16 februarie 1933

  Cine îşi mai aminteşte de 16 februarie 1933? Nimeni. Nici nu trebuie, România în perioada interbelică a avut cea mai mare creştere economică, democraţia era la ea acasă. Ţara era condusă prin rotaţie atât de PNŢ-ul lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache cât şi de PNL-ul Brătienilor. Nu pot spune un cuvânt de rău împotriva acestor foşti mari politicieni şi împotriva partidelor lor, îmi sar în cap Pavelescu, Ţurcan, Prişcă, Nazare, ori marele jurnalist  Radu Tudor.

Prin urmare nu putem vorbi despre înăbuşirea în sânge a răscoalei ţărăneşti din 1907, când la putere era un guvern liberal, iar rege era Carol I. Îmi vor striga că sunt comunist, că atunci în acel „fierbinte” sfârşit de iarnă şi început de primăvară, nu armata a tras în ţărani, ci ţăranii au atacat armata, care, venise cu tunurile doar aşa în plimbare, să le arate ţăranilor ce tunuri frumoase şi-a tras armata, nu să radă satele de pe suprafaţa pământului. Minte Zaharia Stancu, un scriitor vândut comuniştilor, minte şi Rebreanu, toţi mint. S-au vehiculat multe cifre care să evidenţieze numărul morţilor din timpul răscoalei. Se pare că cea mai apropiată cifră de realitate ar fi 2000-2500 de morţi la această cifră a ajuns  gen Averescu. Mulţi, şi 200 ar fi fost mulţi şi 20, chiar, ar fi fost mulţi. Ciudată dreptate făcută celor care nu aveau niciodată dreptate. Nu contează de unde a plecat focarul, ce a stat la baza zavistiei, guvernul a pierdut controlul, a tras împotriva propriului popor.

Lupeni 1929, o grevă a minerilor înăbuşită în sânge. Ştiu, comuniştii sunt vinovaţi, patronii doar s-au apărat de furia muncitorilor nemâncaţi. Bieţii de naţional ţărănişti, ei erau la putere, cu lacrimi în ochii au ordonat reprimarea grevei în sânge. Mulţi muncitori au muşcat din ţărana pământului, ca ultimă masă înainte de înfăţişarea înaintea Domnului.

Februarie 1933, greva muncitorilor ceferişti. Criza economică din 1929-1930 continuă să afecteze salariile muncitorilor. Patronii caută tertipuri pentru a plăti cât mai puţin angajaţii. Pe fondul acestor curbe de sacrificiu la care erau supuşi salariaţii au loc o serie de greve în ţară, cea mai importantă este greva ceferiştilor de la Atelierele Griviţa. Nu voi descrie cum s-a declanşat greva, voi spune că, din nou comuniştii au fost scoşi vinovaţi. Atât de vinovaţi au fost, încât l-au obligat pe Armand Călinescu, care era subsecretar la interne, să reprime greva cu brutalitate. Mulţi şi-au găsit moartea sub gloanţele frăţeşti trase de jandarmi şi poliţişti sub oblăduirea guvernului ţărănist. Au vrut hrană, li s-au dat gloanţe, au vrut dreptate, au primit moartea. Iaca trei evenimente dureroase trăite de poporul român. Iată trei momente în care guvernele liberal în 1907 care avea pe Dimitrie A Sturdza ca prim ministru a înăbuşit în sânge răscoala. Greva minerilor din 1929, prim ministrul, Iuliu Maniu, înăbuşă în sânge greva. Greva ceferiştilor din 1933 a fost înăbuşită în sânge tot de către naţional ţărănişti, atunci prim ministru a fost Alexandru Vaida-Voievod.

Istoria ţării este scăldată în sângele poporului, fie că a fost nevoit să şi-l dea ca soldaţi în războaiele cu turci pentru neatârnarea ţării, independenţă  care a fost înfăptuită în 1877. Mai târziu au fost războaiele mondiale, iar când războaiele au încetat, muncitorii au fost omorâţi de partidele vremelnic aflate la putere.

Sunt sigur că acest articol îmi va aduce multe critici, nu-mi pasă, oamenii trebuie să ştie adevărul. Dreptatea în perioada interbelică şi mai înainte a fost făcută cu arma. Muncitorii cereau condiţii mai bune de muncă, salarii mai bune, iar patronii, prin guvernanţii, folosindu-se de armată, jandermerie şi poliţie, le împărţeau cu dărnicie gloanţe care le curmau vieţile.

Nu voi discuta numărul victimelor, un singur om dacă a fost ucis a fost o crimă, iar cel care a ordonat moartea acelui om trebuia să plătească cu viaţa. Comuniştii spuneau că Vasile Roaită a murit trăgând sirena, era un tânăr de doar 18 ani. Mai nou se spune că nu a avut nimic de-a face cu comuniştii, ori cu sirena, ci pur şi simplu a fost omorât de un glonţ rătăcit. O victimă colaterală se spune azi. Colaterală ori nu, acel vlăstar tânăr a fost omorât.

Niciodată nu ar mai trebui ca mişcările revendicative să fie înăbuşite în sânge. Când un guvern este depăşit de un conflict social, trebuie să-şi dea demisia. Nu forţa este soluţia. Forţa dreptului trebuie să primeze, nu dreptul forţei.

Când vorbim despre partidele istorice, despre realizările acestor partide în perioada în care au guvernat ţara, trebuie să ne amintim şi greşelile făcute în perioadele în care au fost la guvernare.

Cert este că în anii 1950 ţăranii erau în evul mediu ca mod de viaţă. Iar muncitorii, deşi trăiau mai bine decât ţăranii, aveau tot o viaţă mizeră.

Istoria trebuie scrisă ţinându-se cont de toţi actorii de pe scenă.