Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 12 iulie 2017

Primarul VI



     Seara în cea de-a doua zi de Crăciun. Ningea frumos cu fulgi egali și albi, era o horă imensă în care fiecare fulg dansa pe o muzică proprie. Valsau, pluteau, se roteau, coborau puțin, iar se ridicau, totul se făcea  în cercuri ample, se apropiau timizi de pământ, apoi cu un ultim oftat, perceput doar în lumea fulgilor de zăpadă, se așterneau peste covorul moale al omătului. 
Deși ningea, era un timp frumos, Adrian a ieșit din casă cu un buchet de flori bine protejat de frig într-un ambalaj din țiplă pe care îl ținea în mâna dreaptă, iar în stânga avea o sacoșă în care pusese o sticlă  cu  țuică  galbenă și uleioasă, pe care o primise de la bunicul din partea mamei, tot acolo mai avea o sticlă cu vin vechi cumpărat  de la supermarket și ciocolate. Înotând prin zăpada, care începuse să se aștearnă, Adi mergea hotărât, spre casa unde-l aștepta Crina.
     Așa cum se înțelesese cu Fărâmiță, tatăl Crinei, astăzi trebuia să meargă cu părinți lui să ceară în mod oficial pe Crina de soție și să stabilească celelalte amănunte care țineau de cununia civilă și religioasă. Adrian venise acasă în seara de ajun, îl învoise patronul restaurantului pentru trei zile. A doua zi de Crăciun discutase cu mamă-sa despre logodnă, ea era de acord, doar taică-su și sora lui se opuneau cu dârzenie. A încercat să aducă tot felul de argumente în favoarea acceptării Crinei drept noră, fără folos, Gheorghe era stană de piatră. Ultimele cuvinte, ale lui Gheorghe Sprințaru când a văzut, că Adrian e hotărât să se însoare fără binecuvântarea lui, au fost:
-Dacă ieși din casă și mergi la Fărâmiță, acolo să rămâi, fiindcă ușa mea, pentru tine, închisă va rămâne! Ai înțeles copile? Te desmoștenesc, nu te voi mai recunoaște de fiu - Iar tu, femeie , dacă gândești să mergi cu el, înapoi nu mai ai ce căuta. Gheorghe era furios de-a binelea, îl durea faptul că nu putea înfrânge cerbicia fiului său, dacă s-ar fi umilit în fața lui, l-ar fi rugat, ar fi plâns, ar fi fost gata să meargă cu el. Însă  Adrian nici măcar un mic gest nu a făcut să-l implore, a vorbit de la egal la egal, nu de la fiu la părinte. Gheorghe simțise că indiferent ce va spune , hotărârea băiatului deja este luată. Asta nu i-a putut ierta, personalitatea puternică, era prea vertical, oamenii trebuie să știe să plece capul, când rezolvarea unor probleme o cer. Adi nu, este mândru, sigur pe el și hotărât.
-Eu vă las cu bine, sănătate să aveți! Mamă, -Adrian a îmbrățișat-o, a pupat-o pe amândoi obrajii, apoi i-a sărutat mâna, -rămâi sănătoasă, sper să ne mai vedem! Domnule rămâi cu averea dumitale! Nu mă voi întoarce să cer nici un ac de aici! Trebuie să fiu în stare să-mi fac singur tot ce-mi trebuie, dacă vreau să trăiesc bine. Voi munci și sper să mă descurc. Dar indiferent dacă voi fi domn sau cerșetor, aici nu voi mai reveni. Pe tine surioară nu sunt supărat, ești o copilă, mai târziu vei înțelege despre ce a fost vorba, aici, în această seară. Rămâneți cu bine! Cu buchetul de flori într-o mână și sacoșa cu sticle în cealaltă Adi a ieșit pe ușa pe care, mult timp nu va mai intra.
Ajuns la gardul lui Fărâmiță, a deschis portița, era făcută pârtie proaspătă și s-a apropiat de casă, din fundul grădinii un câine a început să latre, apoi alții din curțile vecine au început  să răspundă. Era un lătrat plăcut, vesel, ca jocul fulgilor de nea,totul făcea parte din simfonia zăpezii. Gazda a deschis ușa, în urma lui val de abur a ieșit din casă, semn că era cald înăuntru.
-Ai venit Adi? Ești singur? -Vocea lui Nicolae Fărâmiță s-a înmuiat, parcă îl lovise cineva în cap.
-Da, sunt singur. Nu este nici o problemă, să intrăm în casă să vorbim pe larg. -Băiatul era hotărât, glasul îi era ferm.
-Sărut mâinile!-S-a apropiat de Maria și i-a sărut mâna, iar ea l-a pupat pe obraji, apoi i-a întins florile și sacoșa.
-Te pup iubita mea!-i-a spus Crinei când s-a apropiat de ea.
-De ce ești singur? -Nicolae era dezamăgit și umilit.
-Tata nu a vrut să vie și nici pe mama nu a lăsat-o. Nu cred că este din cauza etniei, este mai mult din cauza mea că nu i-am dat în genunchi, nu l-am implorat, nu m-am rugat la el ca la Maica Domnului. Nu am putut, de altfel, nu mă voi mai întoarce în acea casă, voi fi pe cont propriu.
-Stai puțin, că deja mă năucești de cap. Pune femeie o țuică să ciocnesc cu ginerele meu! -Fărâmiță era și mai derutat, mai supărat, după ce Adi a descris atmosfera din casa părinților săi.
-Cum adică nu te mai întorci acasă? Vrei să spui, că dai cu piciorul, la toată averea pe care taică-tu a făcut-o pentru tine?
-Da, asta spun!
-Și o spui  cu atâta ușurință? -Lăutaru era de-a dreptul consternat, tot visul de mărire pentru fiica lui simțea că se destramă.
-Din ce vei susține casa și nevasta? Ști să cânți la vreun instrument, să te iau în orchestra mea?
-Nu, mai există moduri de ați construi drum în viață, acum lucrez într-un mare restaurant...
-Spălător de vase...-vocea lui Fărâmiță era plină de ironie și dispreț.
-Câștig un ban cinstit până când voi termina facultatea și îmi voi găsi un alt serviciu conform pregătirii mele.
-Mă tem, că logodna va trebui să o amânăm, până când vei avea o poziție solidă în societate, care să-ți permită întreținerea unei familii.
-Tată, ce vrei să spui? -Crina a fost luată prin surprinderede, nu se aștepta ca tatăl ei să aibă o astfel de poziție.
-Nu te băga fată! Nu vezi că Adi nu va mai moșteni nimic din averea fabuloasă a primarului? Eu socoteam să trăiești ca o prințesă , nu să te apuci să muncești de acum încolo să-ți faci casă și masă. Rămâi aici, ai ce mânca, unde dormi și cine să te întrețină la facultate. Cât trăiesc eu cu mamă-ta nu-ți va lipsi nimic. Cât despre tine, tinere domn-Nicolae a accentuat cuvântul-te rog să uiți drumul care duce spre inima Crinei și cărarea spre casa mea. -Fărâmiță continua să-l privească cu dispreț,- câte speranțe îmi pusesem în tine și hainul de tac-tu. Seara bună băiete!-Bărbatul s-a ridicat de pe scaun a deschis ușa și l-a poftit pe Adi afară.
-Un moment Nicolae-Maria care tăcuse până atunci, s-a ridicat de pe scaun și a venit lângă bărbat-te rog închide ușa, cum să-l alungi în plină noapte afară din casă? Nu mai suntem oameni? Adi, stai mamă pe scaun. Îți voi pregăti o cameră, punem un radiator și o încălzim, iar dimineață vei merge unde te va lumina Dumnezeu. Nicolae, Nicolae, cu nimic nu ești mai bun decât Gheorghe Sprințaru! Ăla e prea domnos, prea aspru, iar tu înebunit după avere. Halal să vă fie! Crina, tu ce părere ai mamă?
-Vorbesc în continuare cu Adi, dar să nu ne grăbim cu logodna.-Crina vorbea privind pe lângă Adi
-Voi pleca, acum, din această casă, nu mai rămân nici un minut, nimic nu mă mai leagă. Am înțeles din cuvântul Crinei, că nu mai sunt o prioritate pentru ea. Atunci, pentru ce să înoptez în casa voastră? Doar pentru a avea mâine, lumea ce povesti? Noapte bună! Rămâneți sănătoși! -După ce a aruncat o privire plină de iubire spre Crina a ieșit pe ușă. Până la poartă Nicolae l-a prins din urmă.
-Ia-ți punga cu sticle, este a ta. Drum bun! -O dată cu punga Nicolae a întins mână în semn de salut. Adi s-a uitat în ochi lui, apoi la mâna întinsă, s-a întors și a plecat fără să-i strângă mâna. Nicolae a rămas mult timp cu mâna întinsă după ce băiatul a plecat.
-A dracu sămânță de om, ăsta va ajunge mare în viața lui!
Adi mergea prin zăpada virgină, era primul care făcea pârtie, băga un picior care se afunda până la genunchi, îl scotea pe celălalt, abia mergea, nu simțea oboseala, era mult prea supărat. Gheorghe, tatăl lui, nu o dorise pe Crina de noră, nu pentru că era săracă, ci pentru că era pe jumătate țigancă, iar el nu avea încredere în această etnie. Până la urmă ar fi acceptat, dacă el, Adrian, s-ar fi ploconit la picioarele lui. În ce-l privește pe Nicolae Fărâmiță, acesta, era chiar mai rău decât taică-su. Pe tatăl Crinei îl interesa averea, nu băiatul, era atras de funcția lui Gheorghe și de casa cu etaj și două băi care îi va reveni lui după căsătorie. Dacă nu mai avea casa, nu a mai prezentat interes pentru Nicolae, dar nici pentru Crina. Singura care rămăsese neutră fusese Maria.
A ajuns la intersecție, dacă o făcea la stânga mergea la casa părintească, acolo unde jurase că nu se mai întoarce, dacă o lua la dreapta ajungea la bunicii lui dinspre mamă. S-a hotărât să facă dreapta și a pornit voinicește croindu-și drum prin nămeții ce treceau acum de genunchi. A tras un gât de țuică din ”doftoria” dată de bunic, a privit în lungul drumului alb, prea alb, apoi decis a plecat . Din cer continua să ningă, fulgi cădeau de parcă cineva îi cernea, veneau legănându-se, fără grabă se așezau  peste omătul depus în strat destul de gros.
Fusese o iarnă grea, cu căderi abudente de zăpadă, mult timp drumurile fuseseră troienite, viscolul acoperise casele din vale. Se făcuse apel la armată pentru deszăpezirea  drumurilor și gospodăriilor. Plugul primăriei curățase necontenit zăpada, dar când viscolul s-a întețit s-a dovedit neputincios în fața urgiei.
Desprimăvărarea s-a făcut încet, zăpada s-a topit ușor de la căldura soarelui, nu a produs inundații. Când meteorologii au anunțat temperaturi pozitive, meseriași au început să fixeze tâmplăria în casele noi și să le tencuie prin interior, munceau cu spor, aveau nevoie de bani, toată iarna se uitaseră cruciș în buzunarele goale.
Primarul i-a anunțat că de Paști se vor muta în casele lor, se nimerise ca în acel an paștele să fie la începutul lunii mai.
-Pereții nu vor fi bine uscați, mai rămâneți un timp în vagoane, între timp pregătiți-vă locuințele ca atunci când va venii toamna să vă puteți muta definitiv în case, veți preda rulotele și gata.
-Sobele cine le construiește, noi?
-Nu Lisandre, aveți în proiect prevăzută o sobă pentru dormitor, va fi de” colț” din teracotă. Dacă vreți să aveți mai multe, vă faceți singuri.
-Știam eu că nu duceți voi un lucru la bun sfârșit. -Săndel a aruncat chiștocul de țigară, apoi a scuipat într-o parte, -ce bre era un capăt de țară, dacă ne faceați sobe în toate camerele?
-Bine mă, asta am vrut să vă spun. Aveți răbdare să plec, pe urmă să mă înjurați.
În august pe o căldură sufocantă de 38 de grade Celsius la umbră, primarul era în birou cu ventilatorul dat la maxim.
Un ciocănit în ușă la făcut să tresară, se gândea la băiatul care nu se însurase, dar nici la el nu mai venise din acea seară de Crăciun. Nu știa nimic, nevastă-sa vorbea cu el, dar nu-i spunea nici un cuvânt. Bătaia în ușă s-a întețit.
-Intră!
Pe ușă și-a făcut apariția întâi burta patronului, apoi fălcile lăsate ca la buldogi.
-A, poftiți, ați venit să facem socotelile?
-Da, trebuie, am terminat tot ce aveam de făcut conform contractului. Cred că ești mulțumit domn primar, oamenii și-au dat toată silința. Astea sunt facturile-spuse patronul, în timp ce deschidea o mapă din piele din care scoase mai multe facturi.-Aici sunt toate lucrările, după cum vei observa a rămas ceva, nu foarte mult, dar suficient.
Totalul facturii este de 1.000.000 de euro, costul real a fost de 800.000 de euro, vă returnez 200.000, eu mi-am oprit partea. Când îmi virați banii, eu opresc TVA-ul și impozitul la ei, iar restul vi-i dau. Mulțumit?
-Da sunt mulțumit, vă voi vira banii imediat.
Cu banii în geantă, Gheorghe Sprințaru a trecut întâi pe la Viorel Asudatu, acesta l-a primit rece
-Cu ce vă pot fi de folos domnule primar? V-a mai plecat vreun mal?
-Observ că nu sunt bine primit, îmi cer scuze, plec, însă înainte de a ieși pe ușă voiam să vă las niște marafeți, dar dacă nu aveți nevoie de ei, asta este, am nimerit greșit.
-Marafeți ai spus?
-Da, așa am spus.
-Stai bre unde pleci? Nu ești mata prietenul nostru, e ceva de capul sumei?
-Eu zic că este. Uite ăștia sunt-Sprințaru i-a împins în față un plic destul de umflat.
Ochii lui Viorel Asudatu s-au aprins ca niște faruri la vederea plicului.
- Ești om de cuvânt, te voi sprijini oricând ai nevoie, dar să ști că dacă îmi trăgeai clapa niciodată nu mai aveai ajutorul meu.
-Prieteni? –Primarul se uita în ochii funcționarului
-Prieteni !-zise Asudatu, în timp ce-i strângea mâna primarului. Ochii i se umpluseră de lacrimi.
Banii fac minuni, își spuse filozofic Gheorghe în gând privind la funcționarul emoționat din fața lui.
De la Asudatu, primarul a mers la cabinetul senatorului, acesta venise la birou special pentru întâlnirea cu Gheorghe Sprințaru.
-Intră Gheorghe, intră!-senatorul era numai miere, față de ultima întâlnire, când spumega de mânie din cauza primarului pe care acum, îl primea cu brațele deschise.
-Să trăiți excelență!
-Lasă formalismele, suntem doar noi, spune-mi pe nume, Ion, e cel mai bine.
-Cum doriți. Ioane, uite asta e partea ta! –Gheorghe îi puse în față un plic voluminos.
Senatorul Tânjală a luat plicul, l-a cântărit în mână, apoi l-a aruncat cu aparentă nepăsare în sertarul biroului.
-Nu banii mă interesează, spune-mi frate Gheorghe s-au mutat oamenii în case? Sunt mulțumiți?
-De mutat s-au mutat, dar mulțumiți nu sunt. Ar fi vrut mobilă nouă, sobe de teracotă în fiecare cameră, aragaze cu cuptor și TV cu telecomandă, mai multe mărunțișuri din astea. Eu i-am asigurat că vor avea tot ce-și doresc la a doua plecare a dealului, deocamdată atât s-a putut.
-Chiar nu era nicio posibilitate să le fii fost dotate casele cu tot ce își doreau?
-Ba da, după un calcul simplu ne mai trebuia exact suma de bani care se află în plicul pe care tocmai l-ai aruncat în sertar. Dacă mi-l dai înapoi, voi mulțumii țăranii cu toată aparatura pe care și-o doresc.
-Auzi Gheorghe, dar în vechile lor case aveau confortul pe care îl cer acum?-Senatorul se speriase când a înțeles că exista posibilitatea de a pierde banii, pe care tocmai îi primise, dacă va continua să fie binevoitor.
-Nu, nu aveau, erau case obișnuite construite în lați, cu minimul necesar existenței.
-Atunci, de ce au pretenții?
-D-aia!-spuse primarul
Toamna cu adierea de vânt cald și uscat a coborât peste sat. Gheorghe își bea cafeaua liniștit, fotoliul confortabil din nuiele împletite așezat pe terasă îi dădea o stare de bine, privea trandafirii proaspăt înfloriți și se gândea la copilul lui care nu mai venise acasă de aproape un an de zile. Era tare supărat,nu înțelegea pentru ce a muncit, pentru ce și-a pus libertatea în pericol de atâtea ori, dacă propriul copil l-a părăsit? Auzise, de la soție, că s-a angajat la o mare corporație cu un salariu substanțial. Se bucura pentru el, ar fi vrut să se împace cu el, știa că rupsese orice legătură cu Crina, însă Adi nu vrusese să mai audă de el. Și-a pierdut copilul din cauza mândriei, a grandomaniei și a lipsei de înțelegere a propriului fecior. Telefonul mobil, așezat pe masa împletită din nuiele, lângă ceașca cu cafea, a început să sune.
Un fior, ca o undă electrică, l-a străfulgerat, era prea tare sunetul pentru liniștea din jurul lui, a răspuns, era un număr necunoscut.
-Da!
-Bună ziua! Domnul Gheorghe Sprințaru, primarul comunei Malu Plecat?
-Da, eu sunt!-Inima lui Gheorghe se făcuse cât un purice.
-Sunt procurorul Zenobie de la DNA, puteți trece mâine pe la noi, să zicem pe la ora zece, o simplă discuție amicală ca doi prieteni la o cafeluță.
-Da, voi veni!
-Vă aștept! La revedere domnule primar!
Gheorghe, după încheierea discuției telefonice, a rămas mult timp cu telefonul  în mână, îi suna în urechi cuvintele procurorului, ”ca doi prieteni”, asta putea însemna multe. Primarul a rămas privind florile trandafirilor, dintr-o dată a simțit nevoia de a umbla pe cărările satului și pe potecile din luncă.
Teama pusese stăpânire pe el, frica îi paralizase orice mișcare. Cât știe procuratura din ceea ce făcuse el ilegal? Asta era întrebarea.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu