Prizonierul XII

  După plecarea lui Nicolae, Irina a luat un braţ de fân din codirla şaretei şi l-a pus în faţa calului să mănânce, iar ea a prins să se plimbe pe stradă înainte şi înapoi doar aşa să îşi omoare timpul; îşi făcuse socoteala că Nicolae nu putea să întârzie prea mult. După capul ei, cam în două, trei ore, ar fi trebuit să se întoarcă. A obosit să se plimbe , s-a urcat în şaretă, soarele dogorea puternic,  razele plasmatice precum lava vulcanică îi prăjea,  atât pe ea cât şi pe cal, cu văpaia lor.  Umbră era mai departe de locul unde poposiseră ei, după o curbă a drumului unde se găsea o salcie uriaşă, nu putea merge acolo, dacă Nicolae s-ar fi întors, nu ar fi ştiut unde să o caute. Îi era milă de bietul cal să-l ţină în soare toată ziua, spera că-i va sosi bărbatul din minut în minut şi nu va mai fi nevoită să se topească amândoi în arşiţa care devenise insuportabilă. Timpul trecea nemilos, părea că şi el curge topit de caniculă, venise ora două, omul ei tot nu venise. A luat găleata din codirlă  şi a plecat pe stradă în sus să găsească o cişmea, îi era sete şi ei şi calului. Aproape de colţul uliţei a găsit o pompă, a băut ea pe săturate, apoi a umplut găleata şi a dus şi calului, nu s-a săturat, a mai băut două găleţi, căldura îl sleise, când şi-a potolit setea a tremurat odată pielea cu putere şi toate muştele şi tăuni pitiţi în părul lui, să-i sugă sângele, au fugit speriaţi şi buimăciţi de cutremurul suferit. 

Seara a început să coboare peste oraş, oamenii se retrageau grăbiţi spre case, câteva perechi tinere, ţinându-se de braţ şi îmbrăcaţi curat, se îndreptau spre grădinile restaurantelor. Irina era speriată, nu ştia ce să înţeleagă, ce s-a întâmplat cu bărbatul ei, unde a dispărut?

  A plecat pe stradă să caute o casă unde să poată lăsa şareta, voia să meargă la poliţie să se intereseze de soarta soţului său. A bătut în poarta unei case, proprietarul, un om în vârstă şi cuminte, a îndemnat-o să aducă cărucioara la el că va avea grijă de cal, avea şi el animale şi v -a rupe din raţia lor să facă porţie şi bietului animal. Dacă te întorci târziu să intri în curte, uite aşa se deschide poarta, în timp ce vorbea bătrânul manevra încuietoarea să ştie fata , cum îi spunea el, să o deschidă. Să baţi în geamul care se vede în faţa  să ştiu că ai venit. Acum mergi cu Dumnezeu şi îţi caută soţul! Doamne, grele vremuri mai trăim, spuse omul făcându-şi semnul crucii!

Irina a plecat pe drumul indicat de bătrân pentru a ajunge mai repede la poliţie. Încă nu se înoptase când a ajuns la poarta poliţie. A bătut în uşă, un poliţai grăsun şi vorbăreţ a deschis vizeta uşii:

-Ce doreşti frumoaso?

-Bărbatul meu a venit astăzi la poliţie, îl chemase un domn comisar, de atunci nu l-am mai văzut, este cumva aici la dumneavoastră, spuneţi-mi, dacă este, mă liniştesc şi plec acasă!

-Cum se numeşte? Între timp a deschis uşa pentru ca femeia să intre pe holul de trecere.

-Nicolae Deiu, din Galbenu.

Poliţistul a căutat în registrul de poartă şi după ce a găsit numele a zis:

-Da, a fost, a plecat repede. Nu a stat mult, aşa reiese din document.

-Nu cred, dacă pleca de aici, venea la mine, ori el nu a venit, înseamnă că aici este.

-Femeie nu mă acuza pe mine că mint, aici scrie negru pe alb, sosit la ora 10,30, plecat la ora 12. Ai înţeles? S-o fi dus şi el ca omul, eşti tu frumoasă, dar vezi că mai sunt şi altele şi mai şi ca tine. Cine ştie pe care o fi călare acum?! Dacă nu ai cu ce pleca acasă, am o cămăruţă în spate, te poţi odihni până la ziuă, iar dacă ţi-o fi urât, că de, aşa este în casă străină, mă chemi şi te voi păzi eu.

Irina îl privea cu dispreţ amestecat cu teamă,voia să plece cât mai repede de lângă libidinosul poliţist. Nu avea ce scoate de la el, era convinsă că omul ei nu părăsise sediul poliţiei. A salutat scurt din cap, apoi a plecat spre casa unde lăsase şareta.

A bătut în geamul gazdei anunţându-l că a sosit şi va pleca la drum. Avea agăţat un felinar în spatele cabrioletei  pentru orice eventualitate, acum îi era bun. Era o noapte senină cu stele mari şi un pic de lună, nu era prea întuneric. După ce a aprins felinarul şi a mulţumit bătrânului pentru găzduire a plecat spre casă. Nu îi era teamă, de când locuia în pustietatea pădurii se obişnuise cu animalele, doar la vederea oamenilor răi îi se strângea stomacul. Avea biciul cu fişca din piele împletită,pentru orice eventualitate. Drumul a fost fără piedici, când a ajuns în sat, a văzut lumină la postul de jandarmi, a coborât, a legat calul de un prun care crescuse pe marginea şanţului, a mai privit odată pe geamul jandarmeriei, s-a apropiat de uşă şi a bătut în ea. Din interior s-a auzit un „intră” spus răstit.

A deschis uşa, Băbuică cu mânecile suflecate şi cu o pată de sânge pe cămaşa albă, „discuta” cu unul pe care îl prinsese furând ouă din coteţul uneia Florica, fată bună şi primitoare unde înnopta din când în când şi şeful de post.

-Bună seara! Irina a salutat din prag, când a văzut scena a vrut să plece, dar Băbuică a oprit-o :

-Rămâi! Am doar o vorbă cu Gălbejitu.

-Ia zi mă, câte ouă ai luat din coteţul de găini al Florichii?

-Don şef s-a înţeles greşit, nu am luat nici un ou de la Florica, ea nici nu are găini, eu i-am dus 20 de ouă.

-Pentru ce i-ai dat tu ouă? Băbuică era şi mai nervos acum, iar pentru a-l determina pe Gălbejitu să vorbeacă, i-a tras o palmă peste obrazul stâng de i s-a întors capul cu faţa la spate.

-Nu mai da don şef, de ce dai? I-am plătit cinstit, atâta cere, 20 de ouă pentru două ceasuri de iubit, voiam să stau mai mult, dar atâtea ouă am avut. Şti, nu primeşte bani, zice că se devalorizează, aşa oul îl dă la schimb. Ai venit tălică, nu ştiu cu ce treburi şi te-ai supărat pe mine, degeaba te-ai supărat don şef, m-ai omorât două ceasuri degeaba. Puteai  să-mi spui cinstit: „bă să nu te mai prind la Florica” şi eu nu mai mergeam la ea, căutam alta, poate şi pe ouă mai puţine.

-Nu taci mă, tu-ţi ’mnezeii mă-ti, mai şi vorbeşti, marş afară, să nu te mai prind la coteţul Florichii!

Al dracu, a continuat Băbuică după ce Gălbejitu o zbughise pe  uşă afară, îl prind cu ouăle în căciulă şi nu recunoaşte că le-a furat, mama lor de bandiţi. Tu ce cauţi femeie la ora asta târzie din noapte, te-a bătut  viniticul? Trebuia să te aştepţi la asta, eu nu am să te apăr, ai văzut cum mi-ai dat cu tifla ca la ultimul om. Meritam eu asta? Uită-te şi tu ce bărbat prezentabil sunt, păi se compară? Băbuică stătea drept cu capul într-o parte şi se mişca ca o femeie uşoară când vrea să atragă un client.

-Nu-i vorba de asta don şef, a fost chemat la poliţie şi nu a mai venit acasă, am întrebat la poartă pe poliţistul de serviciu şi mi-a spus că la ei figurează că e plecat de la ora 12. Eu nu cred don şef, poţi să mă tai, să mă omori, eu nu cred, omul meu este sigur la poliţie, de ce nu-mi spun?

-Irină, bărbatul ăsta al tău precis şi-a amintit cine este şi o fugit de tine, ascultă-mă pe mine, eu îţi sunt bun, nu ăla pe care nu-l cunoaştem.

-Don şef, vrei să dai un telefon la poliţie să întrebi tălică, că de, ca organ te-or asculta şi poate îţi vor da şi răspunsul.

-Ştiu fă-i fată, ce să fac? De ce aş deranja eu în miezul nopţii poliţiştii de la judeţ, ăştia mă vor ţine minte şi cu vreo ocazie, e posibil, să mă ardă. Promiţi tu ceva să mă mulţumeşti pe mine?

-Da, don şef când veniţi la noi vă dau o pălincuţă d-aia bună făcută de Nicolae al meu, Irina vorbea înflăcărată la gândul că Băbuică ar putea suna la judeţ.

-Nu femeie, pe tine te vreau. Eu dau telefon şi tu rămâi aici până dimineaţa, ne-om juca amândoi şi ne-o trece urâtul, zic bine?

-Nu! Rămâi pe pace, eu aici minut n-oi mai sta! Femeia necăjită a ieşit pe uşă, a dezlegat calul şi a pornit şi mai amărâtă spre casă.

S-a culcat târziu în noapte, a adormit îmbrăcată şi nemâncată, era obosită. S-a trezit dimineaţa în lătratul câinelui, a tras uşor perdeaua şi a privit spre poartă. L-a văzut pe Nicolae care deschidea porţile mari, apoi un IMS cu prelată a intrat în curte şi a parcat în spatele casei de unde nu putea fi văzut de nimeni.

Irina s-a îmbrăcat, a dat cu puţină apă rece pe faţă din tuciul care era pe plita sobei, apoi a ieşit pe prispă şi, curioasă , a privit la ce se întâmplă în ograda ei. Era bucuroasă că l-a văzut pe Nicolae, însă nu înţelegea ce este cu IMS-ul, cine venise cu el.

Nicolae împreună cu un civil îmbrăcat în haine de orăşean cu cravată la gât,  cu haină îmbrăcată peste cămaşa albă, s-au apropiat de casă:

-Intră în casă Irină, vorbim acolo. Apoi toţi trei au pătruns în odaia răcoroasă de „dincolo”. Femeie, continuă bărbatul după ce au luat loc împreună cu străinul pe patul cu salteaua umplută cu paie de orz, peste care era pus un cearceaf din care se vedeau doar ciucurii brodaţi, iar peste cearceaf era un aşternut cu flori grena şi negre lucrat de mama Irinei în război cu „iţoaie”, femeie, dânsul este comisarul Domide, va sta la noi până vom lua legătura cu Ofiţeru, apoi va pleca în oraş. Este de prisos să-ţi spun că nimeni nu trebuie să ştie că este aici. De reuşita misiunii poate depinde viaţa noastră.

Domide tăcuse cât timp Nicolae făcuse prezentările, nu era dornic de vorbă, doar privirea îi devenise caldă, faţa lui frumoasă cadra bine cu bunătatea exprimată de ochi. Voia ca Irina să aibă încredere în el.

-Don comisar, dumneavoastră veţi dormi aici, dacă aveţi nevoie să ieşiţi afară, din tindă, pe lângă gura beciului, veţi găsi o uşă, pe acolo puteţi ieşi în spatele casei. Rugămintea mea este să nu încercaţi să ieşiţi din curte, este posibil ca locuinţa să fie supravegheată.

-De cine Culaie, cine are interes să te supravegheze?

-Cei care mi-au dat actele de identitate, încă nu ştiu cu adevărat cine sunt, drept este că nici eu nu ştiu, poate nu cred că am fost amnezic.

-Ai fost Culaie? Întrebarea a căzut ca un trăznet.

-Încă sunt, nu îmi amintesc nimic nici acum, e tare rău, a început Nicolae să se vaite, să nu şti cine eşti, de unde vi, cine ai fost şi în general să nu ai amintiri despre copilărie, adolescenţă, despre prima fată iubită, e groaznic don comisar. Bărbatul îşi juca bine rolul, ani de zile îl repetase împreună cu Irina şi noaptea din somn dacă l-ar fi întrebat cineva despre viaţa lui ar fi ştiut ce să răspundă.

-E rău Culaie, e rău, Domide încerca să fie drăguţ, deşi era sceptic, nu credea pe de-a întregul în amnezia lui Nicolae. Acum alta era sarcina lui, voia să termine cu tâlharii din pădure. Ar fi vrut să-l scape pe Dumitrana, lucraseră bine împreună, învăţase multe din tainele meseriei de la comisar, pe chestor nu-l suferea, însă era la pachet cu comisarul, poate îi salva pe amândoi.

-Don comisar, ar trebui, dacă organizaţi poteră după discuţia cu Ofiţeru, să anunţăm şi pe Oblegovici, el mi-a dat ca sarcină, când m-a angajat pădurar, să iau legătura cu partizanii pentru a fi stârpiţi.

-Vom vedea, deocamdată să luăm legătura cu ei. Crezi Nicolae că o misiune în forţă cu multe trupe care să pieptene pădurea ar da rezultate? Lui Domide îi era teamă că înţelegerea cu Ofiţeru ar putea fi înţeleasă greşit de către comunişti.

-O misiune în forţă este sortită eşecului, este posibil să aibă mine plantate, alte diferite capcane, Ofiţeru este specialist în lupta de gherilă. Au santinele peste tot, greu de găsit. După acţiunea jandarmilor din primăvară şi-au luat măsuri de precauţie, va fi greu să-i mai prindem descoperiţi. Acum vom mânca, apoi eu voi pleca în pădure să-mi fac rondul, dar să-i las şi Ofiţerului un semn.

O oră mai târziu, Nicolae călare pe cal pleca spre pădure, din poartă Irina a mai fluturat mâna până ce calul cu călăreţ au dispărut după un pâlc de mesteceni.

Din casă, pitit în spatele perdelei din olandă cu ciucuri lucraţi cu igliţa, privea Domide, intrase într.o aventură care îl putea ridica, dar care putea avea şi un puternic revers. Jucase pe cartea lui Nicolae şi Dumitrana, trebuia să câştige, nu-şi putea permite luxul să piardă, asta ar fi însemnat nu numai sfârşitul carierei lui, poate chiar sfârşitul vieţii. Se iubea prea mult pentru a renunţa uşor la propria viaţă, îl va impulsiona pe pădurar.

Nicolae a dat o roată prin locurile pe unde ar fi putut veni hoţii de lemne, nu erau urme proaspete, pe celelalte le ştia, le „citise” când mai trecuse prin aceste locuri. Era bucuros când în pădure era linişte. Ordinul mai marilor săi era ca nimeni să nu ia nici un băţ de lemn din pădure, el îi  lăsa să ia uscături căzute pe jos, considera asta ca o igienizare a terenului. Pentru crăcuţele căzute avea oamenii lui, unul era Ţafardel, ăsta pentru un braţ de lemne vindea şi pe mă-sa şi pe tac-su. Lui Nicolae nu-i plăcea asemenea oameni, dar recunoştea că fără ei era greu să-ţi faci meseria, pădurea era mare, nici el nu putea sta 24 de ore numai în codru şi atunci apărea ciripitorii care îl informau cine a fost în pădure şi unde au dus lemnele. Lui nu-i rămânea decât să meargă la ei acasă şi să-i culeagă ca pe ciuperci. Avea cinci informatori, toţi săraci lipiţi pământului, vindeau pentru o ţuică sau o crosnie de lemne, pârau din ură pentru cei care erau mai ajunşi decât ei. Erau oameni pe care nu se putea pune bază, beţivi şi leneşi, Ţafardel era altfel, nu-i puţea munca, doar casa plină de copii şi nevasta  bolnăvicioasă şi rea de gură îl trăgea înapoi.

După inspecţie s-a îndreptat spre stejarul unde trebuia să lase semnul. S-a uitat în stânga, în dreapta, în sus printre crengile stufoase ale copacilor, era linişte , nimeni nu părea să-l supravegheze, deşi ştia că undeva sunt ochi aţintiţi asupra lui, a aruncat ca într-un joc piatra în scorbură, apoi a încălecat pe cal şi a plecat spre casă. Era după amiază târziu, cu toată umbra din pădure era zăbuc, abia putea respira, vântul înţepenise undeva departe, nicio adiere nu ajungea în pădure, soarele torid îşi făcea de cap.

Ştia un nuc mare undeva spre marginea pădurii, a intrat cu calul la umbra lui, a simţit un fior plăcut când răcoarea l-a pătruns prin carnea înfierbântată. Era aproape rece temperatura la umbra deasă a falnicului nuc, frunzele mari şi dese ale pomului aşezate în straturi până în înaltul cerului, aşa părea de înalt, nu lăsa nici cea mai mică rază de soare să pătrundă prin coroana sa. Nicolae a stat cât să se răcorească el şi calul, apoi a părăsit cu părere de rău umbra binecuvântată a bătrânului pom, a ieşit în şleau, a încălecat şi a plecat spre casă.

Seara au mers în spatele casei, aici Irina a aşezat  o măsuţă joasă şi rotundă cu trei picioare frumos  sculptate, bărbaţii au luat loc pe scăunele scurte speciale pentru măsuţă, sticla cu pălincă trona ca un mareşal în mijlocul mesei, în jurul ei, ca nişte aghiotanţi, erau trei ceşti din lut smălţuit. Nicolae a turnat rachiu, apoi a ridicat ceaşca pentru a saluta oaspetele:

-Don comisar să trăiţi şi să dea Domnul să izbândim în misiunea noastră! Am lăsat semnul, mâine voi lua legătura cu el.

-Merg cu tine Culaie, vreau să-l văd şi să terminăm odată, nu mai po...

-Nu don comisar, nu mergeţi nicăieri, Nicolae l-a întrerupt brutal pe Domide, dacă veţi fi descoperit, întâlnirea se va anula şi în acest fel vom rupe orice punte de legătură. Nicolae era ferm, nu voia să rateze întâlnirea, dorinţa lui era ca partizanii să se predea fără vărsare de sânge şi pe cât posibil să nu primească pedepse mari. Ştiau şi ei că nu vor scăpa nepedepsiţi, siguranţa statului deja avea numele tuturor partizanilor şi al simpatizanţilor. Aşteptau doar momentul propice când se vor năpusti asupra lor. Aproape în toate cetele existau informatori plătiţi de siguranţă, doar Ofiţeru reuşise să-l descopere pe cel care dădea note la siguranţă. Nu-l omorâse, îl trimisese cu misiune în altă parte a ţării, în Retezat, acolo unde era un aşa zis Cartier general al Partizanilor din munţi, în fapt nu a existat niciodată o coordonare a tuturor grupurilor de rezistenţă de pe teritoriul României.

-Bine, merg pe mâna ta! Nu uita Culaie că de întâlnirea asta va depinde viaţa noastră, dar şi a lui Dumitrana şi Vasilescu. Domide îl privea cu încredere pe Nicolae , înţelesese că nu avea altă soluţie, chiar îl vedea ca pe un izbăvitor. Îşi închipuia, dacă rezolva cu bine misiunea, cum era felicitat de comunişti şi înaintat în grad. Odată un lider comunist îl întrebase :”cum se face că acum eşti cu noi trup şi suflet, iar până în 23 august 1944  ai făcut tot posibilul să ne arestezi, torturezi  şi să ne bagi la zdup?”. „Simplu, i-am răspuns, eu respect legea, aşa scria atunci la lege, aşa făceam, acum voi aţi câştigat, eu  respect legile voastre”.

Dimineaţa devreme când stele încă luceau pe cer, Nicolae a scos în linişte calul de sub polată, după ce îl înşeuase, a ieşit pe portiţă, apoi a încălecat şi a pornit spre locul de întâlnire. Când soarele înroşise orizontul era la locul fixat, a descălecat şi s-a uitat atent în jurul lui, nu se vedea nimeni. Cu palma a bătut uşor calul pe grumaz, iar frâul l-a legat de o cracă de sânger. Când s-a întors cu faţa spre potecă Ofiţerul era în faţa lui, de unde naiba apăruse ăsta, parcă era o nălucă.

-Bună dimineaţa pădurare! Ce vrei să-mi spui? Ai veşti de la Dumitrana? Ce propune? Ofiţerul era telegrafic, nu voia să se întindă la vorbă.

-Da, doreşte să vorbiţi între patru ochi, mâine dacă eşti de acord, stabileşti tu locul. Mă pun chezaş pe cinstea comisarului. Nicolae nu voia să pronunţe numele lui Dumitrana, nu voia să mintă, faptul că Domide era subcomisar îl îndrituia să spună comisar. Miza pe faptul că Ofiţeru nu îl cunoştea pe Dumitrana, cel puţin aşa spera.

-Te însărcinez să-i transmiţi că ne vom întâlni peste trei ore lângă stejarul trăznit din apropierea „Urlătoarei” şti unde este, da? Banditul voia să nu îi dea posibilitate comisarului să-şi aducă întăriri, nu putea avea prea multă încredere în el, era totuşi poliţist.

-Bine, peste trei ore vom fi acolo, sper să fim toţi de cuvânt. Nicolae vorbise mai mult să-l liniştească pe Ofiţer, acesta nu avea nici un sens să-i facă rău comisarului, mai mult îşi agrava situaţia. Plec, nu mai zăbovesc, vreau să putem ajunge la timp la întâlnire.

-Aş vrea să-i mai transmiţi ceva... Ofiţerul a fost întrerupt aproape cu brutalitate de pădurar

-Nu, nu mai transmit nici un cuvânt în plus, vorbiţi amândoi, eu nu vreau să fiu părtaş la nici un fel de înţelegere, vă fac legătura, atât! Fără a mai spune un cuvânt în plus, a dezlegat calul şi a pornit în trap întins spre casă.

Cum l-a văzut, Domide a alergat spre poartă înaintea lui. Era nerăbdător să afle veştile.

-Cum este? Faţa lui  frumoasă era puţin încruntată, privirea era rece, redevenise poliţistul impertubabil.

-Peste două ore trebuie să ne întâlnim cu el. I-am promis că vom fi acolo.

-Mergem!

-Doar să gustăm ceva că îmi este tare foame, apoi plecăm.

S-au aşezat la masă, iar Irina le-a adus câteva gustări.

-Un păhărel de pălincă cred că ar fi bun. Domide simţea nevoia unui gât de rachiu, avea un tremur interior, o nelinişte inexplicabilă dat de întâlnirea care urma să aibă loc.

-Să-l lăsăm, don comisar, pentru diseară când vom veni acasă. Acum să avem mintea limpede şi auzul încordat, niciodată nu ştim ce ne aşteaptă.

Au mâncat, apoi în grabă au încălecat pe cai, Irina, cât ei mâncaseră, înşeuase cel de-al doilea cal şi au pornit în goană spre „Urlătoarea”.

Nicolae a văzut de departe locul unde trebuia să se întâlnească cu Ofiţeru, a descălecat, din ochii i-a făcut semn comisarului să facă acelaşi lucru. Amândoi au legat caii într-un tufiş ferit, apoi au plecat spre locul stabilit pentru întâlnire. Nu se vedea ţipenie de om.

-Nu a venit, probabil îi este teamă. Are şi de ce? Ştie că nu va avea o viaţă uşoară, s-a răzgândit.

-Nu m-am răzgândit, s-a auzit un glas în spatele lor, amândoi s-au întors în grabă. Ofiţeru calm, cu braţele încrucişate, îi privea cu  răutate. Mi-ai spus pădurare că va veni comisarul Dumitrana, tu mi-ai adus pe altcineva. Cum pot avea încredere în voi?

-Dumitrana nu a putut veni, este indisponibil pentru o perioadă de timp, va trebui să negociezi cu sucomisarul Domide, el este în locul comisarului. Vă las să discutaţi, eu mă trag acolo la umbră, nu vreau să fiu părtaş la negocierile voastre. Nicolae a plecat spre tufişul de aluniş care se găsea în dreapta locului unde discutau cei doi.

S-a aşternut o tăcere stânjenitoare, Domide îl privea pe furiş pe Ofiţer, nu voia să-i prindă privirea, ar fi vrut  să citească în sufletul lui. Era greu, banditul era om încercat, cu psihic puternic, venise să-şi joace cartea vieţii, să-şi vândă pielea, nu era dispus să o dea pe un preţ de nimic.

-Cum vrei să te răscumperi? Domide îl privea cu ochii lui de gheaţă, inexpresivi, chipul frumos părea un adaus reuşit trupului atletic al subcomisarului.

-Mă predau, cu condiţia ...

-Nu eşti în situaţia de a pune condiţii. Comisarul îl privea cu dispreţ, îl considera un bandit cu care nu ai ce negocia.

-Dacă nu pot negocia, ce sens are întâlnirea?