joi, 24 august 2017

Primarul XIII

   Gheorghe Sprinţaru  începuse să uite, de acel nenorocit dosar în care era inculpat pentru dare de mită. Faptul că mai mult de şase luni nu îl mai chemase nimeni la anchetă, îi dădea speranţe că totul se aranjase. Se amăgea că  fusese un vis urât, un coşmar care nu îl lăsase mult timp să trăiască în linişte.
    Doar vicele Arnăutu îl sâcâia cu problemele lui unde, de altfel, singur intrase. Din dorinţa de a-l turna pe primar, nu a mai verificat dacă probele sunt împotriva lui Sprinţaru sau împotriva lui. Într-una din zile l-a abordat pe primar, avea tehnica de ascultare pe el, a intrat direct în subiect cu speranţa că acesta se va da de gol sau va lăsa să-i scape un mic porumbel:
-Don primar, acum nu mai recunoşti că dumneata m-ai pus să opresc din banii pe care trebuia să-i dăm sinistraţilor? –Arnăutu îl privea cu ochi răi.
-Ce prostie e asta omule, când ţi-am dat asemenea ordin?- Sprinţaru era calm, atent la cuvintele pe care le spunea, bănuia că vicele avea tehnică pe el.
-Atunci când au fost strânşi banii din sat şi au mai fost alocaţi şi de la Consiliul Local pentru ajutorarea sinistraţilor, nu dumneata mi-ai cerut să micşorăm sumele de bani care reveneau oamenilor în suferinţă, apoi să modificăm tabelele pe care urma să semneze bieţii oameni?
-Eşti bolând Arnăutule? Cum ai putut să faci aşa ceva, nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu?- Gheorghe îşi râdea în barbă, îl avea pe vice la degetul mic. Îl va afunda cât va putea de mult, el umblase în viespar, să suporte înţepăturile.-Îţi dau un sfat, vezi cum ieşi din rahatul în care singur ai intrat. Nu mai încerca să găseşti complici, ai făcut-o singur, singur să o tragi!
-Ştii bine că am fost tovarăşi, tu, Sprinţarule, mi-ai spus cum să fac! –Arnăutu sărise în picioare, de pe scaunul unde şezuse până atunci ,gata să-l lovească pe primar. Cu dosul palmei şi-a şters un firicel de salivă ce se scurgea pe bărbie.
-Şezi blând băiete, nu te aprinde, nu căuta vinovaţi acolo unde nu sunt, puteai să stai liniştit, nu ai vrut, te-ai aruncat orbeşte cu capul înainte din dorinţa de a-mi face rău. Nu ai gândit înainte de a face pasul, cu ochii tulburi, ca un taur în arenă, te-ai aruncat asupra mea. Eşti ciut Arnăutule, nu ai cu ce răni, tu eşti plin de bube! Vindică-le! Sprinţaru s-a ridicat calm de la birou, a trecut pe lângă vice, acesta se ghemuise tot pe scaun, părea că are o criză de ulcer, l-a bătut pe umăr şi i-a aruncat în faţă : cine seamănă vânt, culege furtună!
-Nea Gheorghe, aşa pentru mine, recunoaşte că am dreptate!-Spuse Arnăutu cu un ultim efort.
Sprinţaru l-a privit peste umăr, cu un fel de milă amestecată cu dispreţ:
-Gigele, Gigele nu înveţi nimic de la viaţă…
Aşa ajunsese Sprinţaru să creadă că toate lucrurile se aranjaseră, mai ales că patronul, care-i dăduse banii pentru mită, murise.
   Într-o seară plecase de la primărie şi mergea agale spre casă, se bucura de aerul plăcut de afară, plouase, pământul se răcorise, mirosea a reavăn, din asfalt ieşea abur. Era fericit că putea merge liniştit pe drum, fără teama că este urmărit sau că un provocator va încerca să scoată informaţii de la el.
Mai avea o mică bucată de drum până acasă, deja simţea aromele plăcintelor cu brânză şi stafide şi a celei cu carne. De dimineaţă, când plecase la serviciu, Florica îi promisese că îi va pregăti pentru cină delicateţele preferate de el. Numai  gândul la bunătăţile calde şi aburinde îl făcea  să zorească pasul.
Cufundat în gânduri nu a simţit maşina care venea din spate şi a oprit în dreptul lui, o voce de bărbat s-a auzit prin geamul lăsat:
-Vrei să mergi cu mine până la procuratură? Nu stai mult, trebuie doar să ne lămurim asupra unui aspect al problemei noastre mai vechi. –Procurorul era amabil, ca un câine care întîi linge mâna şi apoi o muşcă.
-Mai am puţin până acasă, îi spun femeii şi merg. -Gheorghe era derutat, nu se mai aştepta să fie chemat la anchetă.
-Lasă, nu-i spune, că în două ore eşti lângă ea. Urcă , te rog!
Uşa din spate s-a deschis, acţionată de un agent de poliţie, gras, care ocupa jumătate din banchetă, a urcat în maşină, simţea că s-a rupt ceva în el, gândurile negre au reapărut, de acum îi era clar că nu scăpase de dosar.
Au ajuns în anticamera de la procuratură, procurorul era jovial, binedispus, cu un gest larg la invitat pe Sprinţaru să ia loc, asigurându-l că în cel mai scurt timp îl va chema în cabinet.
Neliniştit, primarul se plimba prin sală încercând să afle o secundă mai devreme ce putuse descoperi procurorul. Totul era rău dacă avea dovezi palpabile, reclamaţiile fără probe materiale în sprijin, erau slabe.
După o oră a început să se neliniştească, procurorul nu îl chemase. Se gândea la ce este mai rău.
După două ore şi jumătate de aşteptare a ieşit procurorul, din spatele lui a răsărit un agent de poliţie.
-Sprinţarule, nu mai am timp de tine în seara asta, rămâi la noi şi vorbim dimineaţă. Până atunci te gândeşti mai bine şi ne spui totul cum s-a întâmplat. Apropo, am găsit-o pe Luluţa, a dat declaraţii complete şi ne-a indicat locul unde a depozitat casetele cu înregistrările convorbirilor voastre. Bună fată! Nu am adus-o în ţară, însă, la nevoie, o putem aduce oricând. Nu este aşa primarule că ţi-am dat temă de gândire?! Noapte bună! –Apoi către agent-Ia-l! În celula “O”(zero) cu el!
S-a cutremurat, ştia de rândul trecut când fusese arestat ce însemna celula zero. Era cel mai groaznic loc din tot arestul. Era mică, trebuia să mergi într-o parte ca să te strecori pe intervalul dintre cele două paturi. Plafonul era la doar 1,80 metri. Era singura celulă fără WC, aici încă mai exista arhaica “tinetă”, adică o găleată din tablă cu un capac din placaj, aceasta o goleau arestaţii dimineaţa când erau scoşi la “program”. În mod oficial, adică în scripte, încăperea apărea ca magazie, nu ca celulă de detenţie.
Din câte îl cunoştea pe Zenobie era sigur că are probe împotriva lui şi încă ceva destul de puternic, este drept că îi dăduse câte ceva la ureche despre Luluţa, dar el nu ştia amănunte despre istoria cu asistenta lui Tânjală.
Nu s-a lipit somnul de bietul primar . S-a perpelit de pe o parte pe alta, i se păruse o noapte lungă, lungă, abia aştepta să se lumineze  pentru a  fi chemat la anchetă. Prin micuţa fereastră aflată la nivelul tavanului şi îmbrăcată în plasă deasă de sârmă pătrundeau mici raze de lumină, erau atât de firave că păreau nişte licurici, se crăpa de ziuă.
     La ora şase  şi jumătate zăvorul a fost tras cu zgomot , gardianul a intrat în celulă :
-Te cheamă procurorul la anchetă. Se simţea o schimbare în comportamentul paznicilor în raport cu el, îl ştiau de acum, nu mai încercau să-l intimideze.
-Ia loc don primar! Ai dormit bine?-Procurorul era bine dispus. Văzând că primarul tace a continuat-Ai dreptate nu este cea mai moale saltea şi nici toaleta cea mai luxoasă, însă pentru bandiţi, aşa ca tine, sunt destul de bune. Te-ai gândit? Ai ceva să declari? Fii atent Gheorghe, ai o ocazie unică, în clipa asta toate  aparatele de înregistrare sunt oprite! Spune-mi care a fost suma primită de la patron şi cât ai fi dispus să dai din ea, pentru a scăpa de dosar. Deocamdată toate documentele încriminatorii de la Luluţa sunt la mine. Nimeni nu ştie de ele. Dacă îmi dai jumătate din sumă, te fac scăpat.
-De unde, Doamne iartă-mă , să  îţi dau vreun ban, când nici eu nu am primit.-Gheorghe stătea în expectativă, nu ştia ce să creadă, îl încânta propunerea lui Zenobie, mai ales că era privit în DNA ca şpăgar şi  favorit al şefului.
-Nu ne înţelegem, îţi este teamă că fac joc dublu. Nu fac, am de terminat casa, nu mai am bani pentru învelitoare, uşi, ferestre şi să o tencui, başca apoi să o mobilez şi toate celelalte. Cred că 50.000 de euro ar fi suma care mi-ar trebui.
-Nu am atâţia bani, este o sumă uriaşă. –Pe o hârtie Gheorghe a scris : lăsaţi-mă 20 de zile să fac rost de bani, a arătat hârtia procurorului, când acesta a întins mâna să o ia, Gheorghe a mototolit-o şi a băgat-o în gură. Zenobie se uita calm la primar, în timp ce acesta înghiţea hârtia.
-Eşti liber, îmi dai un semn când te-ai hotărât să vorbeşti, apoi i-a făcut semn cu ochiul.
Sprinţaru, bucuros că scăpa şi de această dată a plecat spre uşă fără să mai privească înapoi.
Nu ştia ce să creadă despre propunerea procurorului, pe de o parte auzise că este un şpăgar, pe de altă parte îi era teamă că banii ar putea fi folosiţi împotriva lui, ca probă în încercarea de mituire a unui organ de anchetă penală, faptă foarte gravă. Era hotărât să aştepte. El avea o asemenea sumă de bani ascunsă într-un loc sigur. În parcul din spatele primăriei era un stejar bătrân care avea o scorbură mare ca un labirint, acolo pusese o lădiţă cu 100.000 de euro. Doar el şi Manuela, amanta lui, ştiau de ascunzătoare.
     Zilele treceau molcome şi mohorâte. Gheorghe era tot timpul neliniştit, pe de o parte se gândea că banii ar putea să-l scoată din belea, Zenobie fusese sincer când îi propusese târgul, pe de alta îi era teamă că ar putea intra mai adânc. Nu ştia dacă să accepte sau nu.
Cinsprezece zile mai târziu o veste a căzut ca un trăznet pe Sprinţaru. Zenobie fusese arestat pentru corupţie. Fusese prins în flagrant când lua mită 20.000 de euro de la Viorel Asudatu.
În dimineaţa acelei zile fostul şef DNA fusese destituit şi mutat disciplinar într-un mic orăşel de provincie, totul s-a făcut în linişte şi fără televiziuni. La ora în care şeful era destituit se aranjaze flagrantul să-l prindă pe Zenobie. Asudatu acceptase să colaboreze cu procurorii pentru demascarea procurorului corupt. Acesta reuşise să-şi facă o serie întreagă de duşmani printre colegii lui; era arogant, dispreţuitor, ironic şi zeflemitor, doar în faţa şefilor făcea sluj.
     A doua zi televiziunile anunţau că Senatul se întrunise de urgenţă în plen, după ce comisia juridică dăduse undă verde arestării lui senatorului Tânjală, cu o mare majoritate de voturi plenul a hotărât că senatorul Tânjală poate fi arestat.
     Gheorghe s-a văzut încolţit, ştia că nu mai are nicio scăpare. Nu mai avea poftă de nimic, deja se vedea condamnat la anii grei de temniţă. Umbla prin curte ca un lunatec, nu vedea, nu auzea pe nimeni, tresărea la cel mai mic zgomot. I se părea că norii plumburii de pe cerul întunecat se vor prăbuşii pe el, încerca să se apere cu mâinile goale de vârcolacii care pândeau în spatele negurei cereşti. Abia ciugulea câteva firimituri de mâncare, ca o pasăre care ţine regim alimentar. Slăbea văzând cu ochii, nici păhărelul de pălincă, altădată nelipsit de la masă, nu-l mai încânta. Privea pe deasupra oamenilor sau prin ei, oricum nu îi vedea.
Florica, îngrijorată de ceea ce se întâmplă cu omul ei, l-a întrebat ce se petrece cu el.
Gheorghe a privit surprins spre nevastă, acum o vedea după mult timp, uimit de frumuseţea femeii din faţa sa, a căzut în genunchi, i-a prins mâna şi a început să o sărute, apoi cu ochii plini de lacrimi şi cu vocea gâtuită de plâns a zis:
-Femeie iartă-mă! Sunt într-o mare încurcătură. Nu ştiu cum să ies din ea.
-Spunând adevărul!-S-a auzit glasul lui Adrian care tocmai intrase pe poartă şi se apropia de ei- Da tată, nu ai altă soluţie, decât să spui adevărul. Ne vom lupta în instanţă, probabil că nu vei scăpa necondamnat. Noi nu te vom părăsi, vom avea grijă  de mama, dumneata acolo să ai grijă să vii cât mai repede acasă. Va fi greu, nimic pe lumea asta nu este uşor, sper ca sprijinul nostru să te întărească. Într-un fel toţi din casă suntem complicii, pentru că şi noi am beneficiat de banii tăi, unii mai curaţi, alţii poate murdari, dar toţi aduşi de tine.
Gheorghe Sprinţaru s-a spovedit în faţa familiei la fel ca în faţa preotului, a spus tot, mai puţin povestea cu Arnăutu şi banii pentru sinistraţi. Simţea o durere în suflet pentru că îl lasă singur pe vice, dar, considera Gheorghe, că aşa îi trebuie pentru că a încercat să-l înfunde pe el, pe primar. Vicele voia să scape, de aceea îl reclamase pe Sprinţaru la DNA, apoi să-i ia şi funcţia de edil. Consiliul de familie a ţinut până noaptea târziu, nimeni nu aprinsese lumina deşi se întunecase de mult, era lună plină, razele de lumină se strecurau printre frunzele de liliac din apropierea geamului, vântul adia uşor, frunzele se mişcau, iar firavele fire de lumină se jucau ca într-un film mut.
Camera era într-o lumină difuză, Gheorghe se întărise, vorbea clar şi răspicat, le spusese adevărul asupra sumelor de bani primiţi de la patron şi împărţiţi cu Asudatu şi Tânjală.
-Tată eu cred că nu mai ai scpare, în plus nici nu poţi trăi într-un asemenea stres. Va trebui să faci o declaraţie completă, înainte ca ei să mai vină cu alte probe.
-Şi eu cred la fel Gheorghe, a zis Florica ştergându-şi lacrimile cu colţul baticului.
După discuţia deschisă avută cu famiia, Gheorghe a simţit o linişte în tot corpul. Faptul că familia era lângă el şi îl susţinea îi dădea încredere şi speranţă.
    A mers cu inima deschisă la DNA, în locul lui Zenobie, acum arestat, dosarul îl instrumenta un procuror în vârstă cu mustaţa albă, încruntat şi taciturn. Cum l-a văzut pe Sprinţaru, s-a prezentat, apoi cu un gest plin de silă, aşa cum priveşti un om murdar, zdrenţăros şi buburos, l-a invitat să ia loc.
-Mă, tu nu eşti conştient de situaţia ta? Ai ocazia acum să spui adevărul, dacă îl spui după ce eu îţi voi aduce probe indubitabile voi face tot ce pot să te condamne la ani grei de închisoare, în schimb, dacă scrii acum şi aici totul aşa cum a fost, voi susţine în instanţă că ai ajutat organele de anchetă în rezolvarea cazului. Tu decizi!
Din acel moment sub mustaţa procurorului buzele subţiri au afişat un zâmbet de dispreţ. S-a rezemat de speteaza înaltă a scaunului, cu ochii închişi şi palmele împreunate, părea că doarme, doar degetele mari de la mâini se roteau într-o morişcă continuă.
Cu hârtiile în faţă, Gheorghe  a început să scrie, a scris tot aşa cum s-au petrecut lucrurile, nu a omis nimic, ştia că Asudatu dădu-se declaraţii complete, la fel şi patronul înainte să fie omorât declarase câţi bani dăduse primarului. Îi venise rândul lui, se spovedise mai abitir ca în faţa duhovnicului său, părintele Sofronie de la Tismana, hârtiile erau pline cu scrisul lui frumos şi îngrijit, acum puţin tremurat.
După treizeci de minute terminase declaraţia, nu omisese nimic, scrisese totul cu lux de amănunte. A lăsat pixul jos ca la examen, foile cu depoziţia lui le-a împins spre procuror.
Anchetatorul îl privea printre pleoapele aproape închise, îi plăcea să urmărească astfel anchetaţii, se juca cu ei, cum se joacă pisica cu şoarecii. Îi studia atent, îl stimula, aproape orgasmic, când le simţea teama, când  îi vedea cum dau din colţ în colţ în faţa încriminărilor. Se simţea puternic când ancheta  parlamentari, miniştrii, funcţionari din înalta protipendadă, gata să-i sărute mâinile când simţeau zornăitul cătuşelor. De când era procuror, îşi trăsese seva din slăbiciunile oamenilor, din frica lor, din ipocrizia lor. Îşi amintea când avusese nevoie de ministrul de justiţie ,care la acea vreme era un tinerel,  pentru rezolvarea unei probleme personale. Săptămâni în şir a făcut anticamera, de fiecare dată şeful de cabinet, mai încrezut decât şeful lui, ministrul, îi spunea, ca unui câine jegos, că demnitarul nu are timp, este foarte ocupat. Pe atunci nu lucra la DNA, era la un parchet din provincie.
Ani de zile mai târziu, domnul fost ministru a ajuns ca inculpat în biroul lui de procuror DNA. L-a perpelit pe toate părţile pe domnul fost ministru, se uita cu dispreţ la el,  aproape că nu îi vorbea, l-a lăsat să se vaite, să scheaune, să miorlăie, să cotcodăcească, de ce îl vedea mai fricos, mai timorat, mai speriat de perspectiva închisorii, de aceea îl apăsa mai tare. Anchetatorul îşi freca mâinile de bucurie, atunci se simţea ca un Dumnezeu când judecă vii şi morţii. Îi plăcea puterea, se uita la inculpaţi ca la nişte gunoaie, se considera un atotputernic, folosea orice mijloc pentru a-i umili şi batjocori.
Procurorul a deschis ochii şi fără să spună vreun cuvânt a luat ultima filă din cele scrise de Gheorghe, după ce a citit-o l-a întrebat:
-Despre povestea cu ajutoarele pentru sinistraţi nu spui niciun cuvânt?
-Nu am ce declara, Arnăutu a făcut totul, el ştie cum şi de ce.
-Vicele spune că tu l-ai instigat să comită falsurile şi să sustragă din banii daţi nevoiaşilor.
-El poate declara orice, însă trebuie să şi probeze ce susţine. Domnule procuror, ce mai conta o găinărie în plus? Aş fi recunoscut dacă era adevărat. Vicele să-şi poarte crucea… Nu-l putea ierta pentru că instigase oamenii împotriva lui. Era hotărât să-l lase singur.
-Domnule Sprinţaru, mai aveţi ceva de adăugat? Anchetatorul bănuia că primaru minte în legătură cu banii daţi sinistraţilor ca ajutoare, însă pentru el nu conta prea mult, aşa cum spusese şi primarul era o găinărie. Era mulţumit că reuşise să rezolve dosarul în care avea peşti mari, aşa cum era senatorul şi chiar Asudatu.
-Dacă vă mai amintiţi ceva vă rog să mă contactaţi la numărul ăsta de telefon. Sunteţi liber, vă veţi judeca în libertate. Vreau să vă mai întreb ceva: ce v-a făcut recunoaşteţi fapta?
-Frica, stresul, tensiunea în care m-am găsit în toată această perioadă de timp, nopţile nedormite în care  aveam coşmaruri cu ochii deschişi, tresăream la fiecare jumătate de oră, aveam senzaţia că mascaţii îmi sparg uşa şi vor să mă aresteze, apoi şi nevoia de a scăpa mai uşor şi dacă vreţi, conştiinţa încărcată.Acum mă simt mai bine, voi vedea ce se va întâmpla cu mine, sunt pregătit să plătesc.
   După ce Gheorghe a părăsit biroul, procurorul Sântion îşi freca mâinile de bucurie, acum îl va ancheta pe senatorul Ion Tânjală. Avea destule probe împotriva lui, nu-i va arăta niciuna, dacă nu va recunoaşte din propria iniţiativă, îl va aresta. Deja îl vedea pe Tânjală în genunchi în faţa lui cerşind milă…milă de la el, ce glumă…!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Subminarea economiei naţionale

  În urmă cu aproape 29 de ani Ceauşescu a fost condamnat la moarte, în urma rechizitoriului întocmit de procurorul militar Dan Voinea, pe...