Prizonierul VI

  Oamenii care treceau pe la poarta Irinei începuseră să se obişnuiască cu prezenţa neamţului Iohann, transformat în românul ardelean Ion. Era vrednic şi tăcut, nu se băga în vorbă, răspundea cuviincios dacă era întrebat, altfel îşi vedea de treaba lui. Pentru cei curioşi să ştie mai multe despre modul în care se înţelegeau Irina cu sluga sa, Ion amenajase într-o cameră, de lângă grajdul în care erau caii şi vaca cu viţelul, un pat din pari bătuţi în pământ peste care pusese nişte scânduri, iar direct pe scânduri paie din secară, iar peste paie un procov din cânepă ţesut în casă. Pentru învelit îi dăduse Irina o plapumă veche, moştenită de la soacra ei, pe care o îmbrăcase cu un petic de cearceaf cusut direct de faţa plăpumii.

  Acest dormitor improvizat era doar pentru curioşii străini care voiau să ştie unde doarme Ion.

Toamna era pe sfârşite, iarna bătea curajos la poarta vremii, vântul se schimbase, Crivăţul era din ce în ce mai prezent, rarii fulgi de zăpada firavi şi jigăriţi îşi făceau apariţia, erau semne clare că în curând ninsoarea va albii totul, iar drumurile se vor troieni.

  Pe o astfel de zi, măturată de Crivăţ cu o lapoviţă care tăia obrazul cu sfichiuirile ei, Băbuică, şeful postului de jandarmi, a primit ordin să se deplaseze la locuinţa Irinei pentru a-l ancheta pe Ion. Îmbrăcat cu mantaua militară cu gulerul ridicat, privea cu disperare de pe capra şaretei distanţa care îl mai despărţea de casa femeii. Îi era aşa de frig încât, avea senzaţia că se depărtează de destinaţie, în loc să se apropie. Hainele îi deveniseră grele, iar obrajii îi îngheţaseră, mergea cu vântul în faţă, avea senzaţia că fiecare pală de vânt muşca din carnea lui.

Într-un târziu a ajuns, câinele începuse să-l latre de până să ocolească limba de pădure. Lătratul câinelui a fost un semnal pentru Ion şi Irina, cineva se apropia de casa lor. Ion a ieşit şi a început să taie lemne sub un şopron unde era apărat de vânt şi ploaie, doar Irina rămăsese în casă trebăluind pe lângă soba încinsă pe care fierbea mâncarea în două oale din pământ puse pe vatră în dogoarea focului.

Lătratul căinelui s-a accentuat când Băbuică a ajuns la poartă. Ion de sub şopron a auzit când s-a oprit şareta la poarta lor, a scos capul din adăpostul şopronului şi a privit spre poartă. Nu se vedea nimeni, doar hămăitul câinelui spunea să meargă să vadă cine a oprit la poarta lor.

Când l-a văzut pe Băbuică, l-a salutat respectuos şi l-a întrebat cu cine are treabă.

-Cu tine Ioane vreau să vorbesc, deschide-mi poarta!

-Imediat don şef! Poftiţi! Să mergem la mine în cămăruţă, nu am foc făcut, dar e mai cald decât afară.

-Să mergem Ioane, aşa te cheamă, nu? Lui Babuică nu-i surâdea ideea să meargă la Ion, spera să fie primit de Irina la căldură şi omenit cum se cuvine unui şef de post de jandarmi, Băbuică se considera un fel de Dumnezeu al satului. Pe de altă parte era curios să vadă unde doarme Ion, lumea în sat bârfea că ar fi dormit cu Irina în pat.

-Nu ştiu don şef care îmi este numele, aşa mi-a zis stăpâna. Ion îşi juca bine rolul de om amnezic. Barba crescută în neorânduială, sălbatic, îl făcea să pară tâmp şi dus cu pluta.

-Ce îţi aminteşti? Spune-mi orice, cât de puţin, să putem face legătura, poate ai familie undeva cu copilaşi care te aşteaptă. Nu se poate să nu ai rădăcini. Jandarmul încerca să fie prietenos pentru a-l face pe Ion să aibă încredere în el.

-Nu îmi amintesc nimic, m-am trezit într-o pădure, mă durea îngrozitor capul. Am rătăcit zile întregi prin acel

 codru, nu reuşeam să ies din ea. De multe ori a răsărit soarele până ce am văzut o margină a păduri, am mers spre acel luminiş şi nu după mult timp am ajuns într-un sat. Oamenii fugeau, iar copiii se amuzau aruncând cu pietre în mine când mă vedeau, am încercat să mă apăr, dar furia lor a fost mai mare. Nu ştiu cum se numea satul, am căutat de muncă, nu am găsit, doar o văduvă de război bătrână mi-a întins o bucăţică de mămăligă rece şi o ceapă roşie, am mâncat cu poftă, nu mai mâncasem de multe zile. Bătut şi izgonit din sat de răutăţile oamenilor sau pentru că se apărau de veneticii care puteau fi periculoşi, am pornit iar la drum. Nu ştiu unde am ajuns, cum se numea localitatea, dar lucrurile s-au petrecut la fel. Câte o femeie cu frica lui Dumnezeu îmi întindea un blid cu mâncare, nimeni nu îmi oferea de lucru. Într-un alt sat şeful de post m-a bătut şi m-a băgat la beci, apoi dimineaţa mi-a dat un şut în fund şi m-a izgonit de acolo. Cam asta este tot ce ştiu.

-Cum se numeau satele prin care ai trecut? Băbuică era aproape convins de povestea lui Ion, mai ales că tot timpul ochii i-au jucat în lacrimi.

-Nu ştiu, nu ştiu carte, iar oamenii nu vorbeau cu mine. Ion spusese de multe ori povestea în faţa Irinei, aceasta îl corecta de fiecare dată când nu povestea credibil.

-Ioane, aş vrea să te ajut, da aici nu faci focul? Băbuică a schimbat dintr-o dată discuţia, voia să-l surprindă pe Ion.

-Ba da, fac seara o bâjă de foc, a fost şi aseară făcut, dar godinul ăsta din fier se răceşte repede, păcatele mele ziua muncesc afară, nu stau în casă să ard lemne de pomană. Doamna trebuie să fie mulţumită de mine, mă hrăneşte, priviţi şi dumneavoastră mi-a dat chiar haine şi căciula asta, Ion a arătat nişte haine împăturite  aşezate frumos pe o ladă care se găsea la capul patului,  păi nu trebuie să le plătesc? Cine îţi dă ceva degeaba? Şi apoi, eu nu sunt cerşetor. Ion făcuse o mutră de om sincer care cere înţelegere, îşi juca bine rolul.

Băbuică tocmai pentru că nu era destupat la minte, era periculos, în anii de când era jandarm învăţase să nu creadă pe nimeni, să fie tot timpul bănuitor. Nici pe Ion nu-l credea, şi l-ar fi dorit la el la post să poată sta de vorbă cu el după ce i-ar fi aplicat vreo trei zgârbace la tălpi. Era gelos pe Ion, deşi era nebărbierit şi aparent neîngrijit, arăta a fi un om frumos, bine clădit, înalt, suplu, cu părul blond şi ochii albaştri care aveau scânteieri în ei. E drept că era îmbrăcat cu haine rupte şi ponosite, în sinea lui, Băbuică, spera ca Irina să fie a lui într-o zi, acum apăruse acest om de nicăieri care părea să-i încurce socotelile.

-Bine Ioane, cam atât pentru azi, voi mai trece pe aici să stăm de vorbă, acum hai în casă să salut şi eu gazda.

-Mergeţi dumneavoastră, eu intru doar când mă cheamă Doamna. Până acum nu a făcut-o, dar aşa mi-a spus:”Ioane, tu nu ai voie în casă! Intri doar dacă te chem eu să repari ceva”. Ce să fac, până acum nu s-a stricat nimic.

Băbuică a rămas surprins de răspunsul dat pe şleau de bărbat, se aştepta să cadă în capcană.

A bătut la uşă, Irina i-a deschis veselă:

-A, don şef, dumneavoastră eraţi? Am auzit câinele lătrând, dar nu am dat importanţă, aţi vorbit cu sluga mea? Irinei îi tremura uşor vocea, îi era teamă pentru Ion.

-Da, am discutat cu el, interesant om. Mi-a spus franc, că îl mai chemi câteodată în casă când patul este prea rece. Nu l-am condamnat, nu te condamn nici pe tine, sunteţi doi tineri în pustietatea asta, e normal să vă protejaţi unul pe celălalt. Băbuică surâdea în sinea lui, spera să o prindă pe Irina.

-Nu cred că a spus aşa minciună, iar dacă a făcut-o, acum îi pun boarfele în braţe şi îl dau pe poartă afară. Mie nu-mi trebuie asemenea oameni în curte. Don şef, sunt funcţionar silvic al statului, am un statut, nu pot să mă tăvălesc cu primul cerşetor care apare la poarta mea. Dacă mi s-ar fi făcut de om, căutam pe altcineva care era apropiat de mine ca poziţie socială, bunăoară pe dumneavoastră, ce dacă aveţi nevastă, ne iubeam o dată şi gata, dacă ne-ar fi plăcut ne mai întâlneam o dată sau de câte ori inima ne făcea brânci unuia spre celălalt. Ştiu că ajungeţi la o lună o dată acasă unde aveţi familia şi sunteţi dornic de femeie, însă vedeţi dumneavoastră don şef, mie nu-mi trebuie bărbat, m-am obişnuit aşa. Sunt văduvă de 4 ani, de atunci îmi încălzesc singură patul. Recunosc că, atunci când omul mi-a plecat la război, îmi doream să am pe cineva lângă mine. Au fost nopţi când îmi venea să mă urc pe pereţi din cauza dorinţei, a necesităţii de a fi mângâiată, sărută şi ocrotită. Încet, încet, dorinţa a murit, eu m-am închis în sinea mea, iar apropierea de bărbaţi nu mă mai face să tresar. A murit femeia din mine. Asta sunt don şef, Ion e slugă, iar sluga doarme în grajd nu în pat cu mine. Haideţi afară că vreau să spună în faţa mea ce v-a declarat dumneavoastră!

-Stai femeie nu te repezii, poate a vrut să se laude, lasă-l păcatelor de om, unde să-l trimiţi acum iarna? La primăvară dacă te mai supără, arde-l! Te rog eu, lasă-l! De fapt Băbuică era mai mult decât mulţumit de ceea ce aflase de la Irina. Pe de o parte îi spuse că ar vrea să se culce cu el, iar pe de alta voia să mai vadă. A dracului femeie! îşi spuse jandarmul în gândul lui.

-Ne-am luat cu vorba, scoateţi-vă mantaua că este udă, să o punem oleacă pe sobă, în timp ce se usucă, să vă dau să beţi oarece. Irina a luat paltonul militar din mâna lui Băbuică, l-a pus pe sobă, a deschis uşa şi l-a strigat pe Ion.

-Da coniţă! Ion a apărut ca din pământ, gata să îndeplinească porunca.

-Ioane, ia un şomoiog de paie şi mergi la poartă să freci spinarea calului să nu răcească, apoi să pui o pătură, de la caii noştri, pe el. Poţi să faci şi la tine focul, că s-a lăsat frig al dracului.

-Aşa, am rezolvat şi cu calul, acum să vă torn o pălincuţă, vreţi să vă aduc şi o ceapă cu puţină slană?

- Dacă vrei tu femeie, tare am flămânzit din cauza frigului de afară. Băbuică era fericit, de câte ori Irina trecea pe lângă el, în zorul ei de a pune de toate pe un scaun, fără spătar, transformat ad hoc în măsuţă, de fiecare dată atingea ca din greşeală piciorul lui. Începuse să se încingă, broboane mari de sudoare îi apăruseră pe frunte, femeia îl incita.

După al treilea păhăruţ de pălincă din aceea de trosneau urechile, obrajii i se înroşiseră, ochii o urmăreau, cu pofte senzuale, libidinoase, pe Irina cum se fâţâia prin casă aranjând una alta sau servindu-l pe el.

-Stai aici lângă mine femeie şi lasă-mă să mă bucur de prezenţa ta, că tare dragă îmi eşti. Când te văd sângele îmi năvăleşte în faţă, inima prinde să bată cu viteză, respiraţia este mai iute, de parcă am urcat un deal. Tu eşti frumoasă, eu sunt dornic să te strâng în braţe, mă lasă muiere să pun mâna pe ţâţele tale ce se văd tari prin capotul  subţire. Bărbatul gâfâia de parcă era un mărfar care urca un munte cu zeci de vagoane după el, Irina reuşise ce îşi propusese, să-l facă să o dorească.

-Stau, dă-mi te rog palma, vreau să mă uit puţin la ea.

-Ştii să ghiceşti? Băbuică întrebase cu glas moale în timp ce îi întindea palma.

Femeia a prins mâna bărbatului cu multă grijă, a atins-o cum ai atinge o petală de floare, a simţit cum instinctiv a vrut să o retragă, atingerea femeii fusese ca un curent electric. Palma bărbatului se odihnea  în palma stângă a femeii, în timp ce cu palma dreapta îi mângâia  palma lui de parcă ar fi vrut să-i netezească liniile adânci săpate de natură.

-Ai o linie a vieţii lungă şi neîntreruptă, asta înseamnă că vei trăi mult, uite, o vezi?  Asta este, Irina cu ochii în palma lui îi arăta cu un deget una din liniile destul de pronunţate ale mâinii.

Băbuică a dat din cap că da, deşi el nu se uita unde îi arătase femeia, era cu nasul băgat în părul Irinei care mirosea a iasomie şi flori de câmp, era îmbătat de mireasma părului, deja îşi închipuia mirosul trupului ei de femeie tânără.

-Don şef, dacă vrei să mai rămâi să îţi usuci hainele, rămâi, eu îmi iau arma şi calul şi plec să dau o roată prin pădure.

-Ai vreun pont de la Ţafardel? Băbuică era supărat că Irina îl trimitea la plimbare, el deja se văzuse înnoptând în casa ei.

-Nu, dar serviciul e serviciu. Trebuie să dau o roată. Femeia a deschis uşa şi din prag la strigat pe Ion:

-Pune şaua pe cal, dar întâi să pui o pătură pe el. A închis uşa şi a început să se îmbrace pentru pădure, jandarmul cu capul în jos, dezumflat de toate visele, se îmbrăca şi el.

-Mai pot să trec pe aici? Băbuică nu înţelegea ce se întâmplă, expedierea lui, când el deja se vedea în pat cu ea, îl năucise.

-Sigur că da, oricând sunteţi binevenit. Sunteţi o prezenţă drăguţă şi agreabilă. Irina ar fi spus orice, doar să îl vadă plecat. Au ieşit împreună afară din casă, Crivăţul, care încă nu obosise, i-a salutat cu o pală de vânt rece ca ghiaţa, au tresărit amândoi, s-au scuturat, apoi curajoşi au pornit prin lapoviţa care nu contenise să cadă. Irina a încălecat pe cal cu arma-n bandulieră, iar Băbuică s-a urcat în şaretă, au mers împreună o bucată de drum fără să-şi spună ceva, într-un târziu Irina a tras de frâul calului, apoi a luat-o în dreapta spre pădure nu înainte de a îi arunca jandarmului peste umăr:

-Să ne întâlnim sănătoşi! Nu a aşteptat răspunsul şi a dat pinteni calului care a pornit în galop.

Aproape pe înserat când lumina de peste zi obosită căuta un loc de odihnă, Irina a ajuns acasă. A băgat calul în grajd, a dat şaua jos de pe el, l-a frecat pe spate cu o ţesală să-i şteargă apa de la ploaie, apoi a mers în camera de lângă grajd unde Ion stătea în timpul zilei. A deschis uşa binişor, bărbatul dormea cu faţa în sus şi mâinile împreunate pe piept, avea un somn liniştit, colţurile buzelor se ridicau la fiecare expiraţie, din gât se auzea un şuierat uşor. Irina s-a apropiat de el, l-a mângâiat  pe frunte, apoi l-a sărut pe buzele roşi şi voluptoase. L-a atingerea femeii bărbatul a tresărit, mâna rece de pe fruntea lui i-a dat un fior plăcut.

-Ai venit iubita? Vino aici lângă mine să te încălzesc, eşti îngheţată, de dimineaţă mi-ai spus că nu mergi astăzi în pădure, de ce ai plecat, nu ai văzut ce timp urât este? Ion era îngrijorat, în timp ce vorbea o mângâia pe tot corpul, ar fi vrut să-i dea toată căldura lui.

-A trebuit să plec, altfel nu mai scăpam de Băbuică, ar fi rămas aici peste noapte, trebuia să fac ceva, nici pe el nu voiam să-l jignesc, avem nevoie de dobitoc până rezolvăm problema ta, apoi îi dau papucii, până atunci îl ţin în şah. Să nu te superi, fii sigur că nu îi voi ceda! Hai în casă, să dai drumul la câine, să stăm liniştiţi.

Iarna a trecut în linişte, jandarmul a mai trecut de două ori pe la Irina, într-una dintre vizite i-a luat o declaraţie, de fapt a scris-o Irina Ia dictarea lui Ion, el a pus degetul în loc de semnătură. De câte ori a venit Băbuică la Irina, a încercat să prindă un fir care să ducă la legătura dintre Ion şi stăpâna lui. Nu a fost chip, pe argat l-a găsit de fiecare dată ori făcând treabă sub polatră ori stând în camera lui de lângă grajd.

Zăpada începuse să se topească, pe după copacii pădurii timidă primăvara privea spre casa Irinei, de la streaşină ţurţuri lungi ca nişte săgeţi lăsau să picure apa. Era un soare blând, un vânt călduţ adia, pe lângă gard se vedea colţul verde al pirului, câţiva paşii mai departe un pâlc de ghiocei de pădure râdeau la razele soarelui. Păsările cântau triluri vesele, viţelul fătat din iarnă zburda liber prin grădină, găinile cotcodăceau, cocoşii pintenaţi se plimbau mândrii printre consoartele lor, din când în când se atacau ca nişte soţi geloşi, deşi erau trei şi 20 de găini tot se băteau, din egoism, unul voia totul, voia să fie dictatorul, şeful incontestabil.

Într-o asemenea zi caldă de început de primăvară la poarta Irinei a oprit un IMS al armatei sovietice. De la volan a coborât traslatorul, iar din dreapta vechea noastră cunoştinţă locotenetul rus, acum ajuns căpitan. Erau chemaţi la Statul Major al armatei sovietice staţionate pe teritoriul României, veneau din Ungaria. În drum şi-au amintit de frumoasa Irina şi de umilinţa pe care o suferiseră în curtea ei. Acum voiau să-i plătească cu vârf şi îndesat, doar erau o armată de ocupaţie. Înainte de a bate în poartă, au mai tras câte o duşcă zdravănă din sticla cu vodcă în care mai erau cam două degete de matrafox. Curajoşi au bătut în poartă, câinele a început să latre şi mai tare. Ion s-a uitat ferit să vadă cine este la poartă, când a văzut boneta de ostaş rus, din instinct s-a tras înapoi. Din casă ştergându-şi mâinile pe şorţ a ieşit Irina, înaltă, trupeşă, fără a fi grasă, cu sânii frumoşi, buze cărnoase, rumenă-n obraji, radiind sănătate, s-a îndreptat hotărâtă spre poartă, a deschis portiţa şi s-a tras doi paşi în spate când a văzut cine sunt oaspeţii.

-Bună frumoaso! Nu credeai că ai să ne mai vezi, nu-i aşa? Ei bine, m-am rugat la Dumnezeu să nu murim pe front, aveam o poliţă să-ţi plătesc, după cum vezi, m-am grăbit să vin. Era păcat să mai aştepţi. Vladimir, cu ochii tulburi de băutură, încerca să forţeze portiţa pentru a intra în curte.

  De sub polatră, Ion urmărea cu sufletul la gură tot ce se întâmpa...

Va urma!