joi, 28 decembrie 2017

Prizonierul X

-Comisare, te rog să vii  la mine.
-Am înţeles! Comisarul Dumitrana era un bărbat de 45 de ani, înalt, distins, elevat, cu părul negru grizonat pe la tâmple, sprâncene îngrijite, ochii negri, neliniştiţi, tenul brunet, o gură mică cu buze roşi, subţiri şi bărbia pătrată. Fusese un student eminent în academie, lucrase mult timp în Bucureşti la Prefectura de poliţie cu rezultate excepţionale. Probitatea lui profesională deranjase unul dintre grangurii instalaţi la putere după 23 August 1944, din acest motiv fusese mutat din Bucureşti în  Ardeal. Nu se supărase, era bucuros că încă mai are serviciu. Din toamna târzie a anului trecut, când a avut loc daravela cu ruşii, rămăsese prieten cu chestorul Vasilescu. Atunci au înţeles amândoi că drumul spre comunism nu poate fi oprit de nimeni şi de nimic. Comunismul lui Stalin era un tăvălug care netezea conştiinţe, imprima o singură ideologie şi îndoctrina o singură voinţă. Voinţa tătucului Stalin. Majoritatea membrilor guvernului erau foşti cominternişti cu studii politice făcute la Moscova, specializaţi în diversiuni şi manipulări. Firavele împotriviri ale lui Maniu ca şef al opziţie, erau acoperite de masivele miscării în teritoriu ale activiştilor comunişti care duceau o susţinută muncă de convingere a ţărănimii şi muncitorilor, dar şi a intelectualităţii de la sate de înscriere în partid şi de susţinere a ideilor Partidului Comunist. De multe ori dezbătuseră până noaptea târziu  în diferite locuri pustii, special alese pentru a nu fi urmăriţi de siguranţa statului împânzită cu comunişti. Împărtăşeau aceleaşi idealuri, însă erau conştienţi că nimeni şi nimic nu-i poate salva de comunişti.
Comisarul şi-a luat mapa cu ultimele cazuri care erau în curs de rezolvare şi a pornit, cu mersul lui apăsat,  spre cabinetul şefului poliţiei.
A intrat fără să bată, ştia că este aşteptat. De câte ori intra în biroul şefului îl impresiona puternic aerul sobru, spartan, din cabinet. Era mobilat simplu. Un birou mare care era tot timpul plin cu hârtii, în spatele lui era un scaun cu spătar înalt, în faţa biroului se afla o masă lungă care forma un teu cu biroul. În jurul mesei erau douăsprezece scaune, şase pe o parte, şase pe cealalta. Pe peretele din dreapta erau cinci fişete, trei metalice şi două din lemn, deasupra lor era portretul regelui.
Chestorul nu iubea neapărat regele ca persoană, respecta instituţia monarhică, dacă s-ar fi schimbat forma de guvernământ ar fi slujit cu credinţă pe ceilalţi, el era un profesionist, nu făcea politică, sigur că a executat şi ordine trasate de liderii politici, nu se putea altfel, cine spune că nu a executat minte sau a fost aşa de prost că nu au avut încredere în el. Pentru a fi un profesionist perfect, pe care să nu-l intereseze cine este la putere, ar trebui să-şi dea demisia când apare o ingerinţă politică în actul de cercetare penală. Avea familie de hrănit, putea merge să pledeze la bară ca avocat, însă era îndrăgostit de munca de anchetator şi de aceea de investigaţie.
-Intră Dumitrana, ia loc, lasă formalităţile. Spune-mi ce se mai aude? Care mai este atmosfera în oraş, tu eşti mai mereu pe teren. Vasilescu privea pe lângă comisar, voia să-l lase să vorbească liber, ştia că privirea lui îl intimida de fiecare dată, deşi acesta nu se pierdea uşor.
-Domnule chestor lucrurile sunt rele... comisarul vorbea şi se uita în jurul lui cu teamă.
-Vorbeşte liniştit, nu ne aude nimeni, mi-am luat toate măsurile de precauţie. Tot timpul găseşti provocatori. Ai auzit ce s-a întâmplat astăzi, chiar aici, în biroul ăsta? Vasilescu era într-o stare de mare tensiune nervoasă. Mă trezesc că intră în birou un fost coleg de academie, nu-l mai văzusem de mulţi ani, nu păstrasem legătura, sincer să fiu, nu era omul pe care să-l cultiv, cum îţi spuneam a intrat în biroul meu fostul coleg, chestor şi el, elegant, distins, cu o anumită grandoare, mirosea a parfum franţuzesc ca marile cocote de prin palatele boierilor. Se trânteşte chiar pe locul pe care stai tu acum, ultimele vorbe ale lui Vasilescu l-au făcut pe Dumbravă să se foiască pe scaun, şi începe abrupt discuţia după schimbul banal de salutări şi întrebări despre sănătate:
-Am un grup de iniţiativă format din ofiţeri de poliţie, ofiţeri din armată şi politicieni de frunte, vrem să luăm legătura cu partizanii din munţi pentru a le oferi logistică, armament şi hrană.
Nu realizezi Vasilescule ce se întâmplă cu ţara? Crezi că mai scoate cineva trupele ruseşti din România? Niciodată! Este de datoria noastră, a cadrelor militare din toate armele să spunem stop comunismului, să redăm industria şi agricultura românilor, nu ruşilor care ne fură toate bogăţiile din ţară. Ne vor stoarce ca pe lămâie chestore, apoi ne vor aresta ca elemente contrarevoluţionare şi vom înfunda puşcăriile, nu avem dreptul să stăm cu mâinile în sân, trebuie să punem mâinile pe arme şi să pornim la luptă. Pentru aceasta s-a înfiinţat grupul acesta de iniţiativă care are câteva sute de adepţi până acum. Am luat legătura cu legaţia americană, nu au fost tranşanţi, dar eu cred că nu ne vor lăsa, suntem o monarhie, ce Dumnezeu! Consulul american mi-a spus că Truman nu-l iartă pe Mihai pentru că a acceptat medalia Pobeda de la Stalin, şti că Truman este cel mai mare duşman al comunismului. Dar în politică totul se poate schimba. Politica este ca o amantă de ocazie, azi se culcă cu tine, mâine se culcă cu altul. Americanii dacă ar interveni, ar rămâne ei aici, în ţară, să ne apere de ruşi. Am schimba pe unii cu alţii, dar nu ar mai fi comunism. Scopul înfiinţării grupului este acela să întărim  detaşamentele pentru ca apoi să trecem la sabotaje, provocarea de haos ar duce în final la intervenţia armatelor occidentale cu scopul declarat de a restabili ordinea. Ce zici, te bagi?
Am privit uimit la generalul din faţa mea, nu înţelegeam ce se întâmplă, l-am privit atent pe  Turnăreanu, e numele lui, ăsta se uita la mine cu o faţă calmă, se aştepta să răspund pozitiv la propunerea lui.
-Turnărene, consider că această discuţie nu a avut loc, dacă mai scoţi un singur cuvânt te arestez. Mă înfricoşase propunerea lui, indiferent cum priveam, era periculoasă. În sinea mea am ajuns la concluzia că era un provocator  ordinar. Acceptase să mă termine probabil în urma unui şantaj. M-am ridicat de la birou am deschis uşa şi i-am urat drum bun, nu voiam să priceapă ceva aghiotantul, acesta îşi făcea de lucru prin sertarele biroului său. La plecare mi-a întins mâna în semn de salut, m-am făcut că nu o observ. I-a spune-mi ce părere ai de această vizită?
-Cred că v-a trecut glonţul pe la ureche, deşi după părerea mea lucrurile nu s-au terminat aici. Asta este mâna lui Oblegovici, nu vă iartă domnule chestor. Turnăreanu a venit să vă provoace, mare lucru dacă nu a fost şi aghiotantul implicat, dacă spuneaţi da, vă arestau, cred că procurorii erau pe aproape. Întrebarea mea este: de ce a vrut să vă lovească fostul coleg? Căci nu sunteţi o ameninţare pentru el. Înseamnă că el este şantajat de Oblegovici, despre el se ştiu lucruri murdare, chiar foarte murdare dacă a acceptat un astfel de joc. Trebuia să-l raportaţi imediat, nu este târziu nici acum, daţi telefon la Bucureşti şi redaţi discuţia exact cum a fost. Este posibil ca Turnăreanu să spună că aţi acceptat tacit propunerea. Vă implor sunaţi la şefii dumneavoastră ierarhici ori chiar lui Oblegovici cereţi-i o audienţă, puneţi-vă la adăpost, o Doamne, ce vor să vă facă!
Vasilescu a ridicat telefonul şi a cerut operatoarei să-i facă legătura la Oblegovici.
-Oblegovici la telefon.
-Am onoarea tovarăşe secretar, chestorul Vasilescu vă deranjează.
-Spuneţi tovarăşe, ce s-a întâmplat? Oblegovici era numai lapte şi miere.
-Am o problemă de raportat şi nu o pot face prin telefon, mă puteţi primi în audienţă?
-Da, stai puţin să văd agenda, a, da, vino mâine la şapte seara.
-Nu se poate în seara asta? Poate chiar în următoarele minute, e urgent. Vasilescu devenise insistent, nu-i plăcea mierea din glasul activistului.
-Arde? Ce dracu’, am probleme importante de rezolvat, nu pot să-mi pierd timpul cu audienţe fără substanţă. Oblegovici devenise uşor nervos.
- Vă reamintesc tovarăşe secretar că sunt chestor al poliţiei române şi nu cer audienţă pentru a savura o cafea în biroul dumneavoastră. Am probleme de mare importanţă pentru securitatea ţării. Glasul ferm al chestorului l-a obligat pe Oblegovici să cedeze.
-Dumitrana, dimineaţă pleci la Galbenu, trebuie să iei legătura cu Nicolae Deiu, mai şti tipul ăla amnezic? Acum e pădurar, cred că el ştie câte ceva despre mişcările bandelor de partizani, trebuie să le anihilăm, e spre binele ţării. Nu ne trebuie război civil, în plus vor pieri cu toţii dacă continuă acţiunea lor de partizanat. Eu plec la Oblegovici. Vorbim când te întorci. Dacă Nicolae ar putea să stea de vorbă prieteneşte cu vreunul dintre lotri, am putea să vedem cine dintre ai noştri o fi implicat. Sigur, e greu, dar nu imposibil, să ştii că pe mine nu m-a convins că este amnezic, dar am văzut în el un om hotărât, nu este spion, încă nu ştiu ce hram poartă, cred că a sosit ziua să vedem care îi sunt intenţiile.
-Am înţeles, mâine plec încongnito, sper să rezolv problema cu bine, nici pe mine nu m-a convins, în schimb am văzut în el un om tare ca un granit.
La răsărit cerul părea că luase foc, era de un roşu intens, o răcoare plăcută scălda florile pământului, păsărelele erau în concert, o buhă le ţinea isonul, departe în iarba înaltă ţipa un fazan.
Pe drumul colbuit care se târa pe lângă limba de pădure venea un om sărăcăcios îmbrăcat, cu o străiţa din lână înflorată, lucrată de mână pricepută, petrecută peste piept. Mergea adâncit în gândurile lui, se vedea că îl frământa ceva. S-a apropiat de poarta Irinei a bătut în ea, câinele îşi făcea moarte în lanţ, Nicolae a ieşit pe prispă, apoi a mers la poartă:
-Bună ziua om bun! Cred că m-am rătăcit, voiam să ajung la casa pădurarului, aici stă?
-Depinde cine-l caută? Nicolae era suspicios, tot timpul ştia că este supravegheat, nu avea încredere mai ales în oamenii îmbrăcaţi sărăcăcios, niciodată nu ştii cine se ascunde sub asemenea straie. Vorba celui care îi bătuse în poartă cu toată voinţa celui care o spusese ieşise ca a unui om stilat, nu ca a unui ţăran prost. Eşti drumeţ, pentru mine este suficient, intră în curte să-ţi dau o cană cu apă şi oarece de mâncare de eşti cuprins de foame.
-O cană de apă este suficientă, nu obişnuiesc să mănânc aşa de dimineaţă, însă azi am făcut drum lung, mulţumesc!
În curte la umbra unui stejar, Nicolae amenajase o masă din patru pari bătuţi în pământ şi cu câteva scânduri geluite puse ca blat. De o parte şi alta a mesei pusese două băncuţe construite la fel ca masa. Aici au luat loc Nicolae şi musafirul matinal. Irina a venit din casă cu o faţă de masă albă din in, ţesută în casă, a aşternut-o  peste scândurile mesei, apoi a adus o carafă plină cu  apă rece atunci luată de la izvorul care curgea prin grădină în drumul lui spre văile pădurii. În timp ce femeia aranja pe masă merindea şi apa, cu coada ochiului căuta la musafir, îi părea cunoscut, ştia că îl mai văzuse, nu îşi amintea unde. Cu ochiul i-a făcut semn lui Nicolae să fie atent că poate fi periculos, în acelaşi mod i-a răspuns şi el, se cunoşteau aşa de bine că nu aveau nevoie de cuvinte.
-Cu ce treburi la pădurar, dacă îmi permiţi să te întreb?
-Am nevoie de o căruţă cu lemne, vreau lemn de construcţie, am fost informat că aici găsesc ce îmi trebuie. Lui Dumitrana îi era greu să vorbească precum ţărani, se străduia, ştia că nu îl va păcăli mult timp pe Nicolae.
-Te costă mult transportul, nu eşti din Galbenu? Aşa-i?
-Nu sunt, e drept, dar dacă materialul este bun, e bine, vreau gorun pentru lemnăria casei. Stejarul este rezistent la umezeală.
Nicolae îl privea absent, îl recunoscuse pe comisarul Dumitrana, era dispus să intre în jocul lui, să vadă ce vrea, nu bătuse el atâta drum doar să arvunească o căruţă cu lemne. Nu era speriat, nu făcuse nimic rău. Nu putea să fii fost pârât că ar fi făcut vreo prostie, pentru că nu făcuse. De când era pădurar prinsese trei oameni cu căruţele în pădure furând lemne, pe toţi i-a dus la postul de jandarmi să le facă dosar. Din câte ştia, Băbuică îi făcuse scăpaţi contra unor sume de bani, nu era treaba lui să-l controleze pe jandarm.
-Va trebui să mergi la ocol să scoţi bon şi eu îţi dau cât ai aprobare. Aşa se face, nu pot să vând eu direct, nu am bonier.
-E daravelă mare, nu am putea aranja direct, stau dincolo de pădure în satul opus la al vostru, nu mă întâlnesc cu nimeni.
-Ba da, te întâlneşti cu mine, e suficient. Nu pot încălca legea, ce scrie la lege aia fac. E simplu, pentru asta sunt plătit. Ai serviciu bade?
-Nu, am lucrat cândva, apoi m-am betegit şi m-am tras acasă. Nu am mai fost prin pădure demult, e posibil să mă întâlnesc cu hoţi care să mă fure?
-Ce să fure bade, căruţa cu lemne? Nu au ei lemne destule în pădure? Eu umblu de mult timp prin codru, însă nu am văzut picior de om străin. Poate se feresc de mine, ori poate i-am întâlnit şi nu am ştiut cine-s, dacă nu are secure la el, îl las în pace. Nu am auzit să fii fost atacaţi oameni pe aici. Lotrii ăştia am auzit că au ceva de împărţit cu guvernul, nu cu oamenii de rând. Pe mine mă interesează să nu fure lemne, dacă adună uscătură de jos, nu s-o supăra nimeni. Să şti că din primăvară de când am avut acţiunea de căutare a lor împreună cu jandarmii, nu i-am mai văzut. Eu zic să stai liniştit că nu vor face nici un rău.
-Şti am vrut să merg la ei când am lăsat serviciul, mă supărasem rău pe guvern, e drept că şi acum îmi mai dă inima brânci, doar că nu ştiu unde să-i găsesc.
-Nu te pot ajuta, habar nu am nici eu unde îşi au sălaşul, nici nu m-a interesat, nu m-au stricat cu nimic.
-Nu se poate ca dumneata care cutreieri pădurea în lung şi-n lat să nu şti tot ce se mişcă în ea. Lui Dumitrana îi plăcea discreţia lui Nicolae, îi plăcea că nu era palavragiu, de un asemenea om avea nevoie, nu ştia cum să-l abordeze, începuse să-i fie teama de isteţimea lui.
-Observ bade că pe dumneata mai mult te interesează să ajungi partizan, decât să cumperi lemne. E treaba dumitale, eu nu dau sfaturi, că nu am de dat, nu am nici pentru mine prea multe. Va trebui să cauţi singur. Ăştia se feresc şi de umbra lor, niciodată nu ştiu cine îi poate trăda. Au viaţă de câini, cineva le-a băgat prostii în cap şi ei tremură iarna prin păduri şi prin munţi, aşteptând minuni de la americani. Te pomeneşti că Sam al lor nu poate dormi de grija românilor, au ei altele pe cap, nu se gândesc la salvarea noastră.
-Poate ai dreptate, dar nu este mai bine să ne organizăm noi aici şi să ne facem ordine în ţară fără americani?
-Ce spui Franţ? Cu ce alungăm armata rusă din ţară? Aud? Cu câţiva ameţiţi care hălăduie prin munţi crezându-se eroi? Nicolae ciulise bine urechile, înţelesese că Dumitrana îl provoca, încă nu înţelegea ce vrea de la el. Poate îi testa loialitatea faţă de partid sau chiar voia să intre în legătură cu partizanii?
Ceva mai ferită stătea Irina pe un scaun în partea opusă mesei, îi despărţea stejarul, doar pe Nicolae îl putea vedea. Asculta cu urechile ciulite şi cu frica în sân, nici ea nu înţelegea ce urmărea străinul, încă nu îşi amintise cine este oaspetele sosit pe neaşteptate.
Freamătul frunzelor şi umbra stejarului opreau căldura care începuse să crească, era o vară fierbinte şi ploioasă, după seceta din anul trecut. Cei doi bărbaţi nu dădeau semne că vor să se despartă, pădurarul adusese în discuţie faptul că trebuie să plece pe teren în pădure, însă musafirul nu se dădea dus, iar lui nu-i stătea în caracter să-l dea pe poartă afară
Un timp au tăcut amândoi, s-au privit ca doi cocoşi care se măsoară, se cântăresc fără să dea semne de agresiune. Necunoscutul a rupt într-un târziu tăcerea:
-Nicolae, nu-ţi recunoşti naşul? Dumitrana îl privea hâtru.
-Păcatele mele, dacă mă uit mai bine şi vă anulez hainele cu care sunteţi îmbrăcat semănaţi cu comisarul Dumitrana, am ghicit? Nicolae făcea pe niznaiul, nu lăsa să se vadă că-l cunoscuse din prima. Doamne, să fiu sincer păreaţi cunoscut, dar cu asemenea haine cine să vă fi bănuit!? Irină, uite fată cine este în curtea noastră, pune mâna şi opăreşte o găină, adu sticla cu pălincă că mai avem oarece de vorbă, aşa-i don comisar? Că doar nu aţi bătut atâta cale doar să faceţi pe bau bau? Aşa femeie lasă-le pe masă, îi zise Nicolae Irinei când a venit cu sticla cu răchie şi ceştile aferente, să vă torn puţin rachiu, vreţi? Ori nu obişnuiţi?
-Toarnă Nicolae, domnu chestor ţi-a pus numele iar eu am făcut actele, de aceea am zis că şi eu îţi sunt naş. Apropo, ţi-ai mai amintit ceva din trecutul tău? Nicolae era un mister pentru toată lumea, nimeni nu ştia de unde venise, totuşi, trebuia să aibă şi el o rădăcină, că doar nu picase din cer.
-Nu, am fost în misiune cu jandarmii, iar don şef m-a întrebat de unde ştiu eu cum să organizez un atac, nu ştiu, doar mi-am dat cu părerea, jandarmul credea că am făcut armata. Posibil, nu pot să spun nimic, nici că da, nici că nu. Sunt multe lucruri pe care le învăţ uşor, cum a fost cu scrisul şi cititul, semn că este posibil să fii învăţat carte în copilăria mea. Apropo don comisar, ştiţi ce rău este să nu îţi aminteşti cine îţi este mamă, cine tată, dacă mai am fraţi, surori, alte neamuri, ce am făcut când eram copil?
-Te-ai însurat cu femeia care a fost victimă atunci în tentativa de viol? Aş fi pariat că aşa veţi face.
-După ce am făcut şcoala de pădurari şi am fost numit aici, chiar în locul ei, mi-a propus să mă mut să dorm în casă, în camera „bună” că acum aveam şi eu un statut, sunt funcţionar silvic şi nu se mai făcea să dorm sub polatră cu animalele. Am acceptat, apoi ne-am gândit că nu este economic să ardem lemne în două sobe. M-am mutat la ea în cameră, aşa ne-am ţinut mai bine cald unul altuia în lungile şi geroasele nopţi de iarnă. E femeie cuminte, aprigă de muncă şi înţeleaptă, sunt mândru de ea, mult ajutor am primit de la femeie în multele probleme pe care trebuia să le învăţ din mers, chiar dacă le ştiusem cândva, cu amnezia le uitasem. Don comisar, care-i baiul de aţi urcat până aici? Nu cred că aţi venit să sporovăim la vorbe goale sau să-mi spuneţi că ne cununaţi pentru că tocmai ce aţi zis că îmi sunteţi naş.
-Domnul chestor Vasilescu a păţit o nenorocire. Ieri a venit la el în birou un chestor de la Bucureşti, fost coleg de şcoală şi i-a propus să ajute partizanii ca să lupte împotriva ruşilor. Evident că don chestor nu a acceptat. Spunea chestorul din Bucureşti că ar fi un grup de ofiţeri din poliţie şi armată, dar şi politicieni gata să ajute bandiţii care se ascund prin munţi şi prin păduri.
-Îmi pare rău pentru naşu’ Vasilescu, să fiu iertat de vorba  proastă, dar eu ce pot face să-l ajut, că bănuiesc că d-aia aţi bătut atâta cale. Deşi fusese snopit în bătaie la ordinul chestorului, Nicolae nu-i purta pică, ştia că va trece prin această încercare, a fost mulţumit fiindcă s-a văzut cu actele în braţe.
-Finule, am să intru în jocul tău, chiar aş fi bucuros să vă năşesc, sarcina ta este să intri în prietenie cu unul dintre bandiţi, bine ar fi chiar cu şeful lor şi să încerci să-l tragi de limbă poate afli cine din poliţie, armată, politicieni, sunt printre sprijinitorii lor. Asta ne-ar ajuta foarte mult. Nicolae, nu eşti obligat să faci asta, te poate costa viaţa. Chestorul Vasilescu s-a gândit la tine ca la ultima lui speranţă, dar nu va fi supărat, dacă nu vei accepta. Ce zici?
-Sunt gata să vă ajut, doar că va fi greu,nu ştiu unde se ascund, nu i-am mai văzut din primăvară, drept este că şi atunci le-am găsit doar urmele proaspete şi calde chiar, în schimb ei apucaseră să se facă nevăzuţi.
-Suntem presaţi de timp, cu cât mai repede rezolvăm problema cu atât mai bine va fi pentru don chestor. Dumitrana fixase privirea cu ochii lui frumoşi şi vioi, acum înotând în lacrimi, în ochii cinstiţi ai lui Nicolae.
-Don comisar vă ajut cu drag, doar să dau de ei. Acum îmi iau calul şi plec în pădure, numa să mai bem un păhărel din pălincuţa asta bună, făcută de mine în toamnă. Să trăiţi! Să dea bunul Dumnezeu să rezolvaţi toate problemele, gustaţi din slană, a fost ţinută la sare douăzeci şi una de zile, apoi am scos-o la vânt trei zile şi alte trei am ţinut-o la fum, aşa m-a învăţat Irina, uitaţi-vă ce fragedă este; gustaţi şi din ceapa asta crudă, acum a luat-o de pe brazdă. Simţiţi-vă ca acasă!
Au mâncat pe săturate, au băut binişor, apoi Ion i-a zis Irinei:
-Femeie fii drăguţă şi pune calul la cabrioleta de o cumpărarăm în iarnă de la Vasile a lu’ Moşu şi petrece pe don comisar până-n sat. Apoi de acolo se va descurca.
-Am maşina lăsată într-un loc mai ferit, sper să nu fi dat jandarmii peste ea, nu vreau să fiu deconspirat. Nicolae ai grijă, nu te avânta neacoperit, ăştia pot deveni periculoşi. Comisarul era îngrijorat, nu ar fi vrut să trimită un om nevinovat la moarte. Nu poţi salva un om de la moarte, omorând altul în locul lui, ar fi vrut ca păduraru să rezolve problema fără să păţească ceva rău, iar dacă se complicau lucrurile prefera să lase misiunea nerezolvată. Începuse să ţină la Nicolae, simţise în el omul cu bun simţ şi cinstit.
Două zile a cutreierat pădurea fără să dea de urma partizanilor. Era dezamăgit, ar fi vrut să ajute atât pe partizani, cât şi pe chestor. În cea de-a treia zi s-a avântat spre „Urlătoare”, nu mai avea nicio speranţă să întâlnească lotrii, era sigur că îl urmăresc din umbră. Nu aveau încredere în el, era omul guvernului. A descălecat de pe cal, după ce a legat frâul de o tulpină subţire de fag, s-a aşezat la umbra unui copac. Se gândea la cine a fost şi cum a reuşit să se schimbe. Acum era român adevărat, gândea ca un român, trăia ca un român, iubea pe Irina şi odată cu ea şi ţara. L-a furat somnul, visul l-a purtat în casa copilăriei lui din Germania, era mic copil, părinţii îl înconjurau cu dragoste. Era singurul băiat, mai avea trei surori, toate mai mari. A început războiul, bombardamentele, părinţii au murit, surorile au murit, nu mai avea pe nimeni. Din ochi i se prelingea o lacrimă nestrunită, suspina. Avea impresia că se cutremură casa în care locuia, erau bombardamente, transpirase, sudoarea îi curgea pe faţă, a deschis ochii, cineva îl zgâlţâia de umăr. Dormise greu şi avusese un coşmar, s-a ridicat brusc în picioare.
-Cine eşti? Nicolae era speriat, trezit brusc din somn, s-a uitat după armă, puşca era la câţiva metri de el, musafirul îi luase arma.
-Ne cauţi de câteva zile, ce vrei de la noi?
Nicolae s-a uitat atent la bărbatul din faţa sa, era îmbrăcat jumătate ţăran, jumătate orăşean. Avea în jur de 50 de ani, înalt, slab, prin cămaşa ţărănească, cu râuri verzi cusuţi la guler şi manşete, se vedeau pieptul şi braţele musculoase, căutătura ochilor verzi era vicleană. Glasul era ca un bubuit de tun, obişnuit să ordone. Nu purta armă la vedere, putea fi ascunsă undeva la spate sau pe picior sub pantalonii largi din aba ţesută în casă. Pe cap avea o pălărie elegantă din fetru, iar la gât o eşarfă din mătase verde. Culoarea verde l-a făcut pe pădurar să-l alăture legionarilor.
-Nu vă caut, cine sunteţi voi? De ce ar trebui să vă caut?
-Nu vorbi prostii, ai să îmi spui ceva sau plec, nu stau la taclale cu tine. Îţi iau arma, nu te speria, o las la 50 de metri de aici, să fiu sigur că nu mă împuşti pe la spate. În timp ce vorbea, necunoscutul s-a tras câţiva paşi în înapoi, fulgerător a scos pistolul de la brâu, un Walther T 38 de provenienţă germană. Nicolae a rămas pe loc, nu a schiţat nicio mişcare.
-Bine, aşa este, vă caut, eu sunt pădurarul din zonă. Îţi aminteşti atacul jandarmilor din primăvară, atunci când cele trei santinele puse de voi jucau cărţi fără să asigure paza?
-Da, îmi amintesc. Am scăpat ca prin urechile acului.
-Află de la mine că vă luam ca din oală, am ajuns până în spatele santinelelor voastre, i-am atenţionat să fugiţi că sunteţi atacaţi. Lucru pe care de altfel l-au şi făcut. Am întârziat cât de mult am putut atacul. Când au venit jandarmii voi o tăiaserăţi, bine aţi făcut!
-De ce ne-ai avertizat? Dacă te aflau, puteai fi împuşcat ca trădător. Ai riscat mult. Îţi suntem datori!
-V-am avertizat pentru că nu îmi place să văd oameni morţi, războiul s-a terminat, ce faceţi voi este o joacă de copii, nu aveţi sorţi de izbândă.
-Vom avea, nu ne va lăsa Truman, şti doar cât urăşte comunismul, comuniştii şi în special URSS. Nu v-a suporta să-i sufle Stalin în ciorbă. Se vrea jandarm mondial, are arma atomică, ai văzut ce dezastru a făcut în Japonia la Hiroşima şi Nagasaki?  Asta le va face şi ruşilor.
-Domnule, americanii nu îi vor izgoni pe ruşii nici din Germania de Est. Nu pot, nu că nu îşi doresc, URSS-ul a devenit o mare putere mondială. De ce credeţi dumneavoastră că am fi noi mai cu moţ decât polonezii, cehii sau ungurii?
-Nu ştiu, aşa ne asigură politicienii din opoziţie, trimişii lui Maniu în special, că au discutat cu americanii şi sunt gata să ne ajute. Pandele, ultimul politician cu care am vorbit şi care era un emisar direct al lui Iuliu şi Mihalache ne-au spus să ne pregătim, fiindcă în toamnă va fi o mare răscoală populară, muncitorii şi ţăranii s-au săturat de comunişti, vor pune mâna pe furci şi topoare şi vor porni contra bolşevicilor, atunci vom coborî şi noi din munţi şi ne vom alia cu răsculaţii. Cred că americanii preferă să ne ajute pe noi şi nu pe ceilalţi pentru că suntem o ţară bogată şi au ce stoarce de la noi.
-Sunt argumente care nu stau în picioare, dar vă priveşte dacă le acceptaţi.

-Adevărul este că nu pot pleca din munţi, decât dacă pot ajunge peste graniţă, am fost legionar, sunt căutat pentru nişte crime pe care nu le-am făcut, dar care mi-au fost puse în cârcă. Ca mine sunt mulţi, dar printre noi se află şi oameni care cred cu tărie în victoria noastră şi în ajutorul venit de la americani. Mulţi dintre liderii vechilor partide ne trimit mesaje de încurajare.
-Personal, cum credeţi că se va termina totul? Aveţi o speranţă, cât de mică, că veţi învinge? Pe Nicolae îl emoţionase situaţia delicată în care se găsea omul din faţa lui, practic nu avea nici o ieşire, era condamnat la moarte, din această cauză putea fi foarte periculos.
-Nu văd nici o ieşire, decât dacă am putea cădea la pace cu noile autorităţi. În schimb nu pot avea încredere în comunişti cum nu am avut nici în carlişti şi mai apoi în trădătorul Antonescu. Dragul meu, viziunea legionarilor, a căpitanului Zelea Codreanu, a fost una naţionalistă şi în credinţă faţă de Iisus. Tocmai dragostea de ţară ne-a grăbit sfârşitul, asasinarea căpitanului nostru, fie-i numele în veci binecuvântat, a dat frâu liber anarhismului în partid. Horia Sima s-a distanţat mult de preceptele ideologice ale înaintaşului său, s-a canalizat mai mult pe răzbunare. În ianuarie 1941, Antonescu ne-a dat lovitura de graţie cu acordul nemţilor, Sima s-a refugiat în Germania, iar mişcarea a rămas de izbelişte. Noi, adepţii ideilor legionare, am fost vânaţi de toate guvernele, am devenit peste noapte duşmanii naţiunii. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva care ne simpatizează.
-Nu vă simpatizez, nu vă urăsc, am doar o compasiune pentru situaţia fără ieşire în care vă aflaţi.
-Şi totuşi, trebuie să vrei ceva, altfel nu mă căutai.
-Aveţi dreptate, am nevoie de lista cu ofiţerii de poliţie care sunt implicaţi în această răzmeriţă.
-Crezi tu că am eu o asemenea listă? Partizanul se uita ciudat la pădurar, privirea devenise atentă, voia mai mult de la Nicolae.
-Sunt convins că o aveţi.
-Şi de ce v-aş da o asemenea comoară?
-Cum vă numiţi? Corectez, cum vi se spune aici, bănuiesc că nu folosiţi numele reale?
-Ofiţerul, aşa sunt cunoscut.
-Aţi spus că v-am salvat viaţa, ei bine, viaţa mea depinde de lista asta. Mă puteţi ajuta? Adevărul era undeva pe aproape, o viaţă depindea de numele pe care le-ar fi divulgat Ofiţerul, cel al chestorului.
-Sunt într-o mare încurcătură, mă puneţi să trădez, este împotriva principiilor mele, pe de altă parte, acum aş fi mort, dacă nu ne atenţionaţi în primăvară.
-Spuneţi-mi dacă numele chestorilor Turnăreanu şi Vasilescu se află pe lista dumneavoastră ca susţinători.
Ofiţerul a avut un uşor tresărit când a auzit numele celor doi.
-Amândouă sunt, l-am văzut doar pe Turnăreanu cu şase luni în urmă când ne-am întâlnit într-o casă conspirativă din pădurea Băneasa.
-Mulţumesc, suntem chit, nu-mi mai datoraţi nimic. Aveţi grijă de dumneavoastră. Să vă ajute Dumnezeu să scăpaţi cu bine, din beleaua în care aţi intrat!
-Îţi mai dau un nume, căpitanul Spoială. Pădurare, dacă mai ai nevoie de ceva, să laşi un semn în scorbura de la stejarul de colo. Acum este goală, dacă vrei să ne întâlnim, pui o piatră acolo, eu voi trece zilnic pe aici, ora de întâlnire va fi dimineaţa la cinci. Dacă astăzi laşi semnul dimineaţă ne vedem, ai înţeles? Ofiţerul îl privea cu încredere.
-Nu vă este teamă că vă trădez?
-Nu, dacă voiai să o faci, o făceai atunci, eşti cinstit, se vede de la o poştă. Plec, rămâi cu bine!







Un comentariu:

  1. Buna ziua, sunt aici pentru a raspândi aceasta veste buna întregii lumi cu privire la modul în care am primit so?ul meu înapoi. Eram nebun când so?ul meu mi-a lasat o alta femeie luna trecuta. Dar când ma întâlnesc cu un prieten care ma introduce în profetul Okona, un mare mesager la oracolul pe care îl sluje?te, mi-am povestit problema profetului Okona despre cum ma lasat so?ul meu. El mi-a spus doar ca am ajuns la locul potrivit ca voi fi dorin?a mea de inima fara nici un efect secundar. Mi-a spus ce trebuie sa fac, dupa ce a fost facut, în urmatoarele doua zile, so?ul meu a sunat ma la telefon ?i îmi pare rau ca m-ai trait înainte. Sunt atât de fericita ?i cople?ita ca trebuie sa le spun întregii lumi cum mi-a ajutat profetul Okona sa-mi dau dorin?a inimii. Daca ave?i nevoie de orice fel de ajutor, contacta?i Profetul Okona la urmatoarea adresa de e-mail: prophetokona@gmail.com De asemenea, a distribuit atâtea vraji ca,
    (1) Daca dori?i ex-spate.
    (2) nu ai nevoie de un divor? în casnicia ta.
    (3) Vrei sa fii promovat în biroul tau.
    (4) Vrei sa vindeci bolile mortale
    (5) Daca vre?i un copil.
    (6) Vrei sa fii bogat.
    (7) Vrei sa î?i ceri so?ul ?i so?ia sa fie a ta pentru totdeauna.
    (8) Daca ave?i nevoie de asisten?a financiara.
    (9) vrei o so?ie / so?
    prophetokona@gmail.com

    RăspundețiȘtergere

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...