Despre prostituție.

 

Se vorbește în spațiul public că s-ar dori legalizarea prostituției. Mulți pudibonzi nu acceptă nici să se vorbească despre acest fapt. Sub diferite forme prostituția ca meserie a existat din cele mai vechi timpuri, fiind practic recunoscută ca având cea mai mare vechime.

Întrebarea mea este dacă se va legaliza doar prostituția care se referă la femeile și bărbații ce oferă servicii sexuale contra cost, ori se are în vedere și legalizarea corupției care este tot o formă de prostituție?

Prostituția, în România, se practică pe toate drumurile. Oriunde mergi vezi pe marginea drumului femei așteptând să pice un client. Și cred că pică, altfel nu ar sta pe marginea drumului zi de zi degeaba. Pe lângă aceste fete care oferă servicii sexuale contra foloase, bani, obiecte de valoare, mâncare, etc., sunt și acei proxeneți denumiți și pești. Aceștia sunt de fapt stăpânii lor.

De ce cred că prostituția ar trebui legalizată? În primul rând acest fenomen ar fi pus sub control și mă refer cu precădere la controlul medical. Poate fi chiar și o sursă mare de venit la buget, pentru că în lumea prostituției se învârt sume uriașe de bani.

În niciun caz prostituția de pe marginea drumului nu are să fie stârpită, dar va fi mult diminuată.

Nu trebuie să privim cu dispreț spre aceste persoane bătute de soartă, nu toate sunt niște Mesaline( Mesalina-împărăteasă, soția împăratului roman Claudius, a trăit în sec I d.h), care sunt stăpânite de pofte trupești fără sațiu. Multe dintre ele din disperare au luat această cale.

Din rândul prostituatelor unele au urcat foarte sus pe scara socială. Am să mă refer doar la Teodora care a ajuns din prostituată soția împăratului bizantin Iustinian I, după cum ne povestește în scrierile sale Procopius din Cezareea. Împărăteasa Teodora a trăit în sec VI d.h. și a fost una dintre cele mai importante împărătese ale bizanțului.

Să legalizăm doar prostituția ce se referă la acele femei care oferă servicii sexuale contra cost. În schimb să luptăm pentru a eradica acea depravare denumită corupție.

Anularea alegerilor prezidențiale un act impus CCR

 

    Președintele României tot amână prezentarea raportului cu dovezile care au stat la baza anulării alegerilor prezidențiale din 2024, mai precis a turului I după ce aceeași Curte Constituțională validase turul I. A trecut mai mult de un an de la acea decizie controversată a Curții Constituționale și poporul încă nu știe de ce li s-a invalidat votul.

Întrebarea mea este de bun simț și sună așa: „ pe 2 decembrie 2024 CCR validează turul I al alegerilor prezidențiale, iar pe 6 decembrie anulează turul I în baza unor documente desecretzate trimise de SIE, STS, via CSAT și alte servicii externe României. Așadar, cum în 4 zile CCR a avut documentele prin care a putut anula alegerile prezidențiale și la mai mult de un an raportul pentru popor încă nu este gata?

    Înțeleg că în documentele trimise CCR pot fi unele sensibile, care nu trebuie să ajungă la vulg, dar, cred, totuși, că puteau fi găsite modalități prin care poporul să fie informat. Mă tem că acest raport nu are să apară niciodată, pentru că decizia a fost impusă CCR și nu a avut nici un motiv temeinic.

    Pentru a liniști populația și a opri, eventual, alaiul care-l însoțește pe Georgescu Președenția, Nicușor Dan, ar trebui să pună pe tapet acel nenorocit de raport.

    Altfel, anularea acelor alegeri vor deveni mai periculoase decât bombele de la Hiroșima și Nagasaki.

    Într-o societate sănătoasă cu instituții credibile puse în slujba poporului la câteva zile după anularea alegerilor poporul avea în față toate documentele care determinaseră CCR să ia acea hotărâre.

    Din păcate noi trăim într-o societate bolnavă cu instituții compromise care se mențin într-o precară linie de plutire.

    Dumnezeu să apere România de instituțiile sale!

După 36 de ani.

 

    Privesc în jurul meu cu indignare, durere și fără să pot pricepe. Nu înțeleg ce se întâmplă în România? Nu pricep unde este Țara mea? Unde sunt românii mei? Vorbim de austeritate, de curbe de sacrificiu de parcă am fi în anii 1929-1930. Taxele cresc alarmant, jugul birurilor, din ce în ce mai multe și mai grele, apasă grumazul bieților români care, încă, mai sunt pe acest pământ strămoșesc.            Țara este datoare undeva la 60% din PIB. Nu ar fi o datorie prea mare dacă banii ar fi fost folosiți pentru construcția de spitale, școli, înzestrarea armatei, infrastructură rutieră, construcții feroviare, flotă civilă pentru pescuit marin și comercială, etc.

    Nenorocirea este că în 36 de ani România a ajuns o Țară datoare cu un deficit enorm fără să construiască ceva care să explice, să justifice această datorie. Nu doar că nu au construit nimic, însă au vândut și ceea ce era deja construit de comuniști. Oare chiar tot ce s-a construit până în 1989 a fost rău? Spunea cineva de pe la DIGI 24 că PIB-ul României a crescut față de 1989. Este adevărat a crescut, însă prin devalorizarea dolarului față de 1989.

    Dacă România este prosperă cu un PIB mare, cu economie care duduie, de ce 5.000.000 de români sunt peste graniță? De ce nu-i aducem acasă? Am putea să le asigurăm aici locuri de muncă bine plătite.

    În 1989 aveam 11.ooo.ooo de salariați. În ziua de azi avem undeva spre 6.ooo.000 de salariați. Cu 11.000.000 de salariați nu ne mai punem problema că nu sunt bani de pensii.

    Peste 5.000.000 de români au luat drumul pribegiei, nu pentru că au vrut să se plimbe prin lume bucuroși că scăpaseră de comunism, ci pentru că le era foame, iar România nu le putea oferi bucata de pâine de care aveau nevoie pentru familiile lor. Politicienii români au falimentat, în mod intenționat, economia Țării. Ne plângem că nu avem venituri la buget, de unde dracu venituri dacă România nu produce nimic? Tot ce se produce în România are capital străin, iar profitul pleacă peste graniță.

    Populația României este îmbătrânită, decesul în rândul populației este mai mare decât natalitatea. În ianuarie 2025  decesele au fost de 1,9 ori mai mari decât nașterile. În luna iulie 2025 s-au înregistrat 19122 decese, dar numai 14236 de nașteri. Sigur că femeile române nasc, însă nu în România, ci în Italia, Spania, Germania, Franța, Marea Britanie, etc.

    Politica proastă dusă de guvernele României din 1989 încoace a adus România în stadiul în care se află astăzi. Atât partidele de dreapta cât și cele de stânga sunt la fel de vinovate și dacă fac socoteala la anii în care au guvernat există o egaliate. Prin urmare, nu talpa Țării, care astăzi suportă încă o dată povara birurilor crescute, este vinovată de dezastrul economic în care este România, ci politicienii și politica lor de jaf și distrugere a economiei Țării. Politicienii și acoliții lor au jefuit cu premeditere România.

      Vine un nesimțit ca Bolojan, de parcă ar fi coborât de pe Muntele Athos unde și-a petrecut timpul în post și rugăciune și ne cere cu indolență și insolență să plătim datoriile Țării. Domnule Bolojan, plătește tu împreună cu cohortele din jurul tău, pentru că, TU ȘI LIBERALII TĂI, GRINDEANU CU SOCIAL DEMOCRAȚII LUI ȘI HUNOR CU UDEMERIȘTII LUI, voi ați despuiat Țara de bogățiile ei.

    Pe ultima sută de metri, adulmecand un rest rămas din prada numită România, s-a alăturat și USR, partid cu o sete de înavuțire mult mai mare decât al celorlalte partide.

    Nu sunt bani la buget. Așa este. Pentru a avea un buget cu excedent ar trebui să punem în fruntea Țării oameni care iubesc această glie străbună. România, timp de 36 de ani, a fost condusă de fripturiști și impotenți politic, de aceea în anul de grație 2026 poporul este supus unor asemenea biruri grele.

    Da, în anii 1982-1989 România a trecut printr-o perioadă grea, de austeritate și raționalizare a bunurilor, însă la sfârșitul acestei perioade România nu mai avea nici o datorie externă. Nu știu dacă a fost bine ori rău. Așa a gândit Ceaușescu, cu mintea lui de țăran, să nu fie Țara datoare.

    Acum ne aflăm într-o situație aproape la fel. Atunci aveam bani dar nu erau produse. Acum sunt produse, dar nu sunt bani. România e datoare mai mult de jumătate din PIB doar pentru ca unii să se îmbogățească.

    Asta nu este drept.

                       Dumnezeu să apere România!

 

Amintiri din „Epoca de aur” V

 

Voi continua cu amintirile. Aşa cum am spus și cu alte ocazii, eu nu sunt istoric, relatez faptele așa cum le-am trăit şi perceput eu. Nu în toate zonele din Ţară lucrurile au stat la fel, eu vorbesc de zona Târgoviştei.

După cum spuneam, în articolul trecut, începând cu 1947 liderii partidelor istorice au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Motivele invocate sunt multe. Eu mă opresc la unul. O societate nouă pentru a putea supraviețui și rezista în timp trebuie să rupă toate verigile trecutului, dacă se poate și amintirile oamenilor să fie radiate. Așa s-a procedat de-a lungul istoriei atunci când prin revoluții, mai mult sau mai puțin pașnice, au fost schimbate orânduirile sociale. Chiar și la noi în țară, până să vină comuniștii la putere, partidele istorice când ajungeau la guvernare căutau prin toate mijloacele să distrugă imaginea partidului care guvernase înaintea sa. Partidul Comunist, însuși, a fost obligat să intre în ilegalitate după ce a fost scos în afara legii de către liberali. Nu discut acum motivele politice invocate atunci, văd și eu cum se face politica.

        În acei ani tulburi, când armata sovietică se afla în România, iar I.V.Stalin conducea cu mână de fier toate statele din blocul de est aflate sub influienţa sa, pentru cel mai mic gest de revoltă, ori de negare a valorilor marxism leninismului și stalinismului, cel în cauză ajungea în celulele întunecoase ale puşcăriilor ori la „Canalul Dunărea- Marea Neagră”. Am să vă spun povestea canalului.

        Ideea unui canal care să facă legătura între Cernavodă și Constanța a apărut cu mulți ani în urmă, mai precis pe la sfârșitul sec XVIII și începutul secolului XIX, au fost idei chiar și mai vechi de prin sec XV. Totuși, cu adevărat conceptul a apărut în timpul vizitei din 11 iunie 1948 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova unde a avut o întâlnire cu Stalin. Dej i s-a plâns lui Stalin că nu are ce face cu atâţia intelectuali, bancheri, industriaşi, chiaburi, în general opozanţi ai comunismului pe care îi avea arestați. Atunci Stalin a luat un băţ, folosit  ca arătător pe hartă, şi i-a zis: „Ghiţă, aşa le spunea Stalin celorlalți lideri comuniști, pe numele mic, uite şi a arătat pe harta României, de aici până aici să faci un canal, să-l sapi cu bandiţii ăştia”. Astfel a început săparea Canalului Dunărea-Marea Neagră. Aici au murit mii de oameni. Munca era de Sisif, nu canalul conta, ci dezumanizarea celor care munceau acolo. Mulţi intelectuali de marcă au preferat să facă pact cu diavolul pentru a putea supravieţui şi parveni. Nu vreau să dau exemple, ele sunt ştiute, nu am căderea să judec pe nimeni atâta timp cât eu, personal, nu m-am ridicat împotriva regimului comunist. Lucrările au fost între 1949 și oprite în 1955. S-a motivat că se opresc lucrările din motive economice.

Se discuta în tăcere şi pe la colţuri despre rezistenţa din munţi a românilor. Cred că zvonurile erau lansate de către securitate. Se spunea că ar fi vorba de elemente reacţionare având în frunte legionarii. Nu ştiam nimic real, numai zvonuri, evenimentele se desfăşurau departe de noi, unele știri din acestea neoficiale vorbeau despre victoriile celor din munţi, altele despre loviturile organelor revoluţiei proletare, securitatea.

Până prin 1964, Securitatea îşi făcea simţită prezenţa la tot pasul, apoi a început să fie mai subtilă, dar nu mai puţin activă.

        Atâta timp cât nu crâcneai împotriva regimului şi îţi făceai treaba la locul de muncă, nimeni nu te deranja. Trebuia să fii atent să nu cazi în capcana provocatorilor. Erau informatori ai securităţii, ori chiar salariaţi de-ai lor, care te provocau să spui ceva rău împotriva regimului. Pentru asta puteai fi invitat la o ţuică, iar aici, dacă îţi deschideai fermoarul gurii și vorbeai de rău regimul comunist, era rău, se lăsa cu arestarea, cu bătăi, schinjuiri pentru a recunoaşte lucruri pe care nu le făcuseşi.

        În 1964, Gh. Gh.-Dej a dat un decret pentru eliberarea şi amnistierea deţinuţilor politici. Situaţia în Ţară a inceput să se destindă. Stalin murise în 1953. URSS îşi retrăsese trupele armate din România în 1957. Datoriile de război fuseseră plătite către sovietici. Singura rană care rămânea deschisă era Basarabia, deşi în 1964 ar fi trebuit să se întoarcă la vechea vatră, a rămas tot a URSS. Mai era o problemă încâlcită, încâlcită şi din cauza politicienilor români, tezaurul românesc trimis în 1916-1917 în Rusia măcinată de evenimente şi aproape neguvernată.

        Am să spun câteva cuvinte despre tezaurul României trimis la Moscova. După cum se cunoaște, în 1916 România a intrat în război. După câteva victorii ale armatei române, trupele austro-ungare, germane și bulgare au ocupat Oltenia, Muntenia și Dobrogea, obligând astfel guvernul să mute capitala țării de la București la Iași. În noiembrie a fost mutată și Banca Națională cu toate valorile ei. Astfel s-a pus problema transferului tezaurului românesc la Moscova, țară aliată la acea vreme.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

-acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare; efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.); o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparțineau Băncii Naționale a României); valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13 miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro (estimare din aprilie 2011).^[1]

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.

La începutul anului 1917 a izbucnit la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici. Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, ori în Crimeea, unde se începuseră deja pregătirile pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în același loc în care fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi și Depozite a Rusiei.

        Dacă primul transport putea fi justificat prin faptul că Rusia la acea vreme era cârmuită de țarul Nicolae al II-lea care avea legături de rudenie apropiate cu regina Maria, al doilea transport a fost o adevărată nebunie. Cum să trimiți aurul țării într-o țară aflată în plină anarhie și aproape neguvernată? Dar astea au fost faptele. Lenin a motivat, imediat după război, că tezaurul aparține de drept poporului român și nu unei țări capitaliste, prin urmare ar fi fost dispus să returneze tezaurul când în România s-ar fi instalat o putere populară de tip bolșevic. Mă opresc aici.

 

Amintiri din „epoca de aur” IV

 

      Nu pot să nu amintesc cu câtă bucurie așteptam să vină Crăciunul și Sântul Paști. Nu era neapărat vorba de importanța celor două mari sărbători creștine. Nu eram pătruns de spiritul sărbătorilor, poate eram prea mic să înțeleg, cu atât mai mult cu cât la școală profesorii ne interziceau să mergem la biserică. Înaintea celor două mari sărbători era postul care ținea 40 de zile, iar la noi în casă se respecta cu sfințenie. Să le iau pe rând. Crăciunul avea partea lui de spectacol, de bucurie. La miezul nopții când începea Ajunul Crăciunului mergeam la colindat.  La jumătatea satului ne întâlneam toți copiii, de multe ori erau și părinți cu copiii mai mici, de aici se pleca la colindat unii la „Vale”, alții în „Sus”. Nu se amestecau. De se întâmpla asta ieșea mai totdeauna cu bătăi între intruși și „gazde”.

       Era greu pentru bieții gospodari care locuiau în mijlocul satului, trebuiau să împartă dublu față de ceilalți săteni, la ei colinda tot satul. Nimeni nu se plângea, pentru Crăciun tot gospodarul din timp se pregătea.

        În mare parte din copilăria mea nu a fost curent electric în sat, când se întâmpla ca de colind să fie pământul gol, fără zăpadă, întunericul era de nepătruns. Singura posibilitate era o lanternă, îmi amintesc că se numea „Elba focus” era de fabricație românească, se producea la Timișoara, și folosea o baterie paralelipipedică. Puțini aveau bani să cumpere o lanternă cu baterie, de aceea cei mai mulți puteau să improvizeze o făclie dintr-o țeavă cam de 30 de centimetri lungă și cu diametrul de o jumătate de țol, aproximativ 12,70 milimetri, această țevuța se turtea bine la un capăt, iar prin celălat capăt rămas liber se umplea cu motorină în care se băga un fitil din sfoară cât diametrul țevii, astfel se obținea o feștilă care scotea un fum negru, înecăcios, dar fîcea și lumină. Așa era atunci.

        Copiii aveau trăisti mari cu baiere din lână ori cânepă țesute în casă, pe care le puneau în curmezișul pieptului și, de cele mai multe ori  ajungeau până la călcâie. În aceste uriașe trăsti puteau să intre ceva mai mult de 100 de covrigi. Flăcăiandrii aveau în mâine niște ciomege lungi pe care gazda le punea covrigii.

      Mergeam împiedicându-ne în noapte înstelată, înghețați, dar bucuroși, tot la doi pași strigam din toți bojogii să fim siguri că suntem auziți: „bună dimineațaaaa la moș Ajun!”. După câteva ore se termina colindul, acasă înnumăram covrigii, simțeam că prin asta și noi contribuiam la bunăstarea casei. Ce buni erau covrigii înmuiați în zeama de la caltaboș! Ca o paranteză, covrigii din ziua de azi nu se mai înmoaie, oare de ce? Să nu mai respecte rețeta bătrânească de făcut covrigi?

        În noaptea de Crăciun mergeam cu „Steaua” eram vestitorii Nașterii Pruncului Iisus. Ce frumos era gătită steaua! Îmi amintesc că țineam de la an la an hârtia poleită și multicoloră. Trebuia să fim trei „crai” însă mergeam și câte doi, astfel câștigul era mai mare. „ Trei crai de la Răsărit...” S-a întâmplat să câștigăm într-un an cam 40 de lei de fiecare. O sumă mare de bani. Banii îi înmânam mamei, în afară de câțiva lei pe care îi opream pentru rișcă. Eram un împătimit al jocului. Îmi plăcea să joc „marca”. Câștiga cel al cărui ban venea cu stema în sus, aia se numea marcă. Miza era mică, trei bani, cinci bani, zece bani, chiar și 25 de bani puteau fi puși în joc, la 50 de bani deja era prea mult.

        În ajunul Crăciunului tata tăia porcul. Din noapte cei doi bunici veneau pregătiți cu cuțitele, tata mai chema doi trei vecini să ajute. În general la acea vreme erau porci de grăsime, până prin 1960 aveam rasa de porc Mangalița, apoi a apărut rasa Bazna, a venit din Tansilvania și s-a răspândit în toată țara. Mangalița avea multă grăsime, Bazna avea și ceva carne în plus față de Mangalița.

        Tata lega o sfoară de piciorul din față al porcului, apoi îl mâna ușor de la spate, fără să-l sperie, era mult până îl scotea din coteț, după care smucea sfoara și porcul îngenunchea, ceilați, care stătuseră feriți să nu-i vadă porcul, cum îl vedeau căzut tăbărau pe el. Astfel porcul imobilizat era înjunghiat de unul dintre bărbați. Porcul trebuia să guițe mult, să se audă în sat că la noi în curte un porc a fost tăiat. Urma pârlitul cu paie, dar nu înainte ca bunicul din partea tatălui să smulgă păr de pe spinarea porcului cât să facă tata o bidinea cu care să văruiască mama în casă. Mangalița avea părul mare și puțin cârlionțat. După pârlit turnau apă caldă pe el și îl înveleau cu un țol. Unul dintre bunici mă ridica și mă așeza călare pe porc, ziceau ei să mă îngraș precum porcul. Ca o paranteză, urarea de atunci s-a împlinit cam 60 de ani mai târziu. În acele vremuri oamenii erau slabi, rar când vedeai câte unul gras. După ce se înmuia șoriciul se apucau să-l spele până îl făceau coală de curat.

        Abia așteptam să mă dau pe lângă tata, el se îndura să-mi rupă o mică bucățică de șorici, fără să mă vadă mama, deși, acum, privind în urmă, sunt sigur că mama știa.

        Carnea tranșată era pusă separat și socotită deja la ce putea fi bună: „carnea asta are și grăsime, spunea ta analizând cu atenție hălcile de carne, e bună pentru sarmale, asta este bună pentru cârnați, asta o prăjim și o băgăm la oală împreună cu mușchii porcului”. Oasele și slăninele erau afumate câte trei zile la fum ușor din lemn de prun. Nimeni, în ziua de ajun, nu mânca din pomana porcului, era post. Însă tata le punea, celor care îl  ajutaseră, mici pachete cu carne să ia acasă și să o pregătească când vor dori.

        Apoi urma Anul Nou, la noi în sat se mergea cu plugușorul în ajunul anului nou. Erau două plugușoare, unul în sus, altul la vale. 15 copii mai toitănei cu vârste între 15 și 18 ani mergeau cu Plugușorul. Nu am fost niciodată, doar mi-a plăcut să-i privesc. Cântau frumos, dar cel mai mult îmi plăcea când trosneau biciul să alunge relele anului, apoi  sunau clopoțeii, pe care copiii îi purtau în diagonală pe piept, anunțându-ne astfel că un nou an urma să înceapă. Clopoțeii erau de la oamenii din sat care aveau cai și în zile de sărbătoare puneau acei clopoței, legați în piele ca o uriașă salbă, la gâtul cailor.

        Pentru urarea lor mama le punea în frigarea, pe care o purta unul mai răsărit dintre urătorii, o bucată de carne cu mulțumire pentru urarea făcută și promisiunea că-i așteaptă și anul următor.

        De anul nou îl așteptam pe Moș Gerilă, ăsta venea de prin Siberia, nu din Laponia. Era atent cu școlarii. Ne chemau la școală să ne dea „Pomul de Iarnă”  aici ni se împărțeau mici  cadouri: caiete, cărți, bomboane. Țin minte că bomboanele aveau un gust deosebit, le mâncam cu zgârcenie să-mi ajungă cât mai mult timp.

        Acasă mama ne zicea în noaptea dintre ani, după ce ne povestea din copilăria ei, „hai, copii, culcați-vă! În noaptea asta dormiți un an”. Dimineața găseam sub pernă, pus de Moș Gerilă, câteva bomboane învelite în hârtie de sac.

         În noaptea de Crăciun venea Moș Crăciun tot cu câteva bomboane  pe care le lăsa sub pernă. Moșii din copilăria mea erau austeri ca într-o perioadă de criză cu recesiune cu tot.

        Ultima bucurie din sărbătorile de iarnă era „Iordanul” din noapte sfântului Ion. Cu Iordanul mergeau flăcăi de la 19 ani în sus. La noi ajungeau cam pe la ora patru dimineața, tata fierbea o oală cu țuică și-i chema pe toți în casă să primim noi copiii botezul Iordanului, iar ei să bea o ceașcă cu rachiu să-și încălzească oasele înghețate de frig. Pe acea vreme chiar era gerul „Bobotezei”.

        De Sântul Paști era bucuria mare în săptămâna patimilor când mama îmi permitea să-mi încalț tenișii pe care îi cumpărase pentru a mă înnoi de Paști. Mergeam la denii seară de seară, iar în Vinerea Mare cântam cu toții Prohodul Domnului. Abia așteptam dimineața zilei de duminică când mama venea de la Biserică și ne împărțea la toți câte o bucățică de pâine înmuiată în vin, slujită în altarul bisericii și denumită „Paști”, noi îl mâncam fericiți, știam că din acel moment puteam mânca „de dulce”. Nu vreau să plictisesc, însă tineretul de azi și cel viitor trebuie să știe cum a fost o dată. Nu trebuie să facă și ei la fel, ci doar să știe.

       

 

 

 

 

 

 

Amintiri din „epoca de aur” III

 

        Seara, la cină, strânşi în jurul mesei joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, după ce terminau de mâncat, se discuta programul pentru a doua zi. De fapt era monologul tatălui prin care împărțea sarcinile pe fiecare în parte. Era întotdeauna încruntat, pus pe arțag și atent să vadă dacă cineva are curajul să-l contrazică. Tatăl nu se sfătuia, ci dicta ca un veritabil tiran.

        Discuţia putea fi cam aşa :

        -Gheorghe, mâine mergi cu gâştele la gârlă, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi și de mâncat, lasă că mânânci cât ceilalţi. De acum trebuie să-ți câștigi bucata de mămăligă pe care o pun pe masă.

        -Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă, îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Copilul privea pe sub sprâncene cu oarece încrâncenare, însă fără curajul de a riposta. Clar? Era clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.

        -Vasile, după ce vii de la şcoală la 12, mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi lecţia! Să nu le mai scapi în trifoi ca săptămâna trecută când s-au umflat și am fost nevoit ca pe una să o sacrific, pentru că altfel murea și era păcat de așa pagubă. Zamfiro, tu iei vaca, ştii ce ai de făcut, nu trebuie să te mai dădăcesc! Nicolae, tu iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei dimineaţa să fi acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”! La ora cinci să fim pe loc. Să iei ceasul la tine să știi când să vii acasă. Ai grijă să nu te fure somnul să te trezești, Doamne ferește! când soarele e-n crucea zilei, să fim râsul satului când ne-o vedea plecând la prășit în dricul zilei.

        Apoi cu aceeași voce poruncitoare și încordat ca un arici se adresa nevestei:

        -Floare, tu supraveghează copiii şi vezi de casă. Poimâine, toți mergem la sapa porumbului!

        -Bine omule! răspundea femeia căutându-şi de treabă.

        Toți bărbații, poate, totuși, cu câteva excepții, acasă erau tot timpul nervoși gata să altoiască pe primul care îi întorcea vorba, de aceea când el poruncea ceva nu avea nimeni curajul cuvântul să-i întoarcă. Cred, acum când mă gândesc, că nu erau răi prin structura lor acei bărbați, ci necazurile, grijile că nu vor avea suficient să pună pe masă îi făceau să fie mânioși.

        Aşa arăta o zi la ţară până la colectivizarea din 1962.

       

 

 

 

 

Amintiri din „Epoca de aur” II

 

        Am să încerc să descriu cum erau casele, oamenii şi ocupaţiile lor. În anii cinzeci ai secolului XX, gospodăriile țăranilor nu difereau mult de cele ale țăranilor din secolul XIX.

        Privind retrospectiv, mă prinde nostalgia și dorul de intimitatea locuințelor în care sătenii își creșteau copiii și-și odihneau oasele frânte de muncă. Odăile aveau ferestrele micuțe, parcă nevrând să piardă din căldura sufletească a celor ce locuiau în ele. Pereții erau adevărate poezii ale sufletului scrise, cu migala acului, în nopțile de iarnă când gerul sculpta flori de gheață pe geamurile ferestrelor. Fetele și mamele lor, din asfințitul nopții și până ce ziua punea stăpânire pe sat, coseau, la lumina lămpii, șervetele ce urmau să îmbrace pereții.

        Lumina, friguroaselor dimineți de iarnă, scotea bărbații afară din casă să meargă să facă pârtie, ori dacă nu ninsese mergeau la animale pentru a le face curat și așa cum ei, ca oameni, se gândeau la mâncare, tot așa hrăneau și dobitoacele din grajd și cotețe, care, la rândul lor, trebuiau să producă pentru stăpân după cum era fiecareia datul de la Dumnezeu.  Femeile casei își împărțeau sarcinile. Fetele ce depășeau vârsta de treisprece ani ieșeau afară pentru a mulge vacile, caprele ori bivolițele. Oile le mulgeau abia după înțărcarea mieilor aproape de sfântul Paști, când iarba începea să răsară. Mama rămânea în casă pentru a pregăti micul dejun, pretențios cuvânt. Întâi aprindea focul în sobă cu surcele puse de seara la uscat. Când focul se încingea, scăpa în dură tigaia din fontă cu coadă și trei piciorușe. Tigaia o mințea cu nițel ulei de se întâmpla să fie zi de post ori oleacă de untură în zi în care se mânca cu dulce. În grăsimea încinsă a fărâmat mămăliga rămasă de seara. Din pivniță a luat într-o strachină înflorată murături aranjați ca într-un tablou pastelat. Ardeii verzi, părtlăgele gălbui, conopida albă și morcovii roșii. După ce punea masa scundă și rotundă în mijlocul casei, îi chema pe toți la masă.

        Rând pe rând s-au spălat în apa fierbinte din tuciul aflat în dură pe sobă. S-au așezat la masă, după ce mai întâi s-au închinat la icoana de pe peretele de la răsărit. Mâncau cu poftă mămăliga aurită din tigaia de fontă. Luau o dată din tigaie, o dată din murături pentru a stinge eventuala greață, deși ce bruma grăsime fusese în tigaie abia ajunsese să perpelească mămăliga. În sobă duduia focul. Salcâmul verde ardea cu sfârâituri de apă ce făcea ca în cameră să fie cald. Trosnetul lemnelor era o muzică care te îmbia la tihnă și huzur, dar țăranii nu aveau timp să asculte poezia focului, pe ei îi frământau răspunsurile la multiplele probleme pe care le aveau de rezolvat.

        Aşa cum am scris și în alte povestiri, casele anilor '50 aveau o prispă din care se intra într-o tindă. Acest coridor, o țâră mai lat decât prispa, avea două uși opuse, una în dreapta, alta în stânga prin care se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, sau camera „bună”, aici mirosea întotdeauna frumos. Se împleteau mirosul de busuioc cu cel de levănțică, iar toamna gutuile aduceau aroma specifică acestor minunate și uriașe fructe. În camera de dincolo era toată zestrea și averea țăranilor. În aceste camere era sufletul țăranului român așa cum s-a știut el pe acele meleaguri de la primele descălecaturi. Și acum mă prind fiorii amintindu-mi cu cât drag priveam costumele confecționate cu migală și iubire de femeile caselor, fie țesând pânza în războaiele primitive, dar bine clădite, fie cosând pe pânză modele de ii, de fote, de cămăși bărbătești. Inimile țesătoarelor, lacrimile și bucuriile lor, erau prinse în modelele așternuturilor manufacturate cu migala suveicii, a scripeților și a iepelor ca organe ale războiului.

        Lada de zestre era cel mai important obiect din camera bună. Aici erau așezate, cu sfântă orânduială, hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Lada mai avea la un capăt, unele aveau chiar la amândouă capetele, o mică casetă sau chichiță, cu capac în care țineau tot ce aveau mai scump în casă, de la crucifixuri sfinte la mahmudele. Aici e musai să fac o paranteză pentru bună și corectă informare. Nu toți țăranii aveau crucifixe și mahmudele ori alți bani din aur, mulți, săraci de ei, nici ladă nu aveau, iar alții nici măcar camera de dincolo, aveau doar o cameră la casă unde viețuiau toți ai casei. Banii, ăia puțini ce erau, se găseau fie în batista legată cu multe ochiuri și ascunsă de stăpâna casei în sân, fie aceeași batistă cu multiplele noduri și puținii bani era pusă sub saltea într-un mic buzunar secret.

        Cealaltă era „camera de zi”, care era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit; soba era joasă cu vatra mare, nu avea uşă la gura, când era cazul se punea o tăbliță pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, tatăl trăgea jarul pe vatra primitoare a sobei, apoi pe grătar  ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, aduceau un scaun, în faţa sobei, pe care se așezau, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.

        Pe jos era pământ pe care gospodina, de câteva ori pe an, dar mai ales în ajunul unor mari sărbători, îl lipea cu un amestec format din pământ galben și balegă de cal. Trebuia să stăpânească bine știința lipitului în așa fel să nu  rămână urme și nici stratul să nu fie gros.

        De sărbători, dar și toamna și primăvara spoiau toată casa. În vântul subțire de primăvară când potecile începeau să se usuce și pământul să se bată, femeile scoteau tot din casă, inclusiv saltele, cărora de multe ori li se schimbau paiele, aeriseau casa și o văruiau atât înlăuntru cât și pe afară. Pentru spoit foloseau var, pe care-l stingeau într-o găleată, în care puneau o țâră de scrobeală albastră, apoi cu o bidinea, prevăzută cu o coada lungă, cu care putea ajunge în toate ungherele camerelor, văruiau pereții. Peria era făcută, de stăpânul casei, din părul smuls de pe spatele porcului înainte să fie pârlit în Ajunul Crăciunului și pe care avusese grjă să-l păstreze cu sfințenie. După ce totul era văruit, apoi rufele și lenjeriile paturilor cât și șervetele de pe pereți fuseseră spălate în apă cu leșie, se trecea la aranjamentul lor în casă. În camere mirosea a proaspăt și a curat. Tot mirosul de fum, mâncare și tutun adunat peste iarnă, fusese alungat.

        Obligatoriu în cameră erau două paturi. Acestea erau înalte, formate din două capre din lemn pe care se sprijineau scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.

        Într-unul din paturi dormeau părinţii cu copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe pat se puneau nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână ori cânepă, pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi. În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearșaf.

        Un lucru important, întotdeauna patul era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de căldură.

        Tavanul, era de fapt o podină din scândură bine îmbinată, având grinzi interioare. La grinda din cameră gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, agățau panerul (un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel ca acelea în care duc gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.