Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 15 iulie 2017

Primarul VII



      A doua zi Gheorghe Sprințaru, primarul din comuna Malu Plecat, s-a prezentat la DNA. Afară ploua mărunt, o ploaie care nu se mai termina, cerul părea un duș uriaș, căruia cineva nu-i mai închidea robinetul. Sprințaru, cu sufletul negru, mai negru decât timpul de afară, a intrat în sediul DNA, agenții de pază l-au identificat și percheziționat, apoi i-au oprit telefonul mobil. Unul dintre agenți l-a însoțit pe Gheorghe în sala de așteptare, l-a invitat să ia loc pe una dintre canapelele așezate pe lângă pereți. A privit în jur, în afara canapelelor nu exista nici o altă mobilă. Nu după mult timp o ușă s-a deschis și un domn înalt, cu mustață neagră, părul negru, sârmos, privirea rece, pomeții obrajilor ieșiți mult în afară, nasul mare , gura mică, cu buzele subțiri, îmbrăcat în cămașă albă din mătase și pantaloni din stofă fină, cu mâinile afundate-n buzunare, l-a privit pentru o clipă, apoi a zis:
-Domnul primar?-vocea era dulce, mieroasă.
-Da, să trăiți!-Gheorghe era cu totul pierdut.
-Imediat vă invit să discutăm. Până face secretara cafeaua, vreți o cafea, da?-fără să mai aștepte răspunsul a continuat: am puțină treabă, termin repede, apoi sunt al dumneavoastră.
A intrat în birou, primarul a rămas uitându-se la ușa care s-a închis în urma procurorului. Îi amorțiseră picioarele și spatele, atunci a realizat că rămăsese  îndoit de mijloc și cu capul plecat, poziție pe care o luase când vorbise cu anchetatorul. Timpul se scurgea greu, gândurile lui Sprințaru zburau în toate direcțiile, încerca să-și imagineze ce l-ar fi putut întreba Zenobie. Nu putea gândi limpede, era tulburat, de ieri de când îl anunțase să se prezinte la DNA, se prăbușise cerul peste el, nu-și găsise locul, iar acum fierbea la ușa procurorului de mai bine de două ore.
Și-a auzit numele strigat, buimac, s-a trezit din letargie.
-Prezent!- a strigat ca la armată.
-Poftiți domnule primar! Intrați, vă rog să mă iertați că am întârziat așa de mult, dar promit să terminăm repede, de fapt este o formalitate care trebuie făcută, vă grăbiți? -Procurorul era dulce ca mierea în glas, politicos ca un adevărat gentleman din veacul regalității absolute, un zâmbet , mai mult rictus, era afișat în colțul gurii.
-Nu mă grăbesc domnule procuror!-păcălit de expresia de bunăvoință a anchetatorului, Gheorghe și-a venit în fire.
-Domnule primar, noi procurorii avem cea mai ingrată muncă, uite cazul dumitale, om serios cu familie, copii la facultate, gospodărie înstărită, am fost nevoit să te chem până aici, pentru a răspunde la niște nenorocite de întrebări. Nu eu le-am născocit, ci oamenii din sat care te-au reclamat.
-Câți banii ai dat anul trecut la sinistrați?-Procurorul, cu zâmbetul pe buze, aproape că își cerea scuze de la Sprințaru, fiindcă e nevoit să-l întrebe asemenea lucruri.
-Câte 1000 de lei din banii strânși din sat și 1500 de lei din partea primăriei, prin urmare fiecare familie a primit câte 2500 de lei.
-Reclamanții susțin altceva, că au primit mai puțini bani.
-Posibil, nu mai știu, vicele s-a ocupat cu aceste operațiuni.
-Așa am aflat și eu, de aceea l-am luat la întrebări pe Arnăutu, știi nea Gheorghe, scuză-mă că îți spun așa, dar mă simt atașat de dumneata, l-am pus să dea declarație. A dat! Uite ce scrie :că s-au strâns 10.000 de lei, iar dumneata i-ai ordonat să refacă tabele cu oamenii și sumele plătite, iar la total să arate suma de 8000 de lei. Diferența de 2000 de lei ai împărțit-o dumneata cu el astfel: el a luat 800, iar mata 1200 de lei. Banii aprobați de consiliul comunal au fost de 1500 de lei pe familie, iar lor le-ați dat câte 1000 de lei de familie. E clar că așa este, am văzut actele și tabelele originale, întrebarea mea este: de ce dracu te-a turnat vicele? Gheorghe, Gheorghe, să nu mai ai încredere în nimeni! Îi dai să mănânce și el te vinde. Figura procurorului era una de compasiune, de înțelegere pentru bietul primar ajuns victima adjunctului său.
-Scrie pe hârtie cum  s-a întâmplat, nu are rost să negi, că faptele te îngroapă.
Primarul a luat hârtia și pixul și s-a apucat să scrie, era cumva bucuros, dacă era doar de atâta vorba, scăpa ieftin. A scris cu literele lui egale și puțin înclinate, așa cum declarase verbal, adică suma dată cetățenilor a fost de 2500 de lei . A semnat declarația conștiincios, apoi a întins-o procurorului. Acesta a luat foaia și fără să se uite la ea, a pus-o de o parte.
-Ești liber! Poți merge acasă! Zenobie s-a ridicat cât era de lung și cu mâna i-a arătat ușa.
Sprințaru , fără a sta pe gânduri, s-a ridicat și a plecat spre ușă, a deschis-o, dar când să iasă, l-a auzit pe procuror spunând:
-Îl cunoști pe senatorul Tânjală?
-Da, îl cunosc din campaniile electorale. -Gheorghe a simțit dintr-o dată că i se înmoaie picioarele, vederea se încețoșase, vocea îi era nesigură.
-Câți banii i-ai dat zilele trecute? Vocea procurorului a devenit metalică, cuvintele loveau precis, erau spuse sacadat, cu trimitere directă în creier.
-Nu i-am dat niciun ban. -Sprințaru nu mai era sigur pe el, tremura ca varga. Surpriza îl năucise, jocul procurorului de-a băiatul bun prinsese, primarul îl crezuse prietenul său. Acum îl lovise în moalele capului.
-Bine Gheorghe, uite cum facem, mai devreme mi-ai spus că nu te grăbești, în noaptea asta te găzduim noi.
-Cum adică mă găzduiți? Unde voi dormi? Sprințaru avea lacrimi în ochi, bărbia îi tremura ușor, era pe cale să clacheze.
-Jos Gheorghe, la subsol, acolo este un loc pentru meditație. Mâine poate vei fi mai înțelept, știi cum se spune: ”noaptea e un sfetnic bun”. Poate funcționează și în cazul tău. Mai am o surpriză pentru tine, nu ți-o spun că atunci nu mai are farmec, vei afla dimineață. A apăsat un buton și imediat au apărut doi agenți care l-au încătușat și scos din birou.
Adi terminase facultatea din vară, după ce și-a luat licența a avut o ofertă de serviciu în cadrul unei multinaționale ca inginer IT-ist cu un salariu destul de bun. Lucrase la restaurant încă o săptămână după angajarea în cadrul corporației, nu putea să lase patronul acelui restaurant fără om la spălat vasele. Imediat ce a fost angajat un nou veselar, Adrian Sprințaru, inginer corporatist, a strâns mâna  patronului și a mers în drumul lui. Ca o recunoaștere a loialității lui Adi, patronul i-a promis, că va putea mânca zilnic la prânz ”meniul zilei” cu un sfert din prețul afișat.
Banii era frumoși, dar munca era istovitoare, știa că intră la serviciu dimineața la 8,30 dar nu știa la ce oră va pleca.
Cu o seară în urmă îl sunase Crina, simțise în vocea ei o nesiguranță, vorbiseră banalități, din acea seară de Crăciun nu se întâlniseră și nici nu schimbaseră vreun cuvânt. După mai multe bâlbâieli de ambele părți au hotărât să se întâlnească. A căutat să rezolve problemele la serviciu mai repede, iar la ora șapte seara după ce a făcut un duș și și-a pus un tricou pe care îl avea la serviciu pentru caz de urgență, a plecat cu mașina spre locul de întâlnire.  A observat-o de departe, se dezvoltase în cele zece luni decând nu o văzuse.
Avea părul tot lung, dar fața era bucălată, rotunjimile umerilor și șoldurilor prinseseră contur, sânii deveniseră grei, mari și rotunzi. Decolteul generos lăsa să se vadă mult din mătasea albă a pieptului.
Când a văzut-o, Adrian a tresărit, încă o iubea, era iubire pură, fără condiții domestice, îl interesa Crina, nu eventuala avere sau carieră a femeii.
S-a apropiat timid de fată, încă nu-l văzuse, nu știa cum va reacționa. Când era la un metru de ea, o mașină a claxonat, atunci Crina s-a întors și l-a văzut. A stat o clipă în cumpănă, parcă își pierduse suflul, apoi când și-a revenit a alergat în brațele iubitului.
-Iartă-mă dragul meu, iartă-mă! –Crina plângea, lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii fetei și se înnodau sub barbă. O trecătoare a privit admirativ la îmbrățișarea celor doi, nici ea nu și-a putut stăpânii câteva lacrimi care s-au prelins discrete, lăsând pe obraji ușoare urme ca albia unui râu secat. Probabil că amintiri mai vechi sau mai noi o urmăreau pe martora fără voie a acestei întâlniri.
-Te iert iubita, doar meschinăria unor oameni fără suflet, am numit pe părinții noștri, a putut să ne îndepărteze. Am urlat de durerea că nu te puteam atinge, mângâia sau săruta, zece luni de chin, de zbucium sufletesc, de dorință arzândă. În sfârșit, ești din nou în brațele mele!
-Iubitule, vreau să mergem la tine, să stăm de vorbă în liniște!-Crina era ca un boboc pe jumătate floare.
-Da, mergem!
Ajunși în apartamentul de bloc, mobilat strict cu ceea ce era necesar, Adi, după ce a rugat-o pe Crina să se facă comodă, așa cum ar fi la ea acasă, a intrat în bucătărie pentru a face două cafele. Deși avea aparatură pentru cafea la filtru, prefera ibricul din aramă așa cum îl obișnuise mamă-sa.
Cu cafele în față, cei doi vorbeau cu o anume stinghereală, aroma și gustul licorii a făcut să se apropie mai mult. Mâna băiatului a pipăit ușor distanța dintre ei, până când a găsit mâna fetei care venea în întâmpinarea lui. Prinderea mâinilor a însemnat ruperea tuturor barierelor . Adi a adus-o pe Crina în brațele lui cu gingășie, ca pe un obiect de preț, așa cum porți o floare și nu vrei să-i știrbești din frumusețea petalelor. Mirosul de trup tânăr de femeie îi incita nările, a început să o sărute nebunește, pe față, pe frunte, pe buzele pline și rumene, simțea fraga lor, dulceața buzelor dornice de sărut. Mâinile tremurânde, o pipăiau și mângâiau peste tot, nu rămăsese loc ascuns de mângâierea lor. Crina se abandonase pe ea, uitase de părinți, de interziceri de tot felul, acum își dorea un singur lucru: să fie iubită, adorată și purtată în brațe de iubitul ei regăsit după mult timp.
Respirația agitată a fetei făcea ca sânii să salte voluptos, excitant, sfârcurile întărite împingeau sutienul gata să-l rupă. Fata a simțit privirile fascinate ale lui Adi pe pieptul său, cu o mișcare sigură a descheiat sutienul care era prins cu două șireturi, l-a tras și...a lăsat libere și la vedere podoabele bine dezvoltate ale fetei trecute de adolescență.
Dragostea, ca act suprem a împlinirii iubiri dintre două ființe care trăiesc separate doar fizic, dar sufletește formează un singur trup, o singură voință, o singură dorință, aceea de a fi amândoi,se consuma în tăcere, cuvintele erau de prisos, vorbeau trupurile lor care se căutau frenetic cu buzele fierbinți și dornice de săruturi dulci și tainice. Târziu în noapte, obosiți, au adormit făcând planuri, somnul i-a cuprins pe furiș. Abia dimineață când s-au văzut goi, au înțeles că adormiseră brusc. Au zâmbit și s-au îmbrățișat fără să se rușineze de goliciunea lor fizică. În ei era prea plinul iubirii.
Gheorghe a rămas în acea noapte acolo, în arestul rece și murdar al Inspectoratului de Poliție. Dimineața a cerut să iasă la anchetă, voia să lămurească mai repede lucrurile. Era sigur că nu lăsase urme de care să se agațe procurorul.
Ziua a trecut greu, pe la ora trei zăvorul de la ușă a fost tras cu putere, zgomotul făcut de deschiderea ușii l-a înspăimântat, nu se familiarizase cu sunetele din întunecatul loc.
-Ieși, mergi la judecătorie pentru mandat.
-Cum pentru mandat? Este o greșeală, vreau să vorbesc cu domnul procuror. Verificați bine!
-Am verificat, tu ești, hai, îmbracă-te mai repede și să-i dăm drumul!
În sala de judecată a venit la el un avocat din oficiu, acesta l-a privit câteva clipe, apoi s-a recomandat:
-Domnule, sunt avocatul desemnat de instanță să vă apăr, aveți ceva să-mi spuneți?
-Da, sunt nevinovat! -Gheorghe încă nu înțelegea că este inculpat într-un dosar.
-Bine, asta știu, vreți să cooperați cu organele?-Avocatul vorbea cu o voce egală, neutră și plictisită. Știa că nu îi iese nimic, decât amărâtul de onorariu plătit de stat.
-Colaborez, ce trebuie să fac?
-Să recunoașteți tot ce ați făcut? Altfel nu scăpați de aici.
-Asta e tot ce puteți face?
-Da, ce vreți să mă pun rău cu DNA-ul gratis? -Avocatul era intrigat de întrebarea primarului.-
-Angajați-mă și vă apăr! Asta la recurs, azi cred că primiți mandatul de 29 de zile, nu pot face mai mult.
Avocatul a avut dreptate, instanța s-a pronunțat pentru acordarea unui mandat de arestare lui Gheorghe Sprințaru. A cerut avocatului să declare recurs împotriva măsurii privative de libertate.
Zilele treceau monoton, nimeni nu-l întreba nimic, s-a judecat recursul, a avut un avocat de renume, totuși mandatul s-a menținut. Fierbea Gheorghe, începuse să înțeleagă unde greșise, acordase prea multă încredere vicelui. Arnăutu era gelos pe el din cauza Manuelei, ar fi vrut-o pentru el. Femeia, loială iubirii pentru Gheorghe, respinsese avansurile mai tânărului pretendent. Vicele, jignit în amorul propriu din cauza refuzului, jurase să se răzbune pe primar. Ocazia s-a găsit când a fost vorba de ajutoarele date sinistraților. Primarul ordonase refacerea tabelelor cu donații, Arnăutu le refăcuse, dar păstrase originalele, așa făcuse și cu banii din bugetul primăriei, completase tabelele după ce înmânase sumele de bani. La toate se gândea Gheorghe în lungile zile din arestul poliției. Se obișnuise cu zgomotele, după sunet știa care ușă s-a deschis, fiecare zăvor suna altfel. După pași știa care agent e de serviciu. Într-o dimineață a fost străfulgerat de un gând, nu aveau nici o dovadă împotriva lui, toate probele duceau la vicele Arnăutu.
Dacă nu recunoștea, procurorul nu avea nici o probă împotriva lui. Nu știa cum va proceda Manuela, dar după cum o cunoștea, era convins că mai repede se lăsa omorâtă, decât să-l toarne pe el.
Manuela când a aflat că primarul a fost chemat la DNA, a intuit că anchetatorii vor ajunge repede pe urmele ei. Se privea în oglindă, înainte de a ieși pe ușă, își pusese special o bluză decoltată care îi scotea în evidență sânii mari, albi și fini ca petalele de trandafiri, își rujase discret buzele, iar pe obraji aplicase fond de ten. Îmbrăcămintea nu ieșea în evidență, deși era de calitate, fusta maro-roșcată era lungă peste genunchi, iar bluza verde deschis, generos decoltată era simplă și cu mânecile lungi.
A mai privit odată chipul care se reflecta în apele oglinzii, apoi a ieșit pe ușă. Ploua, era o ploaie măruntă și rece, Manuela și-a deschis umbrela și a ieșit pe poartă. Ca din pământ au apărut doi domni îmbrăcați cu raglane de ploaie, cum au văzut-o, s-au apropiat de ea.
-Doamna Manuela Păduraru?
-Da, eu! Cine sunteți? –Femeia era puțin speriată, a înțeles imediat cine sunt, modul în care au apărut a fost surprinzător.
-Suntem de la DNA, vă rugăm să ne însoțiți până la sediu, ne dați o declarație în calitate de martor, apoi sunteți liberă. Am venit cu mașina din cauza ploii care nu se mai termină, altfel vă trimiteam invitație.
Manuela era isteață, nu putea fi păcălită ușor. Știa că au venit cu mașina după ea, pentru ca ea să nu aibă timp să ia legătura cu ceilalți oameni din primărie, în special cu vicele Arnăutu. Era pregătită să nu recunoască nimic, indiferent de presiunile la care ar fi fost supusă.
Procurorul Zenobie o aștepta pe scările instituției. Când a coborât din mașină, a venit în întâmpinarea ei cu mâna întinsă de parcă era un oficial în vizită de stat. Zâmbetul afișat putea păcăli, Manuela era pregătită pentru orice rol ar fi jucat anchetatorii.
-Haideți sub umbrela mea, nenorocită ploaie, parcă s-au spart cerurile, e drept că și oamenii s-au înrăit, nu mai există omenie. Pe vremuri, dacă ajutai pe cineva, acela îți rămânea dator tată viața, acum după ce îl ajuți, te reclamă la procuratură. Ăștia sunt oameni?! Procurorul Zenobie perora filozofic, încerca să câștige încrederea femeii. Lăsați buletinul și telefonul mobil acestor agenți, iar dumneavoastră mergeți cu mine în birou. Nu băieți, nu este nevoie să fie percheziționată, vă asigur eu că nu are arme. Singura armă a doamnei este frumusețea. Procurorul se uita cu plăcere, ne disimulată, în decolteul Manuelei.
-Intrați aici doamnă! Luați loc! Doriți o cafea sau un ceai?
-O cafea, nu am apucat să beau de dimineață.-Femeia vorbea calm, deși era încordată și cu toate simțurile în alertă, gata să pareze orice atac al anchetatorului.
-Băieții ăștia ai mei, așa se grăbesc mereu, le-am spus să vă aducă pe la ora zece, după ce vă rezolvați problemele la birou.
-Nu am cine știe ce lucrări, trebuia să mătur și să spăl pe jos.
-Apropo, cât bine i-a făcut primarul lui Arnăutu, nu mai zic și de cei cărora li s-au dărâmat casele, anul trecut, din cauza alunecărilor de teren, tocmai el împreună cu sinistrații s-au găsit să-l reclame pe Gheorghe? Vă întreb așa ca între oameni: ăștia nu or fi având nici un Dumnezeu?! D-aia plouă de atâtea zile, ne pedepsește Ăl de Sus pentru răutatea noastră.
Procurorul încerca să o atragă pe Manuela de partea lui, pentru asta folosea toate tertipurile. Vocea lui caldă cu o anume duioșie putea păcăli, doar fulgerele din ochi nu și le putea stăpâni.
-Doamnă, al cui este copilul, de fapt, vă întreb: cine îi este tată? 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu