sâmbătă, 25 august 2018

Mierea amară. Cap. II


  Era o toamnă căduroasă şi secetoasă. Colbul de pe uliţe  devenise gros, rarele maşini care treceau, ocazional prin sat, făceau să se ridice un nor mare. Pentru câteva secunde nu se mai vedea nimic, praful intra în ochi, în gură, se aşeza pe haina curată cu care oamenii se îmbrăcau în zi de sărbătoare, ori pe cămăşile murdare din cursul săptămânii. Norocul lor că maşinile erau rare, camionul colectivului trecea mai des.
Emilia locuia pe „Vale” o uliţă  sub forma unui arc de cerc faţă de drumul principal. Rar intrau maşinile pe Vale, când erau ploi ,drumul se acoperea cu apă, atunci sătenii ocoleau prin grădini dacă aveau de mers la  vecinii ori pentru a ieşi la „Linia Mare” cum era numit drumul principal.  Casa părinţilor Emiliei era ultima după ce intrai în adâncul uliţei, apoi urmau câteva locuri virane unde predominau nucii, de aceea uliţa se mai numea şi „Valea Nucilor”, apoi iar începeau case. Era o uliţă liniştită doar gălăgia copiilor se făcea auzită. Rar femeile se certau din diferite motive, multe dintre ele erau puierile, mai mult îşi vărsau năduful neajunsurilor . Era suficient ca o familie să-şi cumpere un aragaz pentru ca vecinii să îl urască. Nu exista o solidaritate, din contră, era o întrecere surdă, fiecare voia să aibă mai mult decât celălalt. Oamenii erau gospodari, însă nu toţi câştigau la fel, de aici duşmănia.
Se apropia cu paşi repezi ziua de 1 octombrie când trebuiau să înceapă cursurile universitare. Emilia îşi făcuse din timp o listă cu tot ce îi trebuia. Marina o încuraja în ce voia să procure, era mândră că fiica ei era studentă, mai ales la drept, puţini copii din sat urmaseră o facultate, însă niciunul nu ajunsese jurist.
Într-o seară de sâmbătă Milica se pregătea să meargă la bal, mamă-sa s-a apropiat de ea, a privit-o în ochi, a mângâiat-o pe frunte, apoi i-a zis:
-Te pregăteşti să mergi la bal?
-Da!
-Îmi dai voie să te însoţesc? Marina aproape se ruga de Emilia, îi era drag să meargă cu ea, toate mamele îşi însoţeau fetele la bal şi la horă. 
Pe lângă pereţii salonului pe trei părţi erau bănci din lemn, acolo de jur împrejurul încăperii luau loc femeile. Fiecare mândră de odrasla ei. Urmăreau dansul tinerilor, cine cu cine vorbeşte şi bineînţeles bârfeau. Erau câteva zeci de mame, fiecare credea că fata ei este cea mai frumoasă, cea mai vrednică şi cea mai curată, de aici începeau discuţiile.
-Uită-te şi tu la fata asta a Marinei, a venit singură la bal, de când a reuşit la facultate nu-i mai ajungi cu prăjina la nas. Acu’ ziceţi şi voi, e frumos ca ea singură din tot balul ăsta să nu fie cu mamă-sa? Eu cred că şi „fetia” şi-a pierdut-o. D-aia vine singură, are nevoie de bărbat, cu Marina lângă ea mai greu să se descurce. Şi fata mea a vrut să dea la facultate, nu am lăsat-o eu, nu am posibilităţi să o întreţin în Bucureşti atâţia ani, am dat copilul înapoi.
-Măi Safto, a intrat în discuţie vecina ei de bancă, cum era să-ţi laşi fata la facultate, când ea nu a făcut nici liceul? Tu vorbeşti prostii!
-Nu Leano, nu vorbesc prostii, am trimis fata la profesională să înveţe o meserie, să-şi câştige pâinea. Dacă vrea, poate să facă liceul la seral. Fata e pe banii ei, nu ca Milica pe banii lui tac-su.
-Iar vorbeşti cu păcat, a Marini a făcut „economicu’” e contabilă fa, poate să lucreze oricând, însă o ţine mă-sa la şcoală în Bucureşti. Auzi Safto, ce ai tu cu copila asta? M-am uitat ieri la Mili când trecea pe uliţă, era frumoasă ca un boboc de trandafir, aveam impresia, când i-am văzut obrăjorii roşii, că se va deschide întreaga floare. E frumoasă Safto, e cea mai frumoasă şi deşteaptă din sat. Şi eu am o fată de vârsta ei, mi-ar fi plăcut să fie ca ea, însă nu este, este şi a mea frumoasă, e vrednică, deşteaptă, dar nu este ca a Marinei.
-Vezi Leano, de asta o urăsc, a mea câteodată, dă-te mai aproape să-ţi spun numai ţie la ureche, e şi cam tălâmbioară. Mă doare sufletul, că este copilul meu.
-Fii atentă la asta a lu’ Buric cum dansează, s-a urcat cu totul pe băiat, Doamne, nu i-o fi ruşine!
-Lasă-le Safto în pace, sunt fete tinere cu sânge fierbinte în vene, îţi aminteşti cum eram şi noi? Cum aşteptam  seara când răsărea luna  să auzim la poartă un fluierat? Doamne, ce greu trecea timpul! Dormeam la spatele măicuţei, cum auzeam semnalul, mă dădeam uşor jos din pat, mama mă simţea, se făcea că doarme, avea grijă să nu se trezească tata. Somnoroasă îmi întindea un mintean să-l pun pe spate. Deschideam uşa uşor, scârţâia a naibii, tata nu voia să o ungă, ştia el de ce, apoi în cea mai mare fugă ieşeam la poartă unde mă aştepta drăguţul. Să nu mai bârfim fetele, am fost şi noi ca ele, dacă e să fiu cinstită şi acum am sângele fierbinte.
 Aproape de sfârşitul balului, când mamele ar fi trebuit să fie atente să nu "fugă" fata cu vreun băiat, balul începea la 10 seara şi ţinea până la 3 dimineaţa, bietele mămici moţăiau pe bănci obosite de vorbă şi de toată munca de peste zi.
-Nu mămico, stai acasă, plec la Bucureşti peste câteva zile, mergi şi acolo să stai cu mine?  Emilia era hotărâtă să nu cedeze.
-Fata mea, bine că ai adus în discuţie  faptul că vei fi plecată. Nu îţi spun să ai grijă, asta ştii tu, totuşi să nu uiţi ce ţi-am spus, dracul îmbracă multe forme. Poate fi o fată mieroasă care să te ducă aproape pe nesimţite pe drumul paşilor pierduţi. Să te fereşti de Feţii-Frumoşi care promit că vin călare pe cai albi, niciodată nu ştii ce este în capul lor. Tu, fata mea, să cauţi un băiat cu vorbă aşezată şi care nu promite luna de pe cer, un băiat care să fie aproape de tine, să te înţeleagă şi să te ajute când ai nevoie. Dacă vreodată rămâi fără bani, să nu te împrumuţi la nici un coleg, doar la prietena ta cea mai bună, iar dacă nici ea nu are, să rabzi! Întotdeauna să pui deoparte banii necesari să te întorci acasă. Încă ceva, de la anul încolo te poţi mărita, dacă tu vei considera că ai găsit băiatul cu care te potriveşti. Să nu te culci cu el înainte de nuntă, să faci, Doamne fereşte, vreun copil din flori să ajungem râsul satului. Dacă se va întâmpla, să nu te înţelegi cu bărbatul tău, după ce te vei mărita, să nu suferi la el, mai ales dacă este violent. Să te desparţi şi dacă ai 5 copii, nu se merită să-ţi iroseşti viaţa alături de un nebun. Copiii vor creşte şi cu el şi fără el, însă viaţa ta nu se mai întoarce! Asta nu înseamnă, că eu te îndemn, ca la prima ceartă care poate să apară între voi, tu să îţi ei copiii şi să pleci. Trebuie să cântăreşti bine lucrurile, vreau să fii o femeie calculată şi echilibrată. Nu uita, dacă vrea Dumnezeu şi va fi şi voinţa ta, vei ajunge o juristă, poate o procuroare, o avocată, ori chiar o judecătoare, tu va trebui să fii un exemplu pentru ceilalţi. Oamenii, când vei veni în sat, te vor privi ca pe o zeiţă, vei fi prima juristă de aici, asta nu va fi puţin lucru, de aceea e bine să te gândeşti înainte de a face pasul căsătoriei.
-Mamă, mai este până atunci. Acum abia încep un nou drum, mai este până la capătul lui, în ce priveşte măritişul, nu este nicio grabă, e timp pentru toate.
-Ehei, maică, maică! Niciodată nu ştii când vine săptămâna oarbă. Pentru o clipă ochii Marinei s-au aprins, apoi a pus capul jos şi a continuat discuţia. Eu m-am măritat într-o lună de zile, tata nu voia să mă lase să-l iau pe Niţă, zicea că este sărac şi beţiv. Eu nu l-am ascultat  şi într-o seară, doar cu rochia de pe mine şi cu o bocceluţă în care mai pusesem câteva lucruri la repezeală, am fugit cu tac-tu. Părinţii mei au fost supăraţi că am trecut peste cuvântul lor, eu nu, am fost fericită cu el. Mare lucru nu mi-au dat de zestre, eram primul copil care se mărita, în urma mea mai rămâneau şapte fraţi şi surori acasă. Motivul ca să nu-mi dea zestre a fost faptul că am „fugit” cu cine mi-a fost drag împotriva voinţei lor. De fapt ei fuseseră fericiţi, scăpaseră şi de cheltuiala cu logodna.
Eu şi cu taică-tu, doar ştii că nu iese din cuvântul meu, nu ne vom opune celui pe care tu îl vei alege, însă ar fi bine să ne spui şi nouă înainte de a face pasul, să ne dăm şi noi o părere, poate reuşim să-i cunoaştem şi părinţii. Orice s-ar  spune, contează din ce sămânţă a răsărit floarea.
<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<< 
A fost o mare bucurie revederea cu Gabriela, se ataşaseră mult în timpul examenului. Gabriela era mai îndrăzneaţă, o munteancă plină de energie, de bun simţ, dar şi cu o personalitate puternică. Au reuşit două lucruri pe care şi le doreau foarte mult, să fie în aceeaşi grupă şi în aceeaşi cameră la cămin. În acest fel deveniseră nedespărţite, nu putea fi văzută una fără cealalta.
Ziua balului bobocilor. Eroinele noastre s-au pregătit cu minuţiozitate pentru marea serbare. Era prima lor ieşire în lumea studenţească ca femei, nu voiau să şocheze printr-o cochetărie extravagantă, ci prin simplitate. Dacă vor fi văzute şi băgate în seamă de studenţii din anii mai mari, bine, dacă nu, nu.
Toată noaptea au modificat o rochie lungă, pe care Gabriela o adusese de acasă, nu-i mai plăcea, avea alta mai scurtă şi frumoasă, era un verde guşa răţoiului, se potrivea perfect cu ochii ei verzi ca iarba proaspătă. Din rochia lungă, fetele cu ingeniozitatea lor şi dibăcia mâinilor, nu degeaba mamele le puseseră să coasă cât fuseseră copile în casa părintească, au făcut o rochiţă numai bună pentru Emilia, era la jumătatea genunchiului, aşa o gândiseră amândouă. Gabriela,mucalită, s-a uitat în ochii negri ca murele coapte ai prieteniei şi i-a spus:
-Cine vrea să vadă mai mult, să-şi folosească imaginaţia, nimic nu este gratis. Totul trebuie să vadă doar ursitul, ceilalţi să-şi dorească.
Cantina transformată în sala de dans, fusese împodobită special pentru acest moment. Comitetul de organizare era format din studenţi din anii mai mari. Fuseseră invitaţi profesorii, asistenţii, laboranţii şi în general toţi cei care aveau legătură cu pregătirea studenţilor. Sala era arhiplină când Emilia de mână cu Gabriela au intrat. Mulţi ochii s-au întors spre ele, fetele n-au băgat pe nimeni în seamă, au căutat un loc mai retras de unde puteau să vadă o mare parte din sală.
Muzica era în surdină, transmitea o melodie plăcută, odihnitoare. Tinerii erau adunaţi grupuri, grupuri. Balul încă nu începuse în mod oficial. Deodată muzica a tăcut. Cineva a anunţat deschiderea balului, în program era o tombolă şi alegerea reginei balului dintre studentele boboc.
A început un vals ameţitor, Gabriela, pentru o clipă a regretat că şi-a tăiat rochia lungă, se visa valsând prin toată cantina învârtită ameţitor de un mare dansator. Doi boboci şi-au făcut curaj şi le-au învitat la dans, apoi altă melodie, alţi pretendenţi care să danseze cu ele. Seara a fost magică, spre dimineaţă, aproape de sfârşitul balului, un student din anul III a invitat-o pe Emilia la dans. În timpul dansului au schimbat câteva cuvinte, nu multe, băiatul nu era chiar cel mai îndrăzneţ, i-a reţinut doar numele: Adrian.
Au trecut zilele, toamna plecase de mult. Dimineaţa boabele de rouă se transformaseră în brumă groasă, frigul se aşezase cu nesimţire peste tot. Soarele era zgârcit în apariţie, norii păreau că închiriaseră cerul. Umbriseră toată bolta, nu se dădeau duşi. Vântul obosit de toată vara, un pic bătuse şi în toamnă, îşi găsise odihna. Nici măcar nu adia, de frig nici nasul nu-l scotea din bârlogul lui ascuns. Eol privea într-un ochi, îşi pregătea ofensiva de iarnă, până atunci trimisese până şi briza la culcare.
Cu nasul băgat în mesade, ori paltoane mai lungi, ori mai scurte, studenţii alergau prin curte căutând sălile de curs, mergând la cantină, ori după ore la cămin pentru odihnă.
Emilia nu mai ştia nimic de Adrian din seara de bal, deşi îi promisese că o va căuta. Văzuse multe feţe de studenţi, pe mulţi iar fi plăcut. Însă nu se gândea la prietenii, nu încă. Nu se grăbea, nu considera că este pe deplin edificată cu statul de student, în plus se apropiau seminariile, apoi examenele. Adrian era pierdut undeva într-un plan îndepărtat. E drept că visase la el cu ochii deschişi câteva zile după bal, apoi gata! Pa, Bibicule! Am treabă! Vreau să fiu jurist!
Tocmai ieşise din clădirea unde avusese cursurile şi se îndrepta pe aleea care ducea spre cantină, când s-a iţit lângă ea un tânăr. A vrut să-l ocolească, el i s-a postat în faţă.
-Nu mă mai cunoşti? Studentul o privea insistent şi cumva dezamăgit că nu este recunoscut.
-Ar trebui? Emilia a tresărit când l-a văzut. Tot timpul se gândise la el, fusese supărată că nu o căutase.
-Sunt Adrian, e drept că sunt altfel îmbrăcat, dar tot ar fi trebuit să mă recunoşti, chiar dacă am schimbat îmbrăcămintea.
-Nu, nu îmbrăcămintea ai schimbat-o, ci cuvântul, parola ta de om, dacă vrei mai pe româneşte, gentileţea. Ai promis că mă cauţi, ai uitat. Nu îţi reproşez nimic, doar faptul că atunci când promiţi ceva, e bine să îndeplineşti, sau cel mai bine nu te angajezi.
-Îmi pare rău că mă judeci greşit, Adrian o privea cu vinovăţie, ochii mari şi căprui erau umezi ca ai unui ied rătăcit de mama lui. Îmi placi mult, te-am căutat, nu te-am găsit, am uitat să te întreb în ce grupă eşti şi din acest motiv mi-a fost imposibil să iau legătura cu tine. Mă bucur că întâmplarea a făcut să ne întâlnim acum. Ce faci?
-Am terminat cursurile, merg la masă, o aştept pe colega Gabriela, a rămas puţin în urmă, mai avea ceva de scris. Dacă te grăbeşti, mergi, nu te reţin!
-Acum când, abia, te-am găsit, să te părăsesc! Nici vorbă. Doar dacă nu-mi permiţi să te însoţesc. Atunci te voi urma la trei paşi în spate să mă pot bucura de urmele lăsate de tine pe asfaltul umed.
Milica a întors capul pentru o clipă, vorbele Lui Adrian îi merseseră la inimă, o bucuraseră

vineri, 24 august 2018

Pamflet. Un interviu în iad,


Într-o zi m-am hotărât să merg să-i iau un interviu lui Scaraoschi, aveam ceva informaţii cum că ar face afaceri cu smoală. M-am blindat cu tehnică de înregistrare, inclusiv o cameră de luat vederi minusculă montată cât mai discret. Astfel echipat am bătut în porţile iadului, de la prima bătaie s-au deschis larg, semn

 că Iadul este primitor. O slujitoare, doar în bichini şi cu un sutien care acoperea sfârcurile unor sâni enormi, aceştia, sânii, i-ar fi făcut geloşi pe inginerii zootehnişti din vremurile apuse care se luptau cu mărirea cantităţii de lapte pe cap de vacă furajată, m-a condus, unduindu-şi trupul frumos 90-60-96 în faţa celui denumit generic Tartorul Dracilor, corespondent în viaţa pământeană ar fi un fel de Preşedinte care are „guvernul meu”.
Cum m-a văzut Tartorul, s-a apropiat de mine cu mâna întinsă şi cu un zâmbet care-i dezgolea dinţii mari ca de cal.
-Bine ai venit în Iad!
-Sper să pot şi ieşii de aici, vreau doar să...
-Ştiu ce vrei, doar sunt Scaraoschi, eu ştiu tot, vrei să te plimbi pe aici prin împărăţia mea?
-Sigur Întunecimea Ta!
-Las-o mai moale cu apelativul ăsta, doar ăia care sunt de la partea adversă vă învaţă. Vreau să te convingi cu ochii tăi de viaţa frumoasă pe care o duc oamenii care aleg să-şi petreacă veşnicia la noi. Acum ştii şi tu, că nici veşnicia nu mai este ce a fost, după noile legi ale biserici durează şapte ani, apoi gata, te scoate de acolo, dacă nu mai plăteşti să te mai ţină alţi şapte ani. Sufletele care aleg să vină la noi, trebuie ca din timpul vieţii să aranjeze cu preoţii, unii sunt oameni de-ai mei, e drept că mai sunt şi rătăciţi care ţin cu adversarii, puţini, dar sunt, spuneam să aranjeze cu preoţii ca mormântul să-l plătească pe o veşnicie mai mare de şapte ani. Altfel, când se face deshumarea e posibil să fie luat de oamenii lu’Ăl de Sus.
-Aici avem parcuri de joacă, uite ce frumos se distrează femeile şi fetele peste 18 ani, minorii sunt separaţi, fac cursuri de sexologie, trebuie să fie pregătiţi pentru atunci când vor intra în parc.
-Văd că tinerele sunt cu sânii goi, au doar o urmă de chiloţi pe ele, iar femeile în vârstă sunt îmbrăcate de iarnă.
-E simplu, cele tinere sunt animatoare şi votează cu mine, iar cele în vârstă sunt conservatoare, le place tihna, sunt în tranzit spre Cel de Sus.
-Nu-l agreaţi de loc pe-Ăl de Sus? Nu ar trebui să colaboraţi? Văd că mai mult vă daţi la gioale. Nu cred că e bine să fiţi două forţe antagonice.
-Nu eu am ales, DiVinul nu a cedat. Acum, te rog să-ţi dai toată tehnica jos de pe tine.
-Care tehnică? Nu am nimic? Eu susţineam sus şi tare, speram că el nu avea de unde să-şi dea seama de camerele minuscule pe care le aveam.
-Măi, ce am spus eu! Crezi că nu ştiu că nasturele ăsta şi Ucigă-l Toaca a pus mâna pe cel de-al treilea nasture de la cămaşă şi l-a rupt, are încorporată o cameră video? Fraiere, mie mi le-a prezentat şefii mei de servicii. Păi eu am cele mai tari servicii de informaţii. Cum aflu că un muritor a luat-o razna şi a plecat pe drumul sfânt, imediat una dintre fătucile astea este în patul lui şi gata cu sfinţia.
Am scos tot, doar un mic reportofon cât o cutie de chibrituri rămăsese deschis în slip.
Tartorul s-a uitat la mine tâmp, apoi a zis:
-Mi-a şoptit în cască ăla de la SRI-ul meu că ai un reportofon în slip, scoate-l!
L-am scos, mi-am dat seama că nu este de joacă cu Lucifer. Gazda mea le-a luat pe toate şi le-a întins unei secretare cu părul blond, lung, dat  în faţă peste piept. Părul abia acoperea sfârcurile sânilor, era ca un joc de lumini şi umbre.
-Nu te uita lung la ea , pe asta o folosesc când trebuie să dau lovituri de graţie unor oameni puternici. Şi în Iad politica e lucru omului.
-Pe pământ zicem că politica e lucrul dracului, în Iad e a omului?
-Omul, dracul, tot o ciumă. Hai să-ţi arăt mai departe.
-Hopa, ce naiba e aici? Văd cazane cu smoală, oamenii în cazane, dar fără foc, de ce?
-Ăştia sunt pedepsiţi, mi s-au împotrivit, au zis că sunt cu partea adversă şi când colo au nimerit la mine. E rău de ei!
-Cum să fie rău? E mai bine în smoală rece decât în smoală fierbinte.
-Să crezi tu asta, sunt până la brîu înţepeniţi în smoala închegată.
-Cel care se plimbă cu creionul după ureche şi registrul ăla cât o zi de post, e Ceauşescu?
- Da, el este, ţine evidenţa smoalei, a lemnelor şi seara îmi predă cursuri de doctrină comunistă, în principal cum să folosesc justiţia ca instrument politic, aşa au făcut ei, comuniştii, şi le-a fost bine. Am învăţat multe de la el. Câteva lecţii mi-a dat şi Dej, dar ăsta, Nicolae, e subtil rău când e vorba de teroare.
-De ce nu mă laşi să filmez aici unde cazanele de smoală sunt încinse şi cei care sunt fierţi ţipă de mama focului?
-Nu pot! Tu ştii de ce ţipă ăia? Le-am spus că opresc focul şi-i trimit în Rai, acolo adio distracţie, femei, băutură. Doar post şi rugăciune. Aici îi fierb trei ore, patru distracţie.
-Mai am o întrebare: am auzit că vinzi smoala la negru austriecilor, aşa este?
-O parte, da, vând, trebuie să trăim şi noi, nu vezi cum ne-au tăiat din fonduri? Avem multe distracţii planificate, Tartoriţa vrea staţiunii luxoase, astea costă. Deh, e grea viaţa de Tartor al dracilor. Hai pa, că am vorbit şi pentru celălalt mandat!
Acest interviu nu a fost realizat, însă nu te pune cu dracul, niciodată nu se ştie când poate avea loc.




miercuri, 22 august 2018

Un fripturist în PE. Cătălin Ivan


  Am citit pe Facebook că Ivan Cătălin, europarlamentar ,a lansat o petiţie care urmăreşte scoaterea PSD din PES ,Partidul Socialiştilor Europeni, şi din GAPSD, Grupul Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European.
De ce mi se pare ciudată această petiţie? Din simplul motiv că Ivan Cătălin este un fripturist, un parvenit şi un profitor.
Să mă explic. Acest domn este de ceva vreme parlamentar european pe bani mulţi, foarte mulţi. Domnul cu pricina nu a ajuns europarlamentar pentru nişte merite deosebite, nu a dat examen, nu a concurat pentru postul de europarlamentar, ci pur şi simplu, partidul, prin liderii săi, au hotărât să-l trimită la Bruxelles. Prin urmare i-au trecut numele pe o listă care urma să fie votată de electorat, lucru care de altfel s-a şi întâmplat. N.B. Mulţi dintre votanţi habar nu aveau că există pe listă un anume Cătălin Ivan. Aşa s-a trezit acest flăcău, membru PSD, parlamentar în PE. Repet, nu are nişte merite deosebite, nu a strălucit în vreun fel. Are o calitate, asta îl va termina, e carierist, a simţit gustul puterii, vrea mai mult, foarte bine, orice membru de partid se viseară Preşedintele României, Prim Ministru, etc. La fel ca şi  soldaţii lui Napoleon, toţi aveau bastonul de mareşal în raniţă, însă cei mai mulţi rămâneau soldaţi.Nu e nimic rău, e dreptul fiecărui membru de partid de a candida pentru orice funcţie, sigur, nu este obligatoriu să câştige, iar dacă nu câştigă înseamnă că EL nu a făcut totul pentru a câştiga şi nu partidul s-a aşezat contra lui.
Dacă un membru de partid sesizează o neregulă comisă de unul dintre lideri, este de datoria lui ca neregula comisă să fie adusă la cunoştinţa forurilor de conducere ale partidului pentru a fi analizată greşeală. Ivan a pus tunurile nu doar pe Dragnea, acesta pe persoană fizică poate încasa orice, ci şi pe PSD ca partid. Ivan nu este altceva decât un frustrat, are orizontul negru, realizează că plin excluderea din PSD ăsta va fi ultimul lui mandat de europarlamentar, singur nu va reuşi. Şi atunci ce face domnul, atacă partidul care l-a făcut om cu mulţi bani, asta drept mulţumire. Cere nici mai mult nici mai puţin decât excluderea PSD din PES şi Grupul Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, atrăgând totodată atenţia celor de la Bruxelles că nu este bine ca România să ia conducerea Consiliului Uniunii Europene, funcţie ce ne revine de drept prin rotaţie. De ce dracu trimitem la Bruxelles toţi  duşmanii ţării? Exemplu: Cătălin Ivan, Monica Macovei, Tokes, Cristian Preda şi încă vreo câţiva. Ăştia într-un stat consolidat, cu democraţie puternică, ar fi fost condamnaţi pentru trădare de ţară.
Cătălin Ivan nu este un rătăcit, înaintea lui au fost alţii care au scuipat unde înainte linseseră. Amintesc pe Meleşcanu care a plecat cu o halcă bună din PDSR şi şi-a format un alt partid născut mort. Mircea Geoană, a fost liderul PSD, a ocupat multe funcţii susţinut fiind de partid, apoi când a pierdut funcţia de lider a atacat partidul. Nu-i corect Geoană, PSD-ul te-a făcut ministru de externe, ambasador în SUA, Preşedintele Senatului. Funcţiile astea nu au căzut din cer, partidul ţi le-a dat, acelaşi partid pe care mai târziu l-ai înjurat.
Victor Ponta, alt lider PSD care a ajuns ministru, prim ministru, datorită încrederii partidului avută în el. După ce a demisionat a început să-şi înjure colegii. Domnule Ponta, eu nu ştiu dacă aveţi dreptate, însă dacă aveţi, sunteţi foarte vinovat. Cum aţi putut să-l sprijiniţi pe Dragnea să ocupe funcţii de mare însemnătate în guvern, a fost vicepremier şi în partid a fost adjunctul dvs.?
Nu înţeleg aceşti oameni, întâi se folosesc de partid şi de oamenii apropiaţi, apoi înjură partidul şi îi demască pe foştii lui colaboratori, descoperind subit, că sunt hoţi. Dacă sunt hoţi, fie aţi furat împreună, fie ei furau şi voi îi acopereţi ceea ce presupune că sunteţi complici.
A înjura partidul care te-a ridicat pe culmi, de multe ori nemeritate, e ca şi cum te-ai răzvrăti împotriva propriilor părinţi, deşi în ziua de azi e la modă.

duminică, 19 august 2018

10 august. Un moment de democraţie autentic românească.


  10 august 2018. Un moment de democraţie autentică. Pentru prima dată România a fost cu adevărat un stat de drept. Nu exagerez cu nimic. Trebuie să fac o menţiune, statul de drept şi democraţia sunt într-un  mod autentic românesc. De ce spun asta? Simplu! Dacă aveţi răbdare în câteva cuvinte vă voi explica.
Cu mult timp înainte de 10 august, mesajele din diaspora erau virulente, ameninţătoare şi îngrijorătoare pentru alianţa politică de la guvernare. Existau organizatori şi se anunţau un număr record de manifestanţi.
Au fost înaintate cereri către primăria Bucureştiului pentru a fi aprobat mitingul cu participarea masivă a  1.000.000 de oameni, s-a parlamentat între primărie şi organizatori în sensul că numărul ar fi prea mare. Până la urmă s-a hotărât aprobarea mitingului însă organizatorii să-şi asume eventualele violenţe şi dezordini produse de participanţi. În acest moment organizatorii se retrag, oamenii rămân fără lideri, Primăria, pe bună dreptate, nu dă autorizaţia pentru manifestaţie, miting, protest cese dorea a fi.
Oamenii totuşi se strâng în Piaţa Victorie. Jandarmii care veghează la liniştea şi ordinea publică nu-i împrăştie, aşa cum ar fi fost normal, pentru că nu era o manifestaţie spontană, era una organizată dar ne asumată şi ne autorizată. Îi lasă să se strângă, să se adune, în speranţa că va fi totuşi o manifestaţie paşnică.
Primul punct al democraţiei noastre originale.
Dacă erau în SUA, Germania , Franţa nu ar fi fost lăsaţi să se adune în Piaţă, era o manifestaţie neautorizată. Ar fi pus tunurile cu apă pe ei. Nu-mi doresc asta, spun doar cum ar fi fost.
Un grup de protestatari, mare, mic, nu i-am înnumărat, încearcă să treacă gardul pus de jandarmi să intre în clădirea guvernului.
Aici vreau să fac o paranteză, intrau în guvern, ardeau tablourile de pe pereţi, vandalizau, apoi ce urma? Se autointitulau premieri, toţi? Nu erau prea mulţi? Ar fi trebuit să fie votaţi, ori poate instalau dictatura.
Jandarmii sunt o structură militară, aveau un obiectiv de apărat cu propria viaţă, sediul guvernului este o clădire militarizată. Jandarmii dacă făceau un pas în lateral ajungeau în faţa tribunalului militar.
Atacarea cordonului de jandarmi nu a fost cea mai grozavă idee. Violenţa naşte violenţă.
Avem un fel de a ne manifesta politic în opoziţie şi ca societate civilă, de multe ori şi de la putere împotriva credibiltăţii instituţiilor statului.
În familie, singurii care îţi vor binele în mod dezinteresat sunt părinţii, restul au diferite interese, inclusiv nevasta şi copiii. Într-o ţară, singurii care ar trebui să vrea binele ţării sunt cetăţenii ei. Când o forţă străină ne laudă trebuie să devenim circumspecţi, înseamnă că în spatele laudei stau lucruri ascunse. Când un stat străin decorează şefii unor instituţii româneşti trebuie să te întrebi de ce a făcut acel stat gestul respectiv,ce a avut de câştigat?
Când o ambasadă critică o lege românească trebuie mers înainte cu acea lege, acea ambasadă are interese ca legea respectivă să nu rămână în forma votată de Parlament.
“Prietenii” noştri externi au făcut tot ce au putut pentru a ne “ajuta” să ne distrugem toate instituţiile.
Şcoala nu mai este credibilă. Sănătatea de mult este o Cenuşăreasă. Poliţia a fost de multe ori făcută KO. Procuratura a fost pusă la zid, sigur că interesele străine au fost mari, corporaţiile străine funcţionale pe teritoriul românesc trebuie să aibă profituri mari, cu forţă de muncă ieftină şi cu ocolirea, prin inginerii financiare, a plăţii dărilor către statul român. Biroul FBI din România este undeva prin sediul DNA, oare de ce? Sistemul judiciar la fel la fel a fost discreditat prin subordonarea DNA. Paranteză, aici şi-au dat mâna politicienii români structurile secrete rezidente în România şi o parte dintre salariaţii Parchetelor. Distrugerea întreprinzătorilor români a fost o ţintă, pentru ca în locul lor să vină afacerişti din afară pentru a stoarce profit din România în detrimentul nostru ca Ţară.
Armata, asta nu o prea mai avem. Rămăsese jandarmeria, acum s-a pornit o campanie de presă nimicitoare asupra ei.
Cred că e prea multă patimă, prea multă ură între români . Au ajuns  părinţii să fie arătaţi de copii ca fiind o frână în calea libertăţii lor. Îmi amintesc de Serioja, pionierul rus, care l-a turnat pe tatăl-său la CEKA.
Nu vedeţi cum suntem dezbinaţi, arătaţi cu degetul unii către alţii că suntem duşmani? Nu, noi nu putem fi duşmanii noştri, noi trebuie să fim duşmanii celor care ne vor bogăţiile. Şi dacă acest guvern este unul vândut, la viitoarele alegeri să-l dăm jos, ori să protestăm organizat, fără violenţă până când va demisiona. Însă, atenţie, trebuie să avem un plan pentru ce va urma după demisia actualului guvern. Nu o soluţie imorală cum a fost guvernul Cioloş. Haideţi să ne vedem propriile interese, nu să luptăm pentru interesele altor state. Să ia naştere din rândul acestor manifestanţi un partid politic care să aibă o platformă electorală bine pusă la punct, să ştie oamenii ce vor cu adevărat. Violenţe stradale, lozinci obscene de tipul *UIE PSD, nu aduc nimic bun. Jos guvernul, bun jos, strig şi eu cu voi, însă ce punem în loc. Dacă premierul se va numi Grindeanu, Tudose, Dăncilă, ori Dragnea, politica va fi aceeaşi, pentru că politica este făcută în Parlament de coaliţia de guvernare. Chiar dacă miniştrii vin cu idei, ele trebuie să fie asumate de coaliţie. Prin urmare, demonstraţiile trebuie să aibă mesaj clar, iar din rândul manifestanţilor să se ridice lideri autentici care eventual să negocieze cererile oamenilor din stradă.
Manifestaţiile fără autorizaţie nu sunt o soluţie. Soluţia este votul şi organizarea.


sâmbătă, 18 august 2018

Mierea amară. Cap I


  Femeia privea în zare acolo unde cerul se pupă cu pământul. Soarele dispăruse pe jumătate, jumătatea uriaşă rămasă din astru dăduse foc cerului, flăcări mari ieşeau din locul în  care   vârcolacul  înghiţise o parte din soare.
Sufletul femeii tresărise, când fusese înconjurată de umbrele înserării, apusul o marcase puternic. Dacă mâine nu va mai avea forţă să răsară? Dacă soarele va rămâne pentru totdeauna îngropat în pământul care părea că-l înghiţise? Cum se va mai lumina sufletul ei? De unde va mai primi căldură şi lumină? O, Doamne! Nu mă părăsi! Lasă-mă să sufăr în noaptea asta! Lasă-mă să plâng! Să-mi uşurez inima! Însă nu uita Doamne, ca soarele să răsară din nou mâine dimineaţă, să-mi încălzesc inima şi să-mi lumineze spiritul. Alungă Doamne întunericul care mi-a cuprins sufletul, frigul care este în inima mea, adu-mi căldura care să-mi încălzească viaţa, să facă să fiarbă sângele în vene! Doamne, ascultă ruga mea, nu mă lăsa să mă zbat, ajută-mă să mă înving, să alung frica din mine! Adu-mi Doamne pacea şi puterea de a iubi viaţa şi mai ales de a mă iubi pe mine!
Femeia privea pierdută cum soarele era înghiţit de vârcolac. Cu greu se ţinea să nu alunece din locul în care se găsea direct în gura monstrului. Pentru o clipă s-a liniştit. S-a întins pe pătură, a închis ochii. Frânturi de imagini au început să defileze, erau nelegate, haotice. Voia să se liniştească, a făcut un efort de voinţă, gândul a purtat-o când era la şcoală. După uniformă şi felul cum arăta era în ultimul an de gimnaziu. Avea părul negru pieptănat cu cărare pe mijloc şi împletit în două codiţe scurte care abia treceau de umăr în jos. La capătul codiţelor avea prinse fundiţe cu bucle mari. Uniforma standard lungă până la genunchi cu bluza bleu îi venea bine. Când a plecat de acasă s-a uitat în oglindă, avea buzele roşii şi umerii obrajilor la fel. Ochii negri ca tăciunii erau pătrunzători. Îşi aminteşte cum tânărul profesor suplinitor de matematică, abia terminase liceul, rămânea clipe întregi oglindindu-se în ochii ei. Era frumoasă ca un model cum ar fi în ziua de azi, atunci era la modă Sarita Montiel, toate fetele voiau să fie ca ea. Când ieşea prin sat, în afara şcolii, purta fustiţe foarte scurte, nu aveau mai mult de două palme lungime. Era conştientă de perfecţiunea picioarelor, bluzele, totdeauna mulate, scoteau în evidenţă sânii în formare, tari ca merele. Femeile, duminica când mergea în sat la horă, se uitau la ea, unele cu admiraţie, altele pornite pe bârfă, mai ales mamele care aveau fete de vârsta ei.
-Uite-o şi p-asta a Marinei! Are fusta până la fund, mă mir că a lăsat-o mă-sa să plece aşa pe drum, o ştiu femeie aspră.
-Auzi Filofto, da fata ta cum a plecat? Avea rochia mai lungă decât a lui Mili? Poate a ta are piciorele un pic mai groase. De ce naiba vă place să râdeţi de copiii oamenilor?
-Nu râdeam bre, da prea se dau mari că tac-su lucrează în schela petrolieră şi ea se înnoieşte în fiecare duminică cu câte o rochie. Ce crezi, că eu nu aş vrea să o port pe fata mea la fel? Nu am cum, nu îmi permite buzunarul.
-De ce vorbeşti cu păcat Sando? Nu vă lasă paharu’. Omu’ tău câştigă mult mai bine, decât Niţă al Marinei, doar că al Marinei de la serviciu merge direct acasă, unde mai găseşte câte ceva de făcut, în timp ce al tău nu pleacă de la bufet până nu-l dă afară din cârciumă gestionarul. Vezi tu maică, continuă bătrâna, acolo sunt rochiile fetei tale. Nu mai vorbiţi cu păcat! Vă vede Dumnezeu!
Bârfa continua de fiecare dată când ea trecea pe uliţa satului, e drept că era mândră, deşi ea saluta pe toată lumea, cei salutaţi aveau impresia că li se impunea un anumit respect. Oamenii îi răspundeau crispaţi, nu-şi găseau cuvintele, simţeau că fătuca cu mersul săltat, de parcă o frigea pământul sub  tălpi când mergea pe drum, are un ceva superior care îi obliga să se poarte cu respect.
Într-un din zile un bătrân a oprit-o în drum,  era pe policioara din faţa porţii, înconjurat de mai mulţi bărbaţi şi femei. O văzuseră venind de departe, pe acea porţiune drumul era drept. Bătrânul, după ce copila i-a salutat, a zis:
-Fată, poţi să te opreşti puţin?
-Da, sigur că pot. Doriţi să mă întrebaţi ceva? Vocea fetei era lină, fără modulaţii, nu ştiai dacă se bucură că a fost oprită în drum ori dacă este supărată.
-Eşti bucuroasă că de fiecare dată când mergi pe acest drum trebuie să ne dai „bună ziua?”
-Nu, nu sunt bucuroasă, dumneavoastră sunteţi aşezaţi pe policioare pe amândouă părţile drumului, ori eu când merg, trebuie să sucesc capul când într-o parte, când în cealalta pentru a vă saluta. Dacă aţi fi mai puţini, cu drag v-aş saluta. Acum o fac din obligaţie, dacă află mămica mea că am trecut şi nu v-am dat „bună ziua”, mă omoară cu bătaia. De aceea vă rog ca atunci când vă întreabă, pentru că vă va întreba, să răspundeţi cinstit că v-am salutat, chiar dacă unii dintre dumneavoastră nu mă au la inimă.
-Auzi maică, de ce eşti aşa de mândră?
-Măicuţa mea mi-a spus să fiu mândră, fiindcă sunt deşteaptă şi frumoasă, mi-a mai spus să fiu respectuoasă cu toată lumea. Fetiţa vorbea sigură pe ea, avea o anumită lejeritate în vorbire, cuvintele îi veneau fără ca ea să le caute. Avea exerciţiul discursului clar, asta se datora cărţilor citite şi discuţiile pe marginile lor avute cu profesoara de română.
-Da ce fa, fata mea nu este la fel de deşteaptă ca tine? Şi nu ţine capul pe sus. E cu fruntea plecată şi nici fusta nu o are aşa de scurtă. Ce nu a mai văzut bărbaţii picioare goale până la tine? Să îţi fie ruşine!
-De ce ai certat, fa, fata? Ce rău ţi-a făcut? Las-o să fie mândră, că tare-i frumoasă şi deşteaptă. Ai văzut acum când au terminat şcoala, la serbare a fost prima pe clasă, fata ta parcă nu prea a fost strigată la premiu.
-Nu are loc de astea, fiindcă le duce mamele lor cadouri la profesori, nu mi-a spus mie copilul. A mea, mititica, se bazează pe capul ei. Femeia se lamenta.
-Să nu spui acasă ce am zis noi aici, nu vreau să se supere părinţii tăi pentru vorbele noastre proaste,a închis bătrânul discuţia.
Când a ajuns acasă a început să plângă. Marina, mama Emiliei, era o femeie încă frumoasă la cei 36 de ani. Nu prea înaltă, mai mult scundă, plinuţă, cu sânii mari, părul des, castaniu, pieptănat cu cărare într-o parte, avea două cozi groase şi lungi care ajungeau la coapse, le strângea la spate în coc, basmaua, care nu-i lipsea niciodată de pe cap, o purta legată la spate. Avea ochii verzi cu sprâncene castanii, groase, frumos arcuite, fără să folosească penseta. Gura cu buze frumoase  şi dantură ca un şirag de perle strălucea când zâmbea. Cum a văzut-o plângând, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cu voce aspră:
-Ce ai păţit, de ce plângi? Ai probleme mari pe care nu le poţi rezolva? Îţi pleacă fata la şcoală la oraş şi nu ştii cum să procedezi, dacă să o ţii în gazdă, ori în căminul de fete la grămadă cu celelalte? Asta, bineînţeles, dacă va lua examenul. Vorbeşte! Cum te-am învăţat? Să strângi din dinţi şi să nu îţi arăţi slăbiciunea! Tu vii cu lacrimile târâş prin tot satul, făcând noroi din praful drumului...
-Nu mă certa, uite m-a oprit taica Gheorghe, ăla bătrânu’, bătrânu’, al lui Filip. O femeie m-a lăudat, dar una, nenorocită, care are pe fiică-sa în clasă cu mine, m-a bârfit.
-Şi de ce plângi? Marina se uita la ea cu asprime.
-Pentru că m-a bârfit, a spus că nu am luat premiul întâi pe merit, că mă înnoiesc în fiecare duminică şi multe altele de acest gen.
-Tu, fată, să nu te bucuri de laudă. Cuvintele de preţuire pot ascunde multă ură învelită în poleială. Cine te laudă, nu înseamnă neapărat că te iubeşte. Un elogiu e posibil să ascundă lucruri urâte. Ăla care te-a lăudat poate să aibă limba despicată, cu una să te laude şi în spate să te bârfească. Fereşte-te de asemenea oameni, sunt mai periculoşi decât ăia care te critică în faţă. Cine te-a criticat, fii atentă, că în bârfa ei există un sâmbure de adevăr. Mulţumeşte-i pentru asta, apoi ştii precis că ea îţi este duşman.
Învaţă fată din toate întâmplările pe care le trăieşti, doar proştii nu înţeleg ce li se întâmplă şi nu iau învăţăminte din faptele zilei ce tocmai s-a încheiat. În viaţă să greşeşti o dată, dar să nu persişti în a face aceeaşi greşeală, dă-o naibii, sunt o mie de posibilităţi de a face noi greşeli. Nu asta este problema că greşeşti, ci faptul că nu înveţi din propriile greşeli. Milico, să fii om integru! Urechea să-ţi fie ascuţită, să poată auzi orice ţi se poate pregăti. Eşti frumoasă şi deşteaptă, din toamnă mergi la şcoală mai departe, acolo pericolele vor fi la tot pasul. Dracul va lua diferite forme, va fi un băiat frumos, curtenitor, gentil, dar cu gândul să profite de tine, apoi să te părăsească şi tu în loc să faci o şcoală, te vei întoarce în sat cu un copil în braţe încărcată de ruşine. Banii, multe fete vor avea bani, te vor invita în cercul lor, te vor îmbia cu o ceşcuţă de lichior, e dulce, însă te „duce”, te îmbată. Îţi va plăcea, te vei destrăbăla şi vei fi exmatriculată, iar eu asemenea ruşine nu voi putea accepta, te voi trimite în toată lumea Milico, scumpa mea, doar la mine în casă tu nu vei mai călca. Multe vor fi tentaţiile, ocoleşte-le!
Acum mergi şi învaţă! Peste câteva zile este examenul, vreau să îl iei, altfel, dacă pierzi, se vor adeveri vorbele femeii care te-a bârfit, că ai „luat premiul I pe bază de plocoane”.
-Mămico, nu dau la liceul economic, vreau la „uman”, nu-mi place să fiu o contabilă care stă înţepenită într-un scaun.
-Tu faci cum îţi spun eu, de la „teoretic” nu ieşi cu nimic, trebuie să faci o facultate, însă aici, la „economic”, după ce ai terminat, ai diploma în mână, ai o meserie fetiţo, îţi vei câştiga pâinea, asta este cel mai important. După ce termini liceul poţi să dai mai departe, nu te împiedică nimeni, vei fi relaxată, pentru că nu depinzi de nimeni. Ascultă-mă, sunt singura care îţi vrea binele cu adevărat!
-Nu am dreptul să fac ce vreau? Trebuie să mă dădăceşti matale toată ziua? Am terminat 8 clase, sunt mare, gata, nu te mai băga peste mine!
-Nu ţipa fetiţo, cât timp mănânci la masa mea, cât timp eu te îmbrac şi-ţi pun casa la dispoziţie să dormi, cu alte cuvinte, cât timp depinzi de mine, eu te îndrum ce să faci! Când vei fi pe picioarele tale şi vei trăi din munca ta, îţi promit că nu mă voi mai băga. Te voi lăsa să faci ce vrei. Până atunci să nu-ţi aud gura! Marina vorbea aspru, cu voce egală, nu se enervase, de altfel nu se enerva niciodată, în schimb era fermă, iar când spunea un lucru ăla rămânea.
Emilia cu capul în jos, spăşită, a intrat în camera ei, după ce a plâns până s-a liniştit, a început să înveţe.
A trecut focul examenului, rezultatele au fost afişate trei zile mai târziu. Emilia era a doua pe listă. Reuşise! Se bucura că trecuse cel de-al doilea examen din viaţa ei. Primul fusese când a terminat clasa 8, ei fuseseră prima promoţie cu 8 clase gimnaziale şi ultima promoţie cu examen de absolvire.
Mamă-sa a fost bucuroasă, chiar a zâmbit. Doar trei fete şi un băiat luaseră examenul la liceu, ceilalţi preferaseră şcolile profesionale. Mare bucurie în toată casa. Veniseră neamurile să felicite fata, Emilia se purta ca o regină, era plină de ea şi de importanţa ei. După ce Niţă le-a dat la fiecare câte o ceaşcă de ţuică, au plecat cu toţi pe la casele lor, doar doi cumnaţi de-ai Marinei nu aveau curajul să încerce deschiderea portiţei din interior. Femeia, ştiindu-le melicul, a căutat două sticluţe a pus rachiu în ele, apoi le-a dat la fiecare câte una. Bucuroşi au plecat spre casă. Din poartă femeia le-a strigat:
-Aveţi grijă, ţine-ţi drumul drept casă, nu vă mai abateţi pe la cârciumă, că vă ajunge pentru azi!
Fiind un eveniment special, au tăiat o găină, sacrificarea unei orătanii în cursul săptămânii, era un fel de sacrilegiu. Ţăranii tăiau sâmbăta seara o găină să aibă pentru duminică. În restul săptămânii mâncau de pe brazdă, ceapă, roşii, salată, de la vaci lapte şi brânză, iar de la găini ouăle. Dar pentru că Emilia era liceeană de acum, mama Marina a luat hotărârea de a sacrifica porumbaca, era o puică de un an care se preta să fie pusă pe grătar. Bietul Niţă, tatăl Emiliei, nu a avut nimic de argumentat, doar a sacrificat pasărea.
Masa a fost un festin, Mili a mâncat ficăciorul şi o aripă să „zboare” de acasă când îi va veni ziua.
Anii au trecut, Emilia se făcuse o femeie frumoasă, avea ochii mari negri iscoditori, corpul armonios cu forme rotunde, sânii împliniţi, rotunzi şi fermi căutau să iasă din bluzele întotdeauna prea stâmte.

Examenul de absolvire a fost aproape o formalitate pentru ea, fusese pe parcursul liceului un elev eminent, iar practica o făcuse cu drag, începuse să iubească meseria de contabil, o fascinau conturile, pentru ea aveau un anumit mister, îi plăcea magia cifrelor. Înţelese funcţionarea unui plan de conturi şi asta o ajutase mult.
Examenul de admitere la facultatea de drept a fost o lună de zile mai târziu, se pregătise intens pentru acest eveniment. Pentru prima dată mamă-sa nu intervenise în decizia ei. Faptul că fata avea o meserie la bază, pentru ea era mai mult decât mulţumitor, de acum putea face ce voia. Îi promisese că dacă va lua examenul la facultate, o va întreţine pe tot timpul studenţiei, nu va fi nevoită să muncească.
Era greu să reuşească, prea mulţi candidaţi pe un loc. A aruncat o privire prin curtea facultăţii, părinţi îmbrăcaţi elegant de mână cu odraslele lor pe care le plimbau ostentativ ca pe nişte trofee, sfidau din înălţimea grandomaniei pe toţi copiii de oameni mai puţin avuţi. Fiecare părinte părea să spună că al lui copil este cel mai bun. Doar ea şi încă o colegă dintr-un sat din Argeş erau fără părinţi. Se simţeau stinghere, erau îmbrăcate sărăcăcios, printre toaletele elegante făcute din mătase naturală ale concurentelor. Mamele erau cochete, cu pălării mari, de vară, transparente, cu genţile din piele de şarpe şi sandalele în trei curele cu tocul cui de 12 centimetri.
Soarele ardea cu putere, elegantele rochii erau transpirate şi lipite de corpul femeilor. Toţi căutau un loc umbros unde să-şi răcorească trupurile încinse. Un bărbat între două vârste, curat îmbrăcat, beat, cu o sticlă de bere în mână, întreba pe toată lumea dacă nu a văzut băiatul lui. Oamenii îi răspundeau în silă, nimeni nu-l văzuse. Un cetăţean l-a întrebat :
-Tovarăşe, cum îl cheamă pe băiatul dumitale?
Beţivul s-a uitat la el într-un ochi, a încercat să stea drept, apoi a răspuns:
-Nu-l cheamă nimeni, că mi-a atras atenţia, să nu-l strig prin curte ca un apucat.
-Nu m-ai înţeles, cum se numeşte copilul mata?
-Ce rost are să-ţi spun, dacă tot nu-l cunoşti? Apoi cu privirea pierdută, uitându-se undeva în faţă, a pornit, cu sticla în mână, într-un mers nesigur făcând trei paşi în faţă şi doi în spate.
De mână cu Gabriela, aşa se numea colega ei, au trecut sfioase printre părinţii şi copiii strânşi grupuri, grupuri după cum se cunoşteau, ori după cum legau cunoştinţe. Mirosuri de parfumuri scumpe amestecate cu transpiraţie se simţea de câte ori întâlneau un asemenea grup. Erau privite cel puţin cu curiozitate, dacă nu cu dispreţ. Nimeni nu dădea vreo şansă celor două fătuci care se vedea clar că sunt ţărănci şi lepădaseră opincile la intrarea în Bucureşti. Fetele noastre, orice s-ar fi spus despre ele şi rochiţele lor din stambă, trăiseră la oraş în ultimi ani, nu erau chiar cu opinci în picioare. Se afişaseră zilele în care urmau să se dea examenele. Au fost cazate în căminul studenţesc pe perioada examenelor.
Nu s-au lăsat copleşite de colegele lor elegante şi de părinţii lor care păreau purtători de morcovi bine înfipţi în partea dorsală, nici de parfumul frumos mirositor, de calitate şi scump, nici de rochiile scumpe. Nu le-au intimidat nici băieţii care le priveau ca pe nişte sălbatice, ele şi-au văzut de treabă şi de examen.
În ziua în care s-au afişat rezultatele, s-au trezit de dimineaţă, s-au îmbrăcat cu rochiţele pe care le spălaseră seara şi acum le neteziseră cu un fier de călcat  împrumutat de la nevasta portarului. Îmbrăcate curat şi ordonate au intrat pe poarta instituţiei de învăţământ. Lume multă, afişierul era gol, încă nu se afişaseră rezultatele. Le-a fost împosibil să se apropie de peretele unde urma să fie lipite listele cu cei care trecuseră examenul şi se puteau considera studenţi. În faţa afişierului se făcuse un zid de netrecut din părinţi şi candidaţi. Emilia şi Gabriela s-au tras la umbra unui tei de lângă gardul facultăţi.
După o oră de aşteptare s-a produs o vânzoleală mare urmată de o rumoare, secretara afişase rezultatele. Fetele au vrut să treacă prin zidul uman să vadă şi ele lista, o cucoană cu un coc uriaş pe cap, le-a împins înapoi:
-Staţi dragă, unde vă înghesuiţi? Oricum nu aţi luat examenul, ce voi aveţi mutre de jurişti? Nu a luat fiul meu pe care l-am purtat la toţi marii profesori să facă meditaţie.
-Păi dacă nu a luat examenul, daţi-vă la o parte să vedem şi noi ce am făcut. Haideţi doamnă, continuă Gabriela, faceţi paşi, că sunteţi mare cât vârful Moldoveanu. Noi am concurat, avem dreptul să ne căutăm numele.
-Spuneţi-mi cum vă numiţi, să vă caut eu! Cucoana deşi nu mai avea nicio treabă, nu voia să se dezlipească din acel loc, mai mult din dorinţa de a le şicana pe cele două provinciale. Îi era teamă că ele ar fi putut lua examenul.
-Nu doamnă, e plăcerea noastră să ne căutăm numele, e trăirea, emoţia noastră. Plecaţi naibi o dată!
Iar dacă sunteţi curioasă, nu plecaţi, vă spunem ce am făcut, va fi plăcerea noastră să vă umilim. Gabriela plusa, îi tremura vocea, ar fi vrut să fie cu adevărat amândouă admise, să poată umilii toată liota de îmbuibaţi plini de bani cu odraslele lor neputincioase.
Într-un târziu femeia uriaşă a ieşit din zidul de oameni care era în faţa avizierului, dintr-o dată s-a făcut o breşă pe care fetele, pregătite, au ocupat –o. Înfrigurate, voind să citească toate listele dintr-o privire, fetele îşi căutau numele. La un moment dat s-au întors una spre cealaltă şi s-au luat în braţe. Amândouă erau studente. Au ieşit din zidul uman fericite şi ţinându-se de mână.
-Cum e fetelor? Le-a acostat femeia cu cocul cât muntele. V-am spus eu că nu reuşiţi, e greu, al meu a făcut meditaţie la istorie cu profesori universitari şi tot a căzut, dar bietele de voi venite din provincie fără legături cu marile somităţi.
-Ştiţi ceva, pentru la anul să vină să-l medităm noi, fiindcă am reuşit. Suntem studente, auziţi, suntem studente amândouă! Fetele dansau împreună de bucurie, în timp ce planturoasa mamă se uita la ele consternată.










marți, 14 august 2018

"Mulţumesc" Preşedintelui Iohannis pentru dezbinarea românilor în anul centenarului.


  Anul de graţie 2018. 100 de ani de la Marea Unire. În 1918 partidele politice din România cât şi cele din Transilvania şi Basarabia au găsit modalităţi de colaborare, lăsând deoparte frecuşurile ideologice, punând mai presus interesul României de a se uni cu cele două provincii româneşti, vitregite de soartă. În anul 1918, românii s-au strâns în jurul suveranului său, regele Ferdinand, luptând cu arma în mână pentru eliberarea Transilvaniei şi determinarea Basarabiei să se unească cu patria mamă.
100 de ani mai târziu, când nu trebuie să facem altceva decât să celebrăm centenarul Marii Unirii, românii sunt mai dezbinaţi ca oricând.
Nu mai este vorba de lupta ideologică şi doctrinară, avem o situaţie de-a dreptul conflictuală între partide, între instituţiile statului, între cetăţeni. Suntem la un pas de haos. Acest lucru a fost posibil din cauza a doi preşedinţi conflictuali, mă refer la T. Băsescu şi K.Iohannis.
Niciunul dintre cei doi preşedinţi nu au ştiut, să folosească “arma” dialogului pentru a dezamorsa tensiunea acumulată în rândul maselor. Din contră, au căutat să înverşuneze, să îndârjească şi mai mult ura dintre partide şi simpatizanţii lor.
Un liberal vede într-un pesedist, ori susţinător al PSD, un vrăjmaş, un inamic căruia trebuie să-I dea în cap la propriu, nu prin schimb de idei, programe, ori opinii. Nu spun că guvernele PSD-ALDE nu au făcut greşeli, sigur că au greşit, au făcut şi lucruri bune. Peste puţin timp vor veni alegerile şi poporul va fi chemat la urne să decidă pe cine trimite în Parlament. La viitoarele alegeri parlamentare electoratul să participe într-un procent mai mare de 90% pentru a alege pe cine crede că îl reprezintă. Nu să se trezească ca acum că nu sunt de acord cu cine guvernează, în 2016 când au fost alegerile au preferat să stea în casă, ori la cârciumă, ignorând votul.
Până atunci d-l Preşedinte Iohannis ar trebui să găsească punţi de legătură între taberele dezbinate, nu să incite la ură, la dezbinare.
Au avut loc manifestaţii în data de 10 august. Cu mult timp înainte de această dată se vorbea despre o nouă revoluţie, despre sânge şi crimă. În seara de 10 august au avut loc violenţe din partea demonstranţilor care aruncau cu pietre, bolduri, etc în jandarmi şi din partea jandarmilor, care apărau sediul guvernului, ei au folosit sprayuri lacrimogene, furtune cu apă. Nu comentez vinovăţia, am privit de la televizor şi nu am avut o imagine de ansamblu. Las organele de cercetare penală să-şi facă treaba. Pot remarca doar duritatea violenţelor indiferent de tabără, ura cu care se loveau, nu mai era vorba de un protest, era o răscoală.
În seara, noaptea, de 10 august, domnul Iohannis a indentificat jandarmii ca fiind vinovaţi de folosirea violenţei împotriva manifestanţilor, apoi a cerut Procurorului General să cerceteze faptele.
Domnule Iohannis, după ce dvs. v-aţi antepronunţat găsind jandarmii drept vinovaţi, e clar că Procuratura va merge pe indicaţiile dvs. preţioase.
Mă gândeam domnule Preşedinte că dvs. ar trebui să primiţi doar un sfert de salariu, ţinând cont că v-aţi poziţionat împotriva coaliţiei de la guvernare, prin urmare şi a membrilor pesede şi simpatizanţilor săi, dar şi ai ALDE. Puteaţi foarte bine acum când sunt frământări sociale să deveniţi mediator şi să aşezaţi la aceeaşi masă toate partidele inclusiv reprezentanţi ai societăţii civile.
Aţi refuzat rolul de mediator şi aţi ales să coborâţi în stradă, să vă aşezaţi în fruntea manifestanţilor. Foarte bine este dreptul dvs. de cetăţean al acestei ţări, dar pentru asta trebuie să demisionaţi. Un Preşedinte nu este de o parte, ori alta a societăţii, a partidelor, este deasupra lor. Deasupra oricăror interese de partid, este arbitru. Când se aşează lângă opoziţie cum a făcut acum, înseamnă că este un arbitru care a vândut meciul, care a făcut blat cu una dintre echipe, prin urmare trebuie suspendat.
Pentru încă un mandat la Cotroceni sunteţi în stare să puneţi Ţara la mezat.
Apropo domnule Iohannis, era frumos la munte, poate acolo între două poze aţi găsit vinovaţii din seara de 10 august.

duminică, 12 august 2018

Maria cap XX . Epilog


  Alexandra îşi împărţise timpul între Primărie, Centru, şantierele unde se construiau fabricile de cărămidă şi de confecţii. Dimineaţa la şapte intra pe uşa primăriei, paznicul o saluta respectos, apoi îi dădea raportul cu ceea ce se întâmplase peste noapte în timpul serviciului său. În decurs de 4 luni schimbase trei paznici, ăsta era al patrulea. Pe primul îl găsise dormind în biroul ei cu uşa de la intrare descuiată. Îl trimisese acasă, a rămas ea de pază până dimineaţa. Pe al doilea l-a prins când se cinstea cu un vecin căruia îi născuse nevasta a şasea fată, acesta venise la prietenul lui cu un litru de ţuică să-şi înece amarul. L-a felicitat pe proaspătul tătic, iar pe paznic l-a dat pe uşă afară.
Al treilea a stat două nopţi, i s-a părut greu să nu doarmă  acasă la spatele femeii, a venit la ea şi cu zâmbetul pe buze şi-a dat demisia.
Ăsta de acum a rezistat cel mai mult, avea o lună şi jumătate de când era angajat, deşi îl controlase de mai multe ori, nu a avut ce să-i reproşeze.
La amiază, cu precizie de metronom, intra în Centru, aici stătea până la ora 13, după ce mânca cu elevii, pleca la atelierul de artizanat. Trecea pe la fiecare lucrătoare în parte, observa, nota ce constata, apoi discuta cu Mariţa. Aceasta fusese avansată şefă peste tot atelierul, se dovedise destoinică şi devotată patroanei. Alexa avea nevoie de un asemenea ajutor, într-un timp începuse să dispară mătasea, acele, degetarele, chiar şi iile simple încheiate de croitorese. A luat măsuri severe, apoi le-a ameninţat cu desfacerea contractului de muncă dacă mai lipseşte un ac, ori un metru de fir de mătase. Fetele s-au cuminţit, atelierul devenise un model de disciplină. Mariţa intrase în muncitoare mai rău decât Alexa, le vorbise pe limba lor:
-Fă, fi-r-aţi voi să fiţi ale dracului de putori, nu vă ajunge fa că vă dă să mâncaţi gratis, salariul e bun, de ce furaţi fa? Dacă prind pe vreuna că vine să-mi ceară un ac şi nu-l aduce pe celălalt rupt, să văd eu că nu mai este bun, o iau de mână şi o duc la patroană. Mariţa era bună la suflet, nu ar fi făcut nici uneia vreun rău, însă nu voia nici pe Alexa să o păcălească. Îi era devotată, înţelesese că datorită Alexandrei devenise o doamnă. Era prima dată când avea un serviciu, îi plăcea mult, mai ales că făcea ceea ce ştia.
De la atelier pe la ora 14 Alexa se întorcea la primărie, aici lucra până seara la şapte  când pleca direct acasă.
Aproape ca un leitmotiv seară de seară se repeta cu Maria discuţia despre nuntă.
-Alexa, când faci cumpărăturile pentru nuntă? Mai ai o săptămână şi tu nu ai rochia de mireasă, nu ai cumpărat beteala să găteşti localul, nu ai flori de nuntă, ce este în capul tău? Ce mâncare pregăteşti? Când înfăşori sarmalele?
-Las-o dragă în pace, căci ştia ea ce face. Matei îi lua mereu apărarea, avea încredere în ea.
-Mamă, hai să lămurim lucrurile, văd că mă dădăceşti seară de seară. Nu mă fac mireasă, dacă nu am fost la vremea mea, acum nici atât nu voi îmbrăca rochia albă. Nu pot, albul înseamnă puritate, ori eu am o vârstă şi, la naiba, numai pură nu sunt. Fetele îmi lucrează o rochie crem pal cu motive naţionale. Pentru mâncare nu-mi fac probleme, deja am dat dispoziţie   la bucătăria cantinei să facă pregătiri pentru 300 de persoane. În august am pus varza la murat, acum e numai bună pentru sarmale. Vineri fetele de la artizanat sunt libere, câteva vor ajuta bucătăresele la treabă. Voi merge joi cu Năiţă să facem ultimele cumpărături, tot atunci trebuie să facă ultima probă la cele două costume pe care şi le-a comandat special pentru acest eveniment. Florile le-am ales de pe internet, aştept să sosească. Nae miercuri are bătălia finală, se judecă fondul în procesul lui Melciu, el îl consideră un veritabil examen, ţinând cont de “mărimile” care sunt judecate.
-Măi fată, tu eşti foarte organizată, doar eu mă perpeleam ca proasta. Matei, tu ştiai, de erai aşa de calm?
-Recunosc că mi-a împărtăşit câte ceva sub prestare de jurământ că nu voi  divulga secretul.
-Ăsta e complot împotriva mea. Bine, vă iert !
Ziua nunţii. De dimineaţă trebuiau să meargă cu toţii la primărie pentru ca ofiţerul stării civile să îi cunune civil. Ora 11. Forfotă mare în curtea Mariei. Alexa se plimba nervoasă de la casă până la poartă, nu avea stare, toată lumea era pregătită să plece cu mirii la primărie. Lipsea ginerele. Nae Vijulie împreună cu Iordache şi soţia acestuia nu apăruseră. Cum să te cununi fără naşi şi mai ales fără ginere. Ora 11,30 la această oră trebuiau deja să fie în sala de ceremonial a primăriei.
Ora 12. Nae împreună cu naşii intră jovial şi victorios în curte.
-De unde vii la ora asta? Ştii că am întârziat? Cum dau eu ochii cu subalterna de la “Starea Civilă”, îi mai pot cere să fie punctuală când eu nu am reuşit să ajung la timp nici la propria mea cununie?
-Ai dreptate mireasa mea dragă, însă veştile pe care le aduc îţi vor potoli supărarea. Aseară a fost dată sentinţa în procesul lui Melciu, au fost condamnaţi cu toţii la ani grei de închisoare. Vor face recurs în mod sigur, de acum încolo este treaba naşului să se ocupe de proces. A doua veste, s-a aprobat adopţia lui Radu. Felicitări mamă Maria!
A fost cununată întâi Maria cu Matei, apoi Alexa cu Nae, nuni au fost soţii Iordache. După cununia religioasă au mers la cantină unde au fost primiţi cu urale de către meseni:
“Să trăiască mirii!” “Să trăiască patroanele!” “Să trăiască naşii!”
Afară, în faţa localului, Radu, îmbrăcat elegant, discuta serios cu băieţii din suita lui. Din faţă a venit nepotul primarului, spăşit, privind în pământ, s-a oprit în dreptul lui Radu.
-Mă primeşti şi pe mine să-ţi fiu prieten? De când bunicul este închis, m-au părăsit toţi prietenii, acum sunt în jurul tău.
-Vino Crinule! Fii prietenul meu! Eu ştiu ce înseamnă să fii ocolit de ceilalţi, ştiu ce înseamnă să fii hulit şi bătut.
-Mă primeşti şi pe mine? S-a auzit un glas de fetiţă ca un clinchet de clopoţel.
Radu s-a întors, nu mică i-a fost mirarea când a văzut în faţa sa pe Ana, nepoata Mariei.
-Da, te primesc, dacă vrei să vii lângă un ţigan.
-Nu eşti ţigan, am venit cu tati şi cu mami la nuntă. Tati a spus că nu mai este supărat, chiar este bucuros că mamaia şi Alexa s-au căsătorit. Iar tu vei fi prietenul meu!
Bruma căzuse din belşug, era frig afară, un ger uscat pătrundea până în măduva oaselor. Maria privea pe geam florile de tufănică, deşi ger şi brumă ele erau tot frumoase, doar culoarea petalelor se închisese mai mult. Viaţa îşi urma cursul, după toamnă va veni iarna, abia târziu în iarnă, florile de tufănică vor ceda, se vor pleca timpului trecut.
-Am venit! Pe uşă a intrat Matei împreună cu Radu.
Maria a tresărit, o dată cu Radu şi Matei în cameră intrase un val de frig, o voltă de abur a trecut ca o nălucă prin cameră:
-V-aţi întors? Cum a fost?
-Radu are toate şansele ca la sfârşitul anului să fie declarat “promovat” direct în clasa a V-a. Este o minte sclipitoare, o inteligenţă nativă cu o mare putere de memorare. Va fi peste ani mândria şcolii. Ultima veste, Gheorghe şi-a luat copiii şi i-a adus la Mariţa, acum trăiesc împreună, pe Vasilica au internat-o la dezalcolizare.
S-a uitat cu drag la cei doi bărbaţi din viaţa ei. S-a apropiat de Năsturel, l-a îmbrăţişat, apoi l-a sărutat pe amândoi obrajii.
-Măi, pui de om, tu m-ai făcut să-mi schimb viaţa, tu mi-ai adus tinereţea şi în dar pe Matei, pentru tine am reuşit să întineresc. Mulţumesc Radule!


.







vineri, 10 august 2018

Violenţa din 10 August


  Aseară au fost câteva mii de manifestanţii în Piaţa Victoriei. Dintre aceştia câteva sute au fost foarte violenţi. Au provocat jandarmii aruncând spre ei cu obiecte contondente (părţi din boldurile puse cu sacrificiu de bietul primar Videanu, sticle, pietre, etc.). Ţinta lor era ocuparea clădirii guvernului. De fapt dorinţa lor era ca jandarmii să-i agreseze pentru a se crea o emoţie colectivă, un fel de nou „Colectiv”. În această dimineaţă Iohannis va ieşi pe post şi va cere căderea guvernului pe motiv că nu a ştiut să gestioneze manifestaţia de aseară şi a fost nevoie să se pună tunul cu apă pe manifestanţii violenţi, iar gazele lacrimogene au fost des folosite.
Fac următoarea precizare: tot timpul jandarmii au cerut manifestanţilor paşnici să se îndepărteze de manifestanţii violenţi. Unii au înţeles şi s-au depărtat, alţii au preferat să rămână din diferite motive. Au avut de suportat în clipa în care jandarmii au împrăştiat gaze lacrimogene.
Peste tot în lume, fie în UE, fie în SUA, în momentul în care manifestanţii atacă cordonul de protecţie, jandarmii, poliţiştii cei care asigură protecţia răspund cu armele din dotare, gaze, tun cu apă, bastoane.
  Protestatarii de aseară ştiau precis ce se va întâmpla dacă atacă cordonul jandarmilor. Pentru ce voiau să treacă de cordon? Să intre în guvern? Ce să facă în guvern? Obiectivul manifestanţilor era clar, violenţa dusă la paroxism pentru a fi folosită împotriva alianţei de la putere. De fapt voiau să cadă guvernul pentru ca Iohannis să poată avea guvernul lui.
Unde este poporul în această ecuaţie? Cui îi pasă? Ordinele erau clare, creaţi haos! Haosul putea genera anarhie, anarhia putea duce la lovitură de stat.
Cine este în spatele acestor mişcări? Care este cu adevărat scopul acestor mişcări? Astea sunt întrebări la care SRI-ul deja trebuie să aibă răspunsul. Însă SRI-ul cu cine este în gaşcă? Asta este altă întrebare.
  Cetăţenii români din diaspora, ca şi cetăţenii români rămaşi în ţară au dreptul şi dreptate să  protesteze împotriva clasei politice româneşti. Au ajuns dincolo de graniţele ţării din cauza politicilor distructive aplicate de guvernele din 1990 până astăzi. E drept că guvernul PSD-ALDE încearcă să cârpească, să peticească pe unde au distrus alţii de-a lungul timpului. Pentru a fi cât mai clar voi scrie partidele care au guvernat din 1990 până astăzi: 1990 ian-sept 1991 FSN Petre Roman, 1991-1992 noiembrie guvern de uniune naţională Teodor Stolojan, 1992-1996 noiembrie PDSR Nicolae Văcăroiu, 1996-1999dec Ciorbea, Radu Vasile, 1999-2000 Mugur Isărescu, deci 1996-2000 CDR, PD, UDMR şi alte partiduleţe. 2000-2004 noiembrie PSD A. Năstase, 2004-2007  PD-PNL (alianţa DA), 2007-2008 noiembrie PNL, 2008 noiemb-2009 sept PDL-PSD, 2009sept -2012 februarie PDL,UDMR, UNPR. 2012 feb-2012 mai PDL,UNPR, UDMR, Mihai Ungureanu. Mai2012-febr 2014 USL (PSD şi PNL, PC) Victor Ponta şi UNPR, 2014 febr-2015 noiembrie PSD-UNPR Victor Ponta. 2015noiembrie-2016 noiembrie Guvernul Cioloş. 2016 decembrie PSD-ALDE-.
După cum se poate observa toate partidele au fost la putere. A arunca vina doar asupra social democraţilor este o mare prostie, mai ales că din 2012 după ce a venit la putere guvernul Ponta cu USL şi mai apoi fără PNL, România a fost în creştere economică. Acest fapt se vede şi în buzunarele românilor în ciuda opoziţiei care minimalizează aceste creşteri.
  Aseară în timpul manifestaţiilor am văzut o scenă de o violenţă groaznică, de un sadism cum greu ne putem închipui. O femeie –jandarm prinsă într-o busculadă  a fost lovită bestial de nişte manifestanţi „paşnici”. Este adevărat că au fost oameni care au încercat să o protejeze. În această degringoladă a fost dezarmată. SRI-ul şi jandarmii au aflat unde sunt armele?  Acum femeia se zbate între viaţă şi moarte. Mă întreb: dacă femeia ar fi fost protestatar nu se inflamau toate forţele politice din opoziţie în frunte cu Iohannis? Nu am auzit nici un politician să ia apărarea acelei femei militar. De ce oare? Pentru că s-a dorit ca în partea manifestaţilor să fie oameni răniţi grav pentru ca manifestaţia să fie un nou „Colectiv” o nouă emoţie colectivă. Pentru ca Iohannis să poată spune că a fost nevoie : „să fie răniţi oameni pentru ca guvernul Dăncilă să demisioneze”.
  Nu curge lapte şi miere, nici nu va curge curând, ori poate niciodată. România în cei aproape 30 de ani de la revoluţie a fost trimisă înapoi, din punct de vedere economic, cel puţin alţi 30 de ani. Într-o ţară în care nu avem nimic cu capital românesc, mă refer la băncile comerciale, la industrie şi agricultură, nu putem vorbi de o creştere economică generatoare de profit, de creşterea productivităţii. Se vorbeşte de faptul că românii din diaspora au acţionat ca un veritabil investitor. Corect! Aşa este, însă investiţiile lor nu au fost făcute pentru a face bine României, ci pentru aş face lor bine. Indiferent cum stau lucrurile ei nu sunt alţi români, sunt români care lucrează momentan în alte ţări, exilaţi de politicile de deznaţionalizare duse de-a lungul timpului de partidele politice aflate la guvernare.
Oamenii au dreptul se protesteze, să-şi ceară drepturile, însă nu au dreptul să rănească o altă persoană, nu au dreptul să încalce legea.




duminică, 5 august 2018

Catastrofalul, haoticul discurs al lui Iohannis la Consiliul Naţional al PNL


  Am citit discursul haotic, halucinant şi iresponsabil al Preşedintelui României spus la Consiliul Naţional al PNL. Un discurs din care răzbătea ura şi instigarea împotriva PSD şi mai ales al liderului acestui partid Liviu Dragnea. Am stat mult în cumpănă dacă să scriu, ori nu despre acest trist discurs. Prin faptul că îi voi scrie numele Preşedintelui consider că murdăresc „hârtia” blogului. Am crezut că Băsescu este limita de sus a răutăţilor, a urii, am greşit, Iohannis întrece cu mult pe Băsescu. Iohannis instigă populaţia să se revolte împotriva alianţei de la guvernare liber şi democratic alese.
Spune Klaus Iohannis: „Un politician pe nume Dragnea împreună cu câţiva acoliţi a pus mâna pe putere în PSD, Guvern şi Parlament”. Domnule Preşedinte, acest Dragnea împreună cu acoliţii săi au fost aleşi de popor să conducă România. Ei sunt acolo nu printr-o lovitură de stat, aşa cum lăsaţi să se înţeleagă, „au pus mâna pe putere”, ci prin voinţa electoratului. Dumneavoastră ca Preşedinte al României, repet, al României, ce dracu nici după 4 ani nu aţi înţeles că fără voia dvs. „Ăia” v-au ales Preşedintele României? Deci, dvs. ca Preşedinte al României şi nu al PNL, aveţi rolul de a păstra Instituţiile statului în echilibru, nu să instigaţi la ură. Domnule Iohannis, opriţi-vă în a învrăjbi populaţia, România încă este un stat unitar şi indivizibil, nu încercaţi ruperea lui prin împărţirea populaţiei în ai mei şi ai lor.
Spuneţi în discurs: „PSD şi ALDE au început să demonteze justiţia, au încercat să o aducă sub control politic”. Aţi auzit de DNA şi de toate abuzurile care s-au făcut? Şi staţi puţin, fiindcă  nu au ieşit toate matrapazlâcurile la suprafaţă. Eu cred că justiţia abia acum începe să iasă de sub controlul politic, sereist şi prezidenţial. Fie nu sunteţi bine informat, fie nu înţelegeţi cu adevărat ce se întâmplă, fie, şi asta e mai grav, nu vă convine ce se întâmplă pentru că vi se ia din mână firele cu care controlaţi justiţia.
„Au încercat să inhibe lupta anticorupţie” o altă prostie spusă de gura dvs. prezidenţială. Cum? Care luptă? Care corupţi? Cine s-a apropiat de marii rechini?
Porcăria aia de dosar făcut lui Dragnea cu abuzul de serviciu pe vremea când era Preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman? Asta este lupta anticorupţie? Mă aşteptam ca Dragnea să fie anchetat pentru milioane de euro furate, nu pentru un rahat de abuz care, fie vorba între noi, nici nu poate fi demonstrat.
„A venit păcăleala că le cresc oamenilor pensiile şi salariile”spuneţi în continuarea discursului.
Nu a fost o păcăleală, am stat de vorbă cu medici, cu asistente, cu pensionari, chiar au crescut în mod real pensiile şi salariile, deşi, corporaţiile s-au grăbit să crească preţurile, tot a mai rămas ceva şi în buzunarele  oamenilor. Asta este o minciună sfruntată.
Sigur că nimeni nu este mulţumit de cât venit are, dar să nu uităm că din 2012 după ce a venit la putere alianţa USL, apoi PSD singur, pensiile şi salariile au tot crescut, după guvernarea catastrofală a guvernului
Băsescu-Boc.
Faceţi o trimitere la şoferul care îşi înmatriculase maşina cu numerele *UIE PSD  că a fost oprit de poliţişti în plină zi şi i-au luat plăcuţele de înmatriculare. Bine au făcut poliţiştii, deşi cam târziu. Vă daţi seama domnule profesor Iohannis, efemer Preşedinte al României, că mulţi teribilişti şi-ar fi înmatriculat maşinile cu *UIE PSD; *UIE PNL. F...nu ştiu a cui nevastă, fiică, etcetera. Asta ne dorim? Există un milion de posibilităţi de a protesta fără să escaladăm obscenităţile.
Aţi avut şi aveţi discursuri cu un singur mesaj obsesiv, după dvs şi peneliştii la fel, jos Dragnea, penalul Dragnea, borfaşul Dragnea. Domnule Iohannis, care lege încalcă Dragnea? Niciuna. E condamnat penal, adevărat, nu discut dacă a fost vinovat ori nu. Instanţa nu i-a aplicat pedeapsă suplimentară prin suprimarea unor drepturi civile, mai ales dreptul de a alege şi a fi ales. Prin urmare Dragnea este în limitele legii, însă dvs. prin ura şi învrăjbirea populaţiei tindeţi să ieşiţi din cadrul legal.
Nu v-am auzit îndrumând PNL să facă ceva pentru ţară, ci doar să înlăture PSD-ul de la putere, va fi greu, pentru că de 6 ani, mai puţin unul în care a guvernat o catastrofă de guvern cu premierul Cioloş în frunte, România este în creştere economică şi a adus şi puţină bunăstare populaţiei. Chiar dvs. spuneţi la un moment dat, citez:”PSD a preluat în 2016 o ţară cu o economie în puternică creştere, au preluat o Românie care a fost extraordinar de bine situată în cadrul structurilor euro-atlantice”. Vedeţi cum vă daţi cu stângul în dreptul? Cine adusese România în creştere economică? Aţi ghicit: PSD-ul. E bine să recunoaşteţi chiar şi involuntar că PSD-ul este la ora actuală cel mai bun partid de pe eşichierul politic şi ştiţi de ce? Pentru că celelalte sunt uluitor de slabe, inclusiv, sau mai bine spus, cu PNL-ul în frunte.

Politica broaştei râioase

    Opoziţia a introdus „Moţiunea de Cenzură” împotriva guvernului Dăncilă. O acţiune profund constituţională şi un cântar pentru măsur...