miercuri, 27 decembrie 2017

Prizonierul IX

  Şcoala de pădurari a terminat-o spre sfârşitul lunii martie. I-a fost greu lui Nicolae Deiu să se prefacă a fi neştiutor de carte, însă trebuia să joace rolul amnezicului şi îl jucase bine. Examenul îl trecuse cu calificativ bun, ştia că  va fi supus supravegherii, că încă nu se avea încredere în el, era hotărât să servească pe cei care erau la putere, nu avea ambiţii mari, doar să fie lăsat în pace să o iubească pe Irina. Nu dorea altceva nimic, pentru asta era gata să îndeplinească orice misiune ar primi din partea comuniştilor. Avusese cu două zile în urmă o discuţie cu Oblegovici şi cu un alt civil care nu a fost prea darnic în aş arăta faţa, aceştia îi spuseseră în cuvinte meşteşugite că ar fi bine să informeze organele dacă observă în pădure activitate ostilă politicii partidului. El s-a angajat ferm că va raporta orice i se va părea suspect. Angajamentul i-a fost luat şi în scris, nu numai verbal. Nicolae simţise că civilul era de la Siguranţă, îşi juca cartea cu curaj, voia să câştige, nu-i păsa prea mult de partizani şi duşmanii poporului, pentru el conta doar iubirea Irinei. În ziua în care primise documentele şi numirea în funcţia de pădurar, venise să-l felicite însăşi secretarul de partid Oblegovici, acesta l-a recomandat lui Ioachim Silvestru instructorul de partid de la Judeţ care  avea în subordine şi satul Galbenu:
-Te rog să-i urmăreşti activitatea, cred că va fi un cadru de nădejde, Silvestrule, să-l recomanzi instructorului comunal să-l sprijine cu tot ce are nevoie. Va avea o misiune specială, sper să o ducă cu brio la capăt.
-Nicolae, ce mai face femeia ta? Oblegovici şi-a luat o mutră de om cumsecade care se interesa de binele poporului.
-Este bine, dar nu este femeia mea, ea m-a primit şi m-a îmbucăturit când toţi mă alungau, pentru masă şi casă am ajutat-o la treburile din gospodărie. Acum, drept mulţumire i-am luat serviciul. Nu s-a supărat pe mine, a înţeles că astea sunt sarcinile de partid. Este o înfocată susţinătoare a idealurilor comuniste. Şi pe mine m-a îndoctrinat, mi-a spus aşa, cum vă spun :”Nicolae, dacă este sarcină de partid, trebuie să o respectăm şi să o ducem la îndeplinire chiar cu preţul vieţii noastre”.
-Omule, pune mâna pe ea fiindcă este o femeie şi jumătate, nu o scăpa mă! Greu vei mai găsi alta ca ea!
-Eu aş lua-o şi acum tovarăşe secretar, dar ştiu eu dacă mă vrea? Dacă ziceţi dumneavoastră, am să prind curaj. Vă mulţumesc tovarăşe secretar!
A plecat pe jos din oraş spre Galbenu, pe drum l-a prins din urmă o căruţă trasă de doi cai cu zurgălăi la căpestre. În căruţă se aflau cinci flăcăi, toţi se ţinuau de gât şi cântau în legea lor cântece de dor şi cătănie, erau băuţi, în codirlă stătea pe nişte fân un bărbat slăbuţ şi cam zdrenţăros îmbrăcat, părea tatăl unuia dintre băieţi, bietul om nu scotea nicio vorbă, se vede treaba că fusese certat zdravăn de unul dintre băieţi.
-Urcă bade că te-om duce noi acasă! Cel care vorbise părea a fi înalt, mlădios ca o salcie, cu o mustaţă abia mijită.
-Ziua bună băieţi! De unde veniţi cu zurgălăii la cai şi voi parcă aţi fi puţin cu chef, ca să nu zic că sunteţi afumaţi bine?
-Bade, am intrat în rândul bărbaţilor, am fost la recutare, de acum încolo aşteptăm ordinul să plecăm la oaste. Vorbise unul îndesat şi grăsuţ, fără gât, cu capul lipit direct de trunchi, era ca un sac plin şi legat la gură.
-Bravo băieţi, dar nu vă bucuraţi prea tare, copilăria rămâne partea cea mai frumoasă.
-M-am săturat bade să mi se zică : „băi ţâcă”, vreau să ajung mai repede bărbat. Obrajii rotunzi şi bucălaţi  se făcuseră stacojii din cauza băuturii şi a revoltei juvenile.
-Tinere, toată viaţa vei fi un „ţâcă” pentru ceilalţi mai în vârstă decât tine, nu te grăbi să te maturizezi, aţi mai băut până azi? Nicolae se bucura când îi vedea plini de viaţă, alcoolul le dezlegase limbile.
-Nu, dar de acuma gata, voi bea cot la cot cu tata, nu-i aşa mă, se întoarse tânărul cu faţa spre omul din codirlă, neprimind nici un răspuns a continuat, doar am recutat, am devenit bărbat, aşa mi-au zis ăia de la Comisariat.
-Mâine veţi suferi, aveţi să boliţi, sunteţi neobişnuiţi cu alcoolul. Nu prin asta vă veţi câştiga respectul, ci prin faptele voastre. Aţi văzut voi că-i respectă cineva pe beţivi? Nu copii, munciţi cinstit, respectaţi pe toată lumea  pentru ca voi la rândul vostru, să fiţi respectaţi. Uite că am ajuns, eu cobor aici, o iau pe scurtătură spre casă.
-Matale eşti noul pădurar? Am auzit că eşti omu’ dracu.
-Cine ţi-a spus roşcovane? Nu sunt, însă, nu trebuie să uite nimeni, căci îmi fac serviciul conştiincios. Nicolae îi privea ca pe fraţii lui mai mici, cu drag, dar şi cu respect. Vă mulţumesc! Să ne întâlnim sănătoşi! Căruţa a pornit năvalnică la drum în trapul cailor, zornăitul clopoţeilor şi chiuiturile flăcăilor beţi şi făloşi că au intrat în rândul bărbaţilor.
Cu puşca în spate şi traista peste umăr, fostul sergent din armata nazistă, devenit român datorită iubirii, a luat-o voiniceşte spre dealul înalt şi puţin abrupt din faţă, hotărât să-l urce, pentru a ajunge cat mai repede acasa, acum casa Irinei era şi casa lui, era acasă la ei.
Femeia îl aştepta în portiţă, nu ştia când va veni, aşa îl aşteptase în fiecare seară, acum se bucura văzându-l că se apropie de casă. A vrut să alerge înaintea lui, a făcut doi paşi din poartă, apoi s-a oprit, de după limba de pădure îşi făcuse apariţia şareta lui Băbuică: „ce dracu o mai fi vrând şi ăsta?” îşi zise femeia în gândul ei. S-a retras în curte şi a început să-şi facă de lucru pe la păsări  când şareta a oprit în faţa curţii.
  Jandarmul a sărit voiniceşte din cabrioletă, a legat hăţurile calului de stâlpul porţii, apoi a intrat în ogradă . Femeia îl urmărea cu coada ochiului, voia să vadă ce are de gând să facă, când a văzut că şeful de post s-a oprit la distanţă de ea, s-a întors şi l-a privit întrebătoare.
-Bună ziua Irina! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut din toamnă de la povestea cu ruşii. Ion unde este?
-Acum  se numeşte Nicolae, e plecat la judeţ să primească numirea ca pădurar, trebuie să sosească. Aveţi treabă cu el?
-Da, am primit ordin telefonic să plec cu jandarmii în misiunea de pieptănarea zonei de pădure „Urlătoarea”, ştii partea aia cu văi şi râpe multe. S-a semnalat în zonă activitate ostilă. Să-i dai şi lui un cal. Tot în şopron doarme?
-Dar unde păcatele mele, după ce că mi-a luat slujba, trebuia să-l mai primesc şi în casă? Irina zâmbea în sinea ei. Soţia dumneavoastră ce mai face, am auzit că a fost bolnăvioară? Nu auzise nimic, dar era imposibil ca într-o iarnă aşa de grea, cum fusese asta care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit, ca vreun om să scape fără un guturai zdravăn, din cela care te ţintuieşte la pat.
-A fost răcită rău, tuşeşte de crezi că i se rupe baierile inimii, i-a dat moaşa să ia nişte nasturi albaştri, poate-i trece. Nu mă inviţi în casă până vine Nicolae?
-Ba da don şef, cum să nu. Poftiţi, intraţi, faceţi-vă comod, vin îndată! Irina a fugit repede la poartă, s-a uitat înaintea lui Nicolae. Era aproape de casă. Liniştită a intrat în odaie, s-a uitat în sobă, focul murise, a luat un lemn, l-a pus pe jar, apoi a luat din dulăpior trei păhărele, le-a umplut cu pălincă şi l-a îmbiat pe jandarm să bea.
-Văd că ai pus trei, îl chemi şi pe Nicolae în casă? Băbuică părea surprins, simţea că între pădurar şi Irina s-a produs o apropiere, îl rodea pe interior viermele geloziei. Simţea zbuciumul sufletului şi bătăile inimii.
S-a auzit o bătaie în uşă, din casă femeia a strigat:
-Intră Nicolae, e don şef aici, vrea să vorbească oarece cu tine.
Nicolae a intrat a salutat cu respect pe Băbuică, apoi s-a aşezat pe scaunul dat de Irina.
-Ia-i fraierit Nicolae, până la urmă ţi-au dat acte şi chiar serviciu. Bravo mă! Trebuia să facă ceva cu tine şi un animal are un nume, darămite un brad de om ca tine. Noroc! continuă vorba jandarmul ridicând paharul cu pălincă şi închinând în sănătatea celor din casă.
-Să trăiţi don şef! Ce aveţi să-mi spuneţi? Eu de mâine dimineaţă încep serviciul, merg cu doamna să-mi arate rostul pădurii şi cum s-ar zice, să intru în pâine. Nicolae era vesel, bucuros că după ani de chin şi zbucium sufletesc, acum era din nou un om printre oameni, nu în Nemţia lui, ci în România unde a găsit femeie cu inimă şi suflet pentru el.
-Mâine, avem o acţiune de căutare în pădure, nişte bandiţi care nu vor să recunoască legitimitatea guvernului şi rezultatul alegerilor. Au fost alegeri corecte, s-au numărat voturile, cel mai bun a câştigat, ţărăniştii susţin că au fost furaţi, cine să-i fure când noi am păzit secţiile de votare? Îl mai şi întrebam pe câte unu :”tu cu cine ai votat mă?” „cu liberalii, să trăiţi!”. Nu ziceam nimic, dar când pleca trăgeam o dungă cu creta pe el şi băieţii, angajaţi special, când vedeau creta îl aranjau de nu se mai scula trei zile din pat. Păi vestea s-a dus repede, era simplu, liberalii o dungă, ţărăniştii două, cum ieşeau, cum erau umflaţi, pe seară toţi au votat cu comuniştii. Făcusem şi nişte găurele în cabină să vedem ce şi cum, aşa că votul a fost corect. Comuniştii au câştigat pe merit, ăştia nu au băut sângele clasei muncitoare şi a ţărănimii cum a făcut burghezo-moşierimea, nu i-ar mai răbda pământul! Să vă spun o întâmplare: lucram în oraş, eram mai tânăr, primisem ordin să păzesc un tren împreună cu grupa din care făceam parte. La un moment dat, am văzut un om fugind şi poliţia după el, când a ajuns în dreptul meu i-am pus piedică, omul a căzut cu faţa în piatra spartă dintre linii, obrajii i se făcuseră franjuri, sângele curgea şiroi, au venit poliţiştii, l-au luat şi l-au dus în şuturi şi pumni până la dubă. Cel mai rău l-a lovit o matahală de poliţist gras, probabil îi luase suflul cât alergase, acum se răzbuna. Credeţi că am făcut bine? Nu, m-am căit pentru fapta mea, m-ai ales când urmăritul s-a ridicat de jos baltă de sânge, mă privea cu nişte ochi căprui şi blânzi ca ai unui ied când îl tai, nu mă ura, înţelesese că îmi făcusem meseria. Aşa erau comuniştii, nu urau, primeau pedeapsa cu fruntea sus şi cântecul pe buze, păreau mici Iisuşi, m-am bucurat când au ajuns la putere. E drept că m-ai lovesc şi poliţiştii de azi, însă o fac cu anumită bunătate şi înţelegere, vor să ajute pe cel bătut, îi vor binele împotriva voinţei lui. Te-au bătut şi pe tine Ioane până când ai ajuns să te cheme Nicolae, recunoaşte că a dat cu milă, pune suflet Nicoriţă când loveşte pe cineva, vrea doar să-i provoace durere, nu să-l omoare. Aşa a fost şi cu tine, te-au bătut ce te-au bătut, apoi pe unde se rupsese pielea te-au cusut, te-au pansat, acum eşti vindecat, cu acte-n buzunar şi slujbă la stat. Vedeţi voi cât de bine este acum? Şi nenorociţii ăştia s-au răzvrătit, se pare că s-au ascuns pe „Urlătoarea”, mergem să ne convingem şi dacă vom da de ei, va fi prăpăd. Băbuică încerca să pară viteaz, îl dădea însă de gol glasul care îi tremura, nu era obişnuit cu acţiunile în forţă, mai ales când oamenii sunt înarmaţi şi încolţiţi, atunci sunt disperaţi.
-Am înţeles, mâine de dimineaţă pornim la drum, mergem călare? Nicolae ştia regulile războiului de gherilă, de multe ori luptase în campania din URSS împotriva partizanilor, ştia cât sunt de periculoşi.
Au discutat până pe seară, într-un târziu Băbuică a plecat, dacă a văzut că Nicolae nu se retrage la el în şopron. Foc avea în inimă, era foc de gelozie care se stinge doar cu sânge, l-ar fi omorât pe Ion devenit peste noapte Nicolae. A plecat cu speranţa că între Irina şi omul din curtea ei încă nu este nimic, mai ales că Nicolae, după ce el a plecat spre poartă, a salutat cu: „noapte bună doamnă!”
-Imi este frică dragul meu, i-a spus Irina iubitului după plecarea jandarmului, mâine ai grijă ce faci, nu face acte de eroism. Femeia îl înlănţuise cu braţele  în jurul gâtului şi plângea încetişor.
-Misiunea va fi periculoasă, eu ştiu să-i conduc, va trebui să stau în banca mea. Băbuică nu mă iubeşte prea tare, este gelos pe mine din cauza ta, te doreşte să-i fi amantă, voi sta cu ochii mai mult pe el decât pe partizani. Mâine seară când vom reveni din misiune, sper să ne ajute Dumnezeu să ne întoarcem cu bine, să-mi spui de faţă cu jandarmii să rămân în casă, vei pregăti odaia de „dincolo” pentru mine. La întrebarea curioasă a lui Băbuică :”de ce faci asta?”, să-i spui că acum am alt statut social şi nu se merită să mai dorm în şopron la un loc cu animalele. O să înghită noua situaţie, mai ales că vor mai fi şi alţi jandarmi de faţă. Iubita mea, hai să mâncăm, apoi să mergem la odihnă căci mâine va fi o zi infernală. Tu ce crezi, sunt vinovaţi acei oameni care s-au ascuns în pădure ca lotrii? Nicolae chiar nu înţelegea bine despre ce este vorba, cum Irina era destupată la minte spera să găsească un răspuns.
-Am înţeles şi eu de la alţii, care vorbesc pe la colţuri, că se organizează adevărate tabere militare unde tineri şi bătrâni se antrenează de zor. Se aşteaptă o invazie anglo-americană în România pentru alungarea comuniştilor, când vor veni americanii, vor ieşi şi ei din ascunzători şi vor lupta alături de armatele lor. Eu una nu cred că vor veni, însă oamenii din pădure sunt convinşi că vom fi salvaţi de comunism de către armatele Unchiului Sam, parcă aşa le spune?
-Nici eu nu cred că SUA vor trimite vreun soldat în România. Asta, prinţesa mea, ar însemna un nou război ori  lumea abia a răsuflat uşurată  fiindcă s-a terminat ăsta. În plus noi nu prezentăm un interes aşa de mare încât să se declanşeze un nou conflict militar. Toate sunt poveşti, nu ştiu cine le alimentează, poate fi chiar propaganda rusă pentru a găsi motive să elimine şefii partidelor rivale Partidului Comunist, pentru că ar pactiza cu imperialiştii. URSS nu se bagă în politica americană, nici americanii nu vor sufla în ciorba ruşilor. Uite cum au împărţit Germania, frăţeşte, crezi că vor cere americanii încă o stradă în plus din Berlinul ruşilor? Nici vorbă. Şi atunci de ce ar veni tocmai aici? Să nu uităm că regele nostru, Dumnezeu să-i dea viaţă lungă, a pactizat cu ruşii, de fapt noi am capitulat în faţa ruşilor, iar drept plată Stalin l-a decorat pe Mihai cu o mare medalie de război. Ţările pe unde au trecut ruşii sunt ale lor, nimeni nu mai smulge prada din ghearele vulturului. Suntem prada lor, îi vom suporta aici cât vor dori să rămână. Şi dacă ei au zis:” comunism”, comunism va fi. Eu cred că între oamenii din pădure sunt mulţi legionari unii poate certaţi cu legea, probabil că sunt şi oameni cu cuget curat, cu speranţă-n suflet, cu dorinţa de a se schimba lucrurile. Eu nu cred că vor reuşi, ruşii sunt ca un tăvălug, vor lua tot ce le iese în cale şi vor duce la ei acasă ca pradă de război, sau despăgubiri cum le zic ei. În sfârşit, e drumul lor, regret că se încrucişează cu al meu. Bieţii oameni au căzut într-o mare cursă, vor sfârşi tragic. Voi încerca să nu omor nici unul, dar va trebui să mă apăr. Întâi viaţa mea, apoi a lor. Vino să te pup, vreau să te iubesc, să te simt, să-ţi miros trupul de femeie tânără şi îndrăgostită, să mă topesc în braţele tale.
Dimineaţa devreme Irina trebăluia prin casă, pusese pentru Nicolae într-un ştergar, din pânză subţire albă cu chenar roşu pe margini, slană, brânză şi ceapă, toate tăiate mărunt să mănânce din fugă, merindele frumos împachetate le pusese într-o straiţă cu baieră lungă să poată fi pusă în diagonală pe umăr, o sticluţă mică  cu pălincă o aşezase printre celelate alimente să fie protejată, să nu se spargă. În buzunarul de la piept al hainei groase din postav, a pus tabachera lui din metal alb, mai avea câteva ţigări. Fuma rar Nicolae, dar acolo în pădure poate va simţi nevoia.
-Bună dimineaţa! Te-ai trezit de mult femeie? De ce nu ai mai dormit? Nicolae a pupat-o pe frunte, apoi a mers la sobă şi s-a spălat pe faţă cu apa rece din tuci. Nu ai făcut focul? E cam frig.
-Nu am vrut să fac gălăgie, voiam să te odihneşti bine, azi ai o zi grea. Uite am numărat cartuşele, ai 35 de bucăţi, foloseşte-le raţional, de ele va depinde viaţa ta. Irina îi dădea sfaturi ca un veteran de război, uita că iubitul ei era călit  în lupte.
Îmbrăcat, cu arma în bandulieră şi straiţa petrecută curmeziş pe piept, aştepta sosirea jandarmilor, ţinând de frâu calul înşeuat. Nu după mult timp s-au auzit tropotele cailor pe drumul care ducea spre pădure, Nicolae a sărutat buzele moi ale femeii, apoi a deschis poarta şi a încălecat.
-Să trăiţi don şef, sunt gata, nu cunosc pădurea, va trebui ca unul care o cunoaşte bine să ne dirijeze.
-Îţi este teamă Nicolae? Băbuică nu  a lăsat să-i scape momentul pentru a-i arunca o săgeată.
-Nu este vorba de teamă, însă nu vreau să mor ca un prost, dacă tot voi muri, să se întâmple în luptă, nu din cauza nepriceperii mele.
-Moldovane, tu cunoşti bine pădurea, da?
-Da, să trăiţi, aici am copilărit! Jandarmul era militar în termen, venise la postul din Galbenu în urmă cu două săptămâni, era tânăr, brunet-ţigănos, vânjos, lat în umeri, cu ochii negri neastâmpăraţi.
Mica trupă formată din cinci jandarmi şi pădurarul s-a pus în mişcare, în faţă mergea Moldovan, urmat de pădurar, în spate venea Băbuică destul de speriat.
După un ceas de mers, când soarele le trimitea primele raze printre ramurile copacilor încă lipsiţi de frunze, Moldovan a făcut semn ca trupa să oprească. Au descălecat şi s-au strâns în cerc .
-La un kilometru de aici încolo ar trebui să se găsească bandiţii, care este ordinul? Moldovan era stăpân pe el, ştia bine ce spune.
-Încălecăm şi năvălim în forţă peste ei, îi luăm prin surprindere şi îi nimicim. Băbuică a rotit privirea triumfală asupra tuturor, voia să primească felicitări.
-Eu sunt civil, nu trebuie să mă bag, însă nu pot să nu apreciez planul şefului de post, e bun, foarte bun!
-Ei, vedeţi băieţi! Hai, încălecarea!
-Totuşi, cred că ar fi bine să ne informăm câţi sunt şi unde sunt plasaţi. Încă ceva, şase cai vor face mult zgomot, ne vor simţi venind chiar dacă pământul slăbeşte zgomotul tropăitului. Dacă nu ne vom informa riscăm să picăm în capcana lor, nu ştim unde au santinelele.
-Mda, ai dreptate, de unde şti tu atâtea? Şeful de post îl privea suspicios, ai făcut armata? Nu-i convenea că nu avusese el ideea de a trimite pe cineva în recunoaştere.
-Nu ştiu, poate. Câte ceva ne-au învăţat la şcoala de pădurari, Nicolae plusa, ştia că Băbuică nu are de unde afla adevărul.
-Vrei să mergi tu pădurarule? Băbuică l-a privit pentru prima dată cu răutate.
-Dacă ăsta este ordinul, sigur că voi merge. Nu ştiu dacă mă voi descurca, am să fac tot posibilul să aflu cât mai multe pentru ca misiunea noastră să aibă sorţi de izbândă. Razele soarelui se oglindeau în ochii lui albaştri, scâtei porneau spre Băbuică, parea că lupta era între el şi şeful de post, nu între ei şi bandiţii nevăzuţi. Nicolae şi-a scos de după umăr straiţa, a aninat-o la obâncul şeii, apoi a plecat spre locul unde se presupunea a fi bandiţii. În faţă la mai mult de un kilometru se observa un fel de râpă, din spusele lui Moldovan, ar trebui să fie multe văi largi, dar şi prăpăstii abrupte, inaccesibile. Pădurea era bătrână, gorunii groşii că abia îi puteau cuprinde trei oameni înlănţuiţi ca într-o horă, aveau scorburi adânci care puteau fi ascunzători perfecte pentru eventualele santinele puse de lotrii. Mai trecuse prin asemenea momente în Ucraina când plutonul lor aflat în recunoaştere fusese atacat de partizani, ei contau pe elementul surpriză, loveau şi fugeau, se repliau uşor, cunoşteau terenul, erau prieteni şi cu frunzele copacilor şi cu pietrele drumului, pe când ei, nemţii, erau invadatorii. Nu îi era teamă de misiune, mai ales că nu aveau de-a face cu trupe regulate, ci cu oameni de strânsură. Cât a fost în raza vizuală a şefului de post a mers ca un nepriceput în cercetare, cum a ieşit din câmpul lui de vedere, s-a trântit pe burtă şi a pornit a merge târâş cu o viteză uimitoare. Cam din 50 în 50 de metri se oprea să cerceteze cu atenţie terenul, îi era de folos binoclul lui Băbuică. La ultima oprire a observat mişcare în parte lui stângă, s-a făcut una cu pământul, apoi s-a târât spre  stejarul bătrân cu coroana imensă din apropierea sa. Protejat de bătrânul arbore, a verificat magazia armei şi a băgat glonţ pe ţeavă. Unde văzuse mişcare erau, după îmbrăcăminte, trei ţărani care discutau şi fumau fără grijă, puştile automate de fabricaţie germană se aflau aşezate lângă ei. Alţii nu se vedeau prin preajmă şi totuşi, ar fi trebuit să mai fie. A pornit mai departe făcând un ocol prin spatele ţăranilor, când a ajuns în dreptul lor i-a văzut şi pe ceilalţi care erau ceva mai departe, păreau a fi în jur de 50 bărbaţi şi femei la un loc. Ţăranii erau santinele înaintate, doar că îşi uitaseră rostul, fie că nu credeau că ar putea cineva să-i descopere acolo, fie din prostie.
Nicolae a riscat şi s-a apropiat tiptil de paza taberei, a împins puşca până la împuns pe unul dintre ţărani, apoi a zis şoptit:
-Stai cuminte este o puşcă, nu vă fac nici un rău, sunteţi înconjuraţi de jandarmi, faceţi bine şi plecaţi înainte să fiţi atacaţi, nu vreau să moară nimeni. Aţi înţeles?
-Da, răspunseră ţăranii improvizaţi în santinele, acum plecăm, cine eşti tu?
-Unul care ţi-a salvat viaţa azi, nu vă întoarceţi, rămâneţi aşa până vă dau eu voie să plecaţi. Clar?
-Da, aşa vom face. Mulţumim!
-Aveţi grijă! Cred că printre voi este unul care vă trădează. Nicolae a tras uşor puşca şi în locul ei a pus un băţ gros care să semene cu o puşcă. Voi mai sta puţin în spatele vostru să cercetez mai bine locul, apoi am să vă las să plecaţi. Primul care întoarce capul îl lovesc cu ăsta, Nicolae găsise o cracă groasă de stejar ruptă de greutatea zăpezii de peste iarnă, a împins în faţa lemnul să poată vedea cu ce îi va mirui. După ce a vorbit cu ei şi s-a asigurat că băţul proptit în spatele santinelei stă bine, a început să se târască cu picioarele înainte pentru a supraveghea mişcările paznicilor şi a se depărta cât mai mult de tabăra partizanilor. După ce s-a depărtat suficient de mult, dar având posibilitatea să-i aibă în vizor, a văzut cum unul dintre ţărani a întors sfios capul, nevăzând pe nimeni, în afara băţului pus pe post de puşcă, cei trei au rupt-o la fugă spre tabără.
Din fugă a alertat ceata de partizani, imediat au strâns calabalâcul şi s-au făcut nevăzuţi pe văile „Urlătoarei”.
S-a întors la jandarmi mergând cam în doru leli, nu ferit cum ar fi făcut un cercetaş.
-Raportează Nicolae, ai găsit lotrii? Jandarmul şef îl privea din postura lui de comandant, gata să ia peste  picior răcanii şi civilii.
-Raportez don şef, cred că ne-au simţit, când am ajuns eu plecaseră, urmele arată că nu au plecat de mult şi că ar fi în jur de 50 de indivizi. Am putea să-i urmărim, dar să fim atenţi să nu ne surprindă, suntem puţini pentru a susţine o luptă. Nicolae încerca să pară a fi un soldat prost, neinstruit, nu-i ieşea întotdeauna, sergentul din el ieşea la suprafaţă, noroc că Băbuică nu era atât de isteţ.
-Hai să încălecăm, vreau să cercetez şi eu locul unde a fost tabăra. 
Mergând cu caii în trap liniştit , siguri că nu are cine îi surprinde, au ajuns destul de repede în locul în care fusese tabăra partizanilor. Într-o vatră improvizată din pietre focul încă mai mocnea, câteva hârtii care se aflau pe jos erau uscate, semn că atunci fuseseră aruncate.
-Da, aici a fost tabăra lor, iar după urmele lăsate sunt într-adevăr mulţi. Nu înţeleg un lucru, încă este frig, unde dracului dorm? Sub cerul liber? Nu se vede niciun adăpost? Moldovane, nu ai auzit să fie vreo peşteră prin zonă?
-Nu, să trăţi! Nu am auzit, dar parcă ceva mai încolo ar fi un intrând în mal, să cercetăm şi acolo.
Au pieptănat zona fără să descopere un loc în care s-ar fi putut aciola partizanii.
Curajoşi oameni şi puternici aceşti lotri, gândea Băbuică, cum să dormi sub cerul liber pe aşa vreme? Noaptea încă este ger. A simţit cum îi trece un fior pe şira spinării, o transpiraţie rece i-a udat cămaşa. Începuse să-i fie teamă de o eventuală întâlnire cu partizanii, îi percepea ca pe nişte eroi care puneau preţ doar pe crezul lor nu şi pe viaţă.
-Doi oameni să rămână cu Moldovan, unul să aibă grijă de cai, doi să urmărească tâlharii. Băiete, nu te apropia prea mult de ei, sunt periculoşi, staţi la distanţă, vreau să ştiu unde sunt, apoi să raportez, pentru ca  mâine să vină trupele de securitate să-i mătrăşească. Bucuros că a scăpat nevătămat din misiune, Băbuică era prudent, nu voia să piardă nici un om pentru a nu fi acuzat de incompetenţă. Restul urcaţi-vă pe cai şi să mergem acasă!
Când au ajuns în faţa porţii Irinei, şeful de post s-a oprit, s-a uitat la Nicolae, apoi în curte:
-Ce zici pădurare, ne dă gazda ta o pălincă?
-Asta nu ştiu a vă răspunde, dacă doamna are vreo rezervă vă va cinsti, ştiţi că vă respectă. Legaţi caii de stâlpul porţii şi intraţi în curte, cred că se va bucura să vă vadă întors cu bine din misiune.
Irina pândea de după perdea să vadă ce va face jandarmul, era hotărâtă să rupă pisica, să-i taie potecile lui Băbuică. Cum i-a văzut pe cei trei intrând în curte a ieşit afară şi cu curtenie i-a invitat în casă.
Roşie în obraji precum flăcările focului care se reflectau pe perete, radiind de fericire că l-a văzut întors cu bine acasă pe Nicolae al ei, femeia a luat păhărele din dulăpior şi o sticlă de 1 litru plină ochi cu pălincă şi a turnat în patru păhărele.
-Ridic paharul în sănătatea voastră, mă bucur să văd că v-aţi întors cu bine din misiune, se vede că don şef este un bun strateg. Bravo! Să ne trăieşti don şef!
- Mă bucur Irină că mă apreciezi, Nicolae ridică-te de pe pat şi stai pe scaun, să vină femeia să stea lângă mine. Cu mâna stângă l-a împins pe bărbat să se ridice, iar cu dreapta a tras-o pe Irina spre el.
Femeia s-a smucit cu vigoare din strânsoarea lui, i-a aruncat o privire rea şi plină de dispreţ:
-Don şef, îţi aminteşti când ţi-am spus că nu  mă culc cu o slugă, ci cu unul care acelaşi statut social ca mine? Ei bine, de acum Nicolae se va culca în casă, în camera de „dincolo” şi dacă îi va plăcea să mă aibă de femeie, voi fi a lui. Pe dumneata nu te resping don şef, dar ai femeie şi copii de crescut, Nicolae este singur, poate eu îi voi face un copil de nu voi fi stearpă. Am vrut să şti asta don şef, aşa că să nu mai gândeşti la mine ca la o „muiere de-alea”.
  Băbuică a pus capul jos, câteva minute nu a scos nici un sunet, era o linişte profundă, doar focul în sobă trosnea. Într-un târziu a ridicat capul, s-a uitat la Irina şi Nicolae, a dat de duşcă rachiul, s-a şters cu dosul palmei la gură, a moţăit puţin din cap, apoi a ieşit din cameră urmat de răcan.





Un comentariu:

  1. Buna ziua, sunt aici pentru a raspândi aceasta veste buna întregii lumi cu privire la modul în care am primit so?ul meu înapoi. Eram nebun când so?ul meu mi-a lasat o alta femeie luna trecuta. Dar când ma întâlnesc cu un prieten care ma introduce în profetul Okona, un mare mesager la oracolul pe care îl sluje?te, mi-am povestit problema profetului Okona despre cum ma lasat so?ul meu. El mi-a spus doar ca am ajuns la locul potrivit ca voi fi dorin?a mea de inima fara nici un efect secundar. Mi-a spus ce trebuie sa fac, dupa ce a fost facut, în urmatoarele doua zile, so?ul meu a sunat ma la telefon ?i îmi pare rau ca m-ai trait înainte. Sunt atât de fericita ?i cople?ita ca trebuie sa le spun întregii lumi cum mi-a ajutat profetul Okona sa-mi dau dorin?a inimii. Daca ave?i nevoie de orice fel de ajutor, contacta?i Profetul Okona la urmatoarea adresa de e-mail: prophetokona@gmail.com De asemenea, a distribuit atâtea vraji ca,
    (1) Daca dori?i ex-spate.
    (2) nu ai nevoie de un divor? în casnicia ta.
    (3) Vrei sa fii promovat în biroul tau.
    (4) Vrei sa vindeci bolile mortale
    (5) Daca vre?i un copil.
    (6) Vrei sa fii bogat.
    (7) Vrei sa î?i ceri so?ul ?i so?ia sa fie a ta pentru totdeauna.
    (8) Daca ave?i nevoie de asisten?a financiara.
    (9) vrei o so?ie / so?
    prophetokona@gmail.com

    RăspundețiȘtergere

Iohannis trebuie suspendat fiindcă a încălcat Constituţia

  Klaus Iohannis ajuns accidental, nu accidentat, Preşedinte joacă şah cu Constituţia României, a tot mutat singur, a furat cum s-ar spune...