duminică, 29 octombrie 2017

Prizonierul III

   Satul se afla într-o groapă mărginită de podişuri pe care se cultivau cereale, din marginea cătunului  pe un şleau îngust care urca şerpuind uşor printre lanurile de porumb se mergea spre pădure, acolo unde era şi casa Irinei. Odată drumul urcat se ajungea pe un platou drept şi lin cât cuprindeai cu ochii. De aici drumul era  mărginit de şanţuri iar pe malul lor se găseau plopi înalţi şi drepţi cu frunze neliniştite, acum erau golaşi, bruma grea a toamnei le făcuse să cadă, formau un covor moale sub coroana lor. Pe mijlocul drumului, printre urmele paralele lăsate de şinele roţilor de la căruţe în glodul gros al drumeagului , crescuse  troscot. Căruţa uşoară, în care femeia pusese în străiţi cumpărăturile pe care le aranjase pentru a nu se sparge din cauza zdruncinăturilor, se deplasa cu hurducăituri din cauza drumului uscat şi cu multe gropi. 
  Calul mergea la pas cu capul în jos obosit şi plictisit. Din când în când Irina striga câte un „dii gloabă!”, animalul rămânea impasibil la ordinele femeii, călca cu pasul lui leneş şi apatic. Drept este că nici stăpâna nu se grăbea, striga la cal doar pentru a mai ieşi din gândurile care o cotropiseră. Se gândea la întrebările pe care i le pusese băcanul când cumpărase pălincă şi ţigări, noroc că îi trecuse prin cap să-şi aprindă o ţigară imediat ce patronul îi pusese în mână pachetele cu tutun. Privise la ea cu nişte ochi mari, bulbucaţi şi mânios i-a zis: „tu fumezi femeie? Văd că mai tragi şi câte-o duşcă, altfel nu ai cumpăra răchie!” „Ho, omule! Nu umple satul cu vorbe, sunt şi eu femeie tânără şi singură şi mi-o mai trebui oarece.”  Privindu-l galeş pe bătrânul băcan, spera că l-a păcălit şi nu va bârfi în urma ei. Se gândea la Iohann, dacă ar fi fost descoperit la ea ar fi fost împuşcată pentru pactizarea cu vrăjmaşul.
  Nu ea făcea politica ţării, nimeni nu-i ceruse sfatul dacă vrea război cu muscalul. Nimeni nu o întrebase dacă acceptă să rămână fără bărbat atunci când îi concentraseră soţul. S-a văzut dintr-o dată singură în toată pustia de la marginea păduri. Cucul şi pupăza, dar şi privighetoarea şi alte păsări cântătoare îi astămpărau aleanul vara, iar iarna urletul lupilor care veneau până aproape de casă o făceau să-i îngheţe sângele în vine. Era văduvă de doi ani, nimeni nu o întrebase dacă are nevoie de lemne, de mălai, sau dacă are provizii pentru iarnă, atunci când stihiile nu o vor mai lasă să iasă din casă. Doi ani a privit pe geam, din curte sau din pădure, cum natura învie primăvară şi odată cu ea şi speranţele ei. Trecea vara, venea toamna cu agonia morţii, iarna cu moartea naturii şi odată cu ea şi îngroparea speranţelor ei. Lumea din sat o ocoleşte, muierile tinere care văd în ea o rivală o consideră o curvă şi sunt geloase pe libertatea ei. Femeile vârstnice o ocolesc considerând-o o vrăjitoare, în timp ce ea este doar un suflet chinuit ce jinduieşte la zborul păsării şi jocul căprioarelor din perioada împerecherii. Din cauza singurătăţii, în lungile nopţi de iarnă îi venea să se urce pe pereţi, ar fi dat o parte din viaţă pentru un sărut de bărbat. Îi urlau pereţii în cap, îi chiuia podina din cauza dorinţelor nestinse.
  Acum era văduvă, avea şi ea dreptul la viaţă. Pentru ea important era ca bărbatul să se poarte frumos, nu o interesa ce naţionalitate are. Pe ruşi îi ura, intraseră în curte ca stăpâni, îi împuşcaseră găinile şi câinele, animale nevinovate, ar fi violat-o şi pe ea dacă nu ar fi salvat-o câinele, care murise în locul ei şi colonelul rus care sosise la timp pentru a opri furia locotenentului beat. Pentru o fracţiune de secundă îi apăruse în faţă translatorul, acesta părea a fi basarabean. Avea ceva rău în privire , era respingător, îşi dorea din suflet să nu-l mai vadă. A prins hăţurile în mână şi cu biciul a atins uşor crupa calului, ca trezit din letargie acesta a luat-o la trap. Căruţa îşi continua deplasarea prin ţărâna drumului. În urma lor rămânea un norişor de praf. În zare se vedea pădurea, casa era ascunsă după primul pâlc de copaci.
-Hai gloabă mai iute, acasă ne aşteaptă un bărbat! Ce te uiţi la mine, calul întorsese pentru o clipă capul, un tăune îl înţepase de grumaz, ce dacă e neamţ, e zdravăn şi pare a avea tot ce-i trebuie, dă-i dracu pe beţivii de sovietici, nu mă aliez cu ei, rămân în pat cu primul aliat. Iaca aşa! Nu vreau să trădez. Irina vorbea tare, vorbea cu calul, vorbea singură, vorbea cu inima ei care începuse să vibreze când se gândea la Iohann.
Când a ajuns acasă era trecut de ora 9 dimineaţă, abia aştepta să meargă în camera oaspetului său, era hotărâtă să-i cedeze, dacă el ar fi dorit-o.
La poartă a sărit cu agilitate din căruţă, a tras zăvorul, apoi a deschis, a prins calul de căpăstru şi a băgat cu grijă căruţa în curte. Ograda era uşor în pantă, de aceea, a luat o piatră şi a pus-o la roata din spate pentru a opri căruţa să pornească la vale. Începuse să deshame calul când, din spatele casei a apărut translatorul, era nervos şi agitat, dădea din mâini cu mişcări haotice şi neînţelese, se bâlbâia, se îneca când voia să spună ceva,  i se pusese un nod în gât.
-Ce s-a întâmplat, ce vrei? Irina era stăpână pe ea, cu ochii îl fulgera pe bietul ostaş, Vladimir încă tremura de frica zăvodului care îl lătrase ore în şir.
-Teete te te vreeeauuu!
-Ce vrei, spune clar să înţeleg? Irina pregătise biciul, o privire aruncată spre casă o liniştise, observase un colţ de perdea cum se mişcase, înţelesese că Iohann era în apropiere. Roşie ca focul în obraji, hotărâtă să termine odată pentru totdeauna cu intrusul vândut muscalilor, ochii femeii aruncau văpăi de foc, se răţoi la el: nu vreau să am nimic de-a face cu tine.
-Vreau să fii femeia mea cât timp stau pe aici, să las sămânţa în casa ta, apoi când va trebui să plec îţi spun:”adio şi un praz verde”! Soldatul îşi revenise, devenise stăpân pe el, susţinea privirea femeii şi chiar voia să  o intimideze mişcând ca din greşeală tocul în care se găsea pistolul lui tip TT.
-Omule, te înţeleg că îţi cauţi o femeie, chiar consider că ai avea asemenea nevoi, -Irina îi vorbea cu aroganţă,- însă nu eu voi fi aceea care să-ţi stingă fierbinţeala. Caută în sat, sunt destule femei dornice mai tinere şi mai frumoase ca mine. Eu nu te voi ferici, nu pot, dacă mă voi culca cu un bărbat, continuă Irina să-i vorbească având un uşor zâmbet dispreţuitor în colţul gurii, o voi face, când acel om îmi va plăcea. Eşti un om minunat, te rog acum să pleci din curtea mea! Vocea femeii era hotărâtă. Nici un muşchi nu se clintea pe faţa ei, era ca o statuie vie, demnă şi neclintită în hotărârea ei.
-Bine, ai câştigat, dar nu îţi promit că nu vei mai fi „vizitată” şi nu garantez că atunci vei scăpa. Cu faţa căzută, Vadimir a plecat spre poartă, era nervos şi dornic de răzbunare, cu pumnii strânşi şi scrâşnind din măsele a părăsit bătătura femeii.
Irina a deshămat calul, a cărat cumpărăturile în casă, apoi în mâini cu ţigările şi sticla cu ţuică a coborât în pivniţă şi de aici prin trecerea secretă a intrat în odăiţa lui Iohann. Un miros de aer stătut amestecat cu cel de bărbat a lovit-o de cum a deschis uşa, s-a înfiorat de plăcere, discuţia cu Vladimir o incitase, se gândea la musafirul ei.
-Te-am văzut cum ai urmărit discuţia cu rusul, nu ţi-a fost teamă că vei fi descoperit? Femeia se uita la el cu recunoştinţă, privirea îi devenise languroasă. Mâinile ei  îl prinseseră de umeri şi îl stringea cu putere şi dorinţă. Îl voia cu toată fiinţa ei.
-Nu, nu îmi era teamă pentru mine, mă temeam pentru tine, dacă te-ar fi agresat, nu aş fi ezitat nici o clipă să sar asupra lui, pentru a te apăra.
Iohann era măreţ în fermitatea lui, masiv şi frumos  femeia-l vedea ca pe o stâncă, îl adora, porii iubirii se deschiseseră în trupul ei, aştepta iubirea lui să pătrundă prin ei pentru a forma o singură fiinţă. „E neamţ”, conştiinţa timidă i-a şoptit, „e om”, a răspuns inima ei plină de iubire. Nu el a pornit războiul, e doar un pion, a omorât să nu fie omorât, s-a apărat, putea fi mort acum de nu-l găsea în pădure. Putea fi mort acum, de nu săpa străbunul un tunel care să-mi folosească pentru a-i salva viaţa. Aşa a hotărât destinul ca el să fie al meu şi va fi! Raţiune, raţiune, nu te opune inimii, lasă-mă să trăiesc aşa cum îmi doresc! Pe el îl vreau, pe el îl voi avea!
-Bea o gură de pălincă şi aprinde-ţi o ţigară, spuse Irina în timp ce turna tăria în cana de tablă şi cu cealaltă mână îi înmâna ţigările. Femeia privea cu drag primele rotocoale de fum ieşite din gura lui Iohann care trăsese cu nesaţ din ţigară.
Fuma cu ochii închişi rezemat de perna sprijinită pe perete. Faţa i se destinsese, norii îngrijorării dispăruseră de pe fruntea lui mare şi luminoasă, ochii albaştri, ca zorii dimineţii, de sub sprâncenele castanii, zâmbeau, iar buzele groase şi senzuale erau puţin întredeschise dornice să primească sărutul din partea femeii.
Iohann a băut o gură zdravănă de alcool, s-a scuturat ca de friguri, a tras un fum din ţigară, l-a simţit dulceag, a mai tras un fum , apoi a stins ţigara. S-a tras la marginea patului, a prins-o de mâini pe Irina care stătea în picioare în faţa lui şi a adus-o cu blândeţe lângă el. Cu o mână a cuprins-o pe după umeri, femeia a întors faţa spre el şi i-a prins buzele într-un sărut pasional şi plin de dor, simţea că o frigea buzele lui. Pusese palma lui stângă pe piciorul ei, încerca să-i ridice poalele rochiei, o făcea cu delicateţe, aşa cum un jucător de poker filează cărţile, ridica câte puţin, voia să trăiască la intensitate maximă fiecare moment al descoperirii trupului ei. Nu se grăbea, prelungea cu bună ştiinţă plăcerea descoperirii nudităţii femeii. Irina îl încuraja în explorarea sa, se abandonase cu totul în braţele lui. Era emoţionată, cu trupul clocotind de dragoste, îl voia acum. S-a desprins din braţele lui şi s-a întins pe lângă el în pat. Cu mâinile tremurânde şi-a deschiat nasturii de la rochie din dreptul pieptului, a lăsat vederii lui Iohann doi sânii plini, tari şi fermi. Iohann s-a aplecat aproape cu evlavie şi a sărutat ţâţele femeii neatinse de gură de copil. Pulpele albe cu pielea mătăsoasă îl incitaseră la maximum.
Seara târziu ţinându-se de mâini au urcat în bucătărie. Câinele dormea pe pragul casei atent la cea mai mică mişcare. Femeia a tras cu grijă perdele groase prin care nu se strecura nici o fantă de lumină, la adăpostul draperiilor şi cu paza asigurată de ciobănesc, cei doi îşi vedeau liniştiţi de viaţă şi de dragostea lor abia descoperită.
- Ce se va alege de iubirea noastră? Intenţionezi să pleci? Acum eşti bine, rana e vindecată. Femeia vorbea cu teamă, nesiguranţa se citea în tremurul vocii ei.
-Dacă mă accepţi lângă tine, nu voi pleca niciodată, îmi eşti dragă, iar acasă nu am pe nimeni, familia a fost omorâtă în timpul bombardamentului. Nu am fost însurat şi nici copii nu am. Nu ştiu cum voi putea trăi aici, dar nici nu aş vrea să plec de lângă tine. Eşti prima femeie pe care o iubesc şi alături de care vreau să-mi trăiesc zilele. Bărbatul îi vorbea şi o mângâia cu palmele pe obraji. Răspunsul lui Iohann a determinat-o pe Irina să sară în braţele lui.
-Stai mă că mă dărâmi! Te voi ajuta noaptea cu treaba, iar după ce se va îndepărta frontul, vom vedea atunci. Nu uita fata mea că ruşii sunt pe aproape, iar locotenetul şi Vladimir încă îţi mai poartă sâmbetele. Se simţea grija în vocea lui Iohann.
-Să ştii, a început Irina să vorbească serios, că armele le-am ascuns în galerie. Sunt toate acolo, inclusiv pistolul tău. Să faci ce crezi cu ele! Eşti omul şi stăpânul meu de acum, tu să hotărăşti ce faci, am să-ţi arăt locul unde sunt puse. Irina vorbea într-una, nu se mai sătura să-i arate toată încrederea ei, îl privea direct în ochii lui mari şi limpezi, căuta un răspuns din adâncul luminii lor. Îl vedea ca pe un soare care lumina până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului ei. Se încălzea la razele lui, simţea sângele cum clocoteşte ca la şerpii întinşi cu burta la soare, îi era bine, simţea că pluteşte, fericirea o făcea să respire des, parcă nu-i mai ajungea aerul.
-Iubit-o, avem timp să-mi spui despre arme, acum vreau doar să mă bucur de tine, de dragostea ta şi de trupul tău.
  Timpul trecea monoton, ziua Iohann stătea ascuns, noaptea ieşea prin curte şi făcea treabă. Frontul se îndepărtase, în sat apăruseră comuniştii, ţăranii se mişcau, guvernul condus de Groza şi sprijinit de sovietici au înfăptuit reforma agrară prin deposedarea marilor moşieri de pământuri, până la limita de 50 de hectare de teren arabil şi a altor categorii de cetăţeni care intrau sub incidenţa unor legi (criminali de război, colaboratori cu Germania fascistă, etc.li se confiscaseră pământurile)
Într-una din zile a oprit la poarta lor un GAZ sovietic, din el a coborât un orăşean cu cravata la gât şi îmbrăcat cu costum din stofă gri şi cămaşă albă împreună cu un altul îmbrăcat cu un pulover cu guler lat  descheiat pe piept şi cu cămaşa albă cu gulerul răsfrânt peste pulover, cel îmbrăcat cu costum şi cravată avea pe cap o pălărie gri cu boruri mari din fetru, iar celălalt o şapcă cu cozoroc cusută în 5 colţuri. S-au apropiat de poartă, iar cel cu cravată a început să bată-n poartă. Zăvodul lătra şi sărea în lanţ mai să-l rupă, temători, străinii sau tras doi paşi înapoi. Din casă Irina a ieşit ştergându-şi pe şorţ mâinile ude de la vasele din bucătărie. Şi-a aranjat  în fugă basmaua, apoi cu paşi hotărâţi şi zâmbetul pe buze s-a apropiat de musafirii nepoftiţi.
-Bună ziua! Ce doriţi?
-Bună ziua! Casa este proprietatea dumneavoastră? Vorbise bărbatul îmbrăcat la costum cu cravată. Avea un glas neutru, rece, fără inflexiuni.
-De ce mă întrebaţi? Irinei i se strânsese inima, nimeni nu o întrebase până acum despre situaţia casei ei.
-Vrem să stabilim aici locuinţa noului paznic al pădurii. Dumitale îţi vom găsi altă casă în sat.
-Nu mă mut din casa mea, dacă vreţi, pot fi şi eu o pădureancă, aici trăiesc de ani de zile. E tot ce mi-a  rămas de la bărbatu-l meu. Irina şi-a şters o lacrimă cu colţul basmalei, apoi a rămas cu mâna la gură.
-Femeie, nu putem să te lăsăm pe tine ca să te lupţi cu braconierii şi hoţii de lemne. Avem nevoie de un bărbat, în plus trebuie să ştii să tragi cu arma.
-Ştiu să trag, într-un moment de eroism Irina a arătat prin mâini cum pune arma la ochi şi trage, de multe ori am tras cu arma soţului meu, femeia zâmbea, ar fi făcut orice pentru a nu fi nevoită să plece din casa ei. Cel mai mult se temea că îl va pierde pe Iohann.
-Te mai gândeşti, vom mai trece pe aici. E posibil să găseşti înţelegere.-Tovarăşul Ioachim, se adresă comunistul cu şapcă celuilalt care îi era superior pe linie politică, pare o femeie zdravănă şi sinceră, până la urmă partidul de astfel de cadre are nevoie, propuneţi-o şefilor, poate este acceptată. Mă angajez să mă ocup eu de pregătirea ei politică, cum te cheamă fetiţo?
-Irina tovarăşe! Femeia a răspuns, apoi a pus capul jos ruşinoasă sau cel puţin aşa voia să le arate că este.
-Tovarăşa Irina, eu sunt tovarăşul Ghervase, Vasile Ghervase, comunist din 1943, din ilegalitate, sunt trimis de partid, tovarăşul Ioachim, Silvestru Ioachim aici de faţă, poate să confirme acest lucru, să  aducem bunăstarea în casele oamenilor săraci. Când vorbea, lui Vasile îi luceau ochii, obrajii i se îmbujorau, glasul îi era sacadat şi emoţionat, trăia clipele când declama despre măreţele idealuri ale comuniştilor. Dumneavoastră sunteţi tânără, puternică şi puteţi deveni un cadru de nădejde al partidului nostru.
-Nu ştiu ce să spun, nu ştiu prea multe despre comunişti, dar dacă este aşa cum spuneţi, sunt gata să vă ajut, adică să pun umărul după puterile mele pentru a fi mai bine.
-Tovarăşa Irina, vocea lui Ioachim era gravă, plină de importanţă ca atunci când preotul vorbeşte despre minunile lui Iisus Hristos, cuvântul partidului trebuie să fie literă de Evanghelie pentru dumneavoastră, aşa cum este pentru noi toţi comuniştii. Cu ajutorul fraţilor sovietici vom reuşi să facem şi din ţara noastră un rai aşa cum este în URSS. Pentru aceasta nici un sacrificiu nu va fi prea mare. Dacă partidul vă cere să vă daţi viaţa, aşa să faceţi, pentru că prin aceasta vom asigura copiiilor tăi un trai mai bun şi o viaţă mai demnă. Silvestru luase o poziţie marţială, cu pieptul scos în afară, drept şi ţeapăn de parcă un morcov îşi găsise locul de iernat în partea lui dorsală.
-Ştiţi, eu nu am copii. Irina pusese botic, supărată că nu poate da totul partidului.
-Nu-i nimic, eşti femeie tânără, ai timp să faci! Ce părere ai tovarăşe Ghervase?
Vasile când a auzit întrebarea a pus capul jos se făcuse roşu ca racul la faţă. Privind timid pe sub sprâncene la Irina a răspuns cu jumătate de glas:
-Ştiu eu dacă mă vrea? Mie mi-ar plăcea, dar mai vorbim despre asta.
- Ce părere ai tovarăşa Irina?
Femeia pentru un moment s-a văzut pierdută, obrajii se făceau feţe-feţe, nu putea da un răspuns tranşant, trebuia să tragă de timp...




4 comentarii:

...Şi dă-i şi luptă...!

  Domnul Preşedinte, Iohannis, este un exemplu de luptător împotriva corupţiei, toată ziua se luptă, se luptă cu Toader când acesta îi pro...