Totalul afișărilor de pagină

vineri, 7 iulie 2017

Proză scurtă. Călătorie neterminată



                                                                                                                             Călătorie neterminată

                                                                                                  Autor : Ionel Carstea

                                                                         

Prima iubire


Deşi au trecut peste 45 de ani, îmi amintesc perfect acea zi de ianuarie. Era un soare cu dinţi, razele lui, reflectate de uriaşii nămeţi de zăpadă troeniţi pe marginile trotuarelor din micuţul orăşel de câmpie, îmi îngreunau vederea, mergeam cu ochii mijiţi, fără să fiu prea atent la ce se întâmplă în jur. Trecătorii rari, zgribuliţi, cu gulere ridicate şi mâinile adânc înfipte în buzunarele hainelor, mergeau grăbiţi, fiecare spre destinaţia lui. Eram rupt de realitatea din jur, păşeam visător, pierdut în gânduri fără formă, cu nepăsarea tânărului ce nu cunoaşte grija. Paşii mă purtau, într-un mers legănat fără direcţie stabilită; deşi ger, era plăcut, nu bătea vântul, tinereţea mea era o haină destul de călduroasă, nu-mi păsa de promoroaca ce se strînsese pe sprâncene şi smocul de păr ce ieşea de sub căciula de oaie. Cu mâinile adânc înfipte în buzunarele paltonului din stofă maro, căutam cu privirea pierdută spre nicăieri, spre un orizont abia schiţat în gândul meu, când , în mersul meu orbecăit, am simţit că am lovit pe cineva, m-am oprit, am întors capul spre stânga, să văd cine a fost victima plimbării mele nepăsătoare, atunci am văzut o mesadă cu gulerul ridicat, din care ieşea un ciuf de păr castaniu. Mi-am cerut scuze grăbit, înciudat că m-am trezit la realitate, atunci mesada s-a întors cu faţa spre mine şi dintr-o guriţă mică cu buze cărnoase, roşii, au ajuns la mine câteva cuvinte suave, ce-mi dădeau de înţeles că îmi primea scuzele. Primul impuls a fost să plec, dar acea voce gingaşă m-a determinat să privesc mai atent persoana din faţa mea. O priveam cu nepăsarea tânărului ce se ştie adorat de fete, gulerul din blană artificială al mesadei ascundea o faţă mică, rotundă, cu doi ochii căprui verzi, aflaţi sub nişte sprâncene frumos arcuite, obraji proaspeţi şi rumeni de ger, cu nasul fin şi gura senzuală, era portretul unei fete ce merita admiraţia chiar şi ,a unui înfumurat ca mine. Am simţit nevoia să mă prezint şi am întins mâna spre ea spundu-mi numele, o mână micuţă cu degete lungi şi fine, s-a odihnit pentru câteva clipe în mâna mea. Atingerea a fost electrizantă, am simţit un fior plăcut pe şira spinării, ochii reci şi indiferenţi ce îi aţintisem asupra ei s-au transformat imediat. Locul răceli a fost luat de blândeţe şi dorinţă, inima îmi bătea să spargă pieptul, am vrut să spun ceva, cuvintele nu prindeau glas, bâiguiam neinteligibil, fata stăpână pe situaţie a luat iniţiativa, în câteva cuvinte m-a informat cu tot ce trebuia să ştiu despre o proaspătă cunoştinţă. Într-un târziu am fost în stare să vorbesc coerent şi, privind-o şăgalnic, i-am propus să ne întâlnim. A fost de acord şi am stabilit ora şi ziua când urma să ne vedem, apoi ea a plecat, iar eu am rămas privind cum se depărtează ,cu mersul ei săltat şi uşor legănat.

     Odată ajuns acasă, m-am trîntit în pat îmbrăcat cu gândul la frumoasa Petruţa, ăsta era numele frumoasei accidentate de mine. Cu ochii închişi, încercam să prelungesc filmul întâlniri noastre. Până sâmbăta când urma să ne întâlnim, zilele s-au târât, au mers ca melcul, simţeam că timpul lupta împotriva mea, până la urmă pământul în rotirea lui a adus şi ziua cea mare. M-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut toaleta indelung, apoi am călcat pantaloni din stofă englezească şi cămaşa din poplin alb. Pe la ora două îmbrăcat si cu mânuşi din piele neagra în mâini, am păşit afară în plină iarnă. Ningea, un vânt uşor, plăcut, făcea ca fulgii de zăpadă să se prindă în hore sălbatice, dansând şi plutind într-o dezordine perfectă , se aşterneau lin, aproape şovăind, peste zăpada depusă cu câteva zile în urmă. Urmăream cu bucurie jocul fulgilor de nea, mă consideram un tovărăş de joacă al lor, alergam cu ei, săream în sus să prind câte unul, temperatura rece a tovarăşilor de joacă mă incitau. Tot jucându-mă, am ajuns la locul întâlnirii, fata nu venise, am început să mă plimb prin faţa cinematografului gândidu-mă la ea. Cineva ma prins uşor de mâna, era o strânsoare blândă, dar fermă, am întors capul şi am văzut-o. Mă privea cu ochii ei blânzi, puţin umezi, aveau mai mult reflexe căprui, curiozitate şi un pic de timiditate se citeau în ei. I-am prins mâinile într-un gest de ocrotire a degetelor îngheţate, apoi uşor am tras-o spre mine, simţeam parfumul femeii tinere, am cuprins-o în braţe pentru ai transmite din căldura trupului meu, părul castaniu îmi gâdila obrajii, era plăcut, era minunată clipa ce o trăiam, aş fi vrut să se prelungească peste timp, doream să o imortalizez, să rămână pentru veşnicie acolo, în braţele mele.

Am intrat în sala de cinema, era cald, am scos hainele groase, apoi cu ele în braţe, ne-am aşezat pe scaune. După jurnalul în care erau arătate măreţele realizări ale PCR, a început filmul, priveam cu coada ochilor la fata din dreapta mea, nu era atentă la film, privea pierdută undeva spre ecran, fără să-l vadă. Am desprins mâna de pe cotiera scaunului, apoi uşor, şovăielnic, am început o incursiune pe sub mesada din braţele ei, mâna mea s-a atins de a ei, palma s-a desfăcut tremurând ,primind cu bucurie mâna mea mare în palma ei mică, pentru a acoperi întreaga palmă bărbătească a adus şi cealaltă mână. Simţeam căldura palmelor ei cum îmi încălzeşte tot corpul, dintr-o dată filmul numai prezenta interes, fiinţa caldă de lângă mine m-a captat cu totul. Am încercat să mişc mâna ce era prizonieră între palmele ei, strânsoarea a dispărut, mâna mea eliberată a început să exploreze cu pipăieli prin întunericul de sub mesadă, am găsit pulpa caldă a unui picior fremătând, m-am plimbat de-a lungul lui. Pantalonul pană din stofă, oprea posibilitatea de a simţi pielea catifelată, am plimbat mâna de la genunchiul rotund până la coapse, odată ajuns aici, o tresărire puternică a fetei a făcut să-mi trag puţin mâna, ca apoi să revin cu mai multă îndrăzneală, mâna ei a prins-o blând pe a mea, oprind astfel posibilitatea de a explora mai mult decât dorea ea. Filmul s-a terminat în acest joc mutesc, dar plin de înţelesuri. După film am mers la o cofetărie, cât am mâncat o prăjitură am putut-o privi în voie. Era o fată subţire, fără a fi slabă, pluovărul negru pe gât, acoperea sânii tari, cu sfârcuri obraznici ce împingeau în pluovăr  parcă pentru aş face loc să iasă la lumină. Mijlocul era subţire, deasupra unor coapse rotunde şi împlinite. Priveam la faţa ei, obrajii roşii, tari şi sănătoşi, buzele senzuale se mişcau cu eleganţă atunci când şopteau cuvintele, pe care le sorbeam precum zeii nectarul. Am vorbit banalităţi, cine suntem, ce suntem, de unde suntem. Aşa am aflat că este în ultimul an la liceu, de loc era din Galbenu, Brăila, era orfană de tată, dealtfel a fost ultima dată când am mai discutat despre tatăl ei.

     Zilele treceau, întâlnirile noastre deveneau tot mai dese, deşi exista atracţia carnală, comportamentul ei şi dragostea ce o purtam pentru ea, a făcut ca niciodată să nu am un comportament indecent faţă de ea.

O iubeam, aşa cum iubeam să mă trezesc în fiecare dimineaţă, era totul pentru mine, un măr dacă aveam aşteptam să mă întâlnesc cu ea pentru a-l mânca amândoi. Eram doi într-unul, nu puteam trăi fără să o văd, alergam în fiecare seară pe jos, deşi distanţa era măricică,  până la internatul ei, numai să o văd pentru o clipă. Ea de sus din camera  îmi arunca pe fereastră un bileţel, pe care îl luam aproape ritualic, îl băgam în buzunar, apoi ajuns acasă îl filam ca pe un loz în plic, citeam câte un cuvânt, mă opream, nu vroiam să se termine biletul de citit, citeam fiecare cuvânt cu pauză, abia după ce citeam toate cuvintele încercam să le pun în ordine pentru a înţelege ce îmi scria. A fost o poveste de dragoste pură, care a durat încă un an după terminarea liceului, apoi viaţa ne-a despărţit. A fost o iubire ce poate oricând să rivalizeze cu marile iubiri din poveşti, a fost o iubire adevărată, cu mii de fluturi în stomac, o iubire a spiritului, a curăţeniei trupeşti, o iubire care divinizează, care ridică pe om deasupra condiţiei umane. O iubire ce poate oricând da definiţii de cum se poate trăi fără să mănânci şi să dormi, numai bucurându-te că a doua zi o vezi pe Ea, pe femeia pentru care trăieşti, pe femeia prin care trăieşti, femeia de care eşti legat prin firele nevăzute ale iubiri ancestrale.

      Asemenea iubire o reţii toată viaţa, trecerea timpului nu estompează nimic din puterea ei, te face să tresari de fiecare dată când te gândeşti la ea. Acum, după trecerea atâtor ani, mi-aş dori să ştiu că este sănătoasă, că viaţa nu a vitregit-o şi că are asigurată o bătrâneţe liniştită.

     

                                                                                                    2) O excursie la munte.

 Vară, cald, prea cald, îmi  târăsc picioarele până la umbra unor stejari stufoşi, mă aşez pe iarba înaltă, răcoarea şi moliciunea ei îmi fac bine. Mă las pe spate, privesc printre frunzele copacului cerul senin, fără strop de nor, o pasăre cântă pre limba ei, ceva duios, melancolic, parcă ar regreta ceva. Nu încerc să ghicesc, căldura m-a moleșit, pleoapele le simt grele ca de plumb, abia reuşesc să ţin ochii între deschişi. Creierul a rămas blocat, refuză să gândească , căldura la stors de vlagă, pun capul pe iarba grasă, răcoarea ierbii mă înfioară plăcut, simt sângele cum începe să circule prin vene. Încet revin la viaţă, îmi amintesc că sunt pe munte, mai am puţin până la cabană, nu mă grăbesc să plec, e bine la umbra bătrânului prieten, stejarul. Mulţi oameni vor fi găsit adăpost şi răcoare de-a lungul timpului, la umbra acestor făloşi arbori, sunt bătrâni, coaja este brăzdată de şanţuri adânci, muşchiul mare, crescut pe partea de nord, ne arată că stejarul meu, nu este chiar la prima tinereţe. Simt pleoapele din ce în ce mai grele, somnul vine pe furiş, mă cuprinde fără veste, aţipesc cu gândul la frumuseţea pădurii. Într-un târziu, când soarele scăpăta pe cer, m-am trezit odihnit şi plin de viaţă; aerul se răcorise, la orizont o mare roşie indica  că în curând, va începe să se însereze. Fără grabă, dar cu regret pentru locul ce-mi oferise o binecuvântată odihnă, am pornit spre cabană. Mergeam alene prin iarba înaltă, deodată aud voci, care se certau, era un glas de femeie care plângea şi un glas de bărbat care ţipa şi înjura. Glasul bărbatului părea fi al unui om beat, am mers ceva mai atent, fără să mă grăbesc, cum glasurile veneau de undeva din dreapta mea, eram sigur că ne vom întâlni.

Într-adevăr, pe potecă venea un bărbat, înalt, cu părul roșu, mare, vâlvoi, cu ochii tulburi, cu mâna înfiptă în părul unei tinere femeii, o târa după el, bărbatul o ameninţa, că odată ajunşi la cabană, o va lăsa acolo, iar el va pleca, fără să spună vreo destinaţie.

     I-am lăsat să meargă înaintea mea, eu încetinind pasul, mă interesa ce făcuse  femeia, de ce o chinuia  nebunul. Odată ajunşi la cabană, bărbatul i-a dat drumul la păr, apoi cu şpiţul piciorului a lovit-o în coaste, a mai înjurat-o odată, după care a pornit cu paşi zoriţi spre vale. La acea oră în cabană nu eram decât eu, fata şi cabanierul, soţia cabanierului era plecată după marfă, urmând să revină fie seara târziu, fie a doua zi. M-am aplecat asupra fetei pentru a o ajuta să se ridice, cu mâinile pe sub braţele ei am ridicat-o în picioare şi am dus-o într-una din camerele libere ale cabanei. Am cerut spirt şi pansament de la cabanier, în rucsac aveam o alifie numai bună pentru răni. Cu grijă, oriunde puneam mâna, fata ţipa de durere, i-am scos bluziţa, rămasă în sutien, am aşezat-o cu faţa în jos pentru a-i dezinfecta şi îngriji rănile. Pielea mătăsoasă, era tot o vânătaie, am uns cu grijă toate acele răni, apoi cu multă atenţie am întors-o cu faţa în sus, după rănile de la gât au urmat cele de pe sâni, am fost nevoit să desfac sutienul, femeia a avut un uşor gest de împotrivire, după câteva cuvinte de încurajare,  s-a lăsat abandonată în mâinile mele. Am desfacut sutienul, sânii, de o albeaţă ireală, tari, cu sfârcurile ca nişte mici alune, cu bănuţul rozaliu, erau vineţi la baza lor din cauza loviturilor. Într-un târziu am terminat de pansat, fata deja dormea, era obosită, avea un somn agitat, tresărea, scotea mici ţipete, transpiraţia îi curgea şiroie pe obrajii catifelaţi, se prelingea peste gâtul fin, pentru ca în final să ude perna. Priveam acel trup mlădios, cu faţa dreptunghiulară, cu doi ochi negrii, migdalaţi, vioi, acum obosiţi, nasul drept cu nări fine fremătânde, cu buzele pline, frumos conturate, formând o guriţă mică. Braţele rotunde , fără a fi grase, se terminau cu nişte palme micuţe şi degete lungi şi  fine.

O priveam cum se zbuciuma în coşmarul ei, încercam să nu fac nici-un zgomot, pentru a o lăsa să se odihnească şi să  uite prin ce trecuse, o mişcare a trupului o facut-o, să scoată un ţipăt de durere, s-a trezit şi a privit cu groază în jur, când a dat cu ochii de mine, faţa i s-a luminat, apoi mi-a prins mâna într-o strângere uşoară de recunoştinţă. Am vegheat-o până dimineaţă, când s-a deşteptat, mi-a spus, că acela care a bătut-o, este iubitul ei, de fapt, era cel care, profitase de ea. Mai târziu când i-a spus că este gravidă a părăsit-o, mama ei a dat-o pe poartă afară cu copil cu tot. Acum lucra pe şantier, iar copilul îl creștea singură. Se întâlnise întâmplător cu el, o minţise că vrea să se împace, pentru a creşte împreună copilul. Dusese copilul la o prietenă de a ei şi plecaseră împreună în excursie. După ce băuse mai multe pahare de coniac, a zis să urcăm pe munte, am luat telecabina, apoi cu piciorul am mers pe potecă spre cabană. Pe drum, mi-a cerut bani să plătim dormitul şi masa, i-am dat 100 de lei, el a zis că nu sunt suficienţi,  am încercat să-l conving, că nu am mai mulţi. Din acel moment a început să mă bată, numai în bătaie m-a adus până aici, restul îl ştii.

     În câteva zile fata arăta ca nouă, ne împrietenisem bine. În fiecare seară o pansam şi îi ungeam rănile cu alifia miraculoasă. Într-una din acele seri m-a rugat, să-i fac un masaj pe pulpe şi coapse. Era îmbrăcată, cu un capot încheiat cu nasturi în față, a  descheiat fiecare bumb, apoi a îndepărtat halatul, pulpele rotunde, cărnoase, cu pielea catifelată, au apărut în toată splendoarea lor, cu amândouă mâinile, uşor, am început să masez picioarele bronzate. Cu fiecare mişcare a mâinilor pe picioarele ei ,simţeam cum trupul se destinde abandonându-se în braţele mele. Am continuat masajul cu mişcări lente pe toată lungimea picioarelor, am mers cu masajul pe întregul trup cu insistenţă în jurul sânilor albi, tari, cu vârfurile ca nişte săgeţi. Trupul fetei devenise moale, destins, frenetic, primitor, mâinile ei într-o pornire plină de dorinţă s-au încolăcit în jurul gâtului meu. Era momentul descătuşarii celor câteva zile de când eram împreună, frenezia ne-a cuprins pe amândoi, trupurile au prins să se contopească, să se cabreze, să freamăte, buzele se uneau în prelungi săruturi. Într-un târziu obosiţi, dar liniştiţi şi eliberaţi de inhibiţii, ne-am lăsat cuprinşi de braţele lui Morfeu. Ne-am trezit târziu, soarele era de mult pe cer, un miros plăcut de fripură venea din bucătăria cabanei, noi doi, veseli, radiind de fericire, priveam cerul, cu speranţa tinerilor ce pot trece peste obstacole.

                  3 O zi în comunism

                                                      
     Stai dom-le la rând, numai intra prin faţă, spune mă vânzătoarei, să dea câte una, să se ajungă la toţi”, striga disperat un nene ce se ataşase  rândului kilometric, format la uşa  magazinului alimentar. Mă apropii de guralivul cetăţean şi îl întreb : „ce se dă aici, a băgat marfă”? „nu ştiu domle, acum am venit şi eu”, îmi răspunde calm cetăţeanul. După câteva clipe îl întreb din nou :”de ce ţipaţi aşa?”, „îmi făceam antrenamentul, că precis vor intra prin faţă”. Îl las în plata domnului şi trec în revistă lungul rând de oameni aşezaţi ,care pe scaune, care rezemaţi de zid, câţiva pensionari jucau tabinet, aveau o măsuţă de picnic şi 4 mici taburete. Când am ajuns în dreptul uşii, am realizat că magazinul era închis, iar un afiş pus pe interior, anunţa că este în renovare. Curios, am întrebat pe primul om, care era la rând, de ce stă acolo şi dacă ştie că magazinul este închis pentru renovare? Răspunsul cetăţeanului a fost spus cu toată răspunderea, " ştiu  că afişul este pus de sanchi, m-a informat unul de la alt magazin, unde mă aşezasem la rând, că ştie el precis, că se va aduce carne şi de porc şi de pui, chiar m-a rugat, să-i ţin un loc, dar văd, că nu a venit până acum." Aşa că, dacă se aşezase un prim om în faţă uşii magazinului Alimentara, ceilalţi, fără a mai întreba ceva, s-au aşezat lângă el. În timp ce discutam cu cetăţeanul aflat primul la rând, o cucoană aşezată mai în spate, a început să ţipe la mine, că am intrat prin faţă, zadarnică a fost încercarea mea, de a linişti cucoana dezlănţuită. Am plecat din faţă şi m-am oprit în faţa furioasei doamne, am luat o poziţie, cât pot eu de amabilă şi conciliantă, apoi am întrebat-o, dacă ştie că magazinul este închis pentru renovare. Am privit-o cu atenţie să văd cum reacţionează, era o femeie la 30 de ani, frumoasă, unii ar spune, „o femeie bine”, adică una din acelea care mai au şi ceva carne nu numai o înşiruire de oase. Ochii mari, verzi, sprâncenele proaspăt pensate, fruntea înaltă, de unde începea un păr lung, brun, în inele mari, ce încadrau o faţă albă, cu obrajii uşor îmbujoraţi, nasul în vânt, obraznic, pus deasupra unor buze frumos conturate ce transmiteau o senzualitate aparte. Trupul format din două trapeze având baza mică pe linia buricului, lăsa să se vadă un piept frumos şi generos, dintr-o bluză mult prea decoltată. La auzul veştii date de mine, prima impresia a fost şoc, apoi şi-a revenit şi a dat drumul unui râs aproape  isteric, un râs care elibera corpul de toată tensiunea acumulată. Ma privit şăgalnic şi a mai întrebat odată dacă este adevărat, la răspunsul meu afirmativ, a ieşit din rând. Ceilalţi, care auziseră discuţia noastră, nu au crezut nimic, au rămas în continuare bucuroşi, că scăpaseră de două persoane.

     Am plecat împreună cu doamna să căutăm un alt magazin „alimentara”, ori vreo pleaşcă de ne apărea în cale. Mergeam unul lângă altul, fără să ne grăbim, discutând câte-n lună şi stele. Doamna, la început timidă, a început să prindă curaj, discuţia se învârtea în jurul problemelor cu aprovizionarea casei cu cele necesare; vorbeam încet, aproape şoptit, discuţia noastră putea fi destul de periculoasă pentru acele vremuri. Privind-o în ochii ei mari şi verzi, am întrebat-o cine este, cu ce se ocupă şi în general cu ce îşi ocupă timpul. Aşa am aflat că a fost căsătorită, că are un băiat de 10 ani, care este în grija părinţilor ei  undeva la ţară nu departe de oraş. Serviciul era destul de bun, iar acum e în concediu. Trebuia neapărat să cumpere carne, ulei şi unt să trimită copilului, totodată a găsit timp, să-şi ceară scuze, pentru ieşirea nervoasă de mai înainte, asigurându-mă, că ea nu este așa.

 .

    Tot colindând pe la magazine, am trecut, fără intenţie, prin spatele unei „alimentări”, de unde doi domni graşi, cu fălcile ce atârnau peste cravatele slinoase de la gât, ieşeau cu sacoşele pline. Când vânzătorul a vrut să închidă, am băgat repede piciorul între toc şi uşă făcându-i misiunea imposibilă. A încercat să mă bruscheze, tovarăşa mea de drum la atenţionat că strigă miliţia, dacă nu ne serveşte şi pe noi. Nu a fost tocmai ortodox ce am făcut, dar cum nici ce făcea el nu era, ne-am împăcat conştiinţa. Vânzătorul a umplut sacoşele, am plătit ,apoi am plecat. Bucuroşi că am rezolvat problema cea mai spinoasă, ne-am oprit la o cafenea, am căutăm un loc cât mai răcoros, apoi cu cafelele şi sucurile reci  în faţă, relaxaţi şi bine dispuşi, am început să vorbim despre câte sunt în lună şi stele. Am pus mâna  peste a ei, nu a retras-o, m-a privit în ochi şi mi-a spus că este divorţată, că a fost destul timp singură, iar acum e  foarte vulnerabilă. Dacă ar avea o aventură, aşa pe nepusă masă, e posibil ca a doua zi să regrete, ceea ce am înţeles că, deşi ar vrea, bine ar fi să amânăm momentul. Mi-a fost greu, dar am acceptat dorinţa ei. Chiar a crescut în ochii mei,  neplăcându-mi femeile care, se lasă prea uşor cucerite.

    Am considerat întodeauna femeia ca pe o redută. Trebuia să elaborez strategii, să fac învăluiri, asalturi, ofensive, contraofensive, trebuia să câştig fiecare petic din trupul ei. Nişte sâni la vedere fără a fi descoperiţi de mine puţin, câte puţin, nu produc asupra mea aceeaşi impresie. O rochie până la fund este aproape inhibantă, faţă de o descoperire a piciorului centimetru cu centimetru, trebuie lăsată bucuria de a trăi fiecare moment al dragostei. Numai violatorii şi soţii blazaţi se aruncă asupra femeilor precum lupii asupra prăzii. Oamenii normali văd femeia ca pe o poezie erotică, fiecare parte a ei este un vers din poezie.

    Despre relaţia cu doamna, nu pot povesti nimic mai mult decât că, a fost o relaţie corectă, care a durat, până s-a destrămat.
                                                                                         

.                                                                                    4) Prea fericitul-fericit!


     Acest articol este un pamflet. Întâmplările din articol nu au avut loc, dar cine ştie...

     „Omule, ieşi repede afară să vezi ce n-ai văzut”. Mă îmbrac şi ies la poartă, curios  de ce mă scosese nevasta intempestiv din casă. Nu mică mi-a fost mirarea când, am văzut un cortegiu, precum cel  ce însoţeşte mortul, numai că nu avea dric. În fruntea alaiului, într-o cămaşă lungă, neagră, aspră din cânepă, purtând pe umeri o cruce din brad, mergea Mitropolitul Bineu al Olteniei, după el, împărţind bani săracilor, veneau arhiepiscopul Pigmen al Sucevei şi Rădăuţilor şi arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. Încadrat de mai mulţi arhierei, preoţi şi diaconi, într-o cămaşă lungă, din cânepă albă, cu spatele gol, venea auto flagelându-se, însuşi Prea Fericitul Dorel, Întâi Stătătorul Biserici Ortodoxe Române. Preoţii, din jurul Prea Fericirii sale, împărţeau bani săracilor, zicându-le să pomenească în rugăciunile lor pe Preafericitul, care, a făcut de acum jurământ de a trăi în sărăcie. Prea Fericitul Dorel, fericit în hotărârea luată, se lovea necontenit cu un cnut de provenienţă rusească, având cele 10 fişti din piele prevăzute la vârf cîte un bumb din plumb, la fiecare lovitură,  sângele sărea  din pielea bine hrănită a Prea Fericirii sale. Cu fiecare lovitură pe care şi-o aplica, faţa i se lumina, cu cât cei din anturaj împărţeau mai mulţi bani săracilor, cu atât mai mult se vedea bucuria pe faţa Fericirii sale. În faţa lui, acelaşi lucru îl făceau cei trei arhierei, Mitropolitul Bineu, hotărâse să dea toţi banii adunaţi, astfel, jumătate la săraci ,jumătate pentru repararea lăcaşurilor de cult din patrimoniul bisericii.

     Patriarhul, cu cămaşa plină de sânge, spatele sfâşiat de lovituri, dar cu faţa luminoasă ca a marilor sfinţi, aproape că numai păşea, ci plutea pe deasupra muritorilor pe care îi umilise ani de zile. Preoţii, numai conteneau să cheme poporul sărac pentru a fi miluiţi de marii dregători ai Bisericii, banii plecau din mâinile altădată hrăpăreţe ale Înalţilor slujbaşi , direct în mâinile nevoiaşilor. În timp ce se autoflagela, Patriarhul, de fericită pomenire, din înaltul funcţiei sale striga către oameni :”sunt un biet călugăr, ajuns să mă nevoiesc pentru sfânta noastră Biserică ,aşa cum Iisus Hristos, Domnul nostru, Mântuitorul nostru, s-a lăsat răstignit pentru noi. Am greşit atunci când am acceptat plată pentru slujirea Domnului, singura plată pentru mine trebuia să fie un blid cu mâncare şi un rând de straie. Prin intrarea în rândul ordinului călugăresc, am jurat să trăiesc în sărăcie, iar gândul ,trupul şi capul meu să mă ajute să slujesc pe Domnul nostru Iisus. Am căzut în păcatul lăcomiei la fel ca şi ceilalţi arhierei ai Biserici, în loc să fim iubiţi de către oameni, suntem huliţi şi prin noi şi sfânta noastră Biserică. Oameni buni, primiţi aceşti bani pe care preoţii îi împart şi îmulţiţii pentru a vă hrăni pe voi şi familiile voastre. Construirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost o megalomanie, ce nu trebuia niciodată să înceapă a fi construită. Pentru că, nu mărimea Bisericii contează în faţa lui Dumnezeu, ci mărimea credinţei din sufletul nostru. Fraţii creştini, primiţi  banii oferiţi de noi, luaţi tot din munca voastră, pentru că noi, nici nu am arat, nici nu am semănat pentru a avea  banii aceştia. Luaţi darurile oferite de aceşti sfinţi părinţi şi rugaţi-vă pentru iertarea sufletelor noastre, pentru păcatul lăcomiei şi trufiei. Vreau să rog pe toţi preoţii şi diaconii acestei Ţări, să mă ierte pentru obligaţia impusă de mine şi ceilalţi înalţi arhierei de a strânge cât mai mulţi bani de la populaţia săracă, punând în pericol harul preoţilor în parohiile lor. Când mă voi deplasa dintr-un loc în altul voi folosi o maşină obişnuită, nu maşină de lux precum cele de acum. Mâine voi anunţa guvernul că numai am trebuinţă de nici un ban de la el pentru salariile noastre. Banii astfel economisiţi să fie folosiţi pentru căminele de copii, înzestrarea şcolilor şi a spitalelor.”

   Cortegiul a trecut de mine, urmându-şi calea, târându-se precum un şarpe pe uliţele satului. Am vrut să îmi fac cruce şi să spun Tatăl nostru, mâna nu putea face semnul, iar sunetele pentru rugăciune nu prindeau viaţă.   Atunci am zis: piei drace!  Apoi m-am trezit, lac de apă din coşmarul avut.

                                                                                                    5) E ziua ta, femeie!


 Voi scrie câteva cuvinte despre femeie, nu doresc

 sa analizez ce gandeste femeia, voi incerca sa vad cu alti ochi, ce face femeia.

Astfel am sa vorbesc despre: femeia sotie, femeia gospodina, femeia salariat, dar mai ales despre femeia mama.

“Vin, vin acum”, ma striga sotia. Nimic deosebit, este singura la bucatarie, spala vase si gateste, dar ocupatia este numai pentru maini, ori ea vrea sa vorbeasca si, nu are cu cine, atunci apeleaza la singurul interlocutor posibil-sotul,  exista doua posibilitati, fie merg la bucatarie si intr-un sfert de ceas stiu tot ce s-a intamplat in sat(nasteri, botez, cununii, decese), fie nu  merg, dar atunci voi suporta apostrofarile ei. Voi afla aceleasi lucruri, spuse pe un alt ton, cu lacrimi in ochi, ca ea toata ziua roboteste prin gospodarie nu este ajutata de nimeni, iar atunci cand vrea sa vorbeasca , nu este ascultata. S-a saturat, desi este maritata, nu este bagata in seama, a ajuns un fel de robotel caruia nu trebuie sa-i schimbi bateriile, este un avantaj, as zice eu, fara sa ma auda.

         Sa o luam de la inceput, de la casatorie, dupa ce nunta s-a sfarsit si mesenii au plecat pe la casele lor, chiar si ultimii musafirii veniti de departe si-au dat seama, joi dupa nunta, ca numai sunt sarmale, ciorba de potroace s-a terminat, iar ultima gaina a fost mancata  miercuri, pe cale de consecinta au plecat si ei.

         Astfel a inceput casnicia noastra,  am analizat ce posibilitati materiale avem, ce ne putem si ce nu  ne putem permite, rezultatul a fost ca nu suntem chiar bogati, dar nici saraci, ne descurcam. Copiii nu i-am planificat noi, mai mult au fost planificati de Ceausescu, venind copiii, sotiei pe langa serviciu, gospodarie, i-a aparut o munca in plus si nu una usoara. Partea cu aprovizionarea mi-a revenit mie, pentru a lasa suficient timp sa se ocupe de celelalte treburi, imi amintesc ca niciodata nu ma grabeam sa vin acasa, in ciuda rugamintilor ei(mai umile,ori poruncitoare),de a veni repede.

Cam asa s-au desfasurat lucrurile: sotia se scula de dimineata, pregatea micul dejun pentru toti, pregatea mancare pentru copii sa aiba toata ziua, apoi, fie ii ducea la cresa, fie avea cineva grija de ei, pleca la serviciu de unde se intorcea pe drumul cel mai scurt, acasa la terminarea programului. Mai tarziu, cand au mers copiii  la scoala, tot nevasta se scula de dimineata pregatea micul dejun, pachetele pentru scoala si pentru noi la serviciu.

Rare au fost cazurile cand am ajutat-o in treburile domestice si atunci, cu anumite conditii, te ajut sa bati covoarele, dar duminica merg la fotbal, atunci zicea bine, dar duminica uita si incepea cearta. Privind retrospectiv avea dreptate, de ce barbatul putea sa iasa cu baietii la o bere,sa mearga la fotbal, iar femeia sa mearga numai la serviciu si sa aiba grija copiilor? O mentalitate veche care, cuprinde mult misoginism, in sensul ca femeii i s-a ingaduit sa poata merge la serviciu, dar de acolo direct acasa, caci are treaba, trebuie sa spele, sa calce, sa faca mancare, sa faca temele cu copiii(ori sa ii ia de la camin, gradinta), sa faca curatenie in casa, sa pregateasca ceva dulce, caci dumineca vin socrii pe la ei si nora trebuie sa arate ce bine traieste fiul lor.

Mereu am vrut sa-i aduc o floare, dar ceilalti imi spuneau sa nu fac asta, ca o alint, dupa ei, femeia trebuia ca si copiii pupata numai noaptea cand doarme, sa nu ii intre “democratia’ in cap.

          Si totusi, femeia nu este un robot, este o fiinta cu foarte multa sensibilitate si dragoste pentru cei dragi (intra si sotul). Cand seara, frant de oboseala,  ajung acasa si gasesc femeia in pragul usii  cu zambetul pe buze, simt cum oboseala piere, facand loc placeri de a fi acasa. Ma bucura atentia care mi-o atribuie, ma simt stapan in propria casa, cuibareala ei la pieptul meu ma face sa ma simt puternic, sa ma simt barbat, parfumul placut, emanat de trupul ei, ma face sa uit de toate problemele ce le am, incep sa am incredere  in mine, sa inteleg ca nu sunt singur, ca oricand am nevoie, langa mine se afla un om, care traieste cu mine si prin mine. Îţi mulţumesc Doamne că ai creat femeia, altfel ar fi fost mare plictiseală pe pământ!

           Iti multumesc femeie, pentru ca imi esti sotie, bucatareasa, lenjereasa, dar mai ales MAMA copiilor mei

Astazi, de ziua ta, sotie, mama, sora si tot ce esti femeie, iti ofer un buchet de flori si scuzele mele ca am fost orb si abia acum m-am vindecat.Te iubesc Femeie!


       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu