu pe șantierul ăsta, pe care îl conduc de mai mult de 12 ani, te-am lăsat să aplici democrația și votul poporului,  știam, că vei pierde. Am o singură întrebare : te-a trimis primarul Cătălin Mihăiescu, sau ai bravat tu, nu de alta dar eu după amiază mă întâlnesc cu el în casa socrului său.
-Nu m-a trimis nimeni, am zis că este libertate, e democrație, pot să bag zânzanie și în vremurile astea tulburi ajung unde vreau și ce vreau, până se dumireau ce-i care urma să controleze, eu m-aș fi înjghebat și greu mai puteam fi dat la o parte. Nu sunt angajat pe acest șantier, nu mai vreau nimic de la nimeni, vreau, doar să mă lăsați să plec.
-Ce ziceți băieți îl lăsăm să plece, sau îl predăm miliției?
-Să-l dăm pe mâna miliției, zise unul dintre muncitori.
-Să-l lăsăm, să plece, zise altul.
-Să-i dăm o mamă de bătaie. Fane sudorul ieșise în față hotărât să-l altoiască pe mincinosul Ciontea.
-Bine, nu-i vom face nimic, îl lăsăm să plece, până la urmă este unul dintre profitorii revoluției, trebuie să fim atenți, ca el sunt mulți.
Inginerul Rotaru i-a făcut semn să plece, cu capul plecat, ”revoluționarul” Gheorghe Ciontea a părăsit șantierul. Inginerul Rotaru a strâns  mâna celor de lângă el apoi a mulțumit tuturor pentru sprijin.
Ion era bucuros că Petrică  reușise să se impună pe șantier. Îl neliniștea veștile care veneau dinspre Cătălin, se spune că devenise paranoic  vedea în jurul lui numai dușmani, puinteres public, dar cel mai mult întărise paza la stația de apă. Este adevărat că și televizorul anunța tot timpul că teroriștii otrăvesc rezervele de apă ale orașe
Ajuns acasă, nu mică i-a fost mirarea când i-a găsit pe Tavi și Sofia în vizită la el. Stana îi servise cu un lichior din nuci verzi, specialitatea ei,
Sofia golise odată păhărelul, iar gazda atentă îl umpluse iar. Intrarea pe ușă a lui Ion, a fost salutată de Tavi.
-Nu mai veneai, vreau și eu o țuică, nevastă-ta m-a ținut pe licoarea asta dulce, s-o bea ele, eu nu o gust.
-Nu știi ce pierzi, i-a zis nevastă-sa, care golise și al doilea pahar, fața i se înroșise, semn că băutura începe să-și facă efectul.
-Lasă, să vă ajungă vouă. Așa Ioane, pune sticla cu aghiazmă aici, să ne sfințim și noi un pic, i-a uite femeile ce vorbărețe sunt.
-Tavi, știi povestea lui Petre Rotaru, cum au vrut să-l dea jos?
-Da, astfel de lucruri se întâmplă în toată Țara. Acolo unde directorul a fost un om aspru, cu dragoste de întreprindere și avutul
statului, muncitorii incitați de diferiți ”agitatori” l-au debarcat, punând în locul lor unul care să răspundă la comenzile celor care l-au uns director.
-Azi a fost Sanda la noi, cât ai fost plecat, știi ce mi-a spus, m-am crucit când am auzit, de acum cei ieșiți la pensie, ori care mai au puțin până ies, să-și țină gură, că altfel ea și cu bărba-su vin și le închid ei celor ce nu tac. Am întrebat-o dacă a înnebunit, dacă a băut ceva, dacă are probleme cu capul. S-a uitat la mine cu o milă amestecată cu dispreț, apoi a zis :
-”Tu vorbești, tu care ai fost în stare să dai dreptate matracucilor de cumnate, în defavoarea mea, tu să taci, ai înțeles?  Fiul meu e rănit și internat în spital, e un erou, sunt mamă de erou, ai înțeles? Mamă de erou...
Bărbatul meu e un erou, a ajuns primar pentru meritele de a fi revoluționar.
-Auzi maică, da, cu cine s-a luptat, că la noi aicea nu prea au fost teroriști. Am încercat să calmez nebuna.
-Nu contează că nu au fost, înseamnă că auziseră de Cătălin al meu și le-a fost teamă să vină. Umblă numai înarmat, chiar și în pat doarme cu pistolul sub pernă. Acu, eu plec, aveți grijă de voi, spune-i lui tata, lui nașu Tavi și lui Rotaru să nu facă altă politică decât ce spune CFSN”. Apoi a plecat.
Ce părere aveți? Sunt sănătoși?
-Da, sunt destul de sănătoși. Doar înfierbântați. Revoluția a dat peste cap totul. Să ne gândim puțin. Până în 22 decembrie stăteam la cozi interminabile, curentul se oprea, căldura era cât să nu înghețe apa în calorifere, televiziunea avea program 2 ore pe zi și atunci mai mult cuvântările tovarășului. A venit revoluția, Iliescu, Roman, Dinescu, Caramitru și care mai sunt pe acolo, promit că în România, vor umbla câinii cu covrigi în coadă. Că poporul va conduce cu adevărat România, invitând satele și orașele să se organizeze în noile structuri ale FSN. Cele mai importante decizii care au fost luate : 1) alegeri libere și democratice, asta presupune să fie o concurență între candidații mai multor partide politice; 2) libertatea cetățenilor de a se asocia pentru formarea unor partide politice; 3) s-a abrogat decretul privind interzicerea avorturilor; 4) s-a luat hotărârea ca tot ce produce Țara noastră în materie de produse alimentare, să fie întâi aprovizionată piața internă, iar ce rămâne, să fie dat la export. În aceste condiții, sigur că oamenii sunt atașați de structurile nou create. Iliescu, este un politician de carieră, este comunist până-n măduva oaselor, nici nu are cum să fie altfel. Este fiu de ilegalist, a învățat politica din fragedă copilărie. Apoi a fost trimis la Moscova pentru studii, de aici s-a întors tobă de carte și de politică. Se spune că ar fi fost coleg cu Gorbaciov.
Oamenii sunt prea înfierbântați, au privit moartea lui Ceaușescu ca pe o eliberare, nici o clipă nu s-au gândit că i-au împușcat în ziua de Crăciun. Într-un fel poporul are dreptate, ce dacă era Crăciunul, când ne punea să lucrăm în ziua de Paști  și de Crăciun, atunci nu era sărbătoare? Așa gândește poporul și nu-l pot condamna. În același timp, continuă dizertația Tavi, dacă unul e nebun, nu trebuie să ne purtăm la fel, doar pentru a-i demonstra  că e nebun, noi cum suntem când ne comportăm la fel?
Trebuie să ne pregătim pentru mari schimbări.
-Crezi că vor fi schimbări în favoarea poporului? Ion mai spera, ca lucrurile să nu se schimbe, să rămână cum au fost, totul s-a făcut cu sacrificii și e păcat să se distrugă.
-Greu de crezut, de-a lungul istorie încă din cele mai vechi timpuri atunci când se dorea schimbarea unei dinastii regale, sau un mod de guvernare, se folosea ca laitmotiv binele poporului, doar că imediat ce ajungeau la putere, poporul era uitat. Aș spune că pe undeva comuniștii au lucrat pentru popor, sigur nu au mulțumit toate păturile sociale. Comuniștii au fost precum pionierul care, a făcut o faptă bună, a trecut o bătrânică strada, doar că bătrânica nu avea nevoie să treacă strada. E greu de crezut, că poporul va avea ceva de câștigat, în afara morților din aceste dureroase zile. În acest moment de derută, de căutări, România este ca un cadavru, care atrage toate hienele.
Au început să vină ajutoare din străinătate, am auzit că la Întreprinderea de Construcții Montaj, acolo unde am lucrat noi, directorul general s-a luat la bătaie cu directorul adjunct din cauza unei haine de piele. Halal.
Americanii ne trimit din rezervele armatei, alimentele care tocmai trebuiau aruncate, pentru că expiră termenul de garanție. Știi care este partea urâtă, oamenii se omoară pe ele. Dintr-o dată numai avem demnitate. Să ne înțelegem Ioane, nu avem nevoie de milă, avem nevoie de alimente în magazine, bani avem noi. Occidentul a vrut să ne filmeze în timp ce ne batem pe zoaiele lor alimentare, în timp ce ne umilim, cerșind. Va fi greu pentru noi. Ce știi de băieții tăi?
-Gicu își vede de treabă, în schimb Costel și Florin sunt cu politica, nu știu ce vor face, dacă vor urma această cale sau doar acum pentru că sunt încălziți.

                 Cap XXV. Capitalismul. Alegerile din mai 1990


-Ce părere ai de modul în care a câștigat Iliescu alegerile? Ion pusese întrebarea cu fața luminată, era mulțumit de rezultat, spera ca prin Ion Iliescu, comunismul să rămână.
-E un scor normal. Tavi se uită la Petrică, apoi la Ion și continuă. Venim după o perioadă în care comunismul, Ceaușescu, ne-au fost tată și mamă. A fost greu pentru români să înțeleagă mesajul celor de dreapta. Venirea patronilor și a moșierilor, este ca un balaur pentru popor. Oamenii mai în vârstă au apucat vremea patronilor și moșierilor. Au simțit sărăcia, neajunsurile, viețuirea în case insalubre cu pământ pe jos și acoperite cu paie și coceni. Muncitorii în uzinele și fabricile patronilor, câștigau cât să nu moară de foame, e drept, trăiau mai bine decât țăranii.
Să ne amintim de mitingul din 28 ianuarie a.c, făcut la inițiativa PNL, PNȚcd, PSDR și alte formațiuni declarate de dreapta. Imediat cei din IMGB,ICTB, IMMR și IIRUC, la inițiativa FSN au făcut o contra manifestație. Poate aveau dreptate liberalii și țărăniști când se opuneau ca, CFSN  să nu se transforme în partid. Pe de altă parte Iliescu, vechi politician, nu putea să scape prilejul de a conduce Țara, de a se afirma ca om politic. Iliescu a trebuit să cedeze în fața presiunii liberalilor și țărăniștilor, mai ales țărăniștii, ei erau mai vocali. Câmpeanu de la liberali este asimilat marelui moșier Câmpeanu din raza satului Răzvad din Dâmbovița. Legenda care circulă în sat, spune că atunci când culegeau strugurii, boierul le punea botniță. Nu știu dacă e adevărat, sau Zaharia Stancu i-a inspirat. Corneliu Coposu, fost secretar particular al lui Iuliu Maniu, nu are încrederea maselor; să ne gândim la modul cum a fost înăbușită în sânge greva minerilor din 1929, când au fost împușcați 64 de greviști, iar alți 200 au fost răniți, de asemeni în timpul grevelor ceferiștilor din februarie 1933, la fel înecate în sânge, toate aceste atrocități au fost înfăptuite de guvern -național țărănesc. În 1929 prim ministru a fost chiar Iuliu Maniu, iar în 1933, prim ministru a fost un alt țărănist, Alexandru Vaida-Voievod. De asemeni, liberalii nu puteau fi prea bine văzuți de mase, să ne amintim de răscoala țăranilor din 1907, atunci conservatorii au fost depășiți de evenimentele care începuseră în Moldova iar la presiunea liberalilor au demisionat, s-a constituit un guvern liberal având în frunte pe Dimitrie Sturza, care, până la urmă a înăbușit răscoala în sânge. Despre asta e vorba. Sunt  prea proaspete în mintea românilor toate aceste crime, propaganda comunistă și istoria învățată în școală, ne-au prezentat pe larg firul evenimentelor și vinovăția guvernelor de atunci.
-Chiar și cererile lor de împărțire a pământului și de privatizarea a mijloacelor de producție, nu cred că vor fi bine primite. Asta ar presupune apariția patronilor, aceștia nu vor mai garanta siguranța locurilor de muncă.
Totuși nu cred că se va întâmpla asta, vor apare prăvălii private, cârciumi, restaurante, toate conduse de patroni, dar nu văd IMGB-ul, acest colos cu zeci de mii de muncitori, vândut unui patron, această mare ind. constructoare de mașini, fie grele, fie ușoare, este o ind. strategică și ea trebuie să rămână în proprietatea statului. Nici șantierele nu le văd altfel decât ale statului.
-Petrică, ai auzit ce s-a spus? Țăranii vor primii câte 5000 de metrii pătrați de pământ de familie, iar restul va rămâne să fie lucrat în asociații. Au dreptate, Ion era mulțumit de hotărârea lui Iliescu, numai lucrând pământul pe suprafețe mari se pot garanta rezultate, altfel, fiecare familie cu fâștoaca lui, se va face o agricultură de subzistență.
-Apropo de Iliescu, Tavi îl simpatiza pe Iliescu îl considera un comunist progresist, cu anumite tente liberale, după întâlnirea din 1 februarie cu Coposu, Rațiu și ceilalți, atunci le-a comunicat că CFSN se transformă în partid politic sub denumirea de FSN, Frontul Salvării Naționale. Reprezentanții dreptei i-a cerut să desființeze structurile CFSN, și să se formeze un guvern de Uniune Națională,iar Țara să fie condusă de un Consiliu Provizoriu. Astfel în data de 9 februarie, în urma unui decret-lege se înființează Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, CPUN, acest consiliu, în fapt primul Parlament de după revoluție, era format din membrii tututror formațiunilor politice de la acea oră. A fost o măsură bună, a reușit să mai potolească avântul noilor partide, dar mai ales acelora așa zise istorice.
Un alt fapt demn de consemnat a fost confruntarea interetnică din Târgul Mureș din perioada 19-21 martie 1990, au murit oameni în acea confruntare, presa internațională a manipulat mult, considerând că românii au fost vinovați de escaladarea violenței, iar românul Mihăilă Cofariu bătut de Erno Barabas până aproape de moarte, este prezentat de televiziunea irlandeză drept maghiar și țesută o adevărată legendă de ură interasială practicată de români.
-Nu trebuie să uităm nici de Proclamația de la Timișoara cu al ei art. 8 prin care se cerea interzicerea participării nomenclaturiștilor comuniștii, sau ai șefilor din structurile securității, la ocuparea unei funcții publice pe o perioadă de 10 ani, sau trei mandate consecutive. O măsură bună, în același timp țărăniștii, pentru că ei au fost în spatele inițierii acestei Proclamații, se asigurau că nu vor fi deranjați de comuniști în hotărârile ce urmau să le ia. După cum bine vedeți, lucrurile nu stau chiar așa.
-Să nu uităm de momentul 22 aprilie, când au început manifestațiile împotriva conducerii Țării, împotriva lui Ion Iliescu. Manifestanții au declarat Piața Universității zonă liberă de neo-comunism. Din cauza etichetei de ”golani” puse de Iliescu manifestanților din Piață, aceștia s-au brenduit cu titulatura de Golani. În fiecare seară zeci de mii de persoane se strângeau în piață pentru a protesta împotriva conducerii neo comuniste a Țării și pentru implementarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara.
Cu toate acestea, își continuă Tavi cuvântul, FSN-ul a reușit să câștige alegerile cu 66,41% în timp ce liberali și țărăniștii abia au strâns împreună 10,35% (7,32% PNL, respectiv 3,03% PNȚcd), scoatem maghiarii care au avut un 7,23%, vot exclusiv al minorității maghiare. Iliescu a obținut 85,o7%, Radu Câmpeanu 10,64%, iar Ion Rațiu 4,29%, participarea electoratului la vot a fost de 86,19%, un procent foarte bun. Observatorii străini au declarat că alegerile s-au desfășurat fără incidente și fără fraude semnificative în procesul devotare.
Iliescu a fost perceput de mase ca fiind de-al lor din popor, unul dintre cei care au mâncat salam cu soia, mulți uitaseră că el fusese un nomenclaturist. În plus Iliescu s-a prezentat poporului ca fiu de ceferist ilegalist,  la rândul lui comunist persecutat de Nicolae Ceaușescu. Cu puloverul de muncitor a făcut o adevărată campanie. Ion Rațiu, un tip rasat, plecat din România încă din 1940, trăitor în Anglia, armator, scriitor, un tip cu papion, nu și-a găsit locul printre emanații revoluției. În ce privește Radu Câmpeanu, fost liberal înainte de 1948, a fost arestat, condamnat și închis în penitenciarele comuniste, după eliberare emigrează în Franța împreună cu toată familia. Fiul al unui moșier din zona jud. Dâmbovița, acum, nu avea nici o șansă, să ajungă Președinte al Țării.
O singură chestiune vreau să mai spun, alegerile s-au terminat, lucrurile s-au tranșat, poporul a vorbit în proporție de 86%, manifestația din Piața Universității își mai are sensul?
-Nu, nu cred că își mai are rostul, spuse Ion, iar Petrică Rotaru a dat aprobator din cap.
Dă-i încolo, hai să bem o țuică, apropo, Cătălin a învins, a câtigat alegerile, Tavi știa, voia să vadă reacția lui Ion.
-A câștigat din partea FSN, e noul Primar ales. Bravo! Acum să vedem dacă va face treabă.

             Cap.XXVI. Capitalismul II. 13-15 iunie 1990.


  De dimineață Tavi a plecat la piață, s-a învârtit printre tarabele zarzavagiilor, oameni cu fața arsă de soare
și mâinile crăpate de muncă, aproape că-l trăgeau de mâneca, să cumpere legume proaspete de la ei.
-Domnule, îi zise unul, am pătrunjel verde proaspăt, mărar, leuștean, uite, ia morcov, păstârnac, cumpără
ceva, fă-mi domnule safteaua, îți dau mai ieftin, că nu am vândut nimic până acum.
Popescu s-a uitat cu milă la bărbatul slab, cu ochii în fundul capului, dintr-o dată ar fi vrut să-i cumpere
toată marfa, îi plăcea accentul slav al țăranului, era sârb din zona Târgoviștei.
-Dă-mi câte-o legătură din toate.
-S-a făcut, țăranul nu-și mai încăpea în piele de bucurie, cineva îi făcuse safteaua și abia era 7,30 dimineața.
Cu legăturile în plasa de rafie Tavi a plecat spre șantierul lui Petrică Rotaru. Odată ajuns la ușa biroului câțiva
muncitori mai în vârstă l-au salutat cu respect:
-Să trăiți domnul inginer!
-E la birou șeful vostru?
-Da, să trăiți!
Tavi a bătut în ușă, din interior s-a auzit un mormăit, care semăna cu o poftire, a intrat în birou, a salutat, bărbatul
aflat la birou, era cufundat cu totul în studierea unor planșe, fără să se uite la persoana care intrase pe ușă, i-a strigat
”i-a loc”, apoi și-a văzut mai departe de treabă, uitând de musafirul ce tocmai intrase. Popescu s-a apropiat de masă
a urmărit degetul lui Rotaru care se plimba pe desen, apoi a exclamat:
-Boierule, aici e o greșeală.
Rotaru a ridicat ochii de pe planșă, surprins să-l vadă pe Popescu în biroul lui la o oră așa de matinală.-
-Dacă nu veneai tu la mine, veneam eu la tine acasă, ceva e-n neregulă cu desenul ăsta, nu-mi place unghiul de
înclinare a gulerului de la turnul de apă.
-Ai dreptate, asta văd și eu. Popescu era nedumerit.
-Toate aceste desene și calcule sunt refăcute după martie anul acesta.
-Documentația veche unde este? Uzina asta are toată logistica făcută de cel puțin 5 ani.
-Au venit unii acum, din ăștia numiți după revoluție, care se numesc mari specialiști, să ne spună că tot ce a fost
proiectat până în ianuarie 1990 nu mai este bun, că sunt proiecte dușmănoase care nu țin cont de cerințele tehnicii
moderne. Este al treilea desen tehnic pe care îl găsesc cu greșeli. Îmi este teamă să concluzionez că este vorba
de rea intenție, încă mai cred că e vorba de greșeală, sau nepricepere
-Cum le rezolvi?
-Merg la directorul tehnic, e unul nou, emanat și el, i le prezint, îi explic de câteva ori despre ce e vorba, mă privește
tâmp apoi mă întreabă:”sunteți sigur domnule inginer că aici sunt greșeli, sau vreți să mă compromiteți?”. Îl asigur
de buna mea credință, apoi cu pași șovăielnici pleacă spre cabinetul directorului plin. De acolo prin ușa capitonată
 se aud țipete, directorul plin țipă la directorul tehnic, de ce nu a văzut greșelile, că doar este ”tehnicul” întreprinderii.
-Știi bine, că sunt numit politic la fel ca și tine.
Cam așa se prezintă lucrurile, apoi trimit lucrările la București și aștept. Noroc că m-am învățat și acum mă uit pe ele,
cu mult timp înainte de a intra pe șantier în lucru, așa au timp să le corecteze. De fapt le trimit înapoi, pe cele făcute
făcutepe vremea  lu' ăla de îl împușcarăm pe 25 decembrie.
-Te las, văd, că ai de lucru, vino diseară la Ion să mai discutăm, a adus o țuică de pe la munte, a fost pe la cuscră-su, e
medicament curat. Mai dezbatem un pic, ce se mai întâmplă prin Țară. Ai auzit ce a fost zilele trecute în București.
Trec eu pe la Ion, să vorbesc cu el, poate facem un grătar. Să o iei și pe nevastă-ta, mai stau și femeile de vorbă de-ale
lor, că li s-a urît numai în casă.
-Vin cu toată plăcerea, să-i spui lui Ion să nu se mai ia de mine, știi că, rândul trecut mi-a amintit, de episodul când
am vrut să-l transfer. Asta a fost atunci.
-Lasă mă, era un pic băut, da să știi, că avea dreptate,mare noroc ai avut cu el, că nu se știa cum mergeau lucrurile.
-Știi de ce aveam eu un dinte împotriva lui? Din cauza Zoiei, mie îmi plăcea fata, iar ea era în limbă după Ion. Gelozie
curată, acum a trecut.
Ion aștepta, grătarul era  încins, doar carnea trebuia pusă pe el, se uita spre poartă, în orice clipă trebuiau să sosească
Tavi și Petrică împreună cu soțiile. Umbra dudului îi răcorea sufletul aprins de veștile din București. Încă nu știa, ce s-a
 întâmplat cu minerii și lumea din București. Auzise că plecaseră ieri, 15 iunie, după ce Iliescu le mulțumise pentru
ajutorul dat. Tavi îl va lămuri și acum, ca de fiecare dată când a avut probleme.
-Ioane, ai bătut carnea? Am vorbit la telefon cu Sofia, vrea șnițele, nu mai vrea grătar. Stana cu mâinile în buzunarele
șorțului, aștepta o vorbă de la bărbat.
-Faceți cum vreți, iar niște carne puteți, să o bateți și voi, eu nu am timp, tocmai intră musafirii pe poartă. Ion îi privește
 cu dragoste amestecată cu respect, cum e posibil ca el, țăran de la coarnele plugului să se bată pe burtă cu asemenea
 domni mari. Le datora multe amândorura, datorită lor, el acum stă liniștit așteptând poștărița să bată în poartă pentru
a-i înmâna pensia. Tavi îmbătrânise, reumatismul instalat în picioare ”recompensă” pentru iernile în care fusese nevoit,
să încalțe cizme din cauciuc pentru a face față noroiului din șantier. Arăta bine la față pentru cei 73 de ani. Petrică se rotunjise,
mâncarea bună pregătită de Zoie și vârsta își spuneau cuvântul.
-Noroc Ioane! Cei doi bărbați strânseră mâna gazdei, apoi luară loc, fiecare acolo unde avea locul stabilit încă de la
începutul întâlniri lor. Tavi și Ion întodeauna stăteau în capul mesei, apoi după cooptarea în grup al lui Petrică Rotaru, locul
 lui Ion a fost cedat inginerului mai tânăr. De atunci Ion își avea locul în dreapta lui Tavi. Sticla cu țuică deja era pe tavă
împreună cu ceștile de pământ (vechile cești ale Stanei aduse zestre în casa bărbatului, când s-a măritat). Ion, ca într-un
 ritual, a luat sticla, apoi a turnat fiecăruia în ceașcă.
-Noroc, sănătate că e mai bună decât toate!
-Noroc, răspunseră ceilalți doi.
-Mă îngrijorează, ce a fost zilele astea în București. Tavi, spune-mi te rog despre ce este vorba?-
-Domnilor, Petrică s-a uitat atent la cei doi convivi, apoi a continuat, când în aprilie a început manifestația din Piața Unirii
 am fost de acord, nu susțineam neapărat toate revendicările lor, dar suntem o tânără democrație unde dreptul la a manifesta
trebuie să fie garantat. Și-au strigat aproape o lună de zile, din 22 aprilie până în 20 mai, revendicările și nemulțumirile în Piață
În 20 mai lumea a ieșit la vot, prezența a fost de 86% din alegători, un procent foarte mare. Asta înseamnă că poporul a vorbit,
 prin vot și-a ales  reprezentanții, atât în Parlament cât și Președintele Țării. Procentajul în favoarea lui Iliescu, dar și pentru FSN
este zdrobitor. Observatorii străini acreditați, să supravegheze modul în care sunt organizate alegerile și dacă sunt cazuri de
fraudare a alegerilor, au declarat că alegerile au fost bine organizate și că nu au fost cazuri majore de fraudare.
Prin urmare, care mai era motivul, continuării manifestației din  Piață?
-Lucrurile nu sunt așa de simple, când alegerile sunt tranșate de asemenea manieră, nu poți contesta. Orice contestație
poate fi privită ca un atentat la democrație. Cei din piață au cerut anumite lucruri, legitime sau nu, nu discut dacă era bine sau nu.
Timp de o lună populația cu drept de vot s-a putut informa , apoi pe 20 mai a decis. 85% din electorat a votat pentru ca I.Iliescu să devină
Președintele României. Mai mult de 65% ca au votat FSN-ul, indiferent ce fraude ar fi fost, e clar că populația a fost alături de
stânga FSN-istă, sau neocomuniștii cum sunt numiți de cei din piață.
-Tavi, eu cred că manifestația din București are rădăcini în străinătate, mă tem că ordinul din afară a fost, ca manifestația, ca
durată, să fie împinsă cât mai mult. În acest fel autoritățile erau obligate să intervină pentru a împrăștia manifestanții, aceștia
s-ar fi opus, așa cum s-a întâmplat de altfel, toate acestea trebuiau să ducă la revoltă, poate chiar la disoluția statului. Stăm
pe nisipuri mișcătoare. Populația, în cea mai mare parte, se sperie de moșieri și patroni, ori toți acești liberali și țărăniști despre
asta discută. Venirea minerilor poate fi privită cu ochi binevoitori, dar atrocitățile comise și de o parte și de alta trebuie condamnate
cu vehemență. Petrică s-a oprit o clipă, apoi a continuat : e bine că Iliescu a mulțumit minerilor. A fost un gest tactic, pentru a-i
 putea trimite în liniște acasă. Indiferent cum am privi lucrurile, manifestația nu trebuia să mai continuie. Ce așteptau cei care
conduceau aceste proteste? Protestanții erau în Piața Universității de peste 40 de zile, timp în care au fost lăsați să strige orice
lozincă voiau. Se striga : ”jos comunismul”, de acord, dar ei, manifestanții reprezentau prea puțin din numărul electoratului,
ori aceștia spuseseră ”da” la vot pentru neocomuniști în proporție de peste 60%. Singura speranță a celor prezenți în Piața
Universității era o revoltă populară, pentru a dărâma noile structuri alese în urma votului. Vă întreb, erau ei într-o poziție legitimă
să facă acest lucru. Nu, nu erau, măsura autorităților de a elibera Piața Universității, a fost una bună, doar modul defectuos
în care s-a pus în practică, a generat violențe. Tavi, Rotaru s-a oprit să-și tragă sufletul, apoi a continuat, violențele au
început mai înainte de a sosi mineri, manifestanții s-au încăierat cu forțele de ordine, totul degenerase. Situația era scăpată
de sub control. Agențiile străine de presă deja vorbeau de o disoluție a statului, de neputința guvernului în a pacifica piața
Violențele erau maxime, forțele care împinseseră durata manifestației până la provocarea violențelor, își frecau mâinile de
 bucurie.Planul reușise, guvernului îi era teamă că violențele aveau să excaladeze, atunci au apelat la mineri. Poate că apelul
 a fost bun, dar modul în care au acționat ortaci e greu de descris. Violențele au fost maxime, atrocitățile comise de mineri
sunt greu de descris. Eu cred că în rândul lor, al minerilor, au fost și băieți cu ochi albaștri care îi dirijau ce să facă, unde să meargă
și cum să acționeze. Indiferent cum privim, România a fost pusă într-o lumină proastă. Cred că asta s-a dorit, forțele externe
sunt puternice și cu mari interese aici la noi în Țară.
-Până la urmă tot nu am înțeles, de fapt ce voiau Marian Munteanu și cei din jurul lui? Ion privea întrebător la Tavi și Petrică
 așteptând de la ei lămuriri.
-Puterea, asta voiau, doar că pe 20 mai poporul dorise altceva, voința electoratului a fost departe de voința celor din Piață.
-Și atunci de ce au mai continuat manifestația? De ce nu s-au oprit la câteva zile după alegeri? Ion voia să se asigure că a
înțeles bine.
-Simplu din 20 mai manifestația a avut rol destabilizator, a vrut să transmită în afară mesajul că România este condusă tot
de comuniști, iar ei sunt forțe progresiste de dreapta care vor progres pentru România în viitor. Mă joc cu cuvintele,
 vorba lui Ceaușescu, ”agenturili” străine nu au fost străine de acest fenomen. Bine că s-a terminat, păcat că au avut
de suferit oameni nevinovați.
-Până la urmă de unde au avut atâțea bani, pentru corturi, pentru hrană și pentru multe alte lucruri necesare?
-Ioane este o întrebare bună, nu știu să-ți răspund.
-Hai să bem o țuică, că s-a ”trezit” în cești.
-Stană, gata-i masa?
-Gata , că doar suntem vrednice.
-Bine, veniți și voi să gustați un pic de rachiu, apoi să puneți masa.
-Să fi tu sănătos, Stana cu mâinile stergându-se pe șorț a continuat : am gustat și noi un lichior de nuci verzi, l-a adus
Zoie, bună licoare, voi face și eu, să am în casă, că tare e bun. Ați terminat cu politica?
-Da femeie, vom mânca, imediat ce puneți pe masă.

 

           Cap. XXVII. Legea 18/1991. Împărțirea pământului


  Ion privea prin geamul de la sufragerie,  afară era o ploaie măruntă și  rece, geamul se aburea des, din când în când îl ștergea cu palma. Stana, lângă el, croșeta un milieu, pe sub sprâncene îl urmărea cu privirea pe Ion. Era la fel de frumos, părul îi era des, aspru, dar alb, era de un alb argintiu, cu nuanțe albăstrii pe la tâmple, albe îi erau și sprâncenele, doar ochii îi rămăseseră vii și neastâmpărați, tot timpul scormonind până-n adâncul sufletului celui cu care vorbea. Își purta trupul , care acum avea un pic de burtă, cu multă mândrie, falnic, mergea țanțoș, cu pălăria pusă pe-o sprânceană. Îi era drag bărbatul, trăiseră bine , nu o bătuse niciodată, de înjurat, o mai înjurase când stătuseră în sat, mai mult să vadă ăilați ce bărbat dur e el. De când veniseră la oraș, Ion s-a purtat ca un domn, nu o înjura, nu o certa, asta o obligase pe ea, să fie foarte atentă, să-i acorde ”onoarea de bărbat” în fața celorlalți. Cu copiii se purtase aspru, dar cu dragoste, voia  să facă ”oameni” din ei și, a făcut. Florin un bun gospodar, acum după revoluție își înjghebase un mic atelier, avea pe lângă un strung în fier, aparat de sudat și un atelier de tâmlărie, îl ajutau câțiva oameni, plătea bine, în funcție de cât munceau, oamenii știau asta și trăgeau tare. Sanda, este o doamnă, nevastă de primar. Cătălin, soțul ei, s-a dovedit a fi un bun edil, oamenii au început să-l aprecieze. Cel mai mult din timpul lui și-l petrece la primărie. Sanda, nu scoate un cuvânt, îi place noua ei poziție socială, era în stare să se mute cu el în biroul de edil al orașului, numai să nu-l tulbure din activitate. Peste un an vor fi iar alegeri, iar el, Cătălin, trebuie să câștige din nou.
Costel s-a mutat cu nevasta la munte, socrul lui are mai multe livezi cu pomi fructiferi și l-a chemat să muncească împreună. I s-apărut bună perspectiva, așa că a lăsat serviciul care, oricum începuse să scârție, și a plecat la țară. Trece mereu pe acasă, ne lasă din toate fructele lor, de la cireșele amărui, nu mai bune de făcut dulceață, până la gutuiele de toamnă cu mireasma lor  specifică și puful moale ca al puilor mici abia ieșiți din ou.  Ăsta micu, Gicu, a plecat în Turcia la muncă și-a luat și nevasta cu el, copiii sunt la soacră-sa. Am vrut să-i iau la mine, nu a vrut nora-mea, a zis că suntem bătrâni și nu mai știm, să ne ocupăm de copii. Stana, a lăsat pentru o clipă lucrul din mână, a luat o oglinjoară care era pe măsuța de lângă fotoliu, cu timiditate și-a apropiat chipul de apele oglinzii. Surprinsă, a zâmbit celei din oglindă, un chip frumos de femeie, cu ochii mari, curioși, nas fin, puțin în vânt, buze cărnoase, senzuale, tenul fără riduri pronunțate, poate la colțul buzelor este un rictus, iar la coada ochilor începe, timid, să se formeze ”gheara gâștei”. ”Dacă eu sunt femeia din oglindă sunt mulțumită de felul cum arăt”. Se uită la  soțul ei, care privea prin geam undeva departe, nu a auzit când l-a strigat, abia a doua oară a răspuns:
-Ce-i femeie? S-a întâmplat ceva? De ce mai deranjat, eram departe, foarte departe cu gândul.
-Sunt frumoasă? Ion a privit spre nevastă, de parcă atunci o vedea pentru prima oară. Figura serioasă a femeii l-a determinat să dea un răspuns.
-Femeie, vino și stai lângă mine! Așa, aici pe canapea, apoi cu o mână o cuprinse pe după umeri, puse capul ei pe pieptul lui, o mângâie duios, așa cum faci cu un copil, când pune botic de supărare, o sărută pe obraz și îi șopti la ureche: tu ești cea mai frumoasă femeie, atunci îl cuprinse în brațele ei și cu ochii în lacrimi, cu vocea tremurândă de emoție îi zise:
-Mulțumesc Ioane, mai făcut din nou cea mai fericită femeie. O lacrimă, ca un mic diamant, a căzut din ochiul ei pe buzele bărbatului. Pentru Ion a fost ca un jurământ de crediță, era semnul divin al iubirii, pe care i-o purta femeia  de peste 45 de ani.
-I-a vezi Stană, că a intrat cineva în curte. Ion continuă să privească prin geam la ploaia măruntă, deasă și rece pentru acest sfârșit de august.
-Ioane, a venit din sat vărul tău Gheorghe Căpățână, e în bucătărie, curge apa șiroie de pe el.
-Bagă-l femeie în baie și dă-i niște schimburi uscate, că se îmbolnăvește omul. Vin și eu imediat.
Ajuns în bucătărie, așteptă să iasă Gheorghe din baie, să poată schimba o vorbă, două. Nevasta puse pe masă două cești și sticla cu țuică, a lăsat la îndemâna și chiseaua cu dulceață, dacă musafirul ar dori să guste. Din baie, îmbrăcat cu niște haine prea largi pentru el, dar curate și uscate, a ieșit Gheorghe, vărul lui dulce, pe care nu-l mai văzuse de peste 15 ani. Fără să stea pe gânduri, Ion la prins în brațe  și la sărutat pe amândoi obrajii, apoi s-a dat doi pașii în spate și l-a privit lung. Deși era mai mic cu doi ani , Gheorghe , uscațiv, cu mustățile pe oală, albe, îngălbenite de tutun în dreptul nărilor, puțin adus de spate, de parcă ar suferi de dureri de burtă, cu ochii de un albastru spălăcit stinși și umezi, părea mult mai în vârstă decât Ion.
-Care mai e povestea prin sat vere? Ce se mai întâmplă? Mai merge colectivul, sunteți în asociație, cum e acum? Ion era dornic de vești. În acel moment s-au auzit două ciocănituri discrete, apoi ușa s-a deschis și în interior cu apa șiroind, de pe o umbrelă uriașă, a pătruns Tavi Popescu.
-S-a întâmplat ceva? Stana a sărit speriată, când l-a văzut pe Tavi, intrând la ei în casă pe o asemenea vreme câinoasă.
-Nu, m-am plictisit, Sofia e plecată de ieri la Zoie și nu a venit azi noapte, fac niște dulcețuri, m-am plictisit și am venit la voi. Ei, dar văd că aveți musafiri?
-E vărul meu, nu l-am mai văzut de 15 ani.
-Tavi, tu ai mâncat azi? Stana știa, că nimic nu ura mai mult cumătrul ei, decât să pregătească masa.
-Nu, nu am mâncat, stai puțin să beau o țuică cu băieții, apoi voi gusta ceva.
- I-a zi vere, la ce te-am întrebat adineauri.
-Lucrurile sunt tare încurcate, ca să zic așa. Colectivul nu mai e, că era al lui Ceaușescu, vitele au fost puse în vânzare, am cumpărat și eu două junici și o vacă cu lapte. Am auzit că vânzarea se face așa, două vite se vând cu acte în regulă, trei se casează prin Proces-Verbal de eveniment, adică, vezi Doamne, au murit.
-Tractoarele le iau tractoriștii acasă, pentru că la colectiv nu mai are cine le păzi. Ei zic că tot ce încasează pentru lucrările efectuate pe pământul nostru trimit banii la SMA (Stațiunea de Mașini Agricole). În primăvară a fost nebunie, a început să se împartă pământul, fiecare îl voia unde îl avusese, nu se mai putea respecta întocmai hotarele, se construiseră canale uriașe pentru irigarea culturilor, apăruseră noi drumuri, lacurile naturale fuseseră asanate, configurația terenului era alta. Oamenii nu înțelegeau, voiau acolo unde a fost, nici un pas la stânga sau la dreapta. Se băteau, se omorau între ei, au fost două cazuri de înjunghiere, unul a murit, iar celălalt a stat luni de zile în spital, apoi după ce s-o înzdrăvenit, l-o arestat poliția, așa-i spune parcă, pentru crimă. După ce vom primi ”titlurile de proprietate”, va fi altă muncă, alți bani cheltuiți, să ieșim din indiviziune,pe un titlu suntem mulți.Titlul va veni, pe numele celor care au deținut pământul în 1962, când s-au înscris la colectiv, mulți dintre ei sunt morți, moștenitorii trebuie să-l împartă, va fi greu.
Zilnic, mai bine de două luni, de dimineața până seara, împreună cu nevastă-mea,  Mita, am stat pe câmp. După ce mi s-a măsurat pământul, altă alergătură după tractor să are, apoi să discui, să-l semăn, acum e frumușel porumbul, sper să fac multe duble, dar ce folos că este ieftin. Se aduce din import, iar al nostru îl dăm pe nimic. Dacă vând porumbul cu dubla, nu scot, nici banii pentru pe care i-am dat pe lucrările mecanizate, apăi sapa manuală, azotul, culesul, transportatul  acasă, tăiatul cocenilor, etc.
-Dar grajdurile, sistemele de irigații astea mai sunt, că au costat bani frumoși?
-Nimic, grajdurile au tăbărât ca ulii, cei care sunt acum cu asociațiile, adică fosta șefă contabilă și fosta Președintă, au făcut, așa de ochii lumii, gură să nu luăm nici o cărămidă din grajdurile și construcțiile din curte CAP-ului. Apoi după ce noi prostimea am luat dintr-un colț, când am mers dimineața acolo dispăruseseră 2 grajduri cu totul. Se zvonea că tocmai șefa contabilă le dărâmase, iar cărămida o cărase cu mașinile pe un teren al ei, unde urma să facă casă lui fiu-său. În câteva nopți s-a dărâmat tot, puteai semăna pe locul unde altă dată era mândria colectivului. Țevile de irigații au ajuns în curțile oamenilor, la unii mai mult, la alții mai puțin, dar grosul tot la cele două foste șefe sunt,dealtfel acolo au ajuns și motoarele și aspersoarele.
-Nu este bine ce ați făcut, Tavi privea cu milă la bărbatul din fața sa.CAP-ul era un bun al vostru al tuturor celor care au muncit în el, tot ce s-a construit acolo, toate investițiile făcute au fost din munca voastră. Câțiva bandiți au avut nevoie ca voi să furați câteva cărămizi și câteva țevi din zestrea  instalațiilor de irigare pentru  ca ei, să poată fura tot. S-a distrus munca de 30 de ani a voastră, a tuturor, nu Ceaușescu le construise, nu Ceaușescu muncise în arșița soarelui, ci voi țăranii, voi, cu palmele voastre, ați ridicat toate construcțiile din CAP, voi ați făcut marile canale prin care se aducea apa la cuibul de porumb, de fasole și la celelalte cereale. Voi ați făcut posibil ca pământul să rodească. Acum ați distrus tot, într-un an ați distrus toată munca voastră de 30 de ani. Nu se mai poate face nimic, vă omorâți pentru o jumătate de pogon de pământ, pe care oricum, nu aveți cu ce îl munci, toate astea pentru ca aceia care au deținut suprafețe mari de pământ înainte de colectiv să și le ia înapoi. Nu știu ce se va întâmpla cu România, aseară Rotaru îmi spunea, că sunt semne clare că guvernul nu mai face investiți în construcții industriale. A fost sfătuit să-și găsească de lucru în altă parte . Nu vrea să plece, vrea să întâmpine greutățile viitoare împreună cu muncitorii lui.
-Nu știu ce vom face, cu ce vom trăi de acum în colo, colectivul era bun, ne plătea pentru munca prestată, ne mai ajutam cum puteam. Acum suntem ca frunzele în vânt, de va veni un uragan mai mare, ne-or risipi prin toată lumea. Gheorghe, cu ochii în lacrimi a terminat ultimele cuvinte de spus. Pensia e mică, sunt bătrân, nu are cine mă ajuta. Copiii abia o scot ei la capăt.
-Să sperăm că va exista un bun program pentru dezvoltarea agriculturii, dacă nu, viitorul nostru este sumbru.
-Haideți să mîncați, că Gheorghe e obosit de pe drum, Stana era bucuroasă, că avea musafiri, așa mai auzea și ea, ce se întâmpla în Țară.

          Cap. XXVIII. Începutul jafului.


Cu șorțul pus în față, baticul legat la spate și mânecile suflecate, Stana spăla vasele. Era veselă, tocmai primise veste de la Gicu , spunea că vine în Țară pentru 2 săptămâni, dar să nu se supere, că nu va trece  pe la ei. Merge la socru-său la copii și acolo va sta până se va întoarce în Turcia. Când a primit vestea, s-a supărat, a plâns, a bocit până târziu în seară, când a venit Ion din oraș.
-De ce plângi femeie, ce s-a întâmplat? Nevasta, cu ochii umflați de plâns, cu părul răvășit și fața roșie, s-a aruncat în brațele bărbatului, printre suspine a reușit să bâiguie:
-Vine Gicu cu nevasta în Țară, stau două săptămâni.
- Ăsta e motiv de bucurie, de ce te jelești?
-Nu vine la noi, merge la socru-său, la copii, acolo va sta până pleacă. A zis, că dacă vreau, să-l văd, să merg acasă la cuscru.
-E bolnav vreunul? Ion încă nu înțelegea, de ce se jelea femeia lui așa de rău.
-Nu, sunt sănătoși și ei și copiii. Chiar și cuscrii sunt bine.
-Atunci, de ce plângi?
-Copilul meu, în loc să vină să stea concediul la mine, a fugit la părinții nevestei? Da ce, cuscrii l-au făcut, ei l-au îngrijit, trebuia, să-și ia nevasta și copiii și să vină, să stea aici, la mamă-sa. Femeia s-a pornit pe încă o repriză de plâns. Ion a strâns-o la piept, a mângâiat-o pe cap, apoi i-a zis:
-Hai să stăm aici și să vorbim ca doi bătrâni înțelepți. Stana s-a așezat pe canapea, cu colțurile basmalei și-așters ochii plini de lacrimi, printr-un mare efort de voință a reușit să-și oprească suspinele la care se adăugase și sughițuri. Ion a adus un pahar cu apă, femeia a băut câteva înghițituri, a pus paharul pe măsuța din dreapta ei. Puțin mai liniștită, a ridicat ochii la bărbat, la omul care nu o mințise niciodată în 45 de ani de căsnicie, aștepta  cuvintele magice, care să-i aducă alinarea. Întodeauna găsise la el, cuvântul care îi trebuia, mângâierea și căldură sufletească. Știa, că va găsi cuvintele potrivite, să o facă, să treacă peste aceste momente grele.
-Stană, de ce vrei, să vină băiatul, să stea la noi? Copii lui sunt acolo în grija cuscrilor, așa au hotărât amândoi, să-i ducă la părinții ei. Ar fi putut să-i aducă la noi, atunci s-ar fi supărat părinții Lenuți. Pentru mine  este foarte bine, că sunt sănătoși. Că stau la mine s-au la părinții nurorii, e un fapt divers fără prea mare însemnătate. Ia să pregătești câțiva pui, niște zahăr, orez , ulei, vezi, ce mai găsești prin cămară, că mâine mergem la Gicu.Să vorbim cu el, să vadă că ne pasă de el, de nevastă-sa și de copii. Acum te-ai liniștit? O să-i dau telefon lui Tavi, să ne ducă cu mașina .  Stana cu fața radioasă, dar cu urmele de plâns de pe obraz  ca două văi secate de apă, s-a ridicat de pe canapea, la pupat apăsat  pe obrajii pe omul care, încă odată îi alungase gândurile negre și, ușoară, vioaie și sprintenă, de parcă întinerise cât stătuseră de vorbă, a alergat la bucătărie să pregătească bucatele,  care urmau să fie  luate cu ei  a doua zi. Era veselă acum, îi trecuse supărarea, se înciudase pe ea, că fusese așa de superficială și egoistă. Altă dată, o certase pe fiica ei exact pentru același lucru, acum apăruse egoismul la ea. Ion avea dreptate, nu conta unde  își petrecea Gicu și nevasta concediul, conta să fie sănătoși. Se bucura că îi știa bine, nu își mai făcea probleme că noră-sa, Lenuța, nu o iubea, nici Sanda, fiica ei, nu se omora  după mama lui Cătălin. Asta e relația dintre noră și soacră. Împăcată cu gândul, Stana, murmurând o melodie veche, cântată pe vremuri de Ioana Radu, pregătea puii pentru vizita de a doua zi. Pusese în tava cea mare a argazului 4 pui mari și frumoși. Înainte de a îi băga la copt, i-a trecut printr-un baiț format din mujdei de usturoi, piper, sare și boia puțin picantă, știa că îi plac puii picanți cuscrului ei. Voia să facă o impresie bună, nu voia să se certe cu oamenii, până la urmă sunt tot părinți și își iubesc copiii, așa cum îi iubește și ea.
A doua zi, cu o damigeană de 3 litri plină cu țuică într-o mână, cu un coș cu toartă din nuiele împletite, la fel ca acelea în care duc femeile coliva la biserică, în care se găsea toate bunătățile pregătite de Stana, la care se adăuga și o tavă cu prăjituri însiropate, făcute de mâinile dibace ale Sofiei, Ion aștepta să se urce în mașină. După ce au așezat merindele în portabagajul Daciei 1300 , s-au urcat și ei, Ion în dreapta șoferului, iar Sofia și Stana în spate. Tavi a dat o cheie , a luat-o la ”sfert”, a plecat lin la drum, în spate cele două femei și-au făcut semnul crucii și au murmurat un ”Doamne ajută”!.  Mult timp au ascultat motorul bătrânei Dacii, fără să scoată nici un cuvânt, într-un târziu, Tavi a început să cânte în surdină ”Internaționala”, Sofia și Stana au izbucnit în râs, Ion era contrariat, a privit surprins spre bătrânul lui prieten, apoi l-a întrebat:
-Ce ți-a venit omule?
-Ioane, cântul ăsta să-l știm ca pe ”Tatăl Nostru”, datorită lui, noi mergem cu mașina acum.
-Ce legătură are, ”Internaționala” cu mersul nostru?
-Are prietene, este ”Internaționala” imnul comuniștilor? Este. Ai avut serviciu datorită comuniștilor? Ai avut. Ai pensie acum, datorită serviciului dat de comuniști? Ai. Păi vezi Ioane cum se leagă? Să-ți mai spun una : îți amintești când Ceaușescu era dus, cu mâinile legate la spate, împreună cu Elena, spre locul de execuție?
-Da, îmi amintesc, cutremurător moment.
-Deși știa, că va fi omorât, nu s-a dezis de ideile lui nici în fața morții, mergea cu mîinile legate, dar neînfrânt, neîngenunchiat de călăii săi, îi sfida, sfida moartea, privea dincolo de viața efemeră, privea spre un ideal gândit de el, iar acest lucru se vedea din cântecul pe care îl cânta, da, mergea la moarte ca un adevărat erou, mergea cu fruntea sus cântând ”Internaționala”. Acum ai înțeles Ioane?
-Am înțeles, ai dreptate, îmi amintesc aceste momente grele. Le retrăiesc și acum cu multă durere.
Până la destinație au vorbit banalități, cel mai mult s-a auzit vocea Stanei care, nu mai prididea cu întrebările adresate Sofiei prin care, cerea părerea prietenei sale despre felul cum arată.
-Spune-mi dragă, arăt bine, să nu mă fac de rușine față de cuscrii, sunt și eu fată de oraș. Știi Sofia, cuscra are o soră tare bărfitoare, îmi este teamă de gura ei.
-Stana dragă, Sofia vorbea tot timpul direct, fără menajamente, tu ești o țărancă și așa vei rămâne, doar că ești una instruită și cochetă. Auzind cele spuse de prietena ei, femeia a izbucnit în râs, era un râs neforțat, natural, prin care omul își revarsă toată bucuria . Râsul Stanei a fost molipsitor, toți ocupanții mașinii au început să râdă cu gura până la urechi. Era un râs de descătușare, un râs sănătos pe care îl pot produce doar niște prieteni adevărați, doar niște oameni care nu au nimic de ascuns.
Ajunși la poarta cuscrilor, au oprit mașina, nu s-au grăbit să coboare. Întâi au admirat gardul înalt din plăci de ciment care aveau imprimat pe ele niște cerbi jucându-se. Porțile erau din fier forjat, prin ele se vedea curtea frumos îngrijită, iarbă și flori, un rai, boltă din vie și pomi fructiferi.
Au coborât din mașină, de poartă, prin curte, se apropia cuscru Culaie, un bărbat potrivit de statură, mai mult slab decât gras, părul alb, rămăsese doar în jurul scalpului și pe ceafă, în rest, avea o chelie deasă și lucioasă. Ochii mici, verzi, neastâmpărați, îi dădeau un aer tineresc. A deschis portița și cu brațele desfăcute a întâmpinat oaspeții. A îmbrățișat cu căldură pe Ion, apoi pe Tavi, nici femeile nu a scăpat de pupăturile cuscrului Culaie. După îmbrățișări și-a poftit musafirii:
-Intrați în curte, poftiți, să luăm loc la umbră, cred că sunteți încinși de căldură.
-Mărioară, își strigă soția, hai încoace că avem musafiri.
-Vin, vin, că doar nu or pleca așa repede.
-De plecat, nu vom pleca  curând, că avem, de discutat cu băiatul nostru. Nu vă grăbiți, că am venit înarmați cu multă răbdare. Dialogul dintre cuscre, una aflată în curte, iar cealaltă în casă, s-a oprit brusc.
-Luați loc la aici la umbră, Culaie le arată cu mâna, o masă așezată sub un cireș bătrân, în jurul ei se aflau bănci ca acelea din parc.
-Cuscre, rogu-te, cheamă pe cuscra, să-i dau coșul ăsta în care am pus ceva de-ale gurii, nu e bine să mai stea în căldura asta tropicală, iar pentru dumneavoastră, Ion, a adus această mică damigeană cu o bună licoare, galbenă și veche care trăsnește și înveselește. Da, copiii unde sunt? Că nu văd pe nici unul pe aici.
-Sunt în casă, s-au culcat, fata a zis să nu-i deranjăm, că vor să doarmă puțin, Culaie a răspuns puțin încurcat la întrebare, știa că fiică-sa, lăsase vorbă, să nu fie chemată, dacă vin părinții lui Gicu.
-Cuscre nu deranja fata, dar pe Gicu, te rog, să-l trezești. Neavând încotro, Culaie a plecat  spre casă, având în mână coșul, pe care Stana i l-a dat .
După un timp s-au auzit voci din casă, Gicu încerca să convingă pe nevastă-sa, să iasă afară, că a venit mama lui, tată-su și nașii, femeia refuza cu îndărătnicie, în apărarea ficei a sărit și mamă-sa:
- De ce să iasă afară, ce sunt părinții ei? Du-te tu, că din cauza ta ne-am pricopsit cu ei pe cap. Culaie nu a mai rezistat, a intrat în casă, a închis geamurile, iar după două minute toții ieșeau afară cu zâmbetele pe buze. Stana, Ion și ceilalți s-au făcut, că nu au auzit nimic din certurile lor. Au urmat pupăturile, s-au pupat cuscrele între ele, apoi nora Lenuța, numai zâmbet și miere a urat bun venit socrilor, după ce mai întâi le-a sărutat mâna, așa cum îi stă bine unuei nurori iubitoare.
Au luat loc toți la masă, Lenuța și-a intrat în rolul de gazdă, a adus la masă păhărele pentru țuică, Culaie a turnat licoarea bahică în ele, apoi au închinat în sănătatea copiilor care, veniseră acasă din străinătate. Discret, cuscra Mărioara a tras de mânecă pe Stana și  Sofia, le-a făcut semn, să intre în casă. La masă au rămas doar bărbații. Tavi a fost cel care a început discuția
-I-a zi fine, ai făcut ceva treabă, sau e și acolo ca și la noi?
-Nașule, am făcut, sunt mulțumit, eu am lucrat pe un șantier, iar nevasta a fost menajeră într-o casă de oameni bogați. Am venit cu bani frumoși, dar pe lângă bani, am adus jeanși, cafea, aur, gumă de mestecat, basmale, tot felul de mărunțișuri care la noi se vând bine, iar acolo le luăm ieftin. Am aranjat cu unul, e lucrător la un mare combinat de la noi din țară să-mi aducă cositor, mercur și rulmenți, se vând ca pâinea caldă în Turcia.
-Nu îți teamă la vamă?
-Nu, vameșii așteaptă dreptul, cât ai , nu se tocmesc, odată mai mult, altădată mai puțin, să trăim toți.
-Dar pentru lingourile de staniu(cositor), îți dă factură ceva, aviz de expediere, cum scoate ăla marfa din combinat? Tavi era curios să afle mai multe.
-Ce aviz, ce factură? Cine se împiedică în formalități ? Se duce omul meu în depozit, ia de acolo cât e nevoie, mi-l aduce, îi plătesc cinstit, eu plec în Turcia, el înapoi la treaba lui. Îl plătesc bine, dar eu câștig de 10 ori mai mult.
-Cum poate lua de acolo din depozit, nu-l întreabă nimeni?
-Cine să-l întrebe? El e gestionarul.
- Cum se descurcă, trebuie să-l scadă din gestiune.
-Și eu am fost curios și l-am întrebat, mi-a răspuns așa: jumătate din bani îi dă șefului de secție, unde se folosește staniul, acesta îi dă un bon de consum de materiale, din care rezultă, că a folosit în procesul de producție, cantitatea de cositor pe care mi-a dat-o.
-Păi ăsta e furt.Dacă vă prinde?
-Cine să ne prindă? Mi-a spus omul meu, că i-a spus inginerul,  că directorul lui l-a rugat să emită un bon de consum pentru 300kg de staniu, avea o obligație la unul care pleca în Turcia. Vezi mata nașule, la ora asta toți se descurcă cum pot, unii duc rulmenți, alții duc cositor, fiecare cum se poate descurca să ia de prin întreprinderi.
-E curios Gicule că nu ai folosit niciodată expresia furt.
-Păi nu este furt, este bișniță, afaceri, suntem capitaliști.
-Măi Gicule, așa te-am crescut eu pe tine, cum să furi mă? Ce se va întâmpla, dacă toți vor face ca tine, unde vom ajunge?
-Stai liniștit tată, toți fac ca mine, eu poate mai puțin ca alții.
- Nu vă aprob, nu sunt deacord cu astfel de metode, Țara se va duce de râpă, vă bucurați acum pentru niște bănuți ușor câștigați, să nu plângem mai târziu.
-I-a gustați, din țuica adusă de cuscru, se pare, că este o doctorie bună. Culaie a simțit, că ginerele lui e încolțit și a mutat discuția. Cu fiecare gură de țuica băută limbile se deslegau, Tavi privea și înghițea în sec, era șofer.
Într-un târziu s-au ridicat de la masă, au mulțumit gazdelor pentru ospitalitate.
-Trebuie să mergem, e târziu și avem ceva drum de mers, îmi pare rău, că nu au fost acasă nepoții, poate îi trimiteți să stea și la noi câteva zile.
-Cu toată plăcerea, când Gicu și Lenuța vor pleca, musai vom aduce copiii la voi. Cuscra Mărioara își schimbase părerea despre Stana, o vedea ca pe una de-a lor, până acum i se păruse că este o cucoană de oraș cu ifose mari, astăzi s-a convins, este o femeie la fel ca ea, poate un pic mai calmă și mai judecată.
După tradiționalele urării de despărțire, după pupăturile mai mult , s-au mai puțin, calde și prietenoase, musafirii s-au urcat în mașină, toți bine dispuși și cu limbariță. Singur Tavi, șoferul lor, era treaz și lipsit de euforie.
Pe drum Ion l-a întrebat pe Tavi:
-Ce părere ai, exagerează Gicu, sau așa se petrec lucrurile?
-Băiatul spune adevărul, e grav ce se întâmplă, dacă Gicu nu ar lua marfa de la acel gestionar, ar fi alții dispuși să o ia. Așa cum clădirile și instalațiile de irigat din CAP-uri au fost dezmembrate cărămidă cu cărămidă și țeavă cu țeavă, apoi furate, tot așa se va întâmpla și cu fabricile și uzinele noastre. Amintește-ți ce a zis Petre Roman, Primul Ministru al României, : ”am moștenit de la comuniști un morman de fiare vechi”,în concluzie, asta este industria românească, morman de fiare vechi. Gicu și  toți ceilalți nu fac altceva, decât să demoleze mormanul ăsta de fiare. Vor lua cărămidă cu cărămidă până nu v-a mai rămâne nimic, vom vedea numai ruine.
-Acum exagerezi Tavi, avem combinate noi, uzine noi, nu vor putea fi dărâmate, plus că dacă demolăm ceva, oamenii vor rămâne fără loc de muncă, noi nu suntem obișnuiți cu șomeri. Ești pesimist, de data asta nu sunt de acord cu tine. Nu mai cobi ca o babă, chiar mai supărat. Cum să rămână România fără industrie? NU este posibil așa ceva. Am construit 30 de ani, iar acum să le dărâmăm, să-ți fie rușine, om bătrân că spui asemenea prostii. Ion era cătrănit de supărare, îl considera pe bunul lui prieten ca inițiator al demolărilor viitoare.
-Linișteste-te, am glumit, ai să vezi că lucrurile vor merge bine. Cu mâna dreaptă Tavi și-a bătut prietenul pe spate. Ion privea în lungul drumului, în spate, femeile sforăiau ușor , trecuseră în lumea lui Morfeu, Tavi era atent la drum, gândurile îi zburau în viitor, vedea ,cum uzinele construite de el, erau demolate.
Se lupta, să alunge gândurile negre; apoi se făcea, că lucra din nou pe șantier, voia să ridice o hală, nu mai avea desenele, cineva spărsese biroul și furase documentația tehnică, a mers în magazie, de aici dispăruse cimentul și fierul beton, voia să raportez furtul; niște zdrahoni îmbrăcați în negru l-au prins de mâini și i-au vârât un căluș în gură,nu putea să vorbească nici să se miște, se zbătea cu putere, dar fără folos.
-Scoală-te, ai ajuns acasă, Tavi continua să-l miște pe Ion, într-un târziu, buimac s-a trezit
-Ce s-a întâmplat?
-Nimic, ai ajuns. Coboară din mașină, Stana e deja în casă.
-Așa greu am dormit? Bine, mulțumesc pentru tot! spuse Ion în timp ce-i strângea mâna lui Tavi.

           Cap .XXIX. Mineriada din 1991


-Te rog, să-mi aduci o cafea mică, fără țigări, nu mai fumez de mult. Ion a rămas, uitându-se la fata care îi luase comanda și acum mergea spre bar , îmbrăcată în uniforma de chelneriță, fusta scurtă, prea scurtă, lăsa se vadă pulpele picioarelor până sus aproape de coapse, sânii  strânși în sutien, împingeau în tricoul grena, vârfurile păreau nerăbdătoare, să evadeze din captivitate. A scuturat capul, nu era pentru el, putea fi nepoata lui. Într-adevăr era frumoasă cu părul galben pal ca spicul grâului copt, lung, lăsat în plete pe umeri, un păr bogat, care îi încadra obrajii, cu tenul blond, cu buze roșii, cărnoase și ochii negri ca tăciunele. Gândurile se pierdură în negura timpului, dintr-o dată a avut impresia că este demult, de foarte mult timp pe lumea această. Trecuse prin multe, fusese pălmaș, apoi colectivist cu numele, nu a apucat să muncească în GAC, evadase la oraș, aici muncise mult și avusese mari satisfacții.
-E liber? Ion a tresărit ușor, o clipă a regretat faptul, că fusese smuls din gândurile lui, îi plăcea ca din când în când să treacă în revistă, viața parcursă până atunci.
-Ia loc. Fața i s-a luminat, când l-a văzut lângă el pe Tavi. Uitase că își dăduse întâlnire cu el și cu Cătălin , ginerele lui, ajuns Primar al orașului.
-Erai departe, pe unde îți umbla gândul, dragul meu prieten? Tavi se atașase mult de Ion, îl considera fratele lui.
-Am păcătuit cu gândul, trebuie să recunosc, este spovedania mea. Vezi fata care îmi aduce cafeaua, da chelnerița, ei bine, m-am uitat după ea cu poftă ca după o femeie, nu ca după un copil. Am admirat-o până-n profunzimea ei. Îmi este jenă prietene, nu-i așa că am greșit?
-Nu ai greșit, greșeală ar fi fost, dacă o femeie așa frumoasă nu te-ar fi făcut, să tresari. Atunci era o problemă. În situația asta ești un om normal. Ioane, ne însurăm o singură dată, așa ar fi preferabil, alegem femeia care ne place. La început există iubire cu toți fluturii din lume adunați în stomac, cu timpul  micile zburătoare mor, nouă continuă să ne placă femeia de lângă noi, doar că acele tresăriri de plăcere, atunci când ne vedeam, au dispărut. Devine obișnuință, știm că în partea dreaptă doarme ea, sau ne cheamă la masă, ori spală rufelele. Tot pe ea o găsim seara obosită lângă noi în pat, gata să se achite, de ultima corvoadă înainte de a se culca.
-De ce îi spui corvoadă, face parte din dragostea noastră.
-Nu Ioane, face parte din obligația asumată prin căsătorie. Gândește-te, ea a fost la serviciu, a venit acasă cu sacoșele pline, a făcut mâncare, apoi a spălat rufele la copaie, între timp a făcut lecțiile cu copiii, după ce a terminat toate acestea, ne-a adunat pe toți la masă pentru cină. Bărbatul, care deja este în pat, citind ziarul, o așteaptă cu nerăbdare pentru ca poftele lui carnale, să găsească împlinirea. Nevasta vine în pat, îi stă la dispoziție, cu gândul la problemele de a doua zi, într-un târziu realizează că bărbatul ei doarme, asta înseamnă că și-a terminat treaba, nici măcar un sărut de noapte bună, privește neutru la soțul care sforăie, apoi merge la baie, bucuroasă că a reușit să rezolve toate problemele. Apoi obosită, adoarme, cum pune capul pe pernă. Te-ai gândit Ioane vreo dată la aceste amănunte?
-Recunosc, nu. Ai dreptate, în tot ce ai spus. Stana mea chiar este o eroină, patru copii, serviciu și un bărbat care venea seara târziu de la muncă. Când eu soseam acasă, toate treburile erau făcute, doar mâncam și ne culcam.
-Asta nu înseamnă, că nu te poți uita după alte femei. Uită-te la ele, poți să și poftești, nu uita totuși , că nevasta e oglinda ta, iubirea ta, dar mai ales mama copiiilor tăi. Este femeia care te-a suportat aproape 50 de ani. Nu o mai iubești acum, nu-i nici o problemă, respect-o!
-Ce fac înțelepții? Amândoi au întors capul, lângă ei în picioare stătea Cătălin. Îmbrăcat într-un costum subțire, cu cravată închisă la culoare și cămașă albă, obrazul rumen, ras proaspăt, lucea în asfințitul soarelui.
-Ia loc  finule, sau mai bine, domnule Primar!
-Mulțumesc nașule, nu este nevoie să te adresezi  în mod oficial, doar dacă ai treabă la primărie, atunci e indicat să-mi vorbești conform protocolului. Cătălin afișa o morgă forțată, ca atunci când vrei, să îmbraci o cămașă fină de mătase, dar cămașa e mică, te strânge, nu faci mișcări bruște, pentru a nu plesni cusătura, este incomodă, dar e din mătase, așa era și Cătălin, voia ca lumea să-i dea importanța cuvenită funcției. Primarul nu înțelegea, că el era în slujba  locuitorilor orașului, pentru că ei îl plăteau, din contră, se considera patronul orașului. Afișa înfățișarea de stăpân, era arogant în privire, în schimb, era foarte atașat de problemele locuitorilor. Toți care veniseră la el în audiență, găsiseră o rezolvare a problemei lor și un cuvânt bun. Nu părea avea legătură masca lui de om gomos, cu omenia de care dădea dovadă, atunci când trebuia să rezolve problemele cetățenilor. Salariații din subordine îl urau pentru că, era aspru cu ei, le cerea să-și facă serviciul în mod conștiincios, fără rabat de la respectarea întocmai a sarcinilor de serviciu existente, dar în același timp îl respectau pentru corectitudinea sa. Dacă un salariat era penalizat cu 10% din salariu, pentru că întârziase o lucrare, ori respinsese un petent, care venise la ghișeul lui, banii reținuți vinovatului, mergeau la funcționarul, care, în acea lună se evidențiase în rezolvarea sarcinilor de serviciu.
-Cum merg treburile la primărie? Au început să apară figuri noi prin oraș, ce vor?
-Vor să cumpere fabrica de confecții. Nu sunt de acord, aici muncesc  câteva sute de femei, ăștia ar vrea să o cumpere și să facă altceva. Voi face, tot ce pot, ca orașul să-și păstreze fabrica. Oamenii au nevoie de locuri de muncă, avem contracte, nu văd, de ce trebuie, să o vindem.
-La întreprinderea militară am văzut, că muncitorii sunt trimiși acasă în așa zisul șomaj tehnic cu plata a 75% din salariu, nu mai au comenzi, de ce nu lucrează la capacitate?
-Pentru a ne putea apropia de americani și a ne fi dată din nou”clauza națiunii celei  mai favorizate”, trebuie să ne îndepărtăm de ruși, ei erau cei mai mari importatori ai noștri. Am înțeles, că marfa cumpărată de la noi, o revindeau prin Africa. Era treaba lor, ce făceau ,atâta timp cât noi ne luam banul.
-Cum s-a ajuns la guvernul ăsta pus de ieri  cu Theodor Stolojan Prim Ministru? Tavi avea încredere în judecata lui Cătălin, era un om care se maturizase și acumulase multe informații de ordin politic, la toate se adăuga logica lui sănătoasă de om cinstit.
-A fost mineriada , a pornit ca o mică scânteie prin Valea Jiului, nimeni nu i-a luat în seamă, nu a vorbit cu ei, nu au încercat să destindă  conflictul, l-au lăsat să se dezvolte, să ia amploare, cred că a fost premeditată toată povestea. Guvernul Petre Roman trebuia să cadă, intrase într-un conflict pe față cu Iliescu, în aceste condiții nu mai puteau colabora. Roman, în îngâmfarea lui, a crezut că femeile de la Apaca, vor ieși cu pieptul gol să-l apere. Ei bine nu a fost așa, părăsit din toate părțile, a înaintat cererea de demisie lui Iliescu, cu gândul că acesta nu o va aproba, calcul greșit, cum a pus mâna pe hârtie, Iliescu a aprobat-o, așa a ajuns P.Roman primul șomer al Țării. Apoi partidele parlamentare, la consultările cu Președintele de la Cotroceni, au propus un guvern de uniune națională, care să gestioneze problemele Țării și să organizeze alegerile din toamna anului următor, 1992. Așa a ajuns Stolojan Prim Ministru ca tehnocrat, nefiind înregimentat politic, iar celelalte portofolii au fost împărțite între FSN și restul partidelor parlamentare. Minerii sunt o forță și beneficiază de un lider autentic, după trecutele ieșiri ale minerilor, acum puteau preîntâmpina venirea lor la București, dar se pare, că asta s-a vrut. Vor mai fi folosiți ca masă de manevră, sper să nu mai fie victime. Mă îngrijorează un lucru, se tot spune că România nu mai are lichidități, că întreprinderile nu-și onorează obligațiile contractuale, că este un blocaj financiar. Toate ar porni, de la faptul că se lucrează pe stoc. Că nu vindem produsele fabricate. De ce? Cum până-n *89 vindeam tot, iar acum dintr-o dată nu mai avem piață de desfacere?
-Mă tem, că lucrurile nu sunt simple, vă amintiți vorbele lui lui Petre Roman, când era Prim Ministru? ”Am moștenit de la comuniști un morman de fiare vechi”. Oare ce semnal a vrut să tragă? Cumva că produsele românești sunt de slabă calitate, că uzinele noastre sunt depășite? Nu am auzit pe nimeni, că s-a deplasat în Africa, pentru a căuta noi piețe de desfacere, nici în Asia , America de sud, etc. Înseamnă că este posibil, ca industria să fie lăsată, să se prăbușească. Tavi după ce a terminat de spus și ultimele cuvinte, a privit la cei doi interlocuitori apoi a continuat:
-Hai mă să bem o țuică, că m-am supărat de cele auzite. S-au ridicat de la masă și au plecat împreună .
-Unde mergem ?A  întrebat Ion
-La dummneata acasă tată socrule, să ne dea mama-soacră câte un păhărel de  țuică veche, nu-i așa nașule?
-Așa e, domn Primar!

                 Cap XXX. Moarte lui Tavi

 


    
Description: https://2.bp.blogspot.com/-NJ0uaGL9a9o/V95CB6S2W1I/AAAAAAAABSg/M6UBWouPcjoJ4FCFXOt5Sjvgr8x-EZHbQCLcB/s1600/lumini%25C8%259Ba%2Bde%2Blacap%25C4%2583tul%2Btunelului.jpg
    Femeile, fără a face prea mult zgomot, spălau vasele și pregăteau următoarea masă pentru cei ai casei, prima fusese pentru vecini și câțiva colegi. Sofia sta pe scaun cu mâinile sprijinite într-un baston, ochii  priveau în depărtare pe deasupra tuturor. Nu vedea pe nimeni, era dusă cu gândurile undeva departe cu aproape 50 de ani în urmă, atunci când îl  cunoscuse  pe tânărul și frumosul inginer Octavian Popescu. Nu fusese dragoste la prima vedere, chiar se certaseră, el era ciufut, arogant și ușor disprețuitor, cu cei care nu eram de ”teapa” lui. Într-o zi a observat, că ea transcrisese greșit niște însemnări topografice, pentru asta  ceruse șefului, să-i taie ziua de lucru. Șeful, un inginer bătrân și cumsecade  (mai târziu avea să moară în închisorile comuniste, fusese învinuit de colaborare cu un serviciu de spionaj occidental), a îndemnat-o să-și ceară scuze, până la urmă ea greșise. A doua zi a intrat, ușor, în biroul din baraca trei și și-a cerut iertare. A privit-o cu multă îngăduință și căldură, era blondă cu părul lung împletit în două coade groase, apoi i-a spus :”lasă, vezi-ți de treabă, vei mai face greșeli, pentru asta s-a inventat guma. Mai bine spune-mi, ce faci diseară, e bal, vrei să mă însoțești?” Am mers cu el la acea seară dansantă, apoi tot am mers aproape 50 de ani. Au fost niște ani minunați, Tavi m-a sprijinit în tot ce am făcut. Acum nu mai este, fata mea, unicul copil, nu a vrut, să vină, să-l vadă pentru ultima oară, nici pe mine nu mă vrea. A plecat cu bărbatul ei la unguri, acolo se simte bine, până la urmă sunt bucuroasă, că e sănătoasă și ea și copiii. Își amintește ce sarcină grea a avut, până la 4-5 luni, orice mânca, vomita.  După ce fata a terminat facultatea  a fost repartizată în Ardeal, aici și-a cunoscut soțul, un cetățean român de etnie maghiară. Odată cu căsătoria s-au rupt legăturile dintre ei,acum au copii, nepoți, Tavi și cu ea nu au reușit să-i vadă, după revoluție au plecat în Ungaria. Casa urmează să o stăpânească fina Sanda împreună cu soțul. Copiii lui Ion s-au lipit toți de ei, dar dintre toți, Sanda a fost ca și fata lor. Tavi hotărâse înainte de moarte  cu o lună de zile, parcă-și presimțea sfârșitul, să dea casa, cu tot este în ea Sandei lui Ion. Cine se gândea, ca din țăranul venit de la coarnele plugului, să iasă om așa de hotărât, cinstit și bun meseriaș. Pentru o secundă i-a apărut în față Tavi și Ion abia angajat. De atunci, sunt 30 de ani, Ion nu s-a mai despărțit de Tavi, au împărțit și bune și rele. Tot privind bărbații, care puneau tacâmuri curate și pahare proaspăt spălate pe masă, Sofia la văzut pe Petrică Rotaru, acum pensionar, își amintea, când venise pe șantier, aruncat din centrală. Încă tânăr, frumos, arogant, disprețuitor cu clasa muncitoare, au muncit mult Ion și Tavi cu el, până l-au dat pe brazdă. Căsătoria cu Zoia, ah draga de Zoia, ce suflet minunat, ce prietenă bună, l-a ajutat și mai mult pe Petrică să înțeleagă că trebuie să se integreze în societatea de aici, că numai este acel dandy din minister, aici este un inginer de șantier care lucrează, purtând cizme de cauciuc în picioare. Acum este unul din cei patru mușchetari, din păcate Athos a plecat acum 40 de zile, iar D’Artagnan cel mai tânăr mușchetar, este primarul orașului.
-Sofia intră și tu la masă, Stana a prins-o de umeri și a sărutat-o pe obraji, ai plâns destul, am plans toți, Tavi nu se va mai întoarce, știi ce ne spunea: ”mă, când voi muri să nu plângeți, moartea mea va însemna viața altuia, moartea noastră va face loc altor copii să vină-n locul nostru pe pământ.”
-Îmi amintesc, câte nu ne spunea…Era un izvor de înțelpciune. A plecat liniștit, și-a luat la revedere de la prietenii lui, de parcă ar fi plecat până-n piață :”bă, stați liniștiți, ne vom reîntâlni și atunci vom fi veșnic prieteni. Sofia s-a ridicat de pe scaun, sprijinindu-se în baston, de undeva a apărut Sanda, care a luat-o de brat, ajutând-o să meragă spre masa așezată la umbra unui bătrân cireș. Cătălin a tras scaunul, așezat pentru ea în capul mesei, Sofia a luat loc, pe scaunul care era de drept al lui Tavi, toți i-au recunoscut dreptul de lider al micului grup. Imediat lângă ea se găsea Cătălin, pe care îl considera ca pe copilul ei, în fața lui Cătălin era așezat Ion, iar lângă Ion, Petrică. Erau la masă : Florin, Costel și Gicu împreună cu nevestele și copiii. Veniseră cu toții ,de prin toată Europa pe unde se risipiseră, în căutarea unor locuri de muncă. Toți erau bine, realizați și plini de bani. În timp ce Cătălin a umplut paharele cu țuică la toți meseni, Zoie, Stana și Sanda au adus mezelul pe masă.
-Dumnezeu să-l ierte și să-l pomenească în marea sa milă, a fost un om bun, cu dreptate și cinste, mare nevoie avem de asemenea oameni. Cătălin a vărsat o picătură de țuică să fie de:”sufletul morților”, apoi a dat peste cap paharul cu licoarea galbenă și tare,s-a scuturat ca atunci când, un fir de ger pătrunde-n oase, apoi a pus paharul pe masă și a început să mănânce.
Au mâncat în liniște, fiecare se gândea la problemele lui, Sofia privea tot în zare, se gândea că ea urmează, nu-i părea rău, îl va găsi pe omul ei drag la capătul drumului. Sanda a așezat trei  farfurii cu prăjituri pe masă, apoi a luat și ea loc.
-Tu ai mâncat Sanda? Sofia o privea cu drag.
-Am mâncat cu mama și Zoie în bucărie.
-Cum mai e prin țară? Cum e cu guvernul Ciorbea? A început să se vadă luminița de la capătul tunelului? În glasul lui Florin se observa o umbra de aroganță.
-Nu prea, a început să închidă minele de carbuni, muncitorilor le-au plătit salarii compensatorii în funcție de vechime, cu alte cuvinte, îi plătește să stea la umbra, să nu muncească, dar să nu se plângă, când nu vor mai găsi de lucru. În Valea Jiului asta e singura sursă de venit, mineritul. Dacă minele se închid, ce se va întâmpla cu atâțea muncitori, dar termocentralele  care foloseau cărbunii, pentru producerea energiei electrice, le vom închide, sau vom importa carbune?
-Țara nu merge în direcție bună, păi Ceaușescu plătea datoriile externe, în țară se construia continuu, este drept că în apartamente era frig, alimentele în marea majoritate erau trimise la export, dar salariie se plateau la timp. Inflația era sub control. Îmi amintesc că își puseseră fiecare sobe în apartament, aprovizionarea cu alimente se făcea din diferite localități pe unde se găseau mai multe alimente și la liber. Unii mergeau prin Scornicești, prin Slobozia, prin București, cum se descurca fiecare. Ori ce se întâmplă acum e groaznic, nu exportăm nimic, totul intr-ă-n faliment. Marile combinate, care altă data produceau, acum sunt energofagi. Complexele agroindustriale sunt falimentare, pui sunt lăsați, să moară de foame, vitele la fel, am văzut un reportaj dintr-un complex de porci, cum porcii erau descărnați din cauza inaniției. Uzinele nu au de lucru, muncitorii sunt ținuți într-un șomaj tehnic cu plata a 75% din salariu. Mult nu poate dura această stare de lucruri. Liberalii și țărăniștii de la guvernare cer tot mai puternic, privatizarea uzinelor, fabricilor, complexelor agro-industriale, pe motiv că statul este un prost administrator, iar întreprinderile sunt consumatori fără să producă. Nici unul nu spune că uzinele ,sunt intenționat lăsate fără contracte, tocmai pentru a fi vândute pe nimic. Chiar se vorbește de privatizarea lor pe un dolar, doar să scape statul de ele. Nu știu ce să zic, dar mie îmi este teamă pentru viitorul vostru, Petrică Rotaru i-a îmbrățișat cu privirea pe toți cei prezenți, toți îi erau dragi, ei erau familia lui.
-Trebuie vândut tot, să vină patronii, ei vor pune țara pe picioare. Gicu plin de el, cu un pic de burtă și bărbie dublă, a continuat: în Italia sunt patroni, eu muncesc la un asemenea stăpân, mă plătește bine, cât îmi dă el într-o lună, aici câștig într-un an. Lenuța are grijă de o doamnă, îi face mâncare, îi spală, face curat în casă, face piața, o însoțește în parc la plimbare, mănâncă la ea, ne aduce și nouă seara acasă, să mâncăm, din ce pregătește babei. Banii sunt frumoși, nu mai venim în România, ce să facem aici? Aici se va duce totul de râpă.
-De unde știu tu? Sanda a sărit în sus, de când ați plecat din țară, nu știți decât, să huliți numele ei. Nu aici mă v-ați făcut mari? Nu România a cheltuit mă cu voi, cât ați învățat carte? De ce vorbești urât la adresa României?
-Are dreptate Gicu. Costel s-a uitat în ochii surorii lui, apoi a continuat: se spune că la întâlnirea din Malta dintre Gorbaciov și Bush senior , s-a hotărât distrugerea economică a României. Am un prieten care e șoferul unui mare parlamentar  francez. Spunea că a auzit, vorbindu-se-n mașină.
-Știe prietenul tău… povești. Sanda nu voia, să accepte adevărul, deși știa, câte greutăți întâmpina Cătălin, să țină pe linia de plutire cele două mari întreprinderi din oraș. A obligat pe cei de la desfacere să caute contracte, până la urmă au găsit undeva prin Africa de Sud, alte probleme le-a avut la ministerul economiei până s-au perfectat contractările. Ăia de la București, nu și nu, să nu mai facă contracte, că oricum întreprinderile vor fi vândute, Cătălin a bătut cu pumnul în masă, le-a spus că nu lasă muncitorii pe drumuri, are contracte și vor lucra.
-Copii, lucrurile sunt într-adevăr proaste, nu fugiți de țara voastră, chiar dacă acuma sunteți nevoiți să lucrați în Italia, în Franța, sau aiurea, poate că se vor rezolva și la noi aceste probleme. Să știți că, a fost o perioadă în care italienii au căutat la noi de lucru. Voi trebuie să rămâneți frați, indiferent ce se întâmplă în Țară.
-I-a mai lasă-mă tată cu politica mata de nationalist-comunist, vremurile sunt grele, unde e bine, acolo e țara noastră, acum e Italia, mâine dacă e mai bine-n Germania, mergem acolo.
-Cum măi copii să nu aveți și voi o casă a voastră? Ion nu putea înțelege, cum să te muți de colo, colo, ca nomazii cu cortul. Eu am lucrat 22 de ani în același loc,credeți voi, că nu mă puteam muta? Ba da, chiar mă curta un inginer de la alt șantier, care îmi promitea un salariu mai mare, dar nu m-am putut despărți de Tavi și de tovarășii mei. Voi acolo sunteți așa de reci într voi, vă interesează doar banii? Nu aveți vecini, să vă întâlniți, să beți o bere, să faceți un grătar?
-E fiecare cu treaba lui, crezi că stă cineva de astfel de prostii? Capitalismul e un mecanism bine uns, un fel de bandă de lucru, fiecare are treaba lui, dacă a trecut piesa prin dreptul tău și nu ai făcut operația, care era necesară, dai peste cap tot procesul de producție. Așa e cu noi, trebuie să fim acolo, unde este piesa și vom câtiga.
-Petrică, Tavi nu mai este, lămurește-mă tu, că eu nu înțeleg, ce se întâmplă. Ion se uita rugător la Rotaru, ajunsese ,să nu-și înțelegă proprii copii.
-Ioane, nu știu, să-ți explic, doar Tavi știa, să descâlcească drumurile încurcate ale tranziției. Petrică Rotaru a privit spre Sofia, de parcă aștepta, să-i vină ajutorul de la ea. Aceasta, măreață în absența ei plecase într-o lume a gândurilor, a viselor, din care nu avea, să mai iasă.























































 





                                                                                                           







            
             

 







       






           









Un comentariu: