marți, 15 mai 2018

Maria


  Florile de tufănică, gingașe, de culoarea coniacului, rezistente la temperaturi reci, îmi dădeau un impuls de opoziție față de vitregiile vieții. Lacrima pornită din ochiul drept, s-a rostogolit  până în bărbie, aici s-a oprit un moment, a stat în cumpănă, apoi a căzut pe fila scrisă din fața mea; picur de diamant, efemer, ca toate bogățiile lumii. Alte lacrimi au urmat același drum,  ochiul stâng, nevrând să rămână mai prejos și-a adus obolul , se prelingeau  pe obraz, fiecare pe partea lor, mereu pe același drum, precum un râu ce curge din negura vremurilor. O dată, ajunse sub bărbie, se uneau, continuau călătoria împreună, până se vărsau pe aceeași coală de hârtie. În fața mea a apărut Doamna, mi-a reproșat cuvintele scrise la adresa ei:
-Nu vreau să-ți primesc declarațiile de iubire, sunt femeie bătrână.
-De unde ști? Te-ai uitat în oglindă, sau în buletin?
-Ce legătură are una cu alta? Sunt bătrână! Doamna era hotărâtă, să nu cedeze.
-Simți că ești bătrână? Nu vreau să cedez, vreau să o provoc, mi-e dragă, nu mă pot despărți de ea ușor.
-Nu simt, dar ce importanță are? Mi-a zis azi cineva : ”pensionaroooo!”
-Nu ești pensionară?
-Ba da, sunt, dar asta nu înseamnă, că sunt bătrână, Doamna a schimbat percepția. Azi am văzut în piață niște trandafiri cu petale  roșu-grena, am tresărit, dintr-o dată inima a început să-mi bată mai tare, mai repede și neregulat. Sunt florile mele preferate, când îi văd, fluturii uitați prin stomacul meu, se resuscitează și încep să alerge bezmetic. Uit de buletin și de vârsta înscrisă acolo, cerul se deschide și azurul lui coboară asupra mea, mă învăluie, mă simt mai aproape de tine, recunosc,  îmi este bine . Vreau să evadez, să sar peste obstacole, să mă lupt cu lumea, doar pentru a fi amândoi. Am să opresc luna pe cer, să te pot aștepta în fiecare noapte, pentru tine vreau să fie noapte, până ce vom ajunge mâna să ne dăm . Să ne privim în adâncul ochilor, să vedem în apa lor  bătăile propriilor inimi, chemările ancestrale ale iubirii pure.
Cine ne împiedică să putem avea totul? Nimeni. Buletinul arată o dată calendaristică, se spune, că aceea e data când ne-am născut. Dar inima, inima noastră ce arată , ce spune, ce strigă? Strigă iubirea, se luptă cu rațiunea, cu acest cerber rece care dictează fără să cerceteze. Cine îi dă voie rațiunii să dicteze inimii? Iubirea nu cedează, cu toate argumentele din lume, toate cad în fața dragostei , în fața eternei chemări a iubirii. Ura pălește, dușmănia moare, ranchiuna se transformă în prietenie, toate sunt posibile, când iubirea se instalează.
  Din senin s-a pornit o furtună, norii negri amenințători se învârt deasupra noastră, închid fereastra , mă baricadez. De ce îmi este frică? Prin câte furtuni am trecut, nu trebuie să-mi mai fie teamă. Curajos, ies afară, vântul bate din toate părțile, picurii de ploaie îmi pișcă obrazul, înfrunt vicisitudinile vremii și vremurilor. Încă nu sunt doborât, mă lupt cu timpul, am ca aliat trecutul și viitorul, amândoi și-au dat mâna în sprijinirea mea.
  O trec pe Doamna din vis, în plan real, se numeşte Maria, câţi ani are? Poate 20, 30, 50, 60. Nu, 60 nu are, nu mai ştie precis, nu că nu ar avea ţinere de mine, nu că nu ar putea să redea până la virgulă tot ce i-a povestit mamă-sa legat de naşterea ei şi de faptul că moaşa s-a îmbătat rău după ce i-a tăiat buricul. Nu acceptă vârsta ca stare de fapt, nu crede ce scrie în buletin.  Cum 60 de ani? Sufletul îl are tânăr, foarte tânăr, e drept că mai scârţie închieturile. Şi dacă nu o fi adevărat, ce au scris ăia în certificat?  Auzise că a fost o petrecere mare, fusese primul născut în familie după o căsnicie stearpă de 10 ani. Nimeni nu mai credea că în casa lor va mai ţipa vreodată glas de copil.
Când am venit pe lume, tata a invitat toate neamurile, a dat cep la un butoi cu ţuică şi nu s-a mai trezit din beţie mult timp, cred că dacă nu era pălmaş, să fie nevoit să muncească, pentru a câştiga bani şi ar fi fost rentier, ar fi băut până în ziua în care s-a născut fratele meu, adică vreo 10 luni. A fost mult până când mama a învăţat cum se fac copiii, fiindcă nu s-a mai oprit din naşteri, până  nu ne-am făcut 9 fraţi. Nu tata a iertat-o pe mama, ci Dumnezeu, că altfel ar fi născut într-una, aşa mult se rodase, că năştea copiii aproape fără durere, doar ce se aşeza pe paie şi gata copilul, dacă nu ar fi oprit-o interdicţiile băbeşti (şi medicale aş zice eu acuma), ar fi fost în stare să plece la sapă după ce năştea şi copilul sugea primii stropi de colastră.
Nu are 60 pentru că nu simte că ar avea atâţia ani, ar fi gata să joace şotronul cu copiii, îşi închipuie chiar că ar putea să-i bată. Da, dar copiii din ziua de azi nu mai joacă şotron,  au telefoane mobile şi butonează tot timpul. Se strâng câte doi trei copiii, stau la masă ori pe policioară la poartă sau pe treptele din faţa blocului şi butonează telefonul, butonează cu înverşunare, cu determinare, nu vorbesc, doar butonează telefoanele. Privindu-i, îşi dă seama că e din altă generaţie, ea nu ştie să butoneze telefonul.
Şi ce, asta înseamnă că e bătrână? S-a repezit în casă a îmbrăcat o ţinută sport , apoi a plecat pe deal, de la poartă a vrut să-şi ia nepoata, aceasta a respins-o brutal: „mă laşi, hai, cară-te!”. Nu s-a supărat, a plecat singură, era o zi splendidă de vară, soarele se trezise de dimineaţă, dădu-se întâi foc cerului, apoi se ridicase copăcel de  trei suliţe pe cer în drumul lui spre apus. Cu cât urca mai sus pe bolta azurie, cu atât căldura se făcea mai simţită.
  Fusese o toamnă lungă, zăpada căzută în decembrie omorâse florile de tufănică,urmase o iarnă grea cu mari troiene de zăpadă, primăvara venise într-o vizită scurtă, nu a apucat bine să se instaleze, să cânte cucul tot cântecul lui de jale şi pupăza să ne spurce cu prezenţa matinală şi cântul care îmbie la dragoste, căci a fost izgonită de vara care s-a instalat, cu ceva pauze, de la jumătatea lui april.
Acum seceta bântuia ogoarele, paiul de grâu nu a crescut, iar spicul  este sterp. Păsările la amiază se ascund la umbra nucilor din luncă.
Maria nu uitase să-şi pună ochelarii de soare şi pălăria din paie cu boruri mari şi umbroase. A mers cam un kilometru, o salcie pletoasă cu ramurile până aproape de pământ i-a răcorit obrajii cu frunzele lungi şi înguste, s-a aşezat pe iarbă, un greiere cânta, altul i-a sărit în poală, era negru cu picioarele îndoite ca o foaie de arc. L-a primit cu milă, l-a prins în pumn apoi l-a închinat, aşa cum făcea când era copil, să nu mai sară, cum a deschis pumnul, greierele a făcut un salt uriaş, nici închinatul nu mai este, cum era odată. Care odată? Ea nu este bătrână.
-Sărut mâinile, tanti Maria! Un bărbat la vreo 40 de ani, cu coasa în spinare, se întorcea în sat, din ţarină unde cosise lucerna. -Ce-ţi pasă, ai pensie frumoasă, poţi să stai la umbră!
-Bună! A mormăit Maria, ăsta e bătrân, cum de îmi zice mie „tanti”? Nici tanti nu mai este, ce era pe vremuri.
Când era copil, spuneau „tanti” doar rudelor care locuiau la oraş, aşa cum aveau ele pretenţia. Era o Doamnă, nu putea să fie”dadă, ţaţă, lele, ori mătuşă”, nu se cadra cu statul de femeie fandosită, care, uitase de unde a plecat.
În curând nici „tanti” nu se va mai spune, cred că îşi vor zice pe nume, păi cum să spui „nene Crinule, ori tanti Narcisa”?
Ei, lasă-i păcatelor! Sunt tânără! Prin faţa ochilor i-a trecut tipul cu care s-a întâlnit la CAR-ul pensionarilor. Frumos bărbat, înalt, bine făcut, cu un pic de burtică, nu mare, doar aşa să-i dea un aer aristrocratic. Părul alb,bătea în bleu pe la tâmple. Avea părul des, ondulat, cu un pic de chelie până aproape de creştet, asta îi făcea o frunte luminoasă şi mare care  se continua pe scalpul lucios. Erau  acoperite cu păr tâmplele şi toată partea din spate a capului. Când l-a văzut, a simţit, cum a ars-o direct la lingurică. El s-a uitat la ea, a înclinat capul în semn de salut, ea s-a roşi toată, el a observat, dar neavând ochelarii a crezut că se dădu-se cu roşu pe obraji, chiar şi-a zis: „uite şi la asta ce s-a boit de dimineaţă!”
Cum Maria nu a auzit remarca lui, a continuat să viseze la el convinsă fiind, că şi el este la fel de doritor să o cunoască, cum este ea.
S-a ridicat de la umbra sălciei, a  trimis o mulţumire, via înaltul cerului,acelui necunoscut care o plantase, dar şi celor care nu o tăiaseră. Cum până în pieptul dealului nu mai era mult, s-a pregătit sufleteşte, a tras aer în piept şi a pornit pe poteca plină de frunziş uscat care şerpuia printre tufani groşi şi umbroşi. Era greu drumul, panta era abruptă, mergea mult plecată în faţă şi cu mare atenţie să nu-i alunece picioarele din cauza frunzişului uscat şi a crăcuţelor rupte şi care puteau să se transforme în role şi să o dezechilibreze. A simţit o durere în genunchi, apoi o înţepătură în şold, nu a dat importanţă, a continuat să urce. Pe măsură ce se înteţea efortul se accentuau durerile. S-a oprit! A căutat un loc cu iarbă, s-a aşezat, mirosul florilor sălbatice îi dădeau o stare minunată. Durerea s-a oprit, „ei artrozele astea, se gândea Maria, cum nu mă lasă ele în pace, mă mint, nu mai sunt chiar tânără! Dar nici bătrână nu sunt, a conchis ea.”
Aşa îşi petrecea zilele, în plimbări lungi, relaxante, nu îşi stabilea ţinte, voia doar să meargă. Într-una din zile a plecat să se plimbe de dimineaţă de mult, nu voia să o prindă  zăduful. În drum a văzut pe Mariţa care se uita din curtea ei peste gard, i se vedea doar capul cu faţa ridată şi uscată , era mai tânără decât ea conform buletinului, în realitate era mult  îmbătrânită.
-Hai Mariţa cu mine să ne plimbăm, mergem în zăvoiul de pe malul Ialomiţei, e umbră multă de la arini şi plopi, ba sunt şi câteva sălcii. Vom sta la umbră şi vom povesti!
-Să mergi tu Mărie că ai pensie, ai din ce trăi, nu eşti ca noi, ăştia, care aşteptăm să ne ia cineva la muncă pentru a împuşca un ban, ce-ţi pasă ţie!
-Să ştii Mariţa, că nu-mi pasă!  Am pensie pentru că am muncit, eu fată dragă, cât timp am avut serviciu, dimineaţa la patru am fost în picioare, că era viscol, ploaie, vânt, furtună, am plecat de acasă la serviciu. La ora cinci fără un sfert trecea autobuzul care mă ducea în oraş unde lucram, nu trebuia să-l pierd, altul nu mai era şi nu l-am pierdut draga mea 34 de ani. Acum mă bucur, de faptul că m-am chinuit atunci! Îţi aminteşti, era într-o iarnă cu viscol puternic, ne-am ciocnit una de alta dimineaţa prin troienele de zăpadă, eu mergeam la serviciu, tu fuseseşi după veterinar că îţi făta vaca, m-ai întrebat unde merg pe aşa vreme plină de stihii, eu ţi-am răspuns ” la datorie”, ai dat din cap şi ai plecat  acasă. Acum tu stai în poartă şi aştepţi să vină cineva să te cheme la muncă, să câştigi un ban.
„-Mergi şi te plimbă, măcar să fii tu fericită! Parcă nu am mai văzut până la tine muiere cu pălărie pe cap, te-ai făcut cucoană, ce să zic...! „ Mariţa a privit în urma Mariei, femeia avea pe umăr o gentuţă în care pusese  două felii de pâine, două feliuţe de caşcaval şi o sticluţă din plastic cu apă, iar în mână avea o umbrelă de soare, cu tija lungă, pe care, într-un gest de cochetărie, o purta ca pe un baston. A oftat, Maria o deprimase, cât a fost tânără a avut vaci şi oi, atunci putea munci, animalele îi aduceau venit bun, dar nu-i făcuse carte de muncă. Acum la bătrâneţe nu avea un venit stabil, nici asigurare de sănătate, copiii se îndepărtaseră de ea, plecaseră în ţări străine şi de ea nu mai voiau să ştie. Şi-a şters pe furiş o lacrimă, a coborât de pe poartă, apoi a plecat împleticindu-se spre casă. În gândul ei o ura pe Maria, nu pentru că purta pălărie, până la urmă şi ea avea una, ci pentru că lunar poştaşul îi bătea în poartă şi de dragul unui mic bacşiş, când îi înmâna pensia, nu o scotea din: „doamna Maria”.
Apa Ialomiţei era puţină, abia şerpuia printre pietrele albiei. Seceta se cunoştea şi aici, debitul râului era foarte scăzut. Maria a scos picioarele din papuci, a trecut râul în curmeziş printr-un vad repede şi puţin adânc, era rece, o înfiorase atingerea apei, fusese un fior plăcut. Pe celălalt mal era umbra deasă, iarba, un fel de pir subţire şi înalt, era deasă şi îmbietoare. A căutat un loc în care nu se vedea a fi furnici, erau unele mari, roşi şi rele, atacau agresiv şi ciupeau într-un mod foarte dureros. S-a aşezat direct pe iarbă, era îmbrăcată cu blugi, nu se temea că s-ar fi murdărit.
În gentuţă, pe lângă apă şi gustare, pusese şi un mic volum de poezii uşoare, cu parfum romantic recomandat visătorilor. Maria citea o poezie, închisese ochii, o ştia pe de rost. Visa şi recita în somn, se vedea tânără, frumoasă, elegantă şi distinsă. Fusese tot timpul o femeie mândră, cu nasul pe sus, nu lăsase pe nimeni să-i sufle în ciorbă. Se măritase din dragoste, nu din una oarbă, ci dintr-o dragoste calculată, rece şi bine măsurată. Şi-a dat frâu liber iubirii, bine ţinută în frâu, abia mai târziu când s-a convins că bărbatul ei chiar merită asta. Aşa fusese tot timpul, rece, distantă, arogantă, de fapt era doar o mască pe care şi-o impusese pentru a ţine toţi neaveniţii departe de ea. Ridica doar câte un colţ al draperiei de la uşa inimii pentru cine voia să fie primit. Acesta dacă nu ştia cum să-i deschidă uşa sufletului nu avea ce căuta lângă ea. Niciodată niciun bărbat, în afara soţului
, nu văzuse licăr de iubire în ochii ei, asta nu înseamnă că nu-i fuseseră şi alţi bărbaţi dragi, ei în schimb nu aflaseră în veci, ce simţise ea pentru ei şi asta pentru că nu au găsit cheia cu care se putea deschide uşa sufletului său. Asta fusese, o femeie care stăpânise simţurile până la înrobirea lor, nu se lăsase stăpânită de simţuri.
Acum era altceva, nu căuta iubire, era singură de aproape şapte ani. Zilele de iarnă erau lungi, iar nopţile eterne, televizorul, singurul care mai vorbea în casă, în afară de ea care se mai enerva câteodată din lucruri banale şi atunci suduia ca un bărbat, îi plăcea să refuleze, să se descarce, nu o mai pasionau emisiunile televizate, considera că o manipulau prin ceea ce spuneau politicienii şi ziariştii. Şi reclamele erau manipulatorii şi atunci pentru ce să se uite? Avea câteva canale de ştiinţă, pe care îi plăcea să le urmărească.
A aţipit,  când a deschis ochii, a văzut că lângă ea, se aşezase un copilaş, avea în jur de 10 ani, era blond cu ochii de un albastru intens, murdar pe faţă şi zdrenţăros îmbrăcat. Copilul privea undeva departe, femeia l-a urmărit prin ochii abia mijiţi, era trist, gânditor, îngrijorat, prea îngrijorat pentru un copil de zece ani. Nu îl cunoştea, poate era din satul vecin de peste apă, ori poate chiar din satul ei, nu mai cunoştea copiii, poate pe părinţii lui, deşi nici de aceia nu ar fi fost sigură.
-Cine eşti copile?
Băiatul a tresărit, s-a uitat la ea cu ochi temători, era ca un animal hăituit, a oftat, apoi i-a răspuns:
-Sunt copilul satului. Glasul îi era slab, ruşinat şi parcă vinovat de starea lui.
-Nu înţeleg, fii bun şi lămureşte-mă! Maria vorbise cu glas blând, ca atunci când te apropii de un animal şi nu vrei să-l sperii.
-Nu ştiu cine îmi sunt părinţii, nici dacă am avut, mănânc pe unde apuc din mila oamenilor, unii mă îmbucăturesc, alţii îmi dau un colţ de pâine şi mă alungă ca pe un câine. I-am întrebat pe toţi, ce vină am eu că m-am născut? M-a întrebat cineva pe mine, dacă vreau să vin pe lume şi să trăiesc singur?
-O, biet copil! Maria lăcrima, băiatul o impresionase, s-a apropiat de el şi l-a strâns în braţe. Cum te cheamă?
-Nu ştiu, nu am nici un fel de acte, lumea mă strigă:”băi, Ăla”.
-Nu s-au interesat de tine ăia de la primărie?
-Nu, eu am auzit că dacă nu am acte, nu figurez nicăieri, nu ştiu cum să spun, adică nu exist. Da, eu uită-te la mine! Sunt aici lângă mătălică!
-Unde dormi?
-În capul satului locuieşte o familie săracă, are 5 copii, m-a primit şi pe mine, dorm cu copiii, le duc şi eu să mănânce  din ce capăt din sat. Sunt oameni buni, nu mă bat, nu mă alungă. Ei sunt singurii care mă strigă cu nume, îmi zic Năsturel.
-Dacă seara nu ajungi acasă, se îngrijorează cineva de tine?
-Da, pleacă nenea Gheorghe şi mă caută în sat şi ţaţa Vasilica mă iubeşte. Copilul avea un licăr de mândrie în ochi.
-Mă gândesc eu la un nume care să ţi se potrivească, acum am să te rog să mergi acasă la Gheorghe, să-i spui că diseară nu ajungi acasă. Vrei să mergi la mine?
-Aş vrea, dar nu ştiu cine eşti. Mă baţi, dacă greşesc? Copilul privea neîncrezător la doamna din faţa lui care îi propunea să îl ia la ea.
-Nu te bat, de ce să te bat îngeraşule? Copilul se cuibărise la sânul ei, cum face orice copil când caută ocrotire la pieptul mamei. Acum fugi şi anunţă-i că diseară nu dormi acasă, uite, ia banii ăştia şi dă-i să cumpere mâncare pentru copii. Ai grijă copile, să nu-i pierzi sau să ţi-i fure alţi copii.
Năsturel a zbughit-o printre sălciile şi plopii din zăvoi, apoi s-a făcut pierdut în tufişurile de richită şi plută.
Maria a rămas gânditoare, nu credea că există asemenea copii ai nimănui, văzuse copii murdari, aparţinând unor familii sărace, dar nu se gândise că pot să fie şi ca Năsturel fără nici un fel de acte. Cine-l născuse, ce fată amărâtă o fi mama lui? Să fie copil rezultat în urma unui viol? E posibil ca mama lui să fie chiar o fată de familie bună şi de teama părinţilor şi a clevetirilor să fii abandonat copilul. Dacă mama lui este în viaţă, cum poate trăi când ştie că şi-a alungat puiul de la sân? Niciun animal nu îşi omoară puii, din contră, îi ocroteşte cu multă iubire. Doar cucul depune ouăle în cuiburi străine. Să fii fost şi părinţii lui cuci rătăciţi printre oameni? O emoţionase situaţia băieţelului, pe loc se gândise să-l ia acasă să-l îmbăieze şi să-l primenească cu hăinuţe rămase de la nepotul ei, acum e student, ea nu le aruncase de dragul lui. Spera să se potrivească, apoi dacă va mai rămâne la ea, îi va cumpăra hăinuţe noi. Va lua legătura cu primăria, copilul trebuie să aibă acte, trebuie să înveţe carte, mâine poimâine ajunge bărbat în toată firea, cum se va hrăni, dacă el nu are acte şi nici carte nu ştie?
Năsturel s-a întors tot într-o fugă, era roşu în obraji, transpiraţia îi curgea pe faţă, tricoul, doar zdrenţe, era ud leoarcă.
-Am sosit! Le-am dat banii, ce mult s-au bucurat, erau mulţi bani? Eu nu îi cunosc prea bine.
-Nu erau Năsturele, depinde  cât de sărac este un om, eu i-am dat 50 de lei, pentru mine nu este o sumă mare, dar pentru ei înseamnă o zi de muncă, adică mulţi bani. Hai copile să mergem acasă, vreau să te lai şi să te gătesc!
-Ai un lighean mare şi care nu curge? Are şi ţaţa Vasilica unul, l-a găsit aruncat de cineva din sat lângă gardul nostru, da e găurit în fund, a băgat acolo un beţişor cu cârpe, dar tot mai curgea. În el ne bălăceam vara, iarna spunea că nu trebuie să ne lăiem că nu este praf pe drum. Acum ne mai scăldăm şi în gârlă, unii băieţi dau cu săpun pe ei, am dat şi eu o dată, nu mi-a plăcut, m-au usturat ochii.
-Lasă că nu te va ustura săpunul meu.
-Nu vreau cu săpun, vreau doar cu apă, se ia praful, aşa îmi spunea ţaţa: „dă mă cu oleacă de apă pe faţă, nu te lincări o juma de zi”.
-Lasă că ai să vezi tu!
Au discutat până când au ajuns acasă, toţi priveau miraţi la doamna Maria şi la copilul zdrenţăros şi murdar pe care îl ţinea strâns de mână, de parcă îi era teamă să nu îl scape.
În faţa porţii casei era o policioară din scândură, o salcie plăcut mirositoare, bătrână, cu coroana mare, umbrea locul unde fusese aşezat scaunul pe care Maria ori nepoata cu copiii de vârsta ei, stăteau la umbră.
-Cine este mamaie muzguritul ăsta? Nepoata a strâmbat din nas, când l-a văzut pe Năsturel.
-Este un copil singur pe lume, nu are pe nimeni, vrei să-l oprim la noi?
-Niciodată, pentru nimic în lume, pleacă cioroiule de aici!
Năsturel se pitise după Maria, dar când a auzit cum îi zice răsfăţata de nepoată, a ieşit în faţa ei:
-Nu sunt cioroi, sunt român, nu vezi că sunt blond? Băiatul avea personalitate, în ciuda vieţii grele pe care o dusese până atunci. Dacă te simţi bine, loveşte-mă! Dă-mi un şut în fund, aşa te vei simţi mai bine! Aşa au făcut ceilalţi copii, apoi se jucau cu mine. Poţi să-mi faci ce vrei, nimeni nu-mi va pune parte, nimeni nu mă va apăra!










4 comentarii:

  1. O TRISTA POVESTE DE VIATA A UNUI COPIL NECAJIT , FARA PARINTI , FARA NUME RESPINS DE SOCIETATE, NEAVAND NICI ACTE DE IDENTITATE NICI O SURSA DE HRANA , TRAIND DIN MILA SATENILOR.
    DUMNEZEU A FACUT CA MARIA SA-L INTILNEASCA DINTR-O INTIMPLARE HOTARATA DE BUNUL DUMNEZEU CU SIGURANTA SI SA-L IA ACASA , SA-L SPELE SI SA-L PREGATEASCA PENTRU O VIATA NOUA CU INVATATURA DE CARTE .

    RăspundețiȘtergere
  2. nu ma faceti sa pling iar ! astept urmarea cu sufletul la gura !

    RăspundețiȘtergere
  3. Viaţa ne oferă motive de plâns şi de râs

    RăspundețiȘtergere

Mierea amară cap IV

-Cine sunteţi? Fata era contrariată să vadă un grup aşa de mare de tineri străini la poarta ei, mai ales că nu locuia pe uliţa principală....