4 Martie 1977

 

    Astăzi  4 martie 1977 se împlinesc 49 de ani de la marele cutremur, această zi poate fi numită și vinerea neagră. În seara zilei de 4 martie în jurul orei 21 și 22 de minute în zona Vrancea s-a produs un cutremur cu magnitudinea de 7,4 grade pe Richter care a durat 56 de secunde. Cutremurul din 1977 venea la o distanță de 36 de ani și aproape patru luni de la celălalt mare cutremur din 10 noiembrie 1940 care a avut o magnitudine tot de 7,4 grade pe Richter dar care a durat cu 11 secunde mai puțin decât cel din 1977.

    Interesant este faptul că din 1838 când pe teritoriul Țării noastre a avut loc un mare seism până în 1940, mai mult de 100 de ani cutremurele nu au depășit 6,5 grade pe Richter ca magnitudine.

    În 1977 cutremurul a distrus mai mult de 35.000 de clădiri, iar cifra morților se ridică la 1570 din care 1391 numai în București.

    Tavalugul cutremurului a făcut ca orașul Zimnicea să fie ras de pe suprafața pământului.

    Un cutremur devastator în care și-au găsit sfârșitul mari artiști: Toma Caragiu, Doina Badea, Alexandru Bocăneț și mulți mulți alții.

     Atunci s-a putut interveni în forță pentru degajarea clădirilor dărâmate de cutremur pentru că aveam o conducere unitară, armata aflată sub arme era formată din mai mult de 250.000 de ostași. Armata, muncitorii, la acea vreme România avea în jur de 10-11 milioane de muncitori, elevii, angajații Cinematografiei Române, mă refer la cascadori, alpiniștii, au acționat ca unul pentru a salva pe cei aflați sub dărâmături.

     Să ne ferească Dumnezeu de un asemenea cutremur! Astăzi puțini mai sunt aceia care mai pot ajuta la salvarea celor sinistrați.

     Dumnezeu să-i ierte pe cei care au murit în acea fatidică zi de 4 martie 1977!

Instalarea comuniștilor la putere.

 

       In articolul de ieri, 25 februarie, am arătat contextul istoric care a determinat alianța României cu Germania fascistă.

       După cucerirea vestului Europei, Hitler și-a îndreptat toată atenția spre marele său rival URSS.

      În noaptea de 22 iunie 1941 la ora 4 și 15, armatele Germaniei naziste, împreună cu armatele române, italiene, slovace și ungare, atacă URSS. După o serie de victorii ale armatelor Axei, armatele sovietice reușesc să obțină o strălucită victorie la Stalingrad în iarna 1942-1943. Din 1943 armatele sovietice trec în ofensivă. Astfel că în luna august 1944 (20-29 august) armata sovietică era într-o ofensivă generală iar linia frontului era Iași-Chișinău.

      Încă din primăvara lui 1944 opoziția din România a trimis emisari la Cairo să discute o eventuală ieșire a României din alianța cu Germania, pentru a se alătura Aliaților. Pințul Barbu Știrbey, ajutat de Constantin Vîșoianu și Gheorghe Davidescu nu reușesc să obțină garanții de la Aliații Occidentali, aceștia au indicat emisarilor români URSS-ul cel cu care România trebuie să ducă tratative.

      Pe de altă parte și Ion Antonescu avea un emisar la Stockholm care negocia cu ambasadoarea URSS Kollontay.

      Armatele sovietice fiind la granița României au determinat partidele politice aflate în opoziție să încerce împreună cu Regele Mihai să înceteze războiul cu URSS, implicit cu Aliații Occidentali și să întoarcă armele împotriva Germaniei.

       Maniu, Președintele PNȚ și Dinu Brătianu Președintele PNL, realizează că nu au sorți de izbândă în acțiunea lor de a încheia pacea cu URSS dacă nu cooptează și Paridul Comunist în acest Bloc. Astfel că Blocul Național Democrat din care făceau parte liberalii, țărăniștii, social-democrații și comuniștii, împreună cu Regele Mihai pun la cale lovitura de stat din 23 August 1944.

        Nu insist asupra faptului că inițial data fusese 26 august, dar, din motive pe care nu le dezbat aici, a fost decalată pe 23 August.

       În ziua de 23 August Ion Antonescu și Mihai Antonescu au fost convocați la Palat unde au fost arestați.

      Întoarcerea armelor împotriva Germanie naziste în seara de 23 august 1944, a fost un act cu mari lacune. Pe frontul din Moldova, Armata sovietică, după 23 August, dată la care România a încetat războiul împotriva URSS, a luat circa 130-180000 de ostași români prizonieri. Asta pentru că între România și URSS nu s-a încheiat nici un act, tratat, până în data de 12 septembrie 1944.

        Războiul s-a încheiat cu victoria Aliaților Occidentali și a URSS. România a urmat să plătească despăgubiri de război aliaților dar, mai ales, URSS.

        În 4-11 februarie 1945 la Ialta, Franklin Roosevelt din partea SUA, Winston Churchill din partea Marii Britanii și Iosif V. Stalin din partea URSS stabilesc noile hărți ale Europei și noile sfere de influență, România pică în gheara URSS.

       Așadar, nu putem vorbi că a adus comunismul în România către cutare ori cutare. Nu, comunismul a fost adus de istorie. Așa s-a scris istoria. Stalin a stăpânit cu mână de fier România și celelalte state est europene care au picat sub tutela sa.

      România, în 1945, a fost un mic pion, pe masa mare de șah a lumii, sacrificat fără milă de către americani și englezi.

     Așa putem spune că regele Mihai a pactizat cu rușii, că Maniu ori Brătianu au pactizat cu rușii. Nu, când marile puteri se frământă, se scutură, se împung, se luptă, noi, cei mici plătim.

     Istoricii spun că în România în 1944 nu erau mai mult de 800 de membri ai Partidului Comunsit. Probabil că au dreptate, cu toate acestea pentru a fi credibili în fața URSS, liberalii și țărăniștii au trebuit să apeleze la acest grup mic de comuniști.

     Comunismul în România a fost așezat cu largul sprijin al SUA și M. Britanie. Fără sprijinul, ori neimplicarea lor, nu ar fi fost posibilă ascensiunea PCR în România.

     Alegerile din 1946 au dat câștig de cauză celor care reprezentau puterea ocupantă în România sub privirea aproape laconică a reprezentanților SUA și Marea Britanie din cadrul Comisiei Aliate de Control (CAC).

    Să nu uităm că până în 1958 trupele sovietice au staționat pe teritoriul României. Era foarte greu ca în această perioadă conducerea de atunci să facă altfel decât ordona Moscova.

     Indiferent cine ar fi câștigat alegerile din 1946, România tot pe drumul comunismului ar fi mers. Pe un drum dirijat de semafoare și indicatoare obligatorii nu poți să mergi altfel decât ești dirijat.

       

 

 

România înainte de comunism

 

    Astăzi voi încerca să scriu câte cuvinte despre felul, ori care au fost condițiile care au determinat România să instaureze un regim comunist.

     În 1940 România a pierdut peste 33% din trupul ei. Să ne reamintim în ce condiții:

     -28 iunie 1940, printr-un Ultimatum, URSS somează România să părăsească teritoriul Basarabiei dintre Prut și Nistru, din Bucovina de Nord și Ținutul Herței. Pactul Ribbentrop- Molotov.

      -Dictatul de la Viena din 30 august 1940 obligă România să cedeze Ungariei o mare parte din Transilvania.

       -Prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 România pierde în favoarea Bulgariei sudul Dobrogei.

        -25 iunie 1940 Franța și Țările de Jos sunt înfrânte în două luni de zile de către Germania Fascistă.

        Toate aceste pierderi teritoriale s-au făcut prin presiunea Germaniei și a URSS.

        La acea vreme Germania fascistă era aliată cu URSS.

        În Țară, în vara și toamna anului 1940, se produc mari manifestații, cele mai multe fiind de sorginte legionară.

         În disperare, Carol al II-lea, care conducea Țara ca un despot, apelează la generalul Ion Antonescu, acesta era într-un fel de surghiun la Mânăstirea Bistrița, să formeze un nou guvern.

         Antonescu a fost însărcinat cu formarea noului guvern pe 4 septembrie 1940. Însă liniștea în Țară nefiind restabilită, Antonescu îl forțează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai.

         N.B. Nici un partid politic nu a dorit să-și asume guvernarea Țării alături de Antonescu. Prin urmare din 14 septembrie Antonescu proclamă România stat național-legionar prin cooptarea legionarilor la guvernare.

       Pe plan internațional, după capitularea Franței în iunie 1940, România era izolată. Singura obțiune pe care Antonescu o avea a fost aceea de a încheia un tratat de alianță cu Germania fascistă, vizând prin această alianță posibilitatea ca România să recupereze teritoriile pierdute prin arbitraje de forță.

       Legionarii aflați la putere pornesc acțiuni revanșarde împotriva celor pe care îi considerau vinovați de uciderea șefului legionarilor  Corneliu Zelea Codreanu în 1938.

        Astfel în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 poliția legionară a pătruns în incinta închisorii Jilava unde au ucis 64 de deținuți.

        În noaptea de 27 noiembrie 1940 în pădurea Strejnic este executat istoricul Nicolae Iorga, care fusese ridicat de bandele de legionari din locuința sa din Sinaia unde se găsea cu familia. În aceeași noapte în pădurea Snagov este executat economistul Virgil Madgearu.

         Aceste acțiuni au adâncit neînțelegerile dintre Ion Antonescu și Horia Sima lideriul legionarilor.

         Între 21 -23 ianuarie 1941 legionarii s-au revoltat în mod fățiș împotriva lui Ion Antonescu, sperând astfel ca Mișcarea legionară să îl înlăture pe Antonescu pentru a putea guverna singuri. Revolta a fost înăbușită, iar o mare parte dintre liderii legionari sunt arestați, unii dintre lideri printre care și Horia Sima reușesc, cu ajutorul legației germane, să se refugieze în Germania.

          Ion Antonescu a considerat că regele este mult prea tânăr pentru a lua decizii importante, de aceea în 14 septembrie 1940 se autointitulează Conducătorul Statului, regele având de acum doar un rol decorativ. Această decizie a lui Antonescu îl va salva mai târziu pe regele Mihai.

         Motivat de pierderile teritoriale ale României, Ion Antonescu semnează la 23 noiembrie 1940 alianța cu Germania hitleristă. Aceasta a fost o decizie strategică a Conducătorului pentru reîntregirea Țării.

Va urma

 

 

Patru ani de război la graniță.

 

     Astăzi se împlinesc patru ani din momentul în care Rusia a atacat Ucraina. Nu încerc să dezbat motivele care au provocat acest război. Părerile mele ar putea să supere pre mulți de aceia eu mă abțin de la a formula opinii. Știu doar că se puteau găsi soluții pentru rezolvarea acestui conflict.

      Interesant este că Europa, în cea mai mare parte, a hotărât să alimenteze cu bani acest război care nu are să facă altceva decât să ducă, în final, la pierderea și mai multor vieți omenești.

      România, prin liderii ei, susține că trebuie să ajutăm Ucraina pentru a nu ne trezi cu Rușii la graniță. Aiurea, cu rușii suntem vecini de sute de ani, chiar dacă ajutăm Ucraina, Rusia nu o vom putea muta din locul unde se află decât, dacă, Ucraina are să ocupe Rusia. Până la urmă nu știu dacă România trebuie să se teamă mai mult de Rusia decât de Ucraina? Mai este ceva, politica noastră ar trebui să fie mai nuanțată în relația cu Rusia, e bine pentru noi ca vecini ai Rusiei.

       Cert este că războiul va mai dura mult și bine, oamenii vor suferii, iar Rusia va fi tot acolo.

       Ar mai fi o soluție, avansată cu ceva timp în urmă, aceia că Putin are să moară. Ei, și? Indiferent cine are să vină la guvernare în locul lui Putin are să ducă aceeași politică.

       La Stalingrad în 1942-1943 au murit peste 200.000 de civili și mai mult de un milion de militari sovietici.

       Și cu toate acestea au reușit să învingă armatele germane, italiene, române și ungare.

       Rușii au trăit în cultul imperiului. Rușii ei însuși se consideră de neînvins, istoria a demonstrat acest fapt.

       Așadar, indiferent cine are să vină în locul lui Putin are să continuie războiul, în nici un caz nu are să încheie o pace în defavoarea Rusiei.

       Dacă europenii ar privi mai atent istoria, ar înțelege că e mai bine ca pe IVAN să-l ai prieten decât dușman.

       În secolul XXI acest război este o rușine. Dar și mai mare rușine este pentru aceia de pe margini care în loc să găsească soluții, alimentează acest război. Este rușine pentru Europa când nu vrea să înțeleagă faptul că banii lor înseamnă vieți curmate. Toții liderii europeni trebuie să caute soluții și mai trebuie ceva: să caute raspunsul adevărat care a stat la baza acestui sângeros conflict.

 

Amintiri, amintiri. Sfârșitul economiei românești

 

        După 22 decembrie 1989 au aparut primele partide, PNŢcd și PNL ca partide istorice. Își fac apariția pe scena politică oamenii care suferiseră în timpul comunismului ani grei de temniţă, dintre aceștia cel mai reprezentativ era Corneliu Coposu. Era un vechi ţărănist, fost secretar al lui Iuliu Maniu. Tot atunci a apărut și  Ion Diaconescu, nepot al lui Ion Mihalache. Atât Coposu cât și Diaconescu au executat câte 17 ani de temniţă în timpul prigoanei comuniste. Din Marea Britanie venise Ion Raţiu cu celebrele lui papioane, un excentric pentru societatea noastră, trăia la Londra din 1940. Din partea PNL, ca individ definitoriu, a fost primul preşedinte al partidului, Radu Câmpeanu, apoi mai erau Amadeo Lăzărescu şi alţii.

        Partidul Național Liberal era cea mai veche formațiune politică formată în anul 1875 de către Ion C. Brătianu ca lider și fondator alături de M. Kogălniceanu, A. G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Atanasiu, etc.

      Partidul Național-Țărănesc s-a format prin fuziunea dintre Partidul Național din Transilvania condus de Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat al României condus de Ion Mihalache. Fuziunea a avut loc în 1926 după doi ani de negocieri. Liderul noii formațiuni PNȚ a fost ales Iuliu Maniu.

      Ca for legislativ a fost constituit CPUN, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, în urma intervenţie dârze a partidelor istorice. Fiecare partid nou format, aproape în fiecare zi se înfiinţa câte unul, îşi trimitea un reprezentat în acest Parlament provizoriu. Iliescu hotărăşte să transforme FSN-ul, care era o organizaţie de mase, în partid pentru a putea participa la alegeri. Au loc dezbateri la televizor, profesioniştii în manipulare îşi fac datoria. Reprezentanţii partidelor nou înfiinţate şi cei ai partidelor istorice nu reuşesc să ajungă cu ideile lor la masele largi ale populaţiei. Partidul FSN, marşează pe un comunism cu faţă umană. Pe motiv că nu sunt bani, închid şantierele de construcţii, muncitorii rămaşi fără serviciu sunt angajaţi în uzine, întreprinderile se suprapopulează. Se măresc salariile, primele încep să curgă, se returnează părţile sociale ale muncitorilor, astfel întreprinderile rămân fără cash. Înflaţia începe să crească, nu conta, trebuia ca FSN-ul să câştige alegerile libere din 20 mai 1990, muncitorii erau mulţumiţi, dar economia mergea spre blocaj.

     20 mai, Iliescu este ales Preşedinte al României cu 85% , iar FSN-ul câştigă 67% .

     În timpul campaniei electorale au fost dezbateri elegante între cei trei importanţi candidaţi la Preşedinţia României, Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. În timpul dezbaterilor Ion Iliescu s-a axat pe principiul „nu ne vindem Ţara”, în timp ce Câmpeanu şi Raţiu vorbeau de investitori străini şi privatizarea întreprinderilor. Apariţia moşierilor şi patronilor era un bau-bau pentru marea masă obişnuită ca statul să îi asigure un loc de muncă şi hrana necesară. Propunerile celor doi erau uşor de contracarat, mai ales că în toată perioada comunistă, capitalismul cu tot ce derivă de aici era blamat şi condamnat de comunişti. Dealtfel aceste lucruri s-au văzut la urne, niciunul din contracandidaţii lui Iliescu nu a opţinut peste 7%.

      Salariații încep să se organizeze în sindicate. Apar manifestaţiile. Muncitorii cer salarii mai mari şi mai mari. Guvernul observă că a ajuns la fundul sacului. Petre Roman în calitate de Prim Ministru face o declaraţie uluitoare, spune că: „nu am de unde să vă dau, am moştenit UN MORMAN DE FIARE VECHI DE LA COMUNIŞTI”. Ăsta a fost începutul sfârşitului economiei româneşti. Astfel s-a dat semnalul pentru distrugerea industriei româneşti. Oculta străină îşi începea marea lovitură.

        Pentru că se autodesfiinţase CAER-ul, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al statelor din lagărul comunist, trebuiau căutate noi pieţe de desfacere pentru tractoarele, camioanele şi toate celelalte produse. Guvernul nu doreşte să caute noi piețe de desfacere pentru produsele românești. Întreprinderile încep să producă pe stoc, se intră în blocaj economic din lipsă de lichidităţi. BNR bagă tiparniţa în funcţiune, inflaţia creşte îngrijorător. Întreprinderile sunt ţinute în viaţă în mod artificial.

      Nu vreau să scap, din sumara analiză, fenomenul Piaţa Universităţii. Prima întrunire a fost în data de 22 aprilie 1990 ca o amplă manifestaţie anticomunistă şi ca o presiune pe autorităţi de a organiza alegeri libere şi corecte la scrutinul din 20 mai.            Manifestanţii erau studenţi, profesori, profesori universitari, doctori, muncitori, etc. Au loc alegerile din 20 mai, organizaţiile străine care au asistat la alegeri declară în cor că, neregurile constatate nu au fost de amploare şi nu au viciiat rezultatul votului, dealtfel covârşitor în favoarea FSN. O paranteză, FSN-ul a câştigat pentru că era la putere, a avut punga cu bani şi posibilitatea de a satisface cererile tot mai mari ale salariaţilor de măriri de salarii, plus că discursurile feseniştilor erau de conservare a structurilor comuniste, faţă de celelalte partide care cereau privatizari şi investitori străini, adică venirea patronilor şi moşierilor în Ţară.

     Revin la manifestanţii din Piaţa Universităţii. După părerea mea, manifestaţia trebuia să înceteze după alegeri. Poporul decisese, alegerile nu au fost contestate. Într-un stat de drept poporul este suveran prin vot, nimic nu se mai putea întoarce. Nu pot justifica continuarea manifestaţiei, cum nu pot justifica nici venirea minerilor şi maltratarea manifestanţilor, dar nici excesele manifestanților din noaptea de 13-14 iunie 1990. Au fost maltratați atunci, de către mineri și alte structuri infiltrate printre mineri, oameni nevinovaţi, dar şi unele sedii de partid au fost distruse. Despre Piaţa Universităţii probabil că voi reveni cu un articol special.

     O ultimă frază despre întreprinderi, deşi aveau potenţial şi produsele ar fi fost competitive pe piaţa internaţională, în mod intenţionat erau lăsate să moară. Totul făcea parte din planul Ocultei străine în colaborare cu noile structuri de la Bucureşti de a distruge economia României. 

 

 

Amintiri, amintiri...

 

   Din dorinţa de a industrializa rapid Țara, Ceauşescu se împrumutase masiv în anii '70-'80. Confruntat cu amenințările venite din partea FMI, Ceauşescu hotărăște să plătească datoria externă, pentru aceasta trece la raţionalizarea drastică a consumului intern şi se mobilizează pe comerţul extern. Drept urmare, în a doua jumătate a anilor '80, Ţara s-a confruntat cu o criză alimentară fără precedent, iar consumul intern de energie a fost redus la cote minime. Importurile de utilaje tehnice şi materie primă pentru industrie au fost restricţionate.

      Raportările de producţie agricolă la hectar erau fictive. Se ajunsese cu plusarea cantităţilor de recolte la hectar încât nu mai aveau nici o legătură cu realitatea, raportările erau fantasmagorice. Cerinţele lui Ceauşescu de la agricultură erau tot mai mari, nimeni nu îi spunea: „gata, de aici nu se poate mai mult”, toţi prim-secretarii de judeţ îl asigurau că se poate. Scroafele fătau câte 20 de purcei, la ordin chiar 30, porumbul boabe la hectar ajunsese undeva aprope de 8t, la nevoie putea da chiar un vagon, adică 10 tone de porumb boabe.

 Vacile fătau câte 2 viţei, dacă partidul le cerea erau hotărâte să fete câte 3, 4, în funcţie de nevoi. O vacă furajată dădea 25 de litri de lapte/zi, pentru partid, personal pentru tov. Ceauşescu era gata să dea lapte continuu. Se pierduse simţul realităţii.

      Şi totuşi, în martie 1989 Ceauşescu a anunţat că datoria externă a fost achitată, sacrificiul poporului nu fusese chiar în van. Doar că, Ceauşescu nu slăbeşte strânsoarea, alimentele în continuare sunt lipsă, curentul şi gazele raţionalizate la minim, programul de televiziune durează numai 2 ore, din care o oră vorbeşte Ceauşescu. Poporul o ducea greu. Existau bani pentru alimente însă trebuia să alergi după ele, se găseau în anumite locuri. Acum apar primele semne ale unei corupţii ce avea să înflorească după '90. România plătise datoria externă, era singura ţară fără datorii externe, avea de încasat peste 2,5 miliarde de dolari de la alte state.

      Deşi nu aveam datorii externe, aveam chiar bani de încasat, asta nu însemna că populaţia o ducea mai bine. Copiii învăţau tot la lumânare, în blocuri iarna caloriferele îngheţau, apa caldă lipsea, chiar şi apa rece era raţionalizată. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, gradul de saturare al populaţiei ajunsese la limită, era nevoie de o scânteie pentru a fi pornită o răscoală.

     Marile puteri, împreună cu marii bancheri ai lumii, nu priveau cu ochi buni faptul că România plătise datoria externă şi începuse să aibă mari acumulări în Banca Naţională. Două probleme mari îi frământau pe liderii mondiali, în speţă SUA şi URSS, intenţia lui Ceauşescu de a face împreună cu statele arabe, o bancă ce putea concura cu FMI şi al doilea, anunţul făcut de partea română cum că, România, din punct de vedere tehnic, este pregătită să fabrice arme nucleare. Asta a fost fatal pentru Ceauşescu, Oculta Mondială a pus la cale îndepărtarea lui de la putere şi apoi omorârea.

      România era singura Ţară din blocul estic european comunist care nu suferise nicio transformare. Realegerea lui N. Ceauşescu ca Secretar General al PCR la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989 a scos din minţi „agenturile străine”.

      Întâlnirea dintre Bush și Gorbaciov de la începutul lui 1989 de la Malta a fost momentul în care a fost decisă soarta lui Ceaușescu. Operaţiunea pentru debarcarea lui Ceauşescu a fost declanşată, urma să se găsească un prilej, pentru a se porni mişcarea de stradă. Nu conta dacă aveau să moară oameni, conta rezultatul. Ordinul de evacuare al pastorului Laszlo Tokes a dus la primele manifestaţii în Timişoara în 16 noiembrie 1989. Primii manifestanţi au vandalizat magazinele, au provocat autorităţile, pentru a fi scoasă armata. Agenţii străini infiltraţi printre manifestanţi incitau la violenţă, la nesupunere. Lucrurile au degenerat în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie. Ceauşescu era plecat în Iran, s-a întors în Ţară şi a încercat să aplaneze conflictul.

       Tăvălugul era pornit, focul mocnit a început să ardă cu flacără, poporul a prins curaj. Umilirea prin care trecuse în ultimii ani şi-a spus cuvântul.

    Organizarea în data de 21 decembrie a unei mari adunări în Bucureşti, unde N. Ceauşescu trebuia să aducă poporul la ascultare, a fost un fiasco. Aţâţaţi de agenţii infiltraţi printre muncitori, manifestanţii au început să strige împotriva lui Ceauşescu, acesta este debusolat, nu ştie ce să facă, ceilalţi lideri comunişti care îl însoţeau pe Ceauşescu au început să se retragă, „Marele Cârmaci” a rămas singur, toţi l-au părăsit. Acest miting avea să pună capăt erei Ceauşescu, „Epoca de Aur”a luat sfârşit. Oamenii nu au mai părăsit piaţa, au fost organizate baricade. A fost trimisă armata pentru a împrăştia manifestanţii, fără vlagă armata acţionează în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Manifestanţii au rămas în spatele baricadelor. 22 decembrie ora 12, N. Ceauşescu, împreună cu soţia, fuge cu un elicopter. Din acest moment domnia lui încetează. De degringolada care a urmat a profitat Ion Iliescu, Petre Roman şi mulţi alţii. Aceştia, împreună cu generalii Guşă şi Stănculescu, au început să dirijeze lucrurile în Ţară. 25 decembrie 1989, un tribunal militar constituit ad-hoc condamnă pe Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la moarte prin împuşcare. Bătrân, slăbit de boală, cu mâinile legate la spate şi pe cap cu căciula de astrahan, care, dintr-o dată devenise prea mare, Nicolae Ceauşescu, cântând Internaţionala, îşi sfidează călăi şi merge la moarte. Circa 70 de gloanţe îi sfârtecă trupul, cade într-o poziţie nefirescă, poporul jubilează, dar şi mai tare jubilează păpuşarii externi, cei care regizaseră această revoluţie. În 1989 românii au sărbătorit Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin 2 crime.

     Au fost omorâţi Nicolae şi Elena Ceauşescu ca simboluri ale comunismului, dar comuniştii au rămas. 

 

 

Amintiri, amintiri...VI

 

Toate filmele care rulau la „Cinema” aveau un jurnal de 15 minute, în acest jurnal erau arătate măreţele realizări ale României sub conducerea înţeleaptă a lui Gh. Gh.-Dej până în martie 1965. După Congresul al IX-lea al PCR din vara lui 1965 când a fost ales Secretar General al Partidului Comunist Român (PCR) Nicolae Ceauşescu el a fost cel care a început să fie omagiat în jurnalele de film şi în mass media românească. La început omagierea lui Ceauşescu a fost timidă, el însuşi condamnând cultul personalităţii lui Gh. Gh.-Dej.  După 1968, atunci când N. Ceauşescu a blamat, în august, intervenţia trupelor „Pactului de la Varşovia”, având în frunte URSS, în Cehoslovacia și arestarea conducătorului cehoslovac Alexander Dupcek, cota de popularitate a liderului comunist român a crescut atât în Ţară cât şi în exterior, de atunci s-au înmulțit şi laudele la adresa sa.

S-a produs în această perioadă o oarecare destindere a politicii comuniste, se simţea o anumită libertate culturală şi intelectuală. Procesul de industrializare a Ţării a intrat într-o fază de dezvoltare rapidă, la fel şi construcţia de locuinţe. Sigur, locuinţele nu erau nişte vile impozante, dar aveau strictul necesar, oamenii care veneau dintr-un mediu rural, unde condiţiile de trai erau medievale, apartamentul de bloc era palat regal. Uzinele răsăreau ca ciupercile după ploaie. Unde cu un an în urmă era o baltă, acum apăruse o uzină în care lucrau mii de muncitori, blocurile se înălţau văzând cu ochii. Muncitorii lucrau la foc continuu, zi şi noapte. Ţara înflorea. Magazinele erau pline cu toate mărfurile, inclusiv de import. Mărfurile industriale se vindeau în rate fără dobândă. Muncitorii plecau în concedii la munte, la mare, fie cu bilete de tratament pentru 18 zile care nu costau prea mult, fie cu bilete de odihnă de 12 zile. Alţii mergeau pe cont propriu. Era un salt de la mămăliga cu magiun, dormitul în aceeaşi odaie a 8 persoane, spălatul în copaie, la micul dejun cu unt, salam, pâine albă, dormitor cu încălzire centrală, baie la cadă, concediu plătit pe care îl petreceau în cabanele de la munte, ori hotelurile de la mare. Acestor ţărani, deveniţi peste noapte orăşeni, nu le trebuia o libertate a cuvântului, o liberă exprimare, pluripartidism, vot liber etc. Aveau ce le trebuia, televiziunea avea un program variat, era şi politică, dar şi teatru şi divertisment. Oamenii, acelor vremuri, pentru a beneficia de toate aceste lucrurii, trebuiau să nu vorbească împotriva partidului, a activului de partid, iar de două ori pe an să strige „Trăiască PCR”, „Trăiască Ceauşescu” „Partidul Ceauşescu România”etc.

   

Cultul personalităţii lui Ceauşescu a crescut de la o zi la alta. Începând cu 1970 numele lui Ceauşescu era pronunţat de mii de ori pe zi de către radioteleviziune. Alături de N. Ceauşescu, mai ales după ce a fost ales Preşedinte al Republici Socialiste România, a început să fie lăudată şi Elena Ceauşescu, soţia sa, om de ştiinţă, academician, doctor inginer specialistă în polimeri, de fapt, un fals ordinar, în afara halatului alb pe care îl îmbrăca în faţa camerelor de luat vederi, altă legătură nu avea cu chimia, așa spuneau posturile de radio de peste „gârlă”, Vocea Americii, Europa liberă, etc.

Toate acestea arătau faţa hidoasă a conducerii PCR, dar cum toţi cei din jurul lui Ceauşescu, îl aplaudau, îl linguşeau şi îl pupau în fund toată ziua spunându-i că este foarte, că este ultra, că este cel mai deştept, lui Ceauşescu nu-i rămânea decât să creadă că asta este. Cultul personalităţii atinsese paroxismul. Televiziunea, radioul şi cei din propagandă se întreceau în a găsi noi merite lui Ceauşescu. De la „cel mai iubit fiu al poporului”, la „geniul din Carpaţi”, la punerea semnului de egalitate între comunism şi numele său, astfel Partidul Comunist Român a devenit „Partidul Ceauşescu România”.S-a mers până acolo încât se spunea că:        „Ţara este „cabinetul de lucru” al liderului comunist român.

Nu voi enumera scriitorii, ori pictorii care se întreceau în a scoate în evidenţă „meritele” acestui om . Până la urmă au lăudat pentru a trăi ei mai bine.

   

Trebuie să spun că în anii care au urmat, Ceauşescu, mai ales după '68, a avut o politică externă foarte bună, iar marii lideri ai lumii se înghesuiau în a-l primi pe Ceauşescu cu onoruri militare acordate marilor lideri. Ţara noastră era vizitată de liderii marilor puteri. România, prin reprezentanţii ei diplomatici, era un bun mediator între ţările aflate în conflict , ori cu relaţiile îngheţate. Mă refer la relaţiile dintre China şi SUA, dintre Israel şi Egipt în urma războiului din Înălţimile Golan, sunt numai câteva exemple.

În România acelor ani nu a existat o opoziţie reală faţă de regimul comunist. Erau prin diferite cuplete, piese de teatru, strecurate anumite şopârle ce satirizau regimul, dar şi acestea erau destul de subtile pentru a nu fi oprite de cenzura comunistă. Au fost câţiva oameni care au strigat împotriva regimului, dar erau voci izolate fără consistenţă şi real pericol pentru regim.

Pentru mine generalul Ioan Mihai Pacepa nu este un erou, este un trădător. Fuga lui în occident a produs României un prejudiciu mai mare decât cutremurul din 1977. Un om ca el, care cunoştea toate reţele de spionaj, toate legăturile, toate secretele şi dedesubturile spionajului românesc de pe teritoriile altor state, prin trădarea făcută a pus în pericol toate aceste reţele.

Linguşirea şi lăudarea lui Ceauşescu de către trepăduşii din jurul lui a făcut din acesta un zeu, cu cât linguşeala era mai mare, cu atât Ceauşescu se îndepărta mai mult de popor, de fapt, se rupea de realitate. Devenise un fel de Narcis, se îndrăgostise de sine, devenise paranoic. Orice spunea el, era aprobat, era genial, trepăduşii executau, nu se opunea nimeni. Cei care încercau să-i spună adevărul erau imediat îndepărtaţi ca deviaţionisti. Pupincuriştii lui Ceauşescu reuşiseră să facă din acesta o păpuşă pe care o încorsetaseră cu laudele lor. Este clar că el, Ceauşescu, s-a complăcut în acest joc murdar. Până la un punct este şi de înţeles. El, un copil sărac, fără multă ştiinţă de carte, a ajuns în vârful României pe care o conducea cu mână forte. Sigur că nu-l deranja când era lăudat, chiar căuta aceste laude, îi plăcea să-şi audă numele strigat la diferite manifestaţii, ori la congrese. Îi plăcea să fie considerat unic, asemănat cu marii domnitori ai Ţării. Ceauşescu a vrut să ajungă un erou, o legendă vie, un titan al politicii, ştiinţei şi tehnicii. Cei din jurul lui îi aplaudau toate zicerile, nimeni nu îşi asuma să-l contrazică.

Poeţii îi cântau faptele, îl ridicau în slăvi, pictorii zugrăveau tablouri cu Marele Cârmaci ce îşi avea „Cabinetul de lucru, Ţara”. Un mare pictor a fost întrebat de ce îi place să-i picteze pe soții Ceaușescu, răspunsul a fost simplu: „plătesc bine, dom`le!”

Va urma!