Amalia Păsculescu a continuat să vină cu regularitate în casa tinerilor
căsătoriţi, nu îi păsa de opoziţia făţişă a nurorii sale. Doctoriţa,
planturoasă, părea o ursoaică pe lângă micuţa Emilia. Din înălţimea şi
greutatea ei nu băga în seamă cuvintele pe care nora i le arunca câteodată, mai
ales când Adi nu era de faţă. Amalia doar o privea cu milă şi dispreţ, ştia că
este atotstăpânitoare, că ea face şi desface în casă. Într-una din seri, când
venise să potrivească temperatura apei în cadă pentru Adrian, s-a aşezat în
fotoliu şi nu s-a mai dat dusă. Vreau să stăm de vorbă:
-De ce nu ai rămas gravidă până acum? Au trecut şase luni de la nuntă. Eşti
stearpă? Spune-mi să ştiu ce am de făcut, după ce că mi-am călcat toate
principiile în picioare şi te-am adus în casă cu pământul sub unghii, asta îmi
mai lipseşte să fii şi neroditoare.
-Nu vă faceţi probleme, sunt fertilă, însă nu cred că voi face vreun copil
atâta timp cât dumneata eşti continuu în casa mea, iar când nu eşti aici, este
Adi la dumneata. De multe ori am senzaţia că nu eu îi sunt nevastă.
-Ce vrei nenorocito să insinuezi? Amalia luase foc, a primit lovitura
Emiliei ca pe un pumn în plex, s-a cutremurat, apoi a ripostat: doar o femeie
fără educaţie putea să facă asemenea afirmaţii bolnăvicioase.
-Staţi liniştită doamna doctor, nu am mers cu gândul aşa de departe, să fim
serioşi, ca femeie nu mai sunteţi atrăgătoare, sunteţi un omoi cu fustă. Pe
lângă toate sunteţi şi rea, tiranică, lipsită de orice feminitate, de aceea
tata socru vă ţine în vârful opincii.
-Cum îţi permiţi să fii aşa de familiară cu doctorul Victor Păsculescu?
Neruşinata, auzi la ea: „tata socru”!
-Îmi pare rău să vă dezamăgesc, însă domnul doctor, aş putea spune că, m-a
obligat să-i spun aşa. Şi aşa mă voi adresa, este un adevărat om, cu mari
calităţi şi voi încerca să nu-l dezamăgesc. În ce vă priveşte, nu am să vă stau
în cale, am să vă ocolesc, deşi, sincer,
îmi va fi cam greu ţinând cont de gabaritul dumneavoastră. Pentru astăzi am
vorbit destul, dacă veţi mai continua să veniţi mult timp pe aici, voi divorţa,
deşi mi se rupe sufletul pentru iubirea mea risipită pe un om care nu o merită.
Căsătoria, dragă doamnă doctor este ca biletul la loto, nu este câştigător din
prima, mai târziu poate câştig lozul cel mare, ori din contră voi continua să
pierd. Eu voi juca până când voi câştiga. Convieţuirea cu dumneata şi Adi mă
căleşte pentru mai târziu, de aceea nu mă grăbesc să divorţez, încă nu am stors
toată răutatea de care dispui.
Aşa se desfăşurau întâlnirile Emiliei cu soacra, în serile în care Milica
se arăta, pentru că în general când Amalia
intra în casă, fata se retrăgea în dormitor pentru a evita discuţiile
răutăcioase.
Emilia îşi impusese să nu spună nimănui despre viaţa pe care o ducea în
căsnicie, făcuse un pact cu ea, la întrebările Marinei, când vorbeau la
telefon, îi răspundea invariabil că o duce bine, că este mulţumită de soacră şi
că aceasta o ajută în treburile gospodăreşti.
Doar Gabi citise în ochii ei supărarea, nu a întrebat-o, a aşteptat ca
Milica să vorbească.
După multe luni, într-o zi după ce terminaseră procesele, Emilia i-a zis:
-Gabi, hai să mâncăm împreună, bem o cafea şi stăm de vorbă ca fetele.
În restaurant nu era lume multă, orchestra nu începuse programul, iar
oamenii erau încă treji. Era linişte, covorul gros dintre mese estompa zgomotul
paşilor făcuţi de ospătari. Cele două femei s-au aşezat la o masă retrasă, în
apropierea ferestrei înalte cu perdele din mătase şi draperii grele, cu scaune
cu spătar înalt, tapisat. Un ospătar subţirel, blond, cu privirea senină ca
albastrul ochilor săi mari, a venit la masă şi într-o poziţie respectuasă a
înmânat celor două fete lista cu felurile de mâncare şi băuturi, apoi s-a
retras urmărit de cele două convive.
-Frumos băiat, nu-i aşa Emilia? Gabi rămăsese cu privirea în urma
chelnerului care dispăruse, cu mersul lui elegant, printre mese şi intrase în
„Oficiu”.
-Pentru tine scumpo, că ai să ajungi o călugăriţă, eu sunt măritată, cel
puţin formal.
-Uite ceva nou, dezvoltă prinţesă, spune-mi tot ce îţi frământă inimioara
şi nu te lasă să fii fericită. Gabriela i-a prins cu dragoste mâinile, se uita
în ochii ei de femeie suferindă. Se vede că suferi, nu poţi ascunde asta, de
mult am vrut să te întreb, însă am aşteptat cu răbdare să-mi spui tu, am sperat
că nu văd bine şi că este posibi să greşesc. Din păcate, nu este o greşeală.
Spune regina mea, se poartă urât cu tine?
-Gabi, dacă aş fi o femeie nesimţită, dacă nu aş avea personalitate şi m-ar interesa doar să vină seara să fac
dragoste ca o iapă cu Adrian, lucrurile ar fi minunate.
-Şi atunci despre ce este vorba? Spune-mi zeiţa mea!
-Draga mea, de când m-am măritat Adi nu a mâncat nimic pregătit de mine.
Dimineaţa pleacă fără să mănânce trece pe la mamă-sa care îi dă micul dejun,iar
seara la fel. Duminica dimineaţă vine soacră-mea şi îi pregăteşte micul dejun,
doar lui, eu am refuzat de fiecare dată, apoi prânzul şi îi lasă mâncare pentru
seară. Eu mănânc singură, stau mai mult singură, mai sunt seri când mă
ciondănesc cu doctoriţa.
-Adrian ce părere are?
-Adrian este un nor care se pierde în suflul vântului. Nu are cuvânt, nu
are personalitate, am crezut în vorbele lui, însă este prea comod, îi place să
fie dădăcit şi răsfăţat, nu s-a maturizat. Mamă-sa i-a timbrat pe vecie viaţa.
-Fă-i un copil Zeiţă, atunci îl vei obliga să se maturizeze, să devină
responsabil.
-Nu scumpo, un copil ar face ca doctoriţa să se mute cu totul la noi, mi-aş
pierde definitiv libertatea. Cred că mi-ar lua copilul invocând faptul că nu aş
fi capabilă să-l cresc. Aşa că nu fac prostia asta. De altfel la cât de
rar mă culc cu Adrian greu să cred că aş
putea rămâne gravidă. Milica vorbea cu voce egală, pronunţa cuvintele fără a le
accentua, era cumva împăcată cu soarta pentru moment.
-Spune-mi ce vrei să faci pe viitor? Cum vezi lucrurile? Gabriela era pornită, ar fi fost în stare să
se bată cu toată lumea pentru ca iubita ei prietenă să fie bine.
-Prin ceaţă scumpo, între mine şi Adrian este un nor des, iubirea mea nu
mai reuşeşte să pătrundă norul, nu-l pot identifica ca om matur, îl văd ca pe
un copil de ţâţă care încă mai suge la pieptul celei care i-a dat viaţă. Nenorocirea
este că nu mă pot rupe de el, încă îl iubesc, cred că şi el mă iubeşte, însă nu
are forţa să taie cordonul care îl leagă de mamă-sa. Mai stau, sper să rezolv
cumva situaţia asta. Îţi dai seama Găbişor, eu dacă acceptam să mănânc cu Adi
din ce pregătea soacră-mea, dacă o curtam când venea seara să-i pregătească
baia lui Adi precum unui bebeluş, eu aş fi trăit fericită. Însă toate ar fi
avut un cost greu pentru mine, libertatea mea. Nu am vrut să devin o debilă
trăind din mila doctoriţei, vreau să fiu pe picioarele mele chiar dacă voi fi nevoită
să renunţ la iubirea pentru Adi. Ce părere ai? Mă aprobi?
-Întru totul scumpo. Te susţin. Ştii că m-a sunat mama Marina? Nu crede în
vorbele tale, cum că o duci bine, mi-a zis că nu avea când să se schimbe
doctoriţa. Am liniştit-o cum am putut. Nu ştiu dacă am fost convingătoare. M-am
străduit, însă, e posibil, ca vocea să mă fi trădat.
Între timp chelnerul le adusese cafelele şi câte un deget de coniac
Murfatlar, rafinat şi aromat, care se bucura de prezenţa cafelelor puţin
îndulcite şi la fel de aromate.
După două ore de bârfit cele două prietene au plecat. Afară era întuneric,
ningea frumos.
Hai să ne plimbăm, nu am chef să ajung acasă. Uite ce seară minunată!
Fulgii de nea, aripi de ninsoare, parcă se cern în drumul lor. Prinde iubita
mea prietenă un fulg, hai să vedem care prinde unul mai mare. Fetele uitaseră
că sunt avocate şi femei în toată firea, se comportau ca nişte copii care se
jucau fără nicio grijă. S-au plimbat pe
străzi ţinându-se de mână, pierduseră noţiunea timpului. Într-un târziu s-a
despărţit de Gabi, a luat un taxi şi a mers acasă. A intrat în hol, a aprins
luminile, nu era nimeni, nici măcar soacră-sa, care părea că nu se mai dă dusă
din casa ei.
După ce şi-a schimbat hainele, în halat de casă a mers în bucătărie.
Fredona o melodie populară, era bucuroasă, discuţia cu Gabi o revigorase,
plutea prin încăpere încercând să-şi pregătească cina.
De afară uşa s-a deschis cu zgomot, cineva grăbit a intrat în casă. Adi,
transfigurat la faţă, agitat şi nervos, aşa cum Emilia nu-l mai văzuse până
atunci, a intrat val-vârtej în bucătărie:
-Tu cânţi de fericire că mama a suferit un accident?
-Ce vorbeşti tu acolo? Ce accident? Cine s-a lovit? Explică-te! Nu mă
acuza! Despre ce este vorba, ce s-a întâmplat Adi? Emilia s-a oprit din treabă,
nu înţelegea nimic.
-Mama a căzut pe scările de la spital şi şi-a rupt mâinile amândouă şi
piciorul drept, are toată faţa plină de
răni. Adrian era buversat, era prima dată când mamă-sa nu mai era puternică, o
vedea pentru prima oară învinsă. Nu pierduse războiul cu nora, cu bărbatul, cu
sistemul, ci cu câteva picături de apă neşterse la timp de femeia de serviciu.
-Şi de ce mă cerţi? De unde era să ştiu eu ce a păţit scumpa ta măicuţă?!
Emilia era surprinsă, nu îngrijorată. Nu ar fi crezut că o poate învinge cineva
pe tiranica ei soacră. Îşi amintea când se uita la ea, era ca o privire a întunericului,
nu avea nimic luminos.
-Nu fii maliţioasă! Este mama, indiferent de părerea ta despre ea, eu o
divinizez, o iubesc mai presus decât orice altceva. Nu îţi permit, auzi, nu îţi
permit să fii ironică, ţi-am suportat destul mojiciile. E timpul să te temperezi
şi să fii alături de aceea care mi-a dat viaţă! Îmbracă-te şi mergem imediat la
spital! Mama nu poate merge la toaletă, nu-şi poate folosi mâinile, le are
rupte. Tu înţelegi fată proastă ce înseamnă asta? Adrian îşi ieşise cu totul
din fire, o prinsese de umeri pe Emilia şi o zgâlţâia cu toată puterea lui.
-Te înţeleg, nu mă supără vorbele pe care mi le-ai strigat. Te rog să te
calmezi, îmi pare rău pentru ce a păţit doamna doctor, regret că nu se poate
folosi de mâini pentru că le are rupte. Sinceră să fiu, preferam să nu-şi rupă
mâinile, ci limba, asta o are proastă. Apăi dragul meu, fără limbă se descurca
foarte bine şi poate îşi găsea şi locul în lume, nu ar mai fi fost ca un animal
hăituit. Nu m-a deranjat că mi-ai spus că sunt ţărancă, până la urmă asta nu
este o jignire. Nu m-a deranjat nici că mi-ai zis că sunt proastă, probabil că
sunt, din moment ce continui să locuiesc cu tine şi scumpa ta mamă. Nu merg,
mergi singur, când vă veţi învăţa să vă comportaţi, veţi primi compasiune, până
atunci, nu!
-Eşti un animal Emilia! Nu mă aşteptam la asta din partea ta.
-Nu sunt un animal, mai rău, sunt un om. Milica îl privea calmă, nu simţea
nimic pentru suferinţa doctoriţei. A rămas ca un bolovan de gheaţă în mijlocul
iernii.
Adrian a ieşit din casă val-vârtej. După un timp s-a auzit motorul
Moskviciului pornind şi maşina demarând în trombă.
Emilia s-a trântit într-un fotoliu, a închis ochii, într-un pelerinaj al
gândurilor i-a apărut atotputernica Amalia, acum este imobilizată la pat,
neputincioasă aflată la mila altora.
Adrian a intrat în salonul secţiei de chirurgie în momentul în care mama
lui o beştelea pe infirmiera care se chinuia să-i pună plosca:
-Ai grijă proasto cu plosca, ai să uzi patul. Doamne, câţi proşti şi
incompetenţi plăteşte statul degeaba!
-Doamna doctor, sunteţi grea ca o bucată de plumb, macara dacă aş fi, abia
v-aş ridica, nu pot singură, se văita biata femeie, gâfâind după efortul depus.
-Dacă nu eşti în stare, pleacă acasă, eu sunt doctoriţa Amalia Păsculescu,
soţia doctorului Victor Păsculescu. Ai înţeles cine sunt? Ţărancă proastă, ce
idiot te-a angajat? Amalia, roşie la faţă ca un mac ofilit, continua să arunce
vorbe de ocară.
Adrian rămăsese descumpănit în salon lângă uşă.
-Eu sunt idiotul care am angajat-o, s-a auzit o voce groasă de bărbat .
Sunt doctorul Cerchez, şeful secţiei de chirurgie, doctorul care v-a reparat.
Am vorbit cu Victor, soţul dumneavoastră, mâine vă fac externarea, îmi pare
rău, v-aş mai fi putut ţine internată, însă nu meritaţi, mi-aţi dat peste cap
tot personalul. Nimeni nu mai are curajul să vină să vă facă o injecţie, să vă
facă toaleta, să vă aranjeze patul, să vă dea să mâncaţi. Doamnă, nu realizaţi
că sunteţi precum o barcă fără cârmă la discreţia vânturilor, valurilor? Pentru
ca dumneavoastră să fiţi înţeleasă şi ajutată, trebuie să înţelegeţi şi să vă
ajutaţi. Ne-am înţeles, mâine vă fac ieşirea. La revedere doamnă! La revedere
tinere!
După plecarea doctorului Cerchez, Amalia a întors capul să nu-l vadă pe
Adrian, neputinţa îi dădea o stare de jenă.
Doctorul Victor Păsculescu a bătut în uşa fiului său. Din interior s-au
auzit paşi uşori, uşa s-a deschis, în cadrul ei a apărut nora îmbrăcată într-un halat de casă grena, cu ochii ei
negri ca doi tăciuni şi părul căzut pe umeri. Era o frumuseţe naturală, o
floare ruptă din grădina raiului şi adusă în casa fiului său. Pentru prima dată
Victor, socrul său, îşi reproşa faptul că lăsase angelica prezenţă din faţa lui
pe mâna scorpiei de nevastă-sa.
-Iartă-mă că te deranjez la acest ceas târziu, soarele a apus de mult , iar
cerul şi-a aprins beculeţele precum brazii de Crăciun. Sunt bucuros să te
găsesc sănătoasă. Am venit să te rog să faci ceva pentru mine. Ştiu că nu merit
să apelez la tine, până acum nu m-am lăsat văzut, însă nu este timp de
reproşuri, iar în acest moment ar părea că sunt ipocrit. Draga mea, Victor s-a
apropiat de Emilia şi a sărutat-o pe frunte, cred că ai aflat că Amalia a păţit un mare necaz, într-un moment de neatenţie
al necuratului, cel care o susţine în toate pe nevastă-mea, a căzut pe scări.
Din nefericire şi-a fracturat mâinile şi piciorul drept din gambă. Nu se poate
ajuta, însă nu asta este partea cea mai rea, dracii care o stăpânesc, ăştia îmi
dau bătăi de cap.
-Cu ce te pot ajuta tată? Pentru dumneata fac orice sacrificiu, dumneata
m-ai primit ca pe copilul propriu. Nu pot uita asta. Emilia îi admira
înălţimea, ochii căprui ca două boabe de ciocolată, părul albăstriu de la
tâmple şi faţa sobră cu gura frumoasă şi bărbia semirotundă.
-Te rog să dai telefon cuscri, roag-o să vină să stea cu Amalia, am să
angajez şi o infirmieră, însă trebuie cineva de încredere să supravegheze casa.
-Nu ştiu dacă va dori să vină, poate, ştiind, că rugămintea vine de la
dumneata, să o conving. Emilia s-a apropiat de geam, a tras perdeaua puţin să
poată privi afară. Acoperişurile sunt acoperite cu vată, casele sunt mici
cadouri aşezate sub uriaşul brad care este cupola cerească. Nu mai ninge, stelele,
licuricii nopţii, veghează să avem o noapte liniştită. Tată, fata s-a întors cu
faţa la socru, îţi promit că mama, mâine seară, va fi aici şi împreună cu mine
o vom îngriji pe doctoriţa Amalia Păsculescu.
-Îţi mulţumesc! Mă grăbesc să merg la spital. Ai ceva de mâncare, îmi este
foame, iar acasă nu am găsit decât mezeluri, urma să gătească azi.
-Nu ştiu, nu gătesc doar pentru mine, Adi mănâncă la dumneavoastră, ori îi
pregăteşte doctoriţa mâncare, aici, pentru el. Pentru mine, nu avea sens să
gătesc. Haidem în bucătărie, găsim noi ceva.
Am câteva ouă, le vom prăji, vom pune pe ele sare, apoi condimente să le
nuanţăm gustul şi vom mânca amândoi.
-Adi nu mănâncă cu tine? Ce tot spui acolo? Victor era uimit de ceea ce
spunea nora lui. Nu am ştiut, acum am aflat. De ce nu mi-ai spus, de câte ori
am vorbit?
-Am crezut că dumneata ştii şi nu am vrut să intervin. Emilia era bucuroasă
că avea cel puţin un aliat.
Au mai discutat un timp după ce s-au bucurat amândoi de o cină, dacă nu
bogată, cel puţin gustoasă.
Într-un târziu Victor a plecat după ce a sărutat gazda pe frunte şi i-a
mulţumit încă o dată pentru cina minunată.
A doua zi seara Emilia era la gară împreună cu Victor, Adi rămăsese acasă
cu mamă-sa. După pupăturile de bună regăsire, Marina a întrebat de sănătatea
Amaliei. Victor a pus-o în temă cu tot ce trebuia să ştie şi ce o aştepta de
acum încolo timp de o lună şi jumătate. În Pobeda lui Victor era o căldură
moleşitoare, discuţia era aprinsă, însă nu se simţea o mare compasiune pentru
Amalia în glasul nici unuia dintre pasageri, însă parcă toţi într-un consens nu
o blamau.
După parcarea maşinii cei trei au intrat în casă. Camera în care se afla
Amalia era pe dreapta holului lung şi larg din care se intra în toate camerele
şi din capătul căruia pleca o scară din lemn în spirală până la mansardă unde
se afla uscătorul şi o mică cămăruţă pentru locuit.
Victor a bătut uşor în uşă, din interior s-a auzit un „intră” spus cu glas
gutural.
A intrat întâi doctorul, urmat de
cele două femei, la vederea cărora Amalia a izbucnit:
-A , doamna Marina, ţăranca noastră, mama ţărăncuţei cu care mă pricopsii
de noră. De ce aţi venit scumpelor? Să vă bucuraţi de nenorocirea care a dat
peste mine? Nu vă este ruşine, să daţi buzna peste o femeie infirmă? De ce
le-ai adus nenorocitule să joace tontoroiul pe neputinţa mea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu