marți, 5 iunie 2018

Maria VII


  Primarul se plimba nervos prin mica încăpere unde îşi avea biroul. În drumul lui agitat se lovea de scaunele puse în dezordine, nu-l deranja, era cu gândul departe. Gheorghe îl sunase să-l întrebe când va ajunge Năsturel din nou acasă. Lui Melciu îi sărise muştarul:
„-De când mă tragi tu pe mine la socoteală băiete? Cine mama dracu eşti tu, să mă tragi la răspundere?
-Sunt fratele tău, nu uita că am drept de moştenire la toată averea ta. O mică reclamaţie dacă fac, intri în puşcărie. Ai declarat în faţa notarului că numai ai alte rude. Am fost de acord cu tine, ziceai să nu împarţi averea lui tata. Mi-ai promis atunci cu glas de foc Melciule. Lacrimile te inundaseră. Abia ai putut depune jurământul că în schimbul renunţării mele la avere, tu vei avea grijă de mine. Şi acum te răţoieşti? Nu uita că e semnat cu sânge jurământul. Ştii ceva? Aia poate să ţină copilul cât vrea, nu-mi pasă! Tu ai grijă să nu mă ştirbească la bani, că iau foc, auzi, iau foc! Eu ţi-am adus mistreţ să-l mănânci şi tu l-ai făcut pachete şi l-ai vândut?
M-a oprit unul într-o zi şi m-a întrebat dacă mai ai carne de vânzare. I-am răspuns să te întrebe pe tine, de unde să ştiu eu. Avariţia îţi va mânca capul!”
Nervos Melciu a deschis uşa şi din prag a strigat:
-Pupezescule, vino imediat la mine!
Tânărul funcţionar a intrat spăşit în biroul tiranului care arăta ca un taur rănit de matador în arenă.
-Să trăiţi!
-Raportează, care este situaţia în comună!
-A venit unul caruia i-a ars casa, vrea un ajutor bănesc, nu este asigurat.
-De ce mă nu se asigură, aşteaptă mură-n gură de la primărie? Ia stai puţin, ăsta ar trebui amendat, era obligat să-şi facă minimum de asigurare. Să-l arzi!  De la ce i-a luat foc casa?
-De la un tunet, spune el.
-Nu putea mă de la tunet! Ce dracu şcoală aţi făcut? De la fulger, de acolo a luat foc. Cine este amărâtul?
-Unul de-al lui Ţecu.
-A, dintre sârbii ăia stabiliţi la marginea satului. Care dintre ei că sunt mai mulţi?
-Victor.
-Aha, îl ştiu, ăsta avea un dosar  fusese prins vânzând legume fără adeverinţă de producător şi  nu avea nici cântar autorizat, fusese un pic de zarvă în jurul ciotinii. Unde o fi dosarul lui Ţecu? Să trimiţi matahala la mine să-l prelucrez. Pupezescule, mi-ai adus zâmbetul pe faţă. Cum spune vorba aia înţeleaptă: „de unde dai Dumnezeu îţi dă înzecit”.
-Nu înţeleg nimic, a recunoscut funcţionarul privin tâmp spre şeful lui care îşi freca mâinile de bucurie.
-Nici nu trebuie, când vine pe aici să-l trimiţi la mine!
-Să mă uit, ar trebui să fie. Pupezescu a ieşit să-l caute pe sârb.
Melciu s-a aşezat pe scaunul lui confortabil continuând să-şi frece mâinile. Văzuse un ghişeft zdravăn. Trebuia doar să „discute” cu păgubitul şi rezolva problema.
Femeia de serviciu i-a adus încă o cafea mare, aromată, simplă şi amară. Gustase o gură din licoarea reconfortantă, se rezemase de spătar şi se gândea la zilele bune care vor veni. Uşa s-a deschis uşor, un cap a intrat în încăpere, a căutat speriat până când a dat cu ochii de primar. Acesta i-a făcut semn să intre, omul a pătruns cu tot corpul lui de aproape doi metri.
-Să trăiţi domn’ primar!
-Trăiesc mă, ce trăiesc din grădina ta de zarzavat? Ce cauţi aici? Ai venit să-ţi plăteşti asigurarea? Ori ai venit să lămurim cu dosarul de evaziune fiscală?
-Nu mă nenorociţi domn’ primar, mi-a ars casa, a tunat odată rău şi gata, a luat foc.
-Eşti asigurat conform legii cu minimum de asigurare?
-Nu, nu sunt, nu am ştiut, noi sârbii nu avem timp să ne uităm la televizor, să auzim ce şi cum. Noi cu munca toată ziua. Ţecu vorbea iute şi puţin stricat româneşte, avea un accent slav care îi făcea vorba plăcută.
-Cu munca Ţecule, dar obligaţiile sunt obligaţii. Bunăoară acum, ţi-a luat foc casa, dacă erai asigurat îţi luai bănişorii şi te apucai de treabă. Acum ce te faci? Era să uit. Trebuie să te amendez pentru că nu ţi-ai asigurat locuinţa. Statul a creat facilităţi. Cu câţiva leuţi puteai să dormi liniştit. Îmi pare rău pentru necazul tău! Chiar acum chem fata să vedem care este cuantumul amenzii şi să-ţi facă proces verbal.
-Nu mă nenorociţi domn’ primar! Sunt destul de amărât că am rămas fără casă! Mai găsesc eu ceva bani să ridic alta, poate nu la fel de frumoasă, însă casă să fie, să pot locui în ea.
-Bine mă, dar cu evaziunea fiscală cum facem, puşcăria te mănâncă Ţecule şi-ţi rămâne frumuseţea de nevastă singură, la asta să te gândeşti. I-am văzut odată pe sârbii tăi cum îşi lingeau buzele când nevastă-ta a venit la tine în ţarină cu mâncare. Frumoasă femeie!
-Mă iubeşte domn’ primar! Nu mă trădează, ştiu precis asta!
-Asta pentru că este tot timpul acasă cu tine. Gândeşte-te cum ar fi să fii priponit? Mai bagi mâna în foc?
Vorbele primarului sfredeliseră inima bietului om, devenise palid, nesigur pe el. Îşi amintea întâmplarea petrecută cu anii în urmă când un văr de-al lui fusese plecat şase luni în Germania. Acasă rămăsese o frumuseţe de femeie, trupeşă, rumenă în obraji, mergea precum un cal în buiestru. Nu a vrut să păteze onoarea vărului său, dar inima întotdeauna face lucrurile fără să întrebe capul. A fost o vară fierbinte. Doar crengiile sălciilor au avut ştiinţă de iubirea lor. Nu l-a mustrat conştiinţa, din contră, era sigur că dacă nu ar fi fost el care să potolească jarul din sufletul verişoarei, ar fi fost altul, probabil vreun străin.
-Domn’ primar, trebuie să găsim o portiţă să ne înţelegem, suntem oameni de sat, mai dau eu, mai lăsaţi dumneavoastră! Ce vă învăţ eu, cum să faceţi? Sunteţi primar de 20 de ani. Găsiţi o portiţă să mă scăpaţi de necazurile pe care le am şi voi fi şi eu atent cu dumneavoastră! Mă voi plăti cumva. Nu vă voi lăsa în pagubă.
-Ţecule, fii atent la ce îţi spun! Şterg cu buretele toate datoriile şi ce mai ai la primărie, în afară de impozit, poţi tu să ţii un secret, să facem o treabă amândoi?
-Mormânt sunt! Zece fermoare pun la gură! Sunteţi salvatorul meu! Spune-ţi! Fac orice!
-Am să spun Consiliului Local să aprobe un ajutor în bani către tine. Tu semnezi de primirea lui. Eu iau banii. Tu eşti curat cu toate belele tale, eu îmi fac treburile mele. E bine?
-Bine domn’ primar, însă ,din suma aia de bani nu îmi daţi nimic? Măcar aşa, să nu mint degeaba, dacă voi fi întrebat.
-Al dracului sârb! s-a zborşit primarul. Ai făcut calculul cât ai fi pierdut dacă trebuia să plăteşti  amenda? Cât costa avocatul să te apere într-un proces de spălare de bani? Fii atent Ţecule că uit de târgul pe care tocmai ţi l-am propus şi las fata să te amendeze, iar dosarul tău, care este în biroul meu, îl trimit procuraturii. Ziua bună! Nervos primarul i-a arătat uşa.
Ţecu cu capul în jos era gata să plece din birou, când a pus mâna pe ivărul uşii s-a mai întors o dată cu faţa spre primar.
-Iertaţi-mă don şef! Mintea mea îngustă nu mi-a dat voie să văd câtă bunătate era în propunerea dumitale. Sunt gata să accept, fără să mai pun condiţii. Aveţi dreptate! Nu sunt în poziţia de a condiţiona, ci doar de a accepta umil propunerea care vine în ajutorul meu. Până la urmă este normal să câştigăm amândoi. Domnu’ primar, ziceţi-mi că mă iertaţi! Că nu vă uitaţi la cuvintele proaste ale unui ţăran prea puţin şcolit.
-Mda, am să te iert, dar ştii ceva? Am să păstrez dosarul şi posibilitatea de a te amenda pentru lipsa poliţei de asigurare. Am învăţat asta de la Agamiţă Dandanache, nu ştii tu cine este ăla. Ăla a păstrat scrisorica, aşa voi face şi eu cu dosarul tău. Cine ştie, poate te răzgândeşti, aşa vei fi corect cu mine. Nu mai am încredere deplină în tine. M-ai dezamăgit! Păcat! Te ştiam om de ispravă...!
-Sunt don şef! Acuma m-am pierdut o ţâră! Dar sunt om de cuvânt! De acum încolo eu vă voi aduce toamna tot ce aveţi nevoie să puneţi în cămară pentru iarnă.
-Bine Ţecule, mulţumesc! Fii atent! Te voi chema în sala Consiliului Local şi acolo de faţă cu toţi consilierii îţi voi înmâna banii. Semnezi frumos de primirea lor, apoi îi pui în plicul ...ăsta, primarul a scos dintr-un sertar un plic mare din hârtie cerată, pe care l-a înmânat sârbului, când ajungi la poarta mea îl arunci peste gard în curte, ai înţeles?
-Sigur că da! Aşa voi face! Domn’ primar vă mulţumesc! Sunteţi  un om de ispravă! Ţecu, deşi undeva în sufletul lui regreta faptul că nu primea şi ajutorul de la primărie, era mulţumit că scăpa curat fără alte dandanale. A pornit cu spatele spre uşă făcând temenele în faţa edilului.
-Ţecule, să opreşti 5000 de lei din bani, ai înţeles? Primarul se uita la el precum stăpânul la slugă.
Omul s-a întors zăpăcit, a privit năuc spre primar, nu-i venea să creadă ce a auzit.
-Ai înţeles mă? Aşa să faci! Aşa este bine pentru toată lumea!
-Vă rămân îndatorat pe viaţă! Sunt sluga dumitale domn’ primar! Ţecu nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
-Lasă asta mă! Ai să mă vinzi, imediat ce poţi! Ai grijă înainte să faci vreo prostie, nu uita că te am şi eu cu ceva la mână! Mergi şi rezolvă-ţi problemele!
- Să trăiţi! Ţecu a dispărut pe uşă bucuros că s-a ales cu ceva.
Primarul l-a privit pe Ţecu cum dispare în spatele uşii care s-a închis în urma lui. Uşor se vând oamenii, îşi spuse în gând primarul.
Maria se uita prin geamul bucătăriei la copilul care se juca bucuros cu căţeluşul pe care îl salvase. Gândul i-a fugit la discuţia avută în acea dimineaţă cu Mariţa. Femeia era un fel de ziar ambulant, ştia tot ce se petrece în toată comuna cât era de mare. O întrebase cum de era aşa de informată. Răspunsul ei fusese promt: „socializez cu oamenii când merg la muncă, sunt femeie vrednică, pe mine mă caută din toată comuna să muncesc pentru ei, nu cer mult, las loc de bună ziua, să mă ia şi altă dată!”
Maria fusese surprinsă când Mariţa afirmase că „socializează” cu ceilalţi lucrători. Dintr-o dată a realizat că ea este ruptă de sat, că nu vorbeşte cu nimeni. Toţi o considerau o încrezută, deşi ea era doar o singuratică. Din spusele Mariţei a înţeles că gestul ei, de a-l lua pe Năsturel în grijă, nu era privit cu ochi buni de locuitorii comunei. Toţi considerau că răpise copilul doar pentru a-l priva pe nenorocitul de Gheorghe de banii care-i reveneau din plasamentul băiatului.
Oare oamenii care o condamnau, nu înţelegeau că Năsturel avea o viaţă grea în familia lui Gheorghe?
Mariţa îi spusese că femeile o dezaprobau mai mult din invidie, toate aveau copii care o duceau greu, le-ar fi plăcut să fie unul dintre copiii lor în curtea ei.
Nu putea să facă bine tuturor copiilor năpăstuiţi din comună, deşi, mult şi-ar fi dorit să facă lumea fericită. Pe moment a avut o străfulgerare. Să vorbească cu profesorii de la şcoală, să vadă împreună ce soluţii ar fi pentru a îndemna părinţii să-şi lase copiii să înveţe carte, iar pe copii cum să-i motiveze să vină la şcoală.
Maria a ieşit din bucătărie şi cu zâmbetul pe buze s-a îndreptat spre Radu, cum îi plăcea ei să-i spună. Băiatul se juca cu Lăbuţă, aşa îi rămăsese numele, îl mângâia pe picioruşul beteag. Căţeluşul sărea în trei picioare, pe cel rănit îl proteja de atingerea cu pământul, se bucura de atenţia prietenului său.
Femeia a privit cu drag şi emoţie la joaca celor doi, fără să-i întrerupă i-a spus copilului:
-Merg până la şcoală, am puţină treabă acolo, să nu ieşi din curte nici pentru a merge la iaz! Ai văzut ce era gata să păţeşti. Să stai în curte! Dacă îţi este foame, să te speli pe mâini şi să mergi în bucătărie, deschizi uşa frigiderului şi îţi poţi lua banane. Sunt şi cutii cu iaurt, mănânci ce vrei, când vin eu acasă mâncăm mâncare caldă. Nu ai voi să dai drumul la aragaz! Da? Maria a fost foarte serioasă cât a vorbit cu Năsturel.
Şcoala era pustie, copiii erau în vacanţă. A intrat în cancelarie, o uşoară sfială ca o undă electrică i-a trecut prin corp când a intrat în fieful profesorilor, era amintirea elevului şi respectul faţă de cancelarie, faţă de profesori. Timidă a salut:
-Bună ziua! Nu a mai înaintat de lângă uşă, a rămas cu mâinile la spate aşteptând să fie întrebată de ce a venit, pe cine caută.
-Bună ziua au răspuns profesorii în vârstă, în timp ce câţiva mai tineri, retraşi într-un alt colţ, s-au mulţumit să privească şi să-şi continuie discuţia lor.
-Cu ce vă putem ajuta? Eu sunt directorul şcolii, mă numesc Voilă.
-Cât timp veţi mai fi, că ne-aţi mâncat ficaţi voi bătrânii ăştia care nu mai ieşiţi odată la pensie, să respirăm şi noi un aer tineresc aici în cancelarie. De la un timp miroase numai a formol.
-Domnişoara profesoară, vă rog să fiţi mai atentă când scuipaţi cuvintele din gură, avem pe cineva din afara şcolii. Directorul se înroşise la faţă de ruşine pentru cuvintele pe care le aruncase tinerica profesoară care nu părea să aibă mai mult de 23-24 de ani.
Era îmbrăcată cu o bluză mult prea decoltată şi pantaloni strânşi pe picior.
-Doamna, profesoara a accentuat ironic cuvântul, este din aceaşi categorie matusalemică cu dumneavoastră domnule director. Prin urmare nu cred că a venit să vorbească cu noi. Haideţi băieţi afară să respirăm o gură de aer curat. Cum a terminat de vorbit s-a îndreptat spre uşă, fără ca  tinerii profesori să o urmeze.
-Vă rog să-mi daţi voie să ies, doar nu sunteţi pe post de Cerber? Fata a întins mâna pentru a o îndepărta pe Maria care rămăsese paralizată în faţa uşii.
-Domnişoară, vă rog să rămâneţi! Vocea blândă a femeii, dar fermă în acelaşi timp, a făcut ca tânăra fată să se întoarcă alături de grupul ei.
Numele meu este Maria Panaitescu, am venit la dumneavoastră profesorii acestei comunităţi considerându-vă oamenii cei mai pregăţiţi din punct de vedere intelectual.
-Bine şi ce doriţi de la noi? a întrebat cu bunăvoinţă în glas un tânăr profesor cu constituţie atletică.
-La nivelul comunei sunt foarte mulţi copii care abandonează şcoala, alţii care nu au frecventat nici măcar o oră de curs. Ce facem cu aceşti copii? Mâine, poimâine, ajung oamenii în toată firea, ce vor face? Cum se vor descurca?
-Nu ne priveşte pe noi! Au părinţi, să-i trimită la şcoală, noi câţi sunt în clasă atâţia învăţăm.
-Nu sunt de acord cu dumneavoastră domnişoară. Dacă din punct de vedere legal aveţi dreptate, cred că nu aveţi dreptate din punct de vedere moral. Anii vor trece, îi veţi vedea înotând cu greu prin valurile vieţii, poate atunci vă veţi gândi la cuvintele mele de acum, însă va fi prea târziu. Recunosc că sunt bătrână, aş putea să vă fiu bunică, nu sunt ramolită, am gândirea sprintenă! Fără să vă jignesc, pot spune, cu mâna pe inimă, că văd mai limpede lucrurile decât dumneavoastră care sunteţi tânără şi fără experienţă, care va fi situaţia acestor micuţi abandonaţi de părinţi şi de societate. Nu fiţi superficială!  Calitatea de profesor nu vă dă voie să fiţi astfel! Fiţi un profesor care se respectă şi aşteaptă să fie respectat. Domnul director nu este un mort, este un om care a pregătit mii de viitori Oameni. Şi dumneavoastră, dacă vă ajută Dumnezeu, veţi ajunge în vârstă. Nimeni nu rămâne veşnic tânăr! Vreţi să aveţi o bătrâneţe frumoasă? Pregătiţi-o de pe acum! Vă rog să mă iertaţi pentru faptul că mi-am permis să vă dau sfaturi. Am intrat în cancelarie cu aceaşi sfială cu care intram în urmă cu 50 de ani. Dintotdeauna aici au fost oameni curaţi, fără pată morală, mai bogaţi, ori mai săraci, dar toţi devotaţi meseriei. Maria a tăcut, în cancelarie se aşternuse liniştea, era o linişte de catedrală, avea ceva sfânt în ea, apoi dintr-o dată profesorii au început să aplaude.
Tânăra profesoară s-a apropiat de Maria, i-a prins mâna, a privit-o în ochi şi fără nicio altă vorbă a îmbrăţişat-o şi pupat-o pe amândoi obrajii. Vorbele Mariei i le spuse mama ei cu o lună în urmă când îmbrăcase pentru a merge la şcoală o rochiţă mult prea scurtă şi o bluză care-i acoperea doar sfârcurile de la ţâţe.
-Doamnă cred că aveţi dreptate, vă rog să mai rămâneţi, vom discuta  în detaliu planul la care v-aţi gândit.





-



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mierea amară cap IV

-Cine sunteţi? Fata era contrariată să vadă un grup aşa de mare de tineri străini la poarta ei, mai ales că nu locuia pe uliţa principală....