Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 27 septembrie 2017

Prizonierul I

  Plouase o săptămână de zile, fusese o ploaie mocănească cu picuri mici, deşi şi reci ca gheaţa, vremea se răcise, drumurile se desfundaseră. Tunurile armatei române bombardaseră zile în şir un regiment de infanterie german amplasat într-o vale largă cultivată cu porumb. Sătenii culeseseră în fugă ştiuleţii  de frica frontului care se apropia, doar cocenii rămăseseră în picioare, foioşi şi înalţi de peste doi metrii erau o bună ascunzătoare pentru germani. Nemţii nu se mişcau din teama de a nu fi văzuţi, stăteau pitulaţi la rădăcina plantelor, erau murdari şi nemâncaţi. Au vrut să se retragă spre sat, însă mişcarea cocenilor a atras atenţia armatei române care a pornit un foc nimicitor. O grupă de ostaşi germani, condusă de un sergent, năucită de forţa loviturilor primite, a luat-o la fugă spre liziera pădurii care se afla la circa un kilometru de locul unde se găseau ei. Alergând în zig-zag, unul în spatele celuilalt, cu focul pe urmele lor, după un efort chinuitor au reuşit să intre la adăpostul pădurii. Copacii erau deşi cu coroanele înfrăţite, frunzele erau ţesute, razele soarelui strecurate printre ele păreau mii de licurici. Era un semiîntuneric plăcut. Cei opt soldaţi, coordonaţi de sergent, cu pistoalele automate în bandulierele atârnate pe piepturi, atenţi la cea mai mică mişcare, au intrat în inima pădurii.
  O poeniţă cu iarba înaltă, umedă şi rece i-a îmbiat cu liniştea ei să facă popas. Era o tăcere adâncă, nefirească pentru codru, nu se auzea trilul nici unei păsări, nici măcar un ţârâit de greier. Era o acalmie apăsătoare, soldaţii simţeau că sunt în rai după bubuiturile tunurilor. E drept că ele, bubuiturile, se auzeau şi aici, destul de estompat, chiar se întrebau dacă mai trăgea artileria sau urechile lor încă mai percepeau un zgomot auzit cu ceva timp în urmă.
Discutau liniştiţi, spuneau glume, era o descătuşare după dansul morţii la care luaseră parte. 
Franţ, un zdrahon de soldat cu ochii blânzi şi umezi ca a unui ied rătăcit de mamă, povestea despre nevasta şi cei doi copii ai lui care au fost omorâţi în nimicitorul bombardament asupra Hamburgului care a ţinut din 24 iulie până pe 3 august de anul trecut (1943 nota aut). Atunci Churchill declarase că : „dacă nu pot fi distruse uzinele, să fie omorâţi muncitorii” şi au fost omorâţi peste 45.000 de civili şi alţi 37.000 au fost răniţi.
-Băieţi, am pierdut războiul încă de la Stalingrad şi Cotul Donului, Hitler cu gaşca lui ne mână în luptă, deşi ştiu bine că suntem învinşi. Ar trebui să înţeleagă că murim degeaba, moartea noastră nu va ajuta nimănui. Românii împreună cu ruşii mai au puţin şi ne aruncă peste graniţă  în Ungaria. Camarazii noştri din zi în zi sunt şi mai tineri şi mai slab instruiţi. Asta înseamnă că avem pierderi uriaşe, au început să înroleze tineri de 18 şi 19 ani, îi instruiesc sumar în centrele de instruire, apoi îi trimit pe front carne pentru tunurile inamice. Iohann, adică don sergent, sunteţi cel mai în vîrstă dintre noi, aveţi 30 de ani, uitaţi-vă la copilul ăsta, -Franţ s-a întors cu faţa în dreapta lui unde era un soldat îmbrăcat cu nişte haine largi, cu faţa mică, bălaie şi spână, doar sub nas, deasupra buzei cărnoase, mustăcioara roşiatică începuse să mijească, avea ochii verzi cu căutătura blândă şi sinceră. -Herman, câţi ani ai?
Surprins, băiatul a căutat cu privirea spre uriaşul Franţ, cu un curaj pornit din teribilismul vârstei a rostit ca atunci când dă onorul:
-Am 18 ani împliniţi!
-Bine, nu este nevoie să fii atât de oficial, suntem între noi, nu avem ofiţeri în apropiere. I-a spune, tu ai cerut să te înrolezi?
-Au venit la liceul unde învăţam, eram în ultimul an, un general milităros, elegant, cu o vorbire aleasă împreună cu o femeie ofiţer frumoasă şi tânără, asta când vorbea îşi dădea ochii peste cap într-un mod provocator şi lasciv, ne făcea să credem că pe front vom întâlni numai femei ca ea de frumoasă şi gata să ne îndeplinească orice dorinţă sexuală. Exaltaţi, mulţi dintre colegii mei, s-au înscris, mai rămăsesem eu şi cu unul pirpiriu cu nişte ochelari cu dioptri mari, acesta s-a uitat la mine, cu ochii mijiţi, prin lupele ochelarilor, apoi la femeia-ofiţer şi a strigat din toţi bojogii:”merg şi eu”. Generalul l-a privit , l-a studiat bine, apoi i-a strâns mâna şi a zis: „mulţumesc domnule elev pentru curajul dumitale, dar ţara are nevoie de dumneata ca civil, nu te poţi înrola”. Rămas singur, am făcut un pas în faţă şi, resemnat, am spus : „mă înrolez!” Am fost duşi într-un centru şi instruiţi trei săptămâni, erau şedinţe intense şi prelungite, epuizante. După trei săptămâni am depus jurământul şi am fost repartizaţi pe front, aşa am ajuns aici.
-Soldaţi, când se înserează o luăm spre vest, să ţineţi aproape unul de altul, de ceva timp nu s-au mai auzit tunurile, asta înseamnă că ai noştri fie s-au predat, fie sunt morţi. Sergentul i-a îmbrăţişat cu privirea, îi simţea ca pe fraţii lui, îi ştia pe fiecare în parte, le cunoştea poveştile şi viaţa, doar Herman era proaspăt venit. O lacrimă s-a scurs din ochii lui albaştri din care dispăruse bucuria de a trăi, grozăviile văzute în cei trei ani de când era pe front îl transformase într-o maşină de ucis. Acum, după mult timp, au reapărut sentimentele umane, sentimente rămase prin tranşeele mocirloase şi pline de fecale amestecate cu sânge. Iohann , sergentul, îi privea şi lăcrima, râuri de lacrimi s-ar fi scurs din ochii lui dacă ar fi avut timp să plângă. Nu avea, el era comandantul, în mâinile lui era viaţa lor, de el depindea ca ei să trăiască, de el şi de... hazard. –Ar trebui să plecăm, începe să se însereze, Franţ tu mergi înainte, eu rămân ultimul, urmăreşti busola şi ţii drumul vest-vest-nord. Să ne strângem mâinile şi să ne urăm noroc!
- Cred că ar fi bine să mâncăm întâi, dacă pornim la drum nu vom mai avea timp.
-Bine zici Franţ, scoateţi şi mâncaţi, aveţi 15 minute la dispoziţie! Au tăiat conservele şi după o scurtă rugăciune spusă de sergent, au început să mănânce. Mâncau aşezaţi în cerc, se priveau şi zâmbeau, erau bucuroşi să ştie că încă sunt vi. Deodată, liniştea poeniţei a fost spartă de lătratul unei mitraliere, soldaţii nu au avut timp nici să-şi scoată armele, au murit instantaneu cu dumicatul de pesmet în gură. Apoi s-a aşternut liniştea, o linişte de mormânt, era liniştea care însoţea moartea, brutală, urâtă, o moarte fără sens. Era moartea care nu mai prididea să adune suflete de români, ruşi , germani, englezi, americani, japonezi, italieni, o moarte care încă nu obosise luând zilnic mii de suflete de oameni tineri.
  Hitler hotărâse să fie război, el, printr-un singur gest deschisese uşile hadesului. Cu o fluturare de mână trimisese milioane de tineri să moară într-un război fără noimă, într-un război care până la urmă avea să-i aducă şi lui moartea. Hitler nu avea copii, nu ştia ce înseamnă să creşti un copil, să-l veghezi noaptea când e bolnăvior, să-l înveleşti când îi este frig, să-l înveţi să ţină creionul în mână, să te bucuri ca părinte de fiecare zi petrecută alături de el, să-l vezi cum creşte, cum se maturizează.   Orice tată adevărat şi-ar dori ca fiul lui să se însoare, să aibă copii, pentru ca el la rândul lui să se bucure de nepoţi. Hitler nu avea milă de copii pentru simplul motiv că nu avusese copii şi nu cunoştea dragostea pentru copii. De aceea a putut să-i trimită la moarte fără să clipească. Cine hotărăşte să fie război, ar trebui să fie acolo, în linia întâi, în mocirla tranşeelor, printre gloanţele duşmanilor şi cu păduchii ca singuri prieteni fideli.
A deschis ochii, era întuneric, nu ştia unde se află, a încercat să asculte, era linişte deplină. Întunericul era dens, putea fi tăiat cu cuţitul feliuţe, feliuţe. A încercat să se mişte, o arsură a simţit-o în spata stângă, a pus mâna în locul cu pricina, era bandajat, asta însemna că nu era singur. Nu îşi amintea decât lătratul mitralierei, apoi a simţit o arsură, din acel moment nu mai ştia nimic. Nu realiza unde se află, ceva îi spunea că nu este prizonier. A închis ochii, voia să mai doarmă, ar fi vrut să se trezească când s-ar fi terminat războiul, se săturase de mizerie, de moarte, prea multă moarte, unde privea era moartea, mergea tot timpul cu ei, aproape că nu se mai ferea, era peste tot, la popotă, în tranşee, în furgonetele sanitare. Venea în cele mai ciudate momente, nu atenţiona, nu bătea la uşă, pur şi simplu venea şi pleca, era nesimţită, indolentă, nu se uita la vârsta celui care urma să moară, nici la sexul lui, îi lua la rând aşa cum le era destinul.
După un somn scurt s-a trezit, lumina din încăpere l-a făcut să tresară, nu vedea bine, lampa era prea aproape de ochii lui.
-Te-ai trezit?
Iohann a auzit un glas  de femeie, vorbea româneşte, înţelegea foarte bine limba, chiar o vorbea, deşi stâlcit, se putea înţelege cu românii. Trăise trei ani alături de ei, venise în România la începutul verii lui 1941 când Germania alături de România trecuseră Prutul pentru a ocupa marele colos de la răsărit, URSS. De atunci nu mai plecase în Germania decât în cele trei scurte concedii date de armată. Avusese şi o iubită româncă, era sanitară, infirmieră, îl îngrijise când fusese rănit în picior la Odessa, se aprinsese un foc al iubirii între ei cum numai războiul îl poate provoca. Se iubiseră cu ardoare, cu nesaţiu, făcuseră dragoste pe unde apucaseră, în cortul răniţilor între două paturi ai căror ocupanţi tocmai muriseră, în spatele ambulanţei, într-o căpiţă de fân din curtea unui evreu bogat de pe valea Nistrului. Totul fusese frumos până în ziua când, un glonţ rătăcit i-a găsit inima, odată cu infirmiera murise şi ceva din el. Acum este din nou rănit şi tot o româncă este la căpătâiul lui.
-Da, unde sunt? –Iohann era temător, nu ştia unde se află şi cine este femeia.
-Stai liniştit, eşti în spatele frontului, camarazii tăi, nemţii, au fost izgoniţi din România, frontul este în Ungaria.
-De cât timp sunt aici?
-De trei zile, ai fost între viaţă şi moarte, am reuşit să-ţi scot glonţul, acum eşti bine, ieri am crezut că te pierd...
-Cum să mă pierzi? Ce s-a întâmplat? –Iohann a vrut  să se ridice, o durere sfâşâietoare l-a făcut să-şi înăbuşe un strigăt.
-Ai avut febră mare, atunci m-am decis să-ţi scot glonţul. A fost greu, pe tine am experimentat, nu am mai făcut niciodată asemenea intervenţie. Deşi erai leşinat, tot ai ţipat de durere, nu m-am lăsat până nu am isprăvit. Recunosc, dacă era un medic care să-ţi scoată glonţul şi avea scule potrivite, poate făcea o gaură în omoplatul tău la o treime din ce am făcut eu. Acum eşti bine, am cusut gaura şi ţi-am turnat o jumătate de sticlă de palincă pe ea.
-A mai rămas puţină? –Iohann a înghiţit în sec când a auzit câtă bunătate  de alcool pusese pe rana lui.
-Mai am, uite  aici, a luat sticla şi a turnat într-o cană de tablă care se afla pe o mică mescioară improvizată.
Femeia a pus cana pe măsuţă, apoi l-a ajutat să se ridice şi să se sprijine de perete.
- Bea uşor să nu îţi facă rău. Femeia, îi vorbea cu blândeţe.
Bărbatul a băut cu înghiţituri mici, simţea alcoolul cum îl încălzea până în măduva oaselor şi până în vârful degetelor de la picioare, o căldură plăcută urmată de moleşeală, de relaxare se răspândise în întreg corpul, pălinca era mai tare decât snapsul lor.
-Cum te cheamă femeie?
-Irina, dar pe tine?
-Iohann. Cum am ajuns aici? Unde sunt ceilalţi camarazi ai mei? Întrebările se succedau, bărbatul era avid să afle veşti despre băieţii lui.
-Toţi sunt morţi, doar tu ai deschis pentru o clipă ochii, atunci am văzut că trăieşti, am încercat să te mişc, nu am putut, nu te-am abandonat, ţi-am dat apă să bei, atunci ai încercat să te ridici, imediat te-am sprijinit, aşa am reuşit să te aduc acasă. Locuiesc aproape de marginea pădurii, casa este a grofului care este stăpânul pădurii. Bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost pădurar aici până a început războiul, apoi l-au luat pe front, a murit la Cotul Donului. Boierul nu m-a dat afară din casa pădurii, a zis să o stăpânesc eu şi neam de neamul meu, pentru că socrul meu a fost pândar aici şi tatăl socrului şi tatăl tatălui socrului meu au fost paznici pădurii, din acest motiv m-au lăsat liniştită în căsuţa asta.-Ochii femeii erau negri şi păreau să arunce flăcări când povestea. Era înaltă, trupeşă, cu sânii plini, bine ascunşi sub rochia din diftină cu înflorituri închise la culoare, avea o frunte lată, luminoasă, deasupra unor sprâncene negre, bine conturate. Buzele roşi şi cărnoase formau o gură mică, plăcută şi ispititoare. Nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, era singură şi văduvă de doi ani, nu avusese copii, deşi tare îşi dorise.
-Sunt izolată de lume, merg rar în sat, doar să cumpăr gaz şi chibrituri, am şi amnar, dar e bine să fie şi câteva beţe de chibrituri. Ţi-o fi foame şi eu pălăvrăgesc într-una. Femeia s-a ridicat şi-a şters din obişnuinţă mâinile pe şorţul pe care îl purta de dimineaţa până seara, apoi a dat să plece.
-Eşti sigură că nu mai este niciunul în viaţă? Te-ai uitat bine la ei? Frederich vorbea înecat, gata să izbucnească în lacrimi, o piatră de moară o simţea pe inimă, nu credea că pot fi morţi, se gândea la Herman, era un copil, se uita la Irina cu o firavă speranţă că îi va da veşti bune.
-Din păcate toţi erau morţi. –femeia a privit spre bărbat, a dat din cap cu compătimire, apoi a urcat scările spre ieşire.
Rămas singur Iohann se gândea la camarazii lui, la fraţii lui cum le spunea în gândul lui, niciodată în faţa lor, soldatul nu trebuia să-i vadă slăbiciunea şi nici să fie familiar cu el. El era sergentul, comandantul lor, acum doar el era viu, ceilalţi sunt morţi. Nu trebuia să le permită să mănânce, dacă ar fi plecat când  hotărâse el, poate scăpau.E greu să păcăleşti destinul, se strecoară pe furiş şi acţionează când nu te aştepţi. Nu, nu ar fi avut nicio şansă, moartea pândea pe după copacii din jurul poieniţei, doar ce deschiseseră conservele cu cârnaţi şi fasole, rupseseră cu greu o fărâmă din pesmetele cazon tare ca piatra, atunci s-a auzit rafala, se trăsese din apropiere. Nu ştia cine îi omorâse, avea un nume generic-inamicul. Îi omorâse nişte oameni pe care nu îi cunoştea, cărora nu le făcuse niciun rău niciodată, poate cu unii dintre ei de-a lungul timpului se împrumutaseră de ţigări. Cât de groaznic este războiul! Dacă i-ar fi văzut el primul pe inamici, acum ei ar fi fost cu ţărâna în gură, nu băieţii lui.
Erau ca nişte pit -bulli pe care stăpânul îi asmute pe cine vrea el. Trebuiau să omoare, ăsta era cuvântul de ordine: omoară!.  Războaiele de-a lungul vremurilor nu aduseseră nimic bun pentru popor, el, poporul fusese împins de politicieni să pornească cu război împotriva altor neamuri. Ce rău făcuse Polonia sau Cehoslovacia, Germaniei? Nici unul. Nici Belgia şi Olanda nu fuseseră obstacole în calea progresului german. Franţa, Marea Britanie şi Germania erau duşmani, duşmănia lor venea din vremuri  vechi şi părea a nu se găsi uşor o cale de împăcare, erau ca trei fraţi şi o singură coroană regală, doar unul putea să se încoroneze, în cazul nostru Europa era coroana. Germania nu putuse digera înfrângerea  din 1918, nu putea uita umilinţa suferită în faţa Franţei la Verdun. Germania voia să fie superioară Franţei aşa cum fusese la Sedan în 1870, când însăşi împăratul Franţei Napoleon al III-lea fusese luat prizonier.
Pentru satisfacerea orgoliilor politicienilor germani şi mai ales ale dictatorului Hitler, a fost declarat măcelul general. Oamenii îmbrăcaţi în uniforme militare din toată Europa, fără a  cunoaşte motivul pentru care sunt trimişi unii împotriva altora, au început să se omoare între ei. Olandezii, belgienii, francezii, se apărau, un duşman venise peste ei şi împărţea moartea- maşina de război germană.
Şi el omorâse, îşi amintea Iohann, nu ştia pentru ce omoară, ştia doar atât: se afla în faţa unui inamic înarmat, dacă nu trăgea el în inamic pentru a-l elimina, trăgea inamicul în el. Îi era frică, de aici izvora  instinctul de conservare care îi ordona să acţioneze. Ordinul era clar: „omoară, să nu fi omorât!”.
   Irina a coborât treptele având în mâini pâine, slană afumată de la Crăciunul trecut pe care o ţinuse agăţată de grindă în beciul adânc şi rece, o ceapă mare, roşie şi un ardei gogoşar, toate puse  pe un ştergar vărgat din bumbac ţesut în casă. S-a apropiat de pat cu grijă, să nu-l trezească dacă ar fi dormit. Se schimbase de haine, îmbrăcase o ie cu florii mari, cu petale galbene şi  mijlocul roşu, la guler şi la manşetele mânecilor creţe avea cusute râuri albastre, pe piept ia se încheia cu două şnururi până aproape sub bărbie, acum era descheiată două trei găuri, doar cât să se vadă pieptul luminos. Nu purta sutien, sânii, de femeie care nu născuse, erau fermi, cu sfârcurile bine conturaţi prin materialul subţire din borangic din care era făcută ia. Fota cusută cu fir galben şi negru legată la cingătoare cu un brâu roşu completa îmbrăcămintea frumoasei gazde.
A pus uşor mâna pe braţul sănătos, el a avut o tresărire, s-a uitat buimac la ea, apoi faţa i s-a destins într-un zâmbet larg. Era fericit că nu mai era pe front, chiar dacă aerul din încăpere mirosea a umed şi a mucegai tot era un lux faţă de condiţiile frontului.
-Vrei să mănânci? –Dintr-o dată femeia a uitat că este un inamic, a început să-l privească cu drag, era       singurul bărbat care-i intrase în casa de când soţul îi plecase pe front.
-Unde mă aflu? Parcă aş fi într-un beci? Nu văd nicio ferestră. Iohann începuse să aibă încredere în femeie. O vedea ca pe o zână, una bună care l-a salvat de la moarte.













marți, 26 septembrie 2017

Călătorul Iohannis

   Iohannis este preşedintele României ales prin vot direct de către cetăţenii României şi nu numai.
Din momentul alegerii ca Preşedinte a dat dispoziţii ca Vila Lac 3, unde urma să locuiască pe timpul mandatului, să fie modernizată după dorinţele cuplului prezidenţial. Guvernul a alocat milioanele de euro cât a costat redecorarea Vilei. Până la urmă Vila este proprietatea statului, după terminarea mandatului Iohannis va pleca, iar acolo va locui următorul Preşedinte.
  Mă aşteptam ca Preşedintele împreună cu soţia să locuiască în această somptuoasă Vilă. Nu a fost să fie, Preşedintele locuieşte singur, până vineri dimineaţă, în Vila Lac 3, apoi "vineri la prânz împreună cu tot alaiul de maşini SPP, poliţişti motociclişti, SRI, ambulanţă cu medic şi asistenti medicali şi cu tot ce mai trebuie se deplasează pe ruta Bucureşti-Sibiu, oprind, evident, toată circulaţia pe unde trece convoiul de maşini.
Pe toată perioada cât preşedintele stă în Sibiu  însoţitorii domniei sale rămân în oraş pe cheltuiala statului, cazare, masă, diurnă, zilele plătite dublu cu regim de zile de sărbătoare." (citat din naţionaliştii.ro)
Cred că este singurul preşedinte din lume care supune bugetul unor cheltuieli atât de mari fără sens. Trump locuieşte la Casa Albă, Elisabeta a II la palatul Bukingam, doar preşedintele nostru parcurge câteva sute de km  săptămânal cu un întreg alai de maşini însoţitoare şi agenţi de pază pentru a petrece weekend-ul alături de soţie. Eu cred că putea merge soţia săptămânal la Bucureşti şi costa a 5 parte din cheltuielile lui Iohannis.
Aceste deplasări ale Preşedintelui Iohannis sunt făcute în mod intenţionat, pentru a umili încă odată poporul român prin oprirea traficului de maşini aflate mers la trecerea lui, prin efectuarea unor cheltuieli fără noimă şi prin darea cu tifla tuturor. Eu sunt Iohannis şi fac ce vreau!
  Personal cred că în mod artificial s-a dat preşedintelui foarte multe gărzi, nu cred că au de ce să se teamă, chiar dacă l-ar răpi cineva nu are codul de la valiza nucleară.
  Şeful Marelui Stat Major al Armatei deţine toate secretele militare şi are un aghiotand şi şofer, şefii serviciilor secrete la fel. Domnul Iohannis ce ştie în plus? Poate codul de intrare în vreo vilă din Miami al cărui proprietar este încă secret.
  Să fim serioşi, România în forma de acum nu prezintă nici un pericol pentru nimeni, prin urmare nici locatarul de la Cotroceni nu este în nici un pericol. Prea multe facilităţi create unei funcţii care este mai mult onorifică, fără rezultate palpabile. Dacă are rezultate pe plan diplomatic, în relaţiile externe, sunt gata să îmi cer scuze.
Dar, am o singură rugăminte, nu veniţi cu vizita de la Washington când Trump la bătut pe umăr şi el a dat bacşiş câteva miliarde de euro, nici cu vizita lui Macron care ne-a costat ceva mărunţiş de ordinul milioanelor de euro. Să aud că a făcut o mărgică constructivă pentru ţară. În urma vizitelor lui în diferite ţări au venit în ţară câteva zeci de investitori strategici care au făcut o infuzie de capital în economia românească. Dacă aflu asemenea lucruri, zic: Băi, merită! E mare tipul! Dar când d-l Iohannis pleacă să se plimbe, apoi vine să se odihnească, nu ştiu pentru ce are atâtea facilităţi. Hai să aducem regalitatea, îl punem rege, desfiinţăm pe Duda cu Margareta că şi ăia cheltuie, dracu, degeaba o grămadă de bani.
Ca o paranteză, Iohannis chiar poate în nume propriu angaja România fără aprobarea Parlamentului? Dacă da, legea trebuie mintenaş modificată. Discuţiile Preşedintelui pentru angajarea Ţării în diferite afaceri cu armament trebuie să aibă loc abia după ce are o împuternicire de la Parlament. Altfel desfiinţăm Parlamentul îl numim dictator pe Iohannis şi conduce ţara prin decrete-lege.
  Domnule Iohannis, vă rog frumos, lăsaţi aroganţele astea cu plimbatul Bucureşti –Sibiu şi retur, costă prea mult, banii trebuie în prea multe locuri, în plus vă înjură naibii şoferii de câte ori sunt traşi pe dreapta, să vă facă loc să treceţi! Rugaţi consoarta să vină la Bucureşti, aveţi tot confortul. Nu este cazul să mai umiliţi cetăţenii cu toate aceste extravaganţe. Dacă stau şi mă gândesc bine, ar putea să vă fie imputate aceste cheltuieli pentru că ar zice unii cârcotaşi, eu sunt de acord cu ei, că deplasările nu sunt în interesul serviciului. Domiciliul dumneavoastră pe timpul mandatului se află la Vila Lac 3.
Nu vă pasă, nu-i aşa, de ceea ce zice poporul? Dumneavoastră sunteţi deasupra lui şi deasupra legii.

Dacă nu ar fi aşa, ministerul de finanţe vă executa până acum pentru sutele de mii de euro datoraţi statului ca bani încasaţi ilegal de pe urma imobilului pierdut în instanţă şi unde aţi fost declaraţi cumpărători de rea credinţă. Se mai vorbea în acel dosar şi de fals şi uz de fals, nu v-a deranjat nimeni cu întrebări, nu-i aşa? Băieţi finuţi ăştia de la procuratură, nu deranjează ei pe ditamai preşedintele, sau pe Iohannis pe persoană fizică, dar nici pe Doamna Carmen, cuminţi băieţi! Să aveţi grijă de ei don Preşedinte, că de, şi ei vă acoperă!

duminică, 24 septembrie 2017

Dragnea, insula şi cele două fete

   Daniel Dragomir de la SRI tindea să ţină toate paginile media. DNA a contraatacat printr-un dosar în care sunt implicate două doamne importante din PSD, Rovana Plumb şi Sevil Shhaideh, una ministru, cealaltă viceprim ministru şi ministru. Bomboana de pe tort este Victor Ponta care pare a fi denunţătorul conform unor ştiri din anturajul DNA. Nu cred, dar toate acestea converg spre distrugerea definitivă a imaginii lui Ponta. Nu-i vorbă că şi el luptă din răsputeri la dărâmarea propriei statui, a încrederii populaţiei în el.
Că aceste doamne sunt sau nu vinovate nu ştiu, nici DNA-ul nu ştie, asta ne va spune instanţa de judecată, dacă se va ajunge acolo.
  Sevil Shhaideh, un politician cuminte până în dec 2016 când a fost propusă ca prim ministru şi refuzată de Iohannis pentru nişte motive care nu stau în picioare. Altfel, să ne ierte Dumnezeu, dacă soţul lui Sevil avea legături cu Bashar al –Assad, nu ar fi trebuit să ocupe nici postul de viceprim ministru şi ministru al dezvoltării(cel mai bogat minister). Doamna cu pricina a fost respinsă de Iohannis pentru a testa rezistenţa noii alianţe care câştigase alegerile. A văzut reacţia slabă a PSD-ALDE, asta i-a dat posibilitatea lui Iohannis să preia conducerea ostilităţilor şi să determine ca luna ianuarie să fie aproape neguvernată. Să ne amintim de discursul ţinut de preşedinte în faţa manifestanţilor din stradă, dar şi de momentul jenant când s-a adresat Parlamentului.
Revin la Sevil, neacceptată de Iohannis, nu abandonează lupta, rămâne alături de Dragnea care a trădat-o în primă instanţă. Atunci Dragnea a pierdut bătălia şi avantajul în faţa lui Iohannis, a făcut exact ca Ponta când a semnat coabitarea. Dacă era un politician stăpân pe el, Dragnea revenea cu prima propunere, apoi îl suspenda pe Iohannis şi preşedintele Senatului ajuns preşedinte interimar desemna pe Shhaideh cu formarea guvernului. Nu conta ce spuneau străini cu ambasadele lor, până la urmă doar  bărbaţii adevăraţi sunt respectaţi, cei care se târâie, au viaţă de târâtoare. Alianţa avea susţinerea populaţiei, şovăiala lui Dragnea a costat startul guvernării şi costă şi în prezent. Vioara întâi este Iohannis şi instituţiile de forţă. Deci Sevil în mod inexplicabil rămâne lângă Dragnea. Asta presupune cel puţin două lucruri, poate trei.
1)                 Sevil este ahtiată după putere şi a făcut totul să ajungă măcar viceprim ministru
2)       Sevil este foarte devotată partidului şi a rămas, fiind conştientă că este singura care poate implementa angajamentele luate de partid
3)                Sevil este datoare lui Dragnea pe persoană fizică şi a acceptat funcţia de viceprim ministru pentru a deveni ecoul lui Dragnea în guvern.
În speţa asta Rovana Plumb şi Sevil Shhaideh sunt suspecte într-un dosar penal, însă procurorii vor avea grijă ca ele să devină repede învinuite şi chiar inculpate. În dosar este vorba despre cedarea  în 2013, prin hotărâre de guvern, a unei părţi din insula Belina din patrimoniul statului către Consiliul Judeţean Teleorman. Ei şi? Consiliul Judeţean e pe persoană fizică? Consiliul judeţean aparţine Preşedintelui acelui CJ? Atunci vorbim de adevăraţi baroni care au CJ ca domeniu privat, adică sunt stăpâni pe persoană fizică asupra judeţului. Suprafaţa orcărui judeţ este proprietatea statului aflată în administrarea Consiliului Judeţean.
Ponta, nu ar trebui să fie martor, ar trebui să fie alături de fete, ca prim ministru el a girat hotărârea de guvern. Eu cred că se vrea două lucruri : capul lui Dragnea, deşi acum asta mai mult l-ar ajuta politic pe fostul baron de Teleorman şi compromiterea definitivă a lui Ponta prin lansarea ideii că este denunţător. Personal eu nu cred, dar asta este altă discuţie.
    Dar cel mai mult vor să dea o altă temă de discuţie care să o acopere pe cea a lui Daniel Dragomir şi a scandalului SRI-DNA versus România, cu politicieni, civili şi în general toţi cei care, într-un fel sau altul, au incomodat sistemul mafiot.
Se pare că două politiciene vor fi suspendate din jocul politic, că aşa e-n tenisul DNA.
    Şi asta e posibil pentru că în decembrie 2016 Dragnea a jucat slab, nu a fost un bărbat politic, nu a putut, avea în spate o condamnare, fie ea şi nedreaptă.
DNA continuă să-şi facă jocul. Aici este o hotărâre de guvern, parcă CCR spunea că procurorul trebuie să se oprească la uşa guvernului. Doar dacă se dovedeşte că un ministru a favorizat o persoană, fizică sau juridică.
    Există şi o  parte bună a acestor anchete, lumea a aflat de insula Belina. O publicitate garantată, sper ca patronii insulei, indiferent cine sunt, să profite din plin. În rest, va fi un dosar care se va dilua fără a se ajunge la condamnări.



sâmbătă, 23 septembrie 2017

Patriotismul lui Iohannis!

   Ucraina, stat creat artificial, dar care acum se bucură de susţinerea occidentală, inclusiv SUA, a făcut o lege a învăţământului prin care elimină minorităţile. Cum? Simplu! Desfiinţează şcoliile cu predarea în limba etnicilor români, unguri, etc. De ce a făcut acest lucru? Fiindcă a putut, deoarece fiind o ţară mare şi cu potenţial, dar mai ales în râcă cu Rusia, SUA şi celelalte state satelite SUA , o gâdilă la ouă, o mângâie pe cap şi mai ales o asmute împotriva Rusiei.
Cred că ambasadorul SUA la Kiev a felicitat guvernul ucrainian pentru încercarea de uniformizare a populaţiei, aşa cum este în SUA, unde, toţi copiii învaţă în limba engleză, limba maternă este opţională. 
    Anemicul nostru ministru de externe, mult prea diplomat, a zis ceva despre această problemă, dar în surdină şi într-un limbaj mult prea elevat pentru diplomaţia ucrainiană.
Toţi ochii românilor s-au îndreptat asupra liderului român, omul care ascultă imnul naţional cu mâna la inimă, de crezi că a făcut un atac de angină pectorală şi eşti gata să suni la 112, cum spuneam, toţi aşteptam de la Iohannis soluţii. Ei bine, când s-a întâlnit pe culuarele ONU cu preşedintele ucrainian, Petro Poroşenko, i-a aruncat în scârbă: „bă, vezi că nu mai vin cu muierea în vizită la voi, nu meritaţi”, în replică liderul ucrainian a zis :”stai vere aşa, aşa îşi zic şefii de state între ei, ce te-ai supărat”? Al nostru, înalt cât Piatra Craiului, s-a uitat la el, apoi a plecat în drumul lui, lăsându-l pe Poroşenko mofluz.
Părerea mea, ca nespecialist, este că, Iohannis a şocat prin gestul lui. Nu trebuia să taie punţile negocierilor, ale discuţiilor. Din contră, trebuia să meargă în vizita din Ucraina aşa cum fusese stabilită vizita, că doar nu eram în stare de război, şi, acolo, să discute calm, argumentat despre motivele care au determinat Ucraină să dea acea lege de interzicere a învăţământului în limbile minorităţilor. În funcţie de rezultatul discuţiilor, putea lua o hotărâre radicală.
   Fiind un fin negociator şi diplomat, un mare politician, don Iohannis putea întoarce lucrurile.   Calităţile scrise de mine despre Iohannis, mi-au fost transmise de el, îmi spune mereu  că le posedă cu siguranţă  când ia cuvântul undeva. Altfel nu am cum să înţeleg modul dispreţuitor în care critică Parlamentul, deşi nu a fost niciodată membrul al acestei uriaşe instituţii, ministerul de externe, guvernul în ansamblul său. Nu critică instituţiile de forţă, să fie din cauza imobilului pierdut cu cântec de fals şi uz de fals? Aşa zic cârcotaşi că, din cauza acelui imobil dobândit cu rea credinţă lui Iohannis i-ar cam tremura ismenele. Ştie Luluţa mai bine!
Cine dracu l-a sfătuit să oprească dialogul cu Ucraina, când avea atâtea lucruri urgente şi grave de discutat cu partea Ucrainiană? Putea discuta despre Ţinutul Herţei, despre Bucovina de Nord, despre sudul Basarabiei, toate fiind teritorii româneşti, pe care, în mod abuziv le stăpâneşte Ucraina. În 1991 când s-a dezmembrat URSS, aceste teritorii trebuiau de drept să treacă o parte R. Moldova, o parte României, pentru că Ucraina nu a ocupat niciodată aceste teritorii, ele au făcut parte fie din imperiul rusesc, fie din URSS. În mod arbitrar şi pe plan de organizare internă a fostului URSS teritoriile mai sus menţionate au fost date în administrarea Ucrainei din considerente politice, ca şi Crimeea de altfel.
Astea ar fi fost pentru diplomaţia română, personal pentru don Iohannis, temă de dezbateri şi negocieri. Ar fi avut ocazia să producă o mărgică, una mică mititică, dar decât contre şi piedici puse unora şi altora în interior, mărgica asta externă putea fi ceva. Poate că nu ajungeau la niciun rezultat, dar era pusă pe tapet, era o temă de negociere în viitor. Doar că don Iohannis este mare şi tare aici în România, unde este susţinut de ambasadele străine, pentru că nu este aşa, şi el este un minoritar, un străin, de ce naiba s-ar zbate pentru o ţară care nu este a lui? Să facem un joc: Ion este trăitor şi cetăţean al unui stat străin, acel stat se întâmplă să aibă un război cu România, cu cine ar trebui să ţină Ion? Dacă ţine cu statul de adopţie, este un trădător pentru România, dacă ţine cu România este trădător pentru statul de adopţie. Asta da dilemă, Iohannis a ieşit din ea cu fruntea sus, ţine cu ţara mamă. E de condamnat? Nu, acolo îi trăiesc părinţi, prin urmare acolo îi sunt rădăcinile, are vreun copil care să-l lege de România? Nu! Are nişte case ca orice rentier străin. A pus el pistolul la tâmpla vreunui român să-l aleagă Preşedinte, nu! Prin urmare nu are nici o obligaţie. El a zis aşa într-o doară, alegeţi-mă! Nici el nu credea, dar românii, bine manipulaţi l-au ales, aşa ne-am trezit cu el Preşedinte.     Aşa s-a trezit şi el preşedinte. E de prisos să mai amintesc de serviciile române şi străine.
Cred că omorârea lui Ceauşescu în ziua de Crăciun ne urmăreşte ca un blestem, altfel nu puteam avea preşedinţii pe care i-am avut, clasa politică pe care am avut-o şi o avem.


miercuri, 20 septembrie 2017

Asanarea morală a societăţii

  Cine conduce România? Conform Constituţiei, Guvernul se ocupă cu partea administrativă a problemelor ţării. Parlamentul legiferează, iar Preşedintele României este mediator între instituţiile statului.
Ce observ de câţiva ani de zile? O nouă instituţie, mai exact o secţie a unei instituţii, se ridică deasupra tuturor celorlalte instituţii, este un fel de dictator din umbră, este cel care face guverne, aranjează alegerile, dictează asupra libertăţii indivizilor şi ca să nu mai prelungesc suspansul vă spun despre cine este vorba, despre DNA, sprijinită ilegal de SRI.
Au fost oamenii din interiorul sistemului care au vorbit despre implicarea SRI-ului în activitatea de cercetare a unor persoane, prin filaj, interceptări audio-video în baza unor multe, foarte multe mandate emise pe siguranţă naţională, care presupunea activitate de terorism şi spionaj. Toate aceste mandate care au costat foarte mulţi bani, au dus la condamnarea unor cetăţeni pentru delicte civile, sau pentru delicte fabricate. Se vorbeşte de foarte multe dosare fabricate în cadrul DNA, procuroarea Morar spunea în cadrul audierii de la CSM-secţia procurori despre mulţimea dosarelor fabricate, însăşi procurorul şef DNA dădea indicaţii-ordine să se ajungă la primul ministru Grindeanu cu urmărirea penală.
  Colonelul Dragomir povesteşte despre lucrurile murdare care se făceau în SRI din ordinul lui Coldea şi Maior.Despre modul fraudulos în care colabora SRI-ul cu DNA-ul şi cu instanţele de judecată.
Dealtfel şi fostul preşedinte Băsescu ne vorbeşte despre aceste lucruri când spune cu subiect şi predicat că a construit un stat mafiot. Şi în susţinerea celor spuse de el aduce ca argument numirea Cameliei Bogdan ca judecător în procesul lui Voiculescu, după ce judecătorul Mustaţă fusese arestat în drum spre sala de judecată. Nu ar fi dezvăluit acest lucru dacă Camelia Bogdan nu s-ar fi legat de cineva din familia lui, a lui Băsescu, asta l-a deranjat, nu condamnarea la ordin a lui Voiculescu. Nu ştiu dacă Voiculescu e vinovat sau nu. Dar când observ că procurorul care a instrumentat cazul Telepatia mă refer la Emilian Eva, este arestat pentru corupţie, judecătoarea Camelia Bogdan este suspendată pe motiv de incompatibilitate, mă întreb dacă aceste persoane au fost corecte, una când a întocmit dosarul de urmărire penală, cealaltă când a dozat pedeapsa în cazul Voiculescu et. Co.
Cazurile sunt multiple în care DNA a ţinut persoane în arest ca apoi să fie achitate de instanţă, cine plăteşte suferinţa acestor oameni, un exemplu este Dan Radu Ruşanu? Toni Greblă este un alt caz de abuz şi dosar făcut la comandă se ştie motivul pentru care i s-a întocmit dosar penal.
Dacă anchetele ar fi corecte în România, Carmen Iohannis nu ar avea cum să scape fără a fi anchetată în legătură cu falsul şi uzul de fals folosit în dobândirea imobilului pierdut ulterior în instanţă printr-o hotărâre definitivă. Deasemenea K.Iohannis ar fi somat de Ministerul de finanţe să restituie sumele de bani încasate din închirierea unui imobil dobândit în mod fraudulos.
Despre DNA şi relaţia cu SRI-ul a vorbit şi Ghiţă, ca un om din interiorul sistemului, declaraţiile lui Ghiţă au dus la demisia lui Coldea, dar nu şi a lui Kovesi.
  Cel mai tare mi se pare de departe Gelu Vişan, acest ţuţăr al lui Băsescu şi Elena Udrea. Omul ăsta nu ştiu de unde îşi ia informaţiile, cu cine lucrează, ce grad are, dar un lucru e sigur, este foarte bine informat, cu informaţii atât de proaspete că eşti tentat să crezi că el le fabrică, el este cel mai mare critic al DNA-ului şi SRI-ului, deşi legătura organică între ele s-a produs în timpul preşedenţiei lui Băsescu. Trebuie să fii ipocrit precum Băsescu T sau Gelu Vişan pentru a critica ce ai construit.
S-a constituit în cadrul Parlamentului Comisia pentru anchetarea alegerilor prezidenţiale din 2009. D-na Kovesi a fost invitată la comisie pentru a da unele lămuriri, ce a făcut şefa DNA? A dat cu tifla invitaţiei comisiei, deşi CCR printr-o hotărâre spunea că onor doamna procuror şef DNA este OBLIGATĂ să se prezinte la comisie. Ei şi?
 Toate aceste ieşiri în presă ale unor persoane avizate din interiorul binomului DNA-SRI care condamnă modul abuziv în care s-au făcut dosarele de urmărire penală, ar trebui să se lase cu anchete în care persoanele incriminate să fie audiate pentru a se stabili adevărul, altfel societatea se prăbuşeşte definitiv, DNA va fi perceput ca un instrument de forţă aflat în mâna preşedintelui republicii şi a-l şefei DNA. Tot de aici vin semnale că alegerea completului de judecată era de cele mai multe ori făcut cu dedicaţie, nu prin alegere aleatorie.
   Întrebarea sau întrebările care se pun sunt:
-Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că mulţi oameni au fost condamnaţi pe nedrept, asta presupune o revizuire a hotărârilor judecătoreşti.
-Parlamentul, prin impotenţa de care a dat dovadă faţă de aducerea în faţa unei comisii parlamentare a unui şef de instituţie, s-a compromis. Tot Parlamentul trebuie să vină cu o lege prin care să o aducă pe Kovesi în interiorul legi, acum aceasta se poziţionează în afara ei, prin ignorarea cu bună ştiinţă a acuzelor formulate împotriva ei de către subordonaţi şi colabolatori, dar şi prin ignorarea citării în faţa unei comisii parlamentare.
  Trebuie să se producă o asanare morală a societăţii prin tragerea la răspundere a celor care au comis abuzuri şi au încălcat legea pentru a fabrica dosare penale la ordin politic sau la ordinul unor şefi de instituţii.


marți, 19 septembrie 2017

Ura! Au venit americanii!

   Istoria, nouă românilor, ne-a jucat un renghi. Din 1945 şi până în 1989 am aşteptat americanii să vină să ne elibereze de sub jugul sovietic, mai accentuat până în 1964. SUA le-a păsat de România în condiţiile în care se putea folosi de ea, pentru aş atinge propriile obiective. Când nu a mai fost de folos, s-a lepădat de ea ca de un ciorap murdar. A venit mult mai târziu, dar nu pentru a ne ajuta, ci pentru a ne ocupa, sigur, o ocupare elegantă, doctrinară, în numele unei democraţii mult trâmbiţate şi puţin respectate.
   SUA pozează în România, ca un stat democratic din Manhattan până în Harlem. Bravo lor! Doar că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Corupţia este la ea acasă şi la New York ca şi la Chicago, sau în alt oraş al americii. Nu există stat imaculat, toate au probleme, până şi ţările nordice au început să aibă carenţe de administrare.
   Elevi americani s-au împuşcat între ei sau şi-au omorât profesorul şi exemplele pot continua. Dar nu asta mi-am propus. Îmi doresc să se vadă că România nu este nici mai rea nici mai bună decât celelalte state din lumea asta. Că străinii au interese în a subjuga economic şi administrativ România, îi înţeleg, aşa procedează marile state în raport cu cele mici. Dintotdeauna cel mare l-a înghiţit pe cel mic. Altceva nu am înţeles, de ce noi românii şi nu numai politicienii, ne facem un titlu de glorie din a defăima România? Bun, am înţeles că este de porc să spui că iubeşti România fiindcă  este patria ta, drace, cuvântul patrie o mai fi în dicţionar?Că eşti patriot, că imnul ţării este mobilizator, că drapelul României înălţat în afara graniţelor te emoţionează până la lacrimi, dar cel puţin ar trebui să avem bunul simţ şi să nu o defăimăm. Spunea Iohannis : „România este cel mai mare duşman al ei în privinţa intrării în Schenghen”. Cum dracu don Iohannis să fie România? Poate nişte politicieni gen Monica Macovei, K.W Iohannis să fie împotrivă, dar nu România în ansamblul ei.
  Mulţi români au părăsit graniţele ţării, mulţi şi-au căutat o bucată de pâine în afara graniţelor înfruntând umilinţa şi muncile istovitoare. Se spune că rata şomajului este de 5-6 % da, este adevărat, dar dacă îi adunăm şi pe cei 4 milioane de români plecaţi peste graniţă, cât va fi procentul?
Dar despre venirea americanilor voiam să povestesc.
După decembrie 1989, mă aşteptam ca reprezentanţii Unchiului Sam să fie prezenţi, să ne înveţe cum să construim capitalismul. Nici vorbă, nici nu au vrut să audă de noi, abia după ce ne-am târât în genunchi în faţa lor, au catadixisit să ne dea „Clauza Naţiunii cea mai Favorizată”, doar că, au avut grijă ca schimburile noastre comerciale să fie cât mai mici, iar clauza era mai mult simbolică.
America ne-a primit în NATO abia după ce ne-am distrus industria militară şi armata, în această situaţie fiind ca frunza-n vânt. Cu o armată de 80.000 de oameni, tot personalul, nu putem vorbi de o posibilitate de apărare a graniţelor ţării.
Singurul nostru duşman care nu oboseşte să ne urăsca şi să-şi dorească teritoriu din trupul României este Ungaria. Cum armata română în 1919 august pusese opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta şi apoi în 1944 trupele române treceau din nou victorioase prin Budapesta, face ca Ungaria să fie un inamic pe care să nu-l luăm în serios, SUA în marea sa dragoste faţă de România ne-a inventat un nou inamic, unul de clasă, de top, unul catre trebuie luat în serios- Rusia cu Putinul ei.
Politica americană a prins, România aproape că a rupt relaţiile comerciale cu marele vecin de la răsărit.
  Dacă Washingtonul în vreo zi uită să ne spună cât de duşman este rusul pentru noi, cum Ivan se culcă numai cu gândul cum să  cucerească România, cum să ne supună şi să ne fure industria siderurgică, nu uită A3 prin cei trei corifei R. Tudor, M. Gâdea şi D. Grecu. Cel puţin Tudor ne poveste despre dragostea americanilor pentru noi materializată în bazele militare instalate şi în sistemul antirachetă de la Deveselu, uitând să ne spună şi că prin aceste sisteme România a devenit o ţintă pentru ruşi.
  În sfârşitul au venit americanii! Ce bine ne simţim sub ocupaţia lor! Nu ne este teamă de nimeni! De ce să ne fie, în curând în România vor rămâne câţiva bătrâni care sunt legaţi de glie prin neputinţa de a putea părăsi ţara, restul vor fi pe meleaguri străine. În România nu se va mai striga la sf. Paşti: „Hristos a înviat!” Se va striga Allah Akbar- Alah e mare! Şi Dumnezeu să binecuvânteze america!


sâmbătă, 16 septembrie 2017

A mai murit un militar într-un război nebun.

   În perioada comunistă erau doua blocuri militare bine conturate, NATO şi Tratatul de la Varşovia, până în 30 iunie 1977 a mai existat şi SEATO în Asia de Sud –Est, dar care a avut mai mult un rol cultural.
În toată perioada în care România a făcut parte din blocul militar comunist, nu a participat cu armată nicăieri în afara graniţelor ţării. În acel terifiant august 1968, când URSS împreună cu celelalte state membre ale tratatului au intervenit cu armata în Cehoslovacia comunistă, România a ales să stea deoparte şi să denunţe  intervenţia armată împotriva unui stat liber. Încă din acele vremuri România milita pentru neamestecul ţărilor străine în politica internă a altui stat.
  Pentru a intra în UE şi NATO România a făcut sacrificii uriaşe, sacrificii pe care le resimţim în toate domeniile, agricol, industrial, bancar, militar. Într-o altă ordine de idei, am distrus agricultura, industria, sistemul bancar românesc şi nu în ultimul rând armata cu tot ce ţine de ea, logistică, înzestrare, industrie militară,efective.
80.000 de militari câţi are România acum nu este o armată care să ne poată apăra graniţele teritoriale, rezervişti formaţi nu avem, pentru că una din condiţiile acceptări aderări la NATO a fost eliminarea obligativităţii pregătirii militare a tinerilor.
  De 15 ani România trimite militari, e drept pe bază de voluntariat, dar dacă Gheorghe nu vrea, trebuie să vrea Vasile, pentru că există voluntariat pe militar, dar România are obligaţia de a trimite un anumit număr de militari pe fronturi care nu au nimic comun cu Ţara noastră.
Mulţi dintre aceşti tineri s-au întors în sicrie, au murit într-un război care nu este al nostru, care nu este al lor, au fost declaraţi eroi post-mortem şi înaintaţi în grad. Sunt eroii cui? Îi acceptăm ca fiind eroi ai noştri, ai României, pentru că politicienii români iau trimis la moarte.
Care este rostul războiului din Afganistan? Cu cine se luptă trupele NATO? Pentru ce se luptă? Cândva în Afganistan interveniseră ruşii, iar în perioada 1979-1989 au încercat sovietizarea ţării. Americanii nu au putut suporta ca bogăţiile subsolului din Afganistan să pice în mâna duşmanilor lor de moarte şi au luat hotărârea să pregătească pe teritoriul SUA trupe afgane care să lupte împotriva ruşilor. Tinerii Mujahedini pregătiţi de trupele speciale americane, atunci s-a pregătit şi Omar Hayssan, au reuşit să izgonească pe ruşi. SUA nu le-a “plăcut” cum administrează mujahedini ţara, aşa că au intervenit peste ei. Aşa se face că pe teritoriul afgan se duc lupte de peste 30 de ani. Revin cu întrebarea? Care este sensul acestui război şi, pentru numele lui Dumnezeu, ce căutăm noi acolo?      De ce trebuie să ne moară copiii într-un război pe care îl înţelege doar Radu Tudor?
Înţeleg că suntem într-o alianţă, dar nu este normal să facem greşeli care, greu pot fi iertate. Una dintre marile greşeli a fost permiterea avioanelor americane să tranziteze spaţiului aerian român pentru a bombarda Belgradul, chiar şi a doua zi de sf. Paşti ortodox în 1999. Am înlesnit omorârea a mii de oameni, de ce? Cu ce ne deranjaseră sârbii? Ei erau vecinii noştri. Tribunalul Internaţional nu a găsit vinovaţi pe sârbi pentru acel război.
Am fost alături de trupele americane în Irak, care a fost folosul umanităţii în urma acestui război? Viitorul exod al islamicilor, războaie civile, moarte.
  Acum ne mor tinerii în Afganistan, de ce? Ne-a atacat Afganistanul, a atacat Afganistanul vreo ţară membră NATO? Nici vorbă. Acolo departe de România este război, un război în care mor, pe lângă combatanţii militari, civili, femei, mame, taţi, bunici, copii. Care este vina lor? Niciuna, ei nu au chemat nici pe ruşi, nici pe mujahedini, nici pe americani. Pe ei nu i-a întrebat nimeni dacă vor război. Nu i-a întrebat nimeni dacă vor să moară, sau să-şi lase agoniseala de-o viaţă şi să ia drumul pribegiei. Oricare dintre aceşti dezrădăcinaţi pot fi terorişti, pentru că au suferinţa în suflet şi răzbunarea în sânge.
  Ne crucim când un nebun intră cu un camion într-o mulţime de oameni omorând la întâmplare, ne întrebăm: ce vină aveau bieţii oameni? Niciuna! Vă spun eu. Nici pe ei nu i-a întrebat nimeni dacă vor ca armatele lor să omoare nevinovaţi, victime colaterale, cinic, în Irak, Siria şi Afganistan.
Plătim, noi civilii, politica iresponsabilă a politicienilor. A mai murit un tânăr, Dumnezeu să-l ierte!
“Domnule Preşedinte, domnilor guvernanţi, spuneţi-mi dacă moartea mea ajută România şi cum  o  ajută! Dumnezeu să vă ierte şi pe voi că nu ştiţi ce faceţi!

 Suntem ţară membră NATO şi înţeleg să mergem să sprijinim alianţa, dacă una din ţările membre este atacată. A atacat Irakul sau Afganistanul vreo ţară NATO? Dacă nu a atacat, noi ce dracu căutăm în acest război? Poate răspunde cineva, politicienii nu au timp şi nici nu vor, în cinismul lor nu le pasă cine trăieşte, cine moare şi mai ales din ce cauze, dar poate ne luminează Radu Tudor care e “expert” sau poate Morsa Competentă ori chiar Dana Grecu diseară când dă în bobi cu Voropchievici.

vineri, 15 septembrie 2017

Iohannis : "România este duşmanul intrării ei în Schenghen"

   România nu este primită în Schenghen, asta nu este o ştire, ştirea ar fi fost dacă România era acceptată în Schenghen. De ce nu este primită? Pentru că nu vor ăia care ne storc untul din noi.
Cu alte cuvinte Ţara noastră este bună şi sigură pentru investiţiile austriece, mă refer OMV şi tăierile  masive de păduri, e bună pentru megamarketurile germane, pentru investiţiile olandeze, e chiar foarte bună, fiindcă pe sclavii români îi plătesc cu salarii derizorii, impozitele plătite României sunt undeva spre zero, iar profiturile le duc în ţările de baştină.
   România este bună să trimită în Olanda, Germania, Austria şi alte ţări din UE, muncitori, bărbaţi şi femei, care să facă cele mai umile munci pentru salarii de mizerie comparativ cu salariile primite de cetăţenii de baştină pentru aceleaşi servicii.
România este bună să cumpere din uriaşele lor lanţuri de magazine cele mai proaste produse din punct de vedere calitativ, la preţ de produse de calitate.
România a fost bună cât timp, tot soiul de neaveniţi din ţările cărora acum le put când aud de România, au venit în ţara noastră şi au cumpărat pe preţ de nimic industria românească, bună, proastă cum era, exista, faţă de acum când numai avem nimic, e drept că politicienii români le-au netezit drumul.
   Spunea Iohannis, care încă este Preşedintele României, că România nu intră în Schenghen din cauza politicienilor români, amintind că guvernul a emis acea OU 13.
Uită domnul Iohannis că OU 13 a fost constituţională şi nu s-a încălcat nimic când a fost emisă, retragerea OU s-a datorat domniei sale, deoarece o perioadă de timp nu a mai fost Preşedintele ţării, ci lider al Pieţei Universităţii şi a îndemnat populaţia să iasă în stradă împotriva penalilor din Parlamentul României, proaspăt ales, şi a hoţilor din guvern. Ieşirea domnului Iohannis în piaţă a creat o adevărată degringoladă ce putea uşor degenera, dacă partidul de la putere acţiona la fel de iresponsabil ca Iohannis. Pe timpul cât a ieşit din neutralitate, din misiunea de garant al funcţionării statului, Iohannis a primit salariu? Nu pot să-l uit când a ţinut acel speech în Parlament, a fost groaznic, în locul preşedintelui auster, grandios, maiestuos, am văzut un bufon care căuta să umilească un partid, un Parlament, toate băgate în corzi de manifestanţii din Piaţa Universităţii susţinuţi pe faţă de Iohannis şi Kovesi. Atunci vă întreb domnule Iohannis? Cine dracu este neserios?    Un guvern care administrează treburile ţării şi e posibil să şi greşească, sau Preşedintele României care nu face nimic pentru ţară, însă asmute o parte a ţării împotriva celeilalte? Vă amintiţi chestia cu tinerii versus bătrâni, cu editorialul lui Liiceanu care îşi căuta proteza dentară, parcă el...
Domnilor tineri, să vă ajute dumnezeu să îmbătrâniţi, adică să nu părăsiţi această lume în plină tinereţe, oare cum veţi fi priviţi atunci de copiii şi nepoţiii voştri?
   Spunea o „distinsă” ziaristă, Dana Grecu, că trebuie să ne uităm cu umilinţă la ţările mari ale UE pentru că noi realizăm proiecte în Ţara noastră din cotizaţiile lor uriaşe. Îi amintesc distinsei doamne că dacă facem socoteala câte fonduri am atras în perioada 2007-2012 şi cât am plătit cotizaţie, UE ar putea fi datoare la noi.
   Noi românii sunt umiliţi în UE, nu spun că nu există şi infractori printre cei care lucrează în afara României, dar întreb aşa de curiozitate: puşcăriile din Germania, Franţa, Olanda, Austria, Italia, etc. sunt pline numai cu români? De curiozitate, care o fi procentul românilor în aceste închisori? Oare până la imigrarea românilor în aceste state, era linişte deplină, iar în puşcării jucau civilii fotbal pentru că nu aveau delincvenţi? Sau este vorba de acelaşi cinism ipocrit?
România este singura ţară din UE care nu poate face nicio lege, nu poate lua nicio hotărâre fără să nu sară în sus toate ambasadele, toţi consulii, toate femeile de serviciu din legaţiile străine acreditate la Bucureşti. Întreb, sigur este retorică întrebarea,: pentru ce facem alegeri parlamentare? Pentru ce avem guvern, pentru ce facem alegeri prezidenţiale dacă toţi aceşti aşa zişi factori de decizie, sunt doar purtători de vorbe ale ambasadelor străine?
  Cu  un Iohannis în fruntea ţării şi cu alţii ca el care slujesc interesele străine în detrimentul României, ţara noastră nu are nicio şansă să progreseze, vom fi sclavii celor care vor să ne încalece. Cred că a ajuns să ne şi placă.
   Observ ziariştii de la A3, nu toţi, dar sunt unii care au o plăcere orgasmică în a da cu România de pământ când este vorba de UE, NATO şi alţi colonialişti.
Avem în ultimul timp eroi căzuţi pe front, sunt eroii României, dar războiul nu este al nostru. Câţi unguri or fi murit în teatrele de operaţii NATO?
   Există un val de imigranţi în Europa veniţi din ţările arabe şi islamice, oare ce îi determină să părăsească pământul natal, să se deznaţionalizeze? Nu trebuie să uităm că sunt foarte conservatori. Cine mută mase întregi de oameni, milioane chiar? Nu se gândesc că se va produce un dezechilibru demografic? Mulţumesc lui Dumnezeu că India şi China încă îşi ţin poporul în interiorul graniţelor, altfel ar fi prăpăd.
   Vorbim de securizarea frontierelor când Europa este asaltată de valul de imigranţi, greu de stabilit identitatea fiecăruia, ocupaţia, apartenenţa politică, etc. Când e vorba de admiterea în Schenghen a României nu întrunim nu ştiu ce cerinţe iluzorii. CÂTĂ IPOCRIZIE DIN PARTEA UE! CÂTĂ INSOLENŢĂ DIN PARTEA LUI IOHANNIS să ne spună că noi suntem de vină!
   Orice acţiune trebuie să aibă cel puţin două planuri, doar noi avem unul.

   Ungaria are legături bune cu Rusia, Polonia la fel, Cehii au dat peste bot lui UE, doar noi suntem ca nişte muţunachi care facem frumos în faţa unor derbedei care ne umilesc zilnic.

miercuri, 13 septembrie 2017

La nuntă.

  Nu mai fusesem la o nuntă de ani de zile. Sâmbătă seară am fost nevoit să îmbrac fracul ruginit, să-mi pun o cămaşa albă, cravată asortată şi pălăria bine periată. Îmbrăcat precum manechinii din vitrinele magazinelor de confecţii din anii tinereţii mele, la braţ cu soţia elegant îmbrăcată şi care târa un picior după ea, din cauza unei gonartroze cadou dat de cele 30 de ierni în care a tremurat prin staţiile de maşini pentru navetişti cât a avut serviciu, am intrat în localul în care urma să se servească masa prilejuită de căsătoria celor doi tineri.
  Un cort elegant, cu mese mari, rotunde, la care puteau lua loc cel puţin 20 de oameni, scaunele la fel de moderne, un ambiental plăcut . Mi-am aruncat ochii să văd flori, mie îmi plac mult florile, nu am văzut, era doar o coroniţă din flori artificiale puse pe o crăcană din sârmă în mijlocul mesei, mi-am zis : dacă nu sunt flori, să văd femeile, după flori, femeile îmi plac cel mai mult, sau întâi femeile şi apoi florile, nu contează, amândouă îmi plac. Erau femei de toate categoriile, fetişcane, tinere, mature şi în vârstă. Cum s-ar spune pentru toate gusturile. Am remarcat un singur lucru, fetele sub 30 de ani, despre cele peste 30 de ani, ne-a povestit Balzac, spuneam despre cele sub 30 de ani că nu ştiu să se îmbrace. Se îmbracă sport. Nu-i rău doar că nunta, teatru, ieşirea la un restaurant de lux sunt evenimente “de ocazie” unde şi îmbrăcămintea trebuie să fie deosebită. Până la urmă şi îmbrăcatul sport nu trebuie să mă deranjeze, copiii din ziua de azi trăiesc în plină viteză şi sar peste mondenităţi.
  Am observat în primul rând că fetele sunt mult prea grase şi asta nu era un caz izolat, cazuri izolate au devenit cele care sunt în limitele normale ale greutăţii. Motivul? Pot fi mai multe: sedentarismul, mâncarea proastă, stresul, boală,etc.
Altceva m-a supărat, m-a deranjat ca privitor, ca admirator al frumosului. O fată, o femeie care depăşeşte cu mult idealul de greutate nu poate merge pe stradă, cu atât mai mult la un asemenea eveniment, îmbrăcată în blugi strânşi pe picior, probabil îmbrăcaţi cu ajutorul încălţătorului, cu osânza răsfrântă peste betelia pantalonilor şi senzaţia că fundul ei s-a transformat într-o târnă pe care este nevoită să o care după ea. (târnă= coş mare din nuiele). Picioarele groase, dizgraţioase, pare să rupă pantalonii care ţipă din cauza efortului de întindere la care sunt supuşi.
Dacă acele fete îmbrăcau fuste şi bluze altfel ar fi arătat. Nu mai ieşea în relief hidoşenia grăsimii. Este bine să te îmbraci modern, dar la fel de bine este să te uiţi în oglindă când ieşi din casă, să te uiţi cu ochiul străinului care te vede şi care te poate critica. Nu este totul să îmbraci jeanşi pentru că se poartă, dacă corpul tău are 190-180-200, în situaţia asta îmbrăcămintea trebuie să ascundă şi să reliefeze eventual faţa. Să fiu iertat dacă am supărat, dar bine ar fi să fii învăţat ceva din cele scrise de mine. Fac precizarea că nu am nimic cu femeile grăsuţe, plinuţe, grase, etc. chiar îmi plac, eu însumi am câteva kilograme în plus, mă deranjează modul neadecvat în care se îmbracă, deşi dacă lor le place, nu trebuie să mă ia în seamă.
  Acum să nu se creadă că a fost nunta obezilor, nici vorbă, au fost şi femeii frumoase, îmbrăcate elegant cu toalete speciale pentru un eveniment atât de important.
Mireasa era foarte frumoasă, elegantă, zâmbăreaţă, fericită şi destul de gravidă. Aşa se poartă. Pe vremea mea o trăgeau pe grapă dacă nu era virgină, acum o duce cu merţanul dacă e gravidă, un lucru bun. Nu era grozav atunci, acum fie vorba între noi, nici grape nu mai sunt.
  La masă, împreună cu mine, a stat un prieten din anii tinereţii, bucuroşi de întâlnire am dorit să vorbim, cum ţuica dezleagă limba, am început discuţia. După 30 de minute de discuţii, tocmai când criticam guvernul aflat la putere, iar Nae, aşa se numeşte prietenul, se încrunta la mine că nu este de acord, fiind el un pesedist cu state vechi, a început să cânte orchestra. Prima senzaţie a fost că m-a lovit ceva în cap, a doua senzaţie a fost că başii îmi pătrundeau direct în inimă. Muzica, cred că Irma, uraganul din Florida, a făcut un zgomot mai mic şi oricum mai plăcut, era un urlet cu nişte lovituri de baros care îmi erau aplicate direct pe corp, afectând în mod special capul şi inima. Tinerii, pe ringul de dans, ţopăiau, fără să dea semne că ar fi afectaţi de zgomotul scos de aparatele lăutarilor. Cred că puteam primi: fie căşti de protecţie, fie un spor pentru poluare fonică.
  Mulţumesc lăutarilor că m-au scăpat dintr-un posibil conflict ideologic cu Nae. Aşa am rămas fiecare cu părerea lui.
Mă veţi întreba de ce nu am vorbit când făceau lăutarii pauze, nu puteam, câteva minute trebuia să stăm liniştiţi să ne revenim, să dispară ecoul zgomotului din urechile noastre. Apoi nici lăutari nu făceau pauze mari, în lipsa lor urlau aparatele puse pe automat.
Ei dar până la urmă nunta s-a terminat, am dat darul şi am plecat.

Am rămas cu două nedumeriri : prima, de ce femeile nu se uită în oglindă când pleacă pe drum, chestiunea cu: “cine mă place, mă place şi aşa” nu este bună. Doi, pentru ce naiba muzica trebuie să urle şi nu să cânte pentru a dezmierda urechea?

marți, 12 septembrie 2017

Victor Ponta atacă PSD via Dragnea

    Victor Ponta este unul dintre tinerii care au făcut carieră politică de excepţie. Descoperit de Adrian Năstase, tânărul Ponta ajunge în scurt timp şeful Tineretului PSD, şeful corpului de control al primului ministru în guvernul Năstase, apoi ministru, liderul celui mai mare partid, PSD, prim ministru şi gata. Mai sus de aici, unde? Poate preşedintele României, prima şansă a ratat-o, a fost şi ajutat să o piardă.
După ce a demisionat din fruntea PSD şi apoi din funcţia de premier, Ponta s-a văzut la 43 de ani, cât avea în 2015, un om care spusese în cadrul PSD tot ce avusese de spus. Era un om politic bine cotat în percepţie a electoratului, dar care se găsea la capăt de drum. A rămâne în partidul care îl făcuse prim ministru şi preşedintele lui, al PSD, era un lucru fără viitor. Un politician pentru a se menţine în topul preferinţelor electoratului trebuie să aibă un adversar cu care să se lupte, politic vorbind. Or, PNL-ul prin reprezentatele lui Gorghiu şi Turcan nu reprezentau interes şi nici nu i-ar fi adus puncte electorale lupta cu ele. Cele două şefe liberale îşi dădeau singure cu stângul în dreptul fără a fi nevoie să le împiedice Ponta. Noul şef liberal Orban Ludovic nu este cu nimic mai presus decât înaintaşele lui. Prin urmare, dintre partidele care puteau face opoziţie PSD nici unul nu prezenta un veritabil pericol. USR-ul se bate singur, PMP-ul prin Băsescu şi veşnicul încruntat, fost colonel de securitate, Turcescu nu sunt luaţi în seamă de cineva.
În această situaţie Dragnea, ca lider al PSD, este singurul om puternic de pe eşichierul politic. Ca politician care se respectă Ponta l-a luat în vizor. O paranteză, nu ştiu cât de prieteni au fost, nu ştiu dacă au băut mult împreună, dacă au cules via lui Ghiţă amândoi, dacă au fost la femei ca prieteni, nici nu este treaba mea, dar observ că, după o mare prietenie cum a fost aceea dintre Ponta şi Crin Antonescu şi care s-a terminat cu tam –tam, alta se termină la fel.
   Ponta iese continuu pe posturile media şi îl toacă pe Dragnea şi programul de guvernare. Întâi i-a forţat mâna lui Dragnea să-l dea afară din partid, el, Ponta, declarase că nu va pleca din PSD, de aceea a forţat excluderea. Sigur, votanţii PSD sunt sideraţi, ei neacceptând ideea că Dragnea ar putea greşi, nu de dragul liderului PSD, ci din cauza multiplelor probleme care s-ar crea în bugetul României şi care ar putea duce la pierderea drepturilor salariale şi a măririlor de pensii câştigate în această perioadă.
Prin urmare, Ponta şi-a găsit un adversar care ar putea să-l ţină acolo sus în preferinţa electoratului. Faptul că DNA lasă să se înţeleagă că fostul premier ar fi învinuit în anumite dosare, nu face altceva decât să îl ridice în ochii electoratului. Să nu uităm că până acum Ponta a fost scos de sub urmărire penală din dosarele în care a fost învinuit. Aşadar o nouă inculpare l-ar face pe Ponta victima DNA şi l-ar martiriza în ochii electoratului.
Ponta are un proiect politic nou, va fi bun sau nu, va reuşi sau nu, nu ştiu, ştiu cu precizie că V.V.Ponta şi-a scos tot arsenalul din dotare şi îl va folosi împotriva celor care sunt acum puternici, pentru că, numai învingându-i pe ei, reuşeşte să se ridice el.
Cu alte cuvinte, Ponta va călca pe cadavre îşi va face din ele scara cu ajutorul căreia va ajunge din nou în vârful politicii. E tânăr, are timp. Daniel Constantin nu contează, el este omul fără umbră şi fără idei, este o plantă care trăieşte parazit. Un décor. Atât!
   Nu vreau să fiu înţeles greşit, ce face Ponta fac toţi politicienii care tind spre vârf. Jocurile în politică şi în război nu sunt totdeauna curate, chiar dacă nu sunt permise loviturile sub centură, nu sunt nici sancţionate. Prieteniile sunt de conjuctură, nimic nu este trainic, alianţele se fac şi se desfac în funcţie de interesele partidelor sau ale liderilor lor. Încă mai credem în politicienii urcaţi pe cai albi care vin să ne aducă prosperitatea. Politicienii vin la putere pentru aş satisface orgoliul, umple buzunarele şi dacă se întâmplă ca în drumul lor să fie şi vreo măsură luată pentru nevoile poporului nu este pură întâmplare, acea măsură în favoarea poporului va fi contabilizată şi declamată electoratului de către politicieni  ori de câte ori vor avea ocazia. Nu-l blamez pe Ponta, nu pot, aşa se face politică decând au luat fiinţă primele forme de organizare ale oamenilor, mă refer la trib, gintă, etc.
   

Poate Ponta are dreptate şi noi în dorinţa de a vedea realizate toate măsurile sociale anunţate de Dragnea, nu vedem greşelile care se fac. Ponta încă nu şi-a spus ultimul cuvânt în politică, acum se va lupta cu Dragnea, mâine vor fi prieteni, poimâine vor culege struguri în via lui Ghiţă, sau vor juca tenis în curtea de la K4. Cine trădează, cine-I trădătorul? Nu ştiu cu adevărat, ştiu un lucru, că indiferent ce va face Ponta, tot Klemm şi Merkel contează. Ei vor face jocurile. Klemm va da sau nu va da OK-ul pentru orice măsură politică sau economică va fi luată de guvernul vremelnicesc. Jocul de picioare al politicienilor români este ca o garnitură ruptă pusă la un robinet de apă.


luni, 11 septembrie 2017

Primarul XV. Pledoaria. Ultimul capitol.

   Avocata s-a ridicat în picioare, şi-a aranjat cochet roba, a privit lung spre inculpaţi, preţ de o secundă  s-a uitat în ochii lui Sprinţaru, voia să-i transmită să aibă încredere în ea. Şi-a dres vocea, printr-un tuşit discret, apoi a răsfoit  filele unei agende groase zăbovind asupra unor paragrafe scrise de mână şi subliniate cu roşu.
-Onorată instanță, a început să vorbească cu glas calm, fără inflexiuni, avea faţa împietrită cu un imperceptibil zâmbet îngheţat în colţul buzelor senzuale, astăzi ne aflăm în faza de judecată a inculpatului Gheorghe Sprințaru, fost primar al comunei Malu Plecat. Domnul Sprințaru este trimis în judecată pentru dare de mită. Inculpatul, ortodox practicant, a săvârșit un cumul de fapte reprobabile, fapte pe care societatea românească le pedepsește cu asprime. Ce pot să vă spun despre inculpat? Ce argumente pot aduce în apărarea lui? Multe, dar mă voi limita doar la câteva.
Să nu uităm onorată instanță că  această faptă, blamată, vine din negura vremurilor , vine din Eden, acel rai pe pământ care se găsea între Tibru şi Eufrat şi unde au sălăşuit primii oameni, -pe măsură ce înainta în discurs, cuvintele erau spuse pe un ton mai ridicat, uşor cântate.
-Se spune, a continuat avocata pledoaria, privind sfidător spre procurorul de şedinţă, că în acel loc Adam şi Eva aveau voie să mănânce fructele tuturor pomilor care se găseau acolo, mai puţin dintr-unul, un măr. Întrebarea care se pune şi s-a pus de-a lungul istoriei a fost următoarea: de ce a pus Dumnezeu această interdicţie? Ştia Creatorul cum vor reacţiona oamenii, dacă vor pica în păcat şi vor gusta din acel pom? Ştia Domnul că primii oameni îşi vor dori să aibă ce nu este al lor, ce le este interzis să aibă prin lege? Sigur că Atotputernicul ştia, pomul era doar motivul pentru care oamenii urmau să fie alungaţi din rai pentru a merge să stăpânească pământul cu: apele, animalele, vegetaţia şi toate bogăţiile lui. Dumnezeu le-a întins o capcană în care primii oameni au căzut, iar de atunci şi până astăzi oamenii cad în cursa în care au căzut Adam şi Eva, aceea de aş dori ceea ce nu au şi le este interzis, prin legea laică, sau morală, să aibă. Prin sacrilegiul comis, la îndemnul şarpelui, Eva şi Adam, au fost culpabilizaţi de Dumnezeu şi alungaţi din rai să muncească pentru a avea cele necesare traiului.De fapt pomul a fost capcana întinsă de Dumnezeu primilor oameni pentru a-i trimite să stăpânească pământul şi pentru a îi învinovăţi veşnic. De-a lungul veacurilor oamenii au avut de luptat cu tentaţia de a mânca din fructul oprit care se găsea, se găseşte încă, sub diferite forme. Prin urmare, tot ce ne dorim şi ne însuşim şi nu este al nostru, este o încălcare a poruncii Domnului aşa cum a făcut Eva şi Adam încurajaţi de diavol sub forma unui şarpe. Ucigă-l Toaca,  poate lua diferite forme, în speţa noastră a luat forma senatorului Tânjală şi a lui Asudatu, şeful biroului investiţii din cadrul CJ, aceştia iau arătat primarului fructul oprit şi cum poat mânca din el . Calea spre bogăţie nu este mereu una licită, de cele mai multe ori, va fi un drum în afara legii, dar la fel ca şi Eva şi omul modern, va eluda porunca de a nu îşi însuşi ceea ce nu îi aparţine şi, încălcând legea, va încerca să-şi ia fructul oprit. De-a lungul existenţei omenirii, corupţia şi delapidarea au fost infracţiunile care au stat la masă cu toţi aceia care au avut frâiele puterii în mână..
Să revin la inculpat, ca primar s-a zbătut să facă ceva pentru sat, martorii audiați în ședințele trecute au confirmat că în timpul mandatelor sale s-au construit foarte multe lucruri în beneficiul comunității exp, școla, grădinița, s-a renovat clădirea primăriei, un fost conac boieresc cu arhitectură barocă de la începutul secolului XX şi, exemplele pot continua. Cum s-au petrecut faptele în dosarul nostru? Anul trecut s-a întâmplat ca un deal, din cele care mărginesc comuna, să o ia la vale, alunecarea de teren, viitura pământului a acoperit zece case întâlnite în cale. Noroc că oamenii s-au putut salva, nu și agoniseala lor de o viață, aceasta a rămas sub movila de pământ. În această situație primarul a început să bată pe la ușile autorităților superioare pentru a rezolva problemele grele ivite în localitate.     Consiliul Județean a respins ajutorarea sinistraților din Malu, pedepsindu-i într-un fel, pentru că votaseră un primar de la alt partid. Senatorul din colegiul lor s-a lăsat destul greu convins să-l ajute, abia după ce l-a constrâns pe primar să facă anumite promisiuni. De fapt primarul l-a căutat vreo trei luni pe senator până l-a găsit, Tânjală era plecat în Tanganyka să salveze ţânţarul Anofel, apoi a fost în vacanţa parlamentară, abia prin toamnă a dat de el. Întrevederea dintre senator şi primar s-a desfăşurat cam aşa: când l-a văzut pe Sprinţaru şi a aflat ce doreşte, Tânjală s-a uitat la el, apoi a zis: „da, te ajut, dar mie ce îmi iese? Nu neapărat pentru mine, dar e foame mare în partid”. A încercat Sprinţaru să o scalde, să se vaite, răspunsul a fost categoric: „ești de la opoziție, trebuie să plătești!” Același lucru i l-a spus și Asudatu, șeful biroului investiții din cadrul Consiliului Județean, „te ajut, dar trebuie să mănânce și șefii mei, te asigur că sunt și flămânzi și pretențioși, deci ,suma trebuie să fie frumoasă.”
Sprințaru se afla într-o dilemă, să lase oamenii de izbeliște, dealul neconsolidat și cu pericolul unor noi alunecări de teren sau să profite de faptul că avea aceste promisiuni, chiar cu unele amendamente pe lângă lege și să se apuce de treabă? A acceptat condițiile lor, așa a putut ridica cele zece case și consolida dealul. Certificatul de garanție al lucrării este pentru 20 de ani. Construcţiile au fost solide şi de calitate. A fost umflată factura și săturată pofta reprezentanților puterii, a senatorului care l-a rândul lui a împărțit banii primiţi el știe cu cine și a șefului biroului investiții care, după declarațiile lui, a dat banii șefilor ierarhici.
Primarul Sprințaru, onorată instanță, este produsul societății de astăzi. El a procedat așa cum ar fi făcut orice alt primar din această țară. Nu este un infractor izolat, este un cetățean care s-a acomodat cu modul de lucru al celor instalați la putere. Aici nu putem vorbi despre membrii unui singur partid. Când este vorba de furt din avutul obștesc și de corupție, nu putem spune că este vina unui singur guvern, corupția și furtul a intrat în sângele celor care vremelnic ne-au dirijat şi ne diriguiesc treburile țării. Se caută sinecuri și stipendii, există o luptă surdă a partidelor pe ceea ce a mai rămas din averea țării. Cine este Gheorghe Sprințaru? Este o mică rotiță în angrenajul marii corupții instalate în instituţiile ţării. Este primarul vinovat? Da, este vinovat că s-a născut în aceste vremuri tulburi. Putea demisiona, da, dar și cel care ar fi venit în locul lui, ar fi procedat la fel. De ce? Pentru că nu primarul corupe, ci acei funcționari din vârful statului îl obligă să fure, pentru ca din banii obținuți ilicit, să poată plăti pe aceia de care depinde acordarea sumelor de bani necesare primăriei pentru diferite lucrări.
Primăria, implicit primarul, se află într-un cerc vicios din care nu poate ieși.
Conform legii, primarul este vinovat, vă rog onorată instanță să țineți cont de faptul că Sprințaru nu a promis nici un ban senatorului sau șefului de birou din cadrul Consiliului Județean. El, primarul, a fost obligat să accepte returnarea unui anumit procent din suma pe care o urma să o primească pentru reconstrucția caselor și consolidării dealului. Aprobarea fondurilor de către senator şi şeful biroului investiţii din cadrul Consiliului Judeţean a fost condiţionată de returnarea acelui procent din suma de bani ce urma a fi aprobată pentru lucrare. Vă veţi întreba de unde puteau fi luaţi banii? Proiectul fusese supraevaluat pentru a rămâne bani nefolosiţi. Factura s-a lansat conform proiectului din care constructorul a oprit suma reală necesară realizării investiţiei, iar banii care au fost în plus au fost returnaţi numerar lui Sprinţaru care i-a împărţit conform înţelegerii anterioare între Tânjală şi Asudatu, pentru el a oprit o sumă infimă.
Se va pune întrebarea de ce nu a mers primarul la poliţie şi procuratură? Simplu, din teama că va ajunge la persoana greşită. Să nu ne sfiim să afirmăm, chiar şi aici în sala de judecată, faptul că, avem şi în poliţie şi procuratură destule cazuri de corupţie, de altfel şi în această anchetă s-a descoperit un procuror care era corupt. Primarul Sprinţaru a ales să-şi pună în joc libertatea, deoarece ştia că dacă va da mită se va poziţiona în afara legii, dar să rezolve problemele stringente ale comunei.
   Domnule preşedinte, onorată instanţă! Nu ne aşteptăm ca Sprinţaru să fie iertat, însă vă rog să ţineţi cont la dozarea pedepsei de faptul că infracţiunea lui a avut la bază o necesitate a locuitorilor comunei, chiar dacă s-a produs o infracţiune, au fost ridicate cele zece case şi consolidat dealul care era o ameninţare permanentă pentru locuitori aşezării rurale unde domnul era primar.
Domnul Sprinţaru se angajează să plătească prejudiciul de 10.000 de euro partea lui din întreaga sumă primită de la patronul Sandu Ioanci, diferenţa de 90.000 de euro a fost împărţită în mod egal între Tânjală şi Asudatu. -Avocata s-a oprit, a înclinat uşor capul în direcţia completului de judecată, şi-a strâns hârtiile, în acel moment arăta ca Cicero când a cerut în Senatul Romei întoarcerea lui Cezar din Bretania, avea aceeeaşi măreţie, aceeaşi prestanţă, apoi s-a aşezat, cu faţa radiind de satisfacţie, ştia că reuşise din nou să impresioneze judecătorii. De altfel repetase acasă, în faţa oglinzii, modul în care urma să ţină discursul de apărare a lui Gheorghe Sprinţaru, îşi studiase fiecare gest până la amănunt, nu era teatral, nici forţat, fiecare gest întărea cuvântul spus.
   Un an de zile mai târziu, Sprinţaru ieşea pe poarta pentinciarului, era mai gras cu câteva kilograme, dar tot falnic. Adrian îl aşteptase cu maşina şi împreună plecaseră spre casă.
A fost primit cu drag de săteni, toţi îşi aminteau lucrurile bune făcute de el în lunga perioadă cât fusese primar.
   Cât fusese închis scrisese o carte despre administraţia publică la nivel de sat, era o carte autobiografică. Nu era un bestseller, dar putea fi un bun ghid pentru viitorii primari. A condamnat în acea carte corupţia şi modul în care un edil ajungea să corupă şi să fie corupt. Dacă va fi citită de cineva, nu se ştie, dar în mod sigur pe el l-a ajutat să se elibereze mai repede.
A lăsat să treacă câteva zile, apoi a mers în parc, a căutat bătrânul stejar scorburos pe care Gheorghe îl folosise pe post de seif, a luat caseta cu restul de bani, era o sumă frumuşică, cu ei urma să se descurce până când va ieşi la pensie. A căutat în casă un loc ferit şi i-a depozitat fără să spună la cineva de existenţa lor. Plătise prejudiciul de 10.000 de euro, sigur că suma care îi revenise fusese mult mai mare, în schimb a jonglat cu cifrele cum a vrut. Tânjală şi Asudatu îi reproşaseră această excrocherie a lui, merseseră până acolo încât plătiseră nişte „băieţi” să-l „aranjeze”. Sprinţaru a prins de veste, a contactat pe cei care urma să-l „aranjeze” şi i-a plătit mai mult decât Tânjală şi celălalt, nu numai că nu l-au bătut, dar până când s-a eliberat au fost „îngerii” lui păzitori.
Nu regreta nimic fostul primar, pentru cât furase executase un an de închisoare, acum era un om liber şi curat. Se putea bucura în linişte de agoniseala de-o viaţă. Nevastă-sa, Florica, era fericită, în sfârşit avea bărbatul tot timpul acasă cu ea. Odată pe săptămână îl îndemna să plece:
„-Mergi şi tu la cârciumă să bei o ţuică, mai stai de vorbă cu oamenii, nu te grăbi să vi acasă, relaxează-te! Eşti un om bun, ai dreptul la viaţă, nu te voi cicăli toată ziua!”
Gheorghe era mulţumit în sufletul lui, femeie ca a lui nu are nimeni. Pleca cu inima strânsă, Florica cu bună ştiinţa îl trimitea la cealaltă femeie, mergea la Manuela după ce trecea în revistă oamenii de la cârciumă. Nu zăbovea decât cât să salute pe cei prezenţi, rezista ispitei de a comanda ceva sau de a se lăsa „cinstit” de vreunul din clienţii cârciumei.
   Manuela îl primea cu drag, abia aştepta să-l vadă, nu-i cerea niciodată nimic pentru ea sau pentru copil. Era mulţumită să-l strângă în braţe. De bani nu ducea lipsă, ştiuse să strângă cât timp iubitul ei fusese primar. Nu o ducea rău nici acum, consilierii şi primarul cel nou o solicitau să le dea sfaturi. Găsea în glastra cu flori, din încăperea unde îşi ţinea sculele ei de curăţenie, diverse sume de bani, nu ştia de la cine sunt. La început nu i-a luat, a aşteptat câteva zile să vadă dacă nu este cercetată de vreun funcţionar despre banii găsiţi. Când a văzut că banii sunt special puşi acolo pentru ea, nu a mai ezitat şi i-a luat, mulţumind în gând Domnului pentru dar. Copilul Manuelei era mare acum, îi spunea tată lui Gheorghe, fostul primar îi plătea meditaţiile, băiatul urma să meargă la liceu. Neoficial era recunoscut de toată lumea şi acceptat de familia lui Sprinţaru.
   Tânjală şi Asudatu după ce au scris câte două cărţi de fiecare în timp de aproape doi ani cât au fost arestaţi, s-au eliberat. Au trecut pe la foştii prieteni să-i ajute pentru aş găsi un serviciu, au fost ignoraţi şi ocoliţi de parcă aveau ciumă. Nimeni nu voia să fie văzut în compania unor foşti deţinuţi pentru corupţie. Foşti lor colegi şi prieteni erau curaţi, cinstiţi şi incoruptibili? Sau nu le venise rândul să fie cercetaţi? Vom vedea mai târziu!



vineri, 8 septembrie 2017

În peţit

     
    Într-o joi  seara, era prin iarna *59, o văd pe mama că îmi aduce hăinuțele curate pe care le îmbrăcam, numai duminica, când mergeam cu ei la horă.
-Mămico, de ce mă îmbraci cu hainele  bune?!
-În seara asta mergem la logodnă, se însoară Gicu , te iau și pe tine, să fii cuminte, ai înțeles?
A venit bunicul împreună cu bunica, nenea Gicu, unchiul meu și împreună cu părinții, am plecat  spre casa fetei ce urma a fi pețită. Bunicul avea o damigeană de o vadră plină cu vin, iar tata o damigeană de cinci litri plină cu ţuică. Bunica avea înfășurat într-un ștergar doi cozonaci butucănoși, crescuți  încă odată cât tava, rumeni și pufoși, puşi într-o traistă din cânepă ţesută în casă.
Ajunși la casa unde urma să se petreacă evenimentul am fost bine primiți, chiar și pe mine m-a pupat Lisăndrina, mama fetei, deși în toamnă îmi trăsese o chelfăneală soră cu moartea pentru furtul,  din grădina ei, a unui  ciorchine de strugure și ăla acru. Tatăl fetei , Florea, a primit vasele cu băutură, iar Maria, fata ce urma a fi pețită, a luat cozonacii de la bunica. Am fost invitați să luăm loc la masă, dar mai întâi am dat jos din hainele grele de iarnă, în soba cu vatra joasă ardea focul, în casă era plăcut, mirosea a busuioc și cozonaci. După ce am luat loc la masă, cei vârstnici au început să discute de una, de alta.
- E o iarnă grea, spunea neica Florea, așa îi ziceam  eu tătălui fetei, iar Lisăndrinei, îi spuneam lelea Lisăndrina.
-Da, nu am scos caii din grajd de o săptămână, drumurile sunt înzăpezite. Bine că ”mai am de moară” ( a avea porumb măcinat, adică mălai), cazanele sunt pline cu: untură, carne și oase de porc, în pod șuncile și cârnații sunt la locul lor. Duminica, când ne strângem toți acasă, trimit unul din băieţi să urce-n pod şi să aducă un cârnat, îl pun  pe jar, face femeia o mămăligă mare, mai vârtoasă să rămână și pentru dimineața, merge cu cârnatul fript, mie îmi place, să înting cu mămăligă în strachina în care a fost cârnatul, după ce îl frig își lasă multă zeamă, ce vrei, am 10 guri la masă. Le frig un cârnat odată, mă doare sufletul când văd cât mănâncă , dar m-ar durea şi mai rău dacă aş şti că nu s-au săturat. La dumneavoastră în casă sunteți puțini, cinci cu toți, poate rămâneți chiar patru, e casă ușoară.
Între timp, neica Florea turnase țuică în niște cești de pământ înalte, pictate cu flori albe, apoi cu ceașca în mână îi îmbie și pe ceilalți să ridice ceștile :
-Noroc, sănătate și bine ați venit pe la noi! neica a rămas cu ceașca în aer văzând că bunicul nu o ridică pe-a lui. Da ce, sunteți bolnavi, nu obișnuiți țuica?
-Ba obișnuim, însă noi am venit cu oarece treabă, ne-am bucura  dacă ne-ați întreba  care-i motivul vizitei.
-Păi eu știu de ce ați venit, hai să bem și să urăm fericire copiilor.
-Lucrurile simple sunt complicate, de aceea doresc  să mă întrebi  de ce-am venit în vizită pe așa vreme.
-Uite că te întreb : de ce ai venit?
-Așa, acum pot vorbi, pentru că am o întrebare la care să răspund. Am auzit, iar băiatul ăsta al nostru ne-a adeverit, că aveți o fată de măritat, așa este?
-Da, avem.
-Am vrea, să ne-o dați nouă, dacă ne vom înțelege.
-Ce pretenții aveți?
-Ei, dacă copiii se plac, e suficient! Dar să le meargă și lor bine, ar trebui să-i ajutăm cu ce putem. Am ridicat pentru el o căsuță, nu e mare, dar pentru început e bună. Îi dau și un pogon de pământ, nu pot să-i dau mai mult , mai am alți 7 copii în urmă. Mă gândeam, că le-ar prinde bine să îi dai fetei de zestre cele  două pogoane de pământ de la Negrași, e bună și jumătatea de pogon de la Bălana. Cam atât.
-Nu mai vreți nimic altceva?
-Cam atât, în ce privește pământul, dar la casă nouă e bună o văcuță cu lapte și cu vițelul lângă ea, știu că a fătat bălțata, m-am uitat la ea astă toamnă, e tânără, nu cred că are mai mult, de trei viței fătați. Apoi tot pentru binele lor, fata ar trebui  să aibă o mașină de cusut, pentru casă dacă lucrează și e bine. Au să aibă copii, le trebuie ciorapi, mănuși, flanele,la fel și lor, celor mari, nu ar fi rău dacă ai rupe 10 oițe din cele 20 pe care le ai. Când s-or muta la casă lor, sper că veți face tot posibilul să mobilați casa.
-Sunt de acord cu toate cele cerute, așa mă gândeam și eu să-i dau.
-Înseamnă că ne înțelegem.
-Dacă accepți, cinci oi, în loc de zeci , batem palma.
-Pentru binele copiilor, dai zece oi și batem palma, bunicul nu vrea să lase nimic de la el.
-Nu, nici o oaie peste cele cinci pe care le ofer.
-Îmi pare rău , nu facem târgul, cinci oi, sau fata rămâne acasă.
-Ține-ți fata, eu nu o iau de aici. Ține-o în vatră , hai băiete să mergem, bunicul a căutat din ochi pe nenea Gicu, acesta dispăruse, unde e femeie fiul tău?
-A plecat Ioane, a plecat cu Maria, i-a şoptit bunica la ureche, a zis  să vă tocmiți mai departe, ei se iubesc și nu dau doi bani pe târgul vostru. Când a auzit ce belea era pe cale să-i facă băiatul, s-a speriat, s-a întors spre gazdă şi cu faţa numai zâmbet a ridicat ceaşca cu ţuică şi a zis:
-Cuscre, fie cinci oi și batem palma, dar mai dai un miel de Paști.
-Batem palma cuscre și să fim sănătoși! Dau și mielul de Paști, neica Florea îşi râdea în barbă, se văzuse și cu fata măritată și îi rămăsese și cinci oi.