luni, 30 martie 2020

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap II


      Gheorghe a intrat în curte în lătratul vesel al câinelui legat cu lanțul pe sârma pe care se putea plimba de la coteț până la poartă.

      Femeia îl aștepta cu mămăliga caldă pusă direct pe măsuța rotundă cu picioare scurte. Bărbatul s-a scuturat afară de noroi, apoi a intrat încălțat. După ce s-a dezbrăcat de hainele groase, s-a spălat pe mâini în tuciul de mămăligă, apoi s-a șters pe ștergarul înflorat, țesut în casă, agățat într-un cui de ușă.

      S-a închinat la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe așezată pe peretele dinspre răsărit deasupra patului unde dormeau copiii. Sub icoană era candela pe care o aprindeau de câte ori era slujbă în biserică, ori când vreunul dintre ei era bolnav.

      -Cheamă băiatul la masă. Unde este?  Întunericul s-a pogorât de mult peste casele satului, el ce mai năvădește pe afară? Vorba răstită a lui Gheorghe a făcut-o pe Filofta să nu pună întrebări, nu-i era frică de el, însă nici nu voia să pună gaz pe foc.

      -Didino, mamă, cheamă băiatul de afară! Vezi ce pozne mai face la ceasul ăsta târziu!

      -Se joacă mamă, face bulgări de zăpadă, deși acum sunt destul de grei, omătu-i plin de apă. Se bucură și el de ultimele rămășițe ale zăpezii, nu vezi cum scade în fiecare zi, de parcă o paște soarele.

      -Stai la masă ștrengarule, îi zise Filofta privind cu drag băiatul, care, înfometat, își trăsese scăunelul  de sub pat și îl așezase la masă. Spală-te pe mâini diavole, apoi închină-te, nu te arunca direct asupra mâncării ca un necredincios.

      Femeia a tăiat mămăliga cu ața pe care o desprinsese de la toarta coșului din nuiele ce sta agățat în cui la grinda podinii. În coș femeia păstra mămăliga care rămânea de la masă. Filofta a împărțit fiecăruia câte o felie de mămăligă aburindă cu miros de răscopt, apoi a pus în mijlocul mesei o strachină mare cu ciorbă de fasole alături de altă strachină cu murături.

      În câteva minute, harnicele mâini care, neostoite, duceau la gură lingurile din lemn adânci, pline ochi cu zeamă, au golit ceanacul. Filofta, atentă, a reumplut strachina, era un ritual, de fiecare dată umplea cenacul de trei ori, apoi, sătui, toți se ridicau de la masă cu burțile pline și cu chef de vorbă.

      -Didino, a început Gheorghe vorba după ce și-a aprins țigara și a tras două fumuri adânci care i-a provocat o tuse înfundată, fata mea, ai crescut ca o floare de frumoasă, cred că este vremea să-ți găsești și tu un băiat cu care să faceți casă împreună, de vă veți potrivi.

      -Cu cine omule să facă, nu vezi că băieții sunt toți în războiul ăsta care nu se mai termină? Gândul i-a fugit la Culaie, băiatul ei, pe care nu avea să-l mai vadă și nici mormânt știut nu avea să-i poată aprinde lumânare pentru lumina cea veșnică și neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.

      -Mda, mormăi Gheorghe, asta cam așa este, însă, lumea merge înainte. Se va găta și ăst război, căci nu va ține cât pământul. Atunci trag nădejde să-l vedem și pe Lixandru, mândrul meu flăcău, acasă. Tare îmi este dor de el, spuse bărbatul strivind o lacrimă. A mai tras un fum din chiștocul care-l ardea la degete, a dat fumul afară cu rotocoale care se spărgeau de cum ieșeau din gură. Gheorghe a dat chiștocul jos, a călcat cu piciorul pe el strivindu-i capătul cu jar, apoi a scuipat în același loc unde dăduse chiștocul. A privit în pământ, după un timp a ridicat ochii privind cu drag fata ce stătea pe patul opus lângă Costică, copilul cel mic.

      -Voi îl știți pe băiatul lui Dumitru Belciug?

      -Îl știu, da ce treabă ai tu cu el? Filofta a scos pentru o clipă mâinile din tuciul în care spăla vasele, s-a uitat pieziș la bărbat și cu milă la Didina. Este un zurbagiu, bea, fumează, iar duminica, de închipuit ce e, mere cu lăutarii după el. Are tac-su bani. Te întrebai ce treabă ai tu cu el?

      -Eu, niciuna. M-am întâlnit azi cu alde tac-su, din vorbă în vorbă, nu și nu să ne încuscrim. Tu ce zici fată? Bărbatul vorbea în silă, nu-i plăcea de Belciug și familia lui, cu toate acestea voia să facă întrebare fetei.

      -Nu Gheorghe, suntem săraci, însă nu-mi nenorocesc fata cu mâna mea. O știu pe Aritina, nevasta lui Dumitru, o scorpie de muiere, o jurată căreia nu-i scapă nici o firimitură de pâine din mână, cață de gură de nu o întrece nimeni. O afurisită care și-a îngropat bărbatul ținându-se de mână cu ibovnicul. Nu zici nimic Didino, ce taci ca bolânda?

      -Eu zic ce ziceți voi. Cui vreți să mă dați, acolo voi merge. Din cuvântul vostru eu nu voi ieși. Fata vorbea înecându-se în lacrimi. Și-a amintit o pățanie a ei cu fiul lui Belciug pe care nu o povestise părinților. În vara ce trecuse fusese cu mâncare în țarină unde taică-se cosea niște dughie. La întoarcere, când să treacă printr-un lăstăriș ce răsărea brusc în marginea unui lac, i-a ieșit în cale Spirache, băiatul lui Belciug, după ce i-a dat binețe a încercat să pună mâna pe ea. Didina s-a zbătut să scape din mâna apucatului, însă pușlamaua o prinsese ca în menghină, doar trecerea prin apropiere a unui vânător l-a făcut pe derbedeu să slăbească strânsoarea. A oftat, a privit cu speranță spre părinți, de acolo aștepta izbăvirea.

      -Nu merge așa fata mea, tu ești ca o garoafă de frumoasă, nu cred să nu fie băieți care să-ți poarte sâmbetele. Dintre toți unul îți este mai drag sufletului. Vorbește Didina, aici este vorba despre viața ta!

      -Aș îndrăzni să spun cine îmi este drag și mă iubește cu adevărat. Didina sfioasă și temătoare, rușinată de vorbele ei îndrăznețe, rămăsese cu privirea în pământ.

      -Spune, fată! Gheorghe o încuraja din ochi, cu toate că în sufletul lui avea o strângere de inimă cu gândul la cel neștiut ce furase inima fiicei lui.

      -Mamă, a început Didina sfioasă, îmi este drag, precum raza soarelui dimineața, Vasile al lui Titirez. Vorbind, fata s-a apropiat de ușă să poată fugi în caz că tată-su se va repezi cu mâinile în părul ei.

      -Măi fată, știu eu ce să zic, și-a început Gheorghe vorba tremurată, două sărăcii fac o sărăcie și mai mare, nicicum o avere.

      Filofta a simțit că bărbatul este în încurcătură.

      -Didina mamii, Didină, nici cu al lui Belciug nu este bine, deși la ăștia și dacă încasezi bătaie, batăr nu te culci flămândă. De Vasile ce să zic, e băiat bun, frumos cum altul nu-i, însă, sărăcia lor este de poveste. Ce veți mânca? Ei nu au nici un petec de pământ, bietul tac-su e pălmaș, bătătura lor e goală. Au doar o văcuță și un porc chinuit pentru Crăciun. Va fi greu!

      -Mai bine te duci după al lui Dumitru, e cam iute la mânie, bea cam mult, de, așa sunt unii bărbați. Gheorghe a oftat, de parcă o dată cu vorbele pe care le scosese pe gură îi ieșea și sufletul  câte puțin.

      -Gheorghe, o va omorî în bătaie. Filofta era speriată de perspectiva care se deschidea în fața fiicei sale, de aceea a încercat să abată discuția.

      -Nici o muiere nu a murit din bătaie, nu va muri nici Didina. Dumitru mi-a promis că dacă facem înțelegerea mă lasă să muncesc la moară. E de colea să aduc seara un fund de sac cu mălai, poate și un căuș de făină?

      -Tu ai bolânzit? Ești gata să-ți vinzi fiica pentru un fund de sac cu mălai și un canciog de făină? Treabă este asta? Filofta se repezise cu vorba la Gheorghe.

      -Dacă eu am vorbit prost, să meargă după Vasile și v-ați umplut de bogdaproste. Crezi tu că ăsta a lu* Titirez când va vedea seara venită și nu au nimic de pus pe masă nu-și va vărsa focul pe Didina? Nu o va altoi în numele Tatălui fiindcă nu a cerșit la mă-sa mâncare? S-a întors de pe front rănit la picior, ai văzut cum stângăcește? Cu timpul acolo, unde acum e rana, își vor găsi sălaș bun reumatismele, bolile frigului.

      -Tată, mi-a zis Vasile, seara trecută când m-a scos la poartă, că va primi pământ fiindcă a fost rănit și dat acasă de la răzbel. Didina vorbea cu ceva mai mult curaj de frică să nu fie dată, pentr-un ciur de făină, după Spirache al lui Belciug.

      -Sunteți proști dacă ascultați toate balivernele care se vântură în lume. Va primi pământ tot alde Belciug, nu ai văzut femeie ce frumos se purta cu ăia de tot defilau toamna trecută prin sat? Unii zic că ar fi fost țărăniști, alții zic că erau comuniști, toți promit de parcă pot ei să lățească pământul să se ajungă la toți.

      -I-am cumpărat eu, a intervenit Filofta să completeze ce începuse Gheorghe. Omule, ăia cu cravată și cu pălărie scumpă erau țărăniști. Ceilalți  care aveau gulerul cămășilor răsfrânt peste haine și pe cap șapcă, erau comuniști.

      -Filofta, tu ești femeie deșteaptă, așa o fi cum spui tu, că eu nu am stat să-i pun pe căprării. Bărbatul era mândru de nevastă, însă îi părea rău că nu reușise el să-i categorisească. Femeie, uită-te la moșia lui Dobreanu, este cât vezi cu ochii și încă o dată pe atâta. Cine să aibă curaj să împartă pământul lui? E o vorbă aruncată în vânt asta cu datu*pământului la oamenii ce nu au. E greu să-i spui moșierului, om cu carte, fost ministru ca Dobreanu, „pleacă bă de pe pământul tău, acu*eu mi-s stăpân pe el!” Nu poți femeie, ăla are jandarmii de partea lui. Ehee, eram flăcăiandru în 907 când cu zurba cea mare. Atunci, îți amintești Filofto?, regele nu s-a sfiit să scoată armata cu tunurile și să tragă asupra noastră mai ceva ca la Plevna împotriva turcilor. Trei sate mai departe de noi, se văd și acum gropile de la obuzele tunurilor celor mari, au ras satul de pe suprafața pământului, voi să stați blânzi, nu se face nicio reformă.

      -Am să muncesc cu ziua în sat, nu imi este frică de muncă.  Am fost învățată să fac de toate. Didina vorbea repede, voia să spună totul dintr-o suflare, simțea că obrajii îi iau foc, o cuprinsese rușinea.

      -Ai să muncești fata mea, nu vei avea altă scăpare. Îți va mai da și mă-ta când nu vă veți descurca, mai veniți pe aici, vom vedea cum va fi. Ține minte, o dată ieșită din curte și măritată, în curtea mea să nu te mai întorci chiar dacă te jupoaie de vie și-ți pune sare pe rană. M-am făcut înțeles? Nu vreau să-ți frâng voia, dar nici să mă fac de rușine. Gheorghe vorbise hotărât, chiar arțăgos, abia aștepta să se contreze vreunul pentru a-și vărsa năduful pe el.

      -Stai binișor omule, încă nu s-a măritat. Poate că nici nu este așa aprinsă după el, a spus și ea cine îi este drag acum. Voi v-ați întrebat ce zice Vasile cu tac-su Titirez? E posibil ca ei să nici nu vrea să audă de fata noastră, să aibă alt chilipir găsit. Bunăoară fata lu*Pătlăgică, cam grăsuță și urâțică, un pic tălâmbioară, dar ca zestre are 10 pogoane de pământ, vacă cu lapte, 30 de oi, o mică avere care ar da sărăcia afară din casa Titirezilor. Ce părere aveți? Filofta privea cu superioritate asupra soțului și a fiicei, Didina pălise, nu se gândise să aibă rivale în fetele cu zestre, ci doar în cele frumoase.

      -Taică, s-a băgat în vorbă băiatul cel mic, cum vine asta ca Didina și Vasile să vină la masa noastră când acasă la ei nu vor avea ce mânca? Adică, dumneata vrei ca ei să mănânce din munca mea? Asta nu voi putea răbda, am să spăl cuțitul în sângele lui. Tânărul, nervos, s-a ridicat în picioare și și-a scos din buzunar briceagul prins cu zale de pantaloni și cu lama desfăcută a făcut gestul de-a-l împlânta în trupul cuiva.

      -Costică, stai blând, că acu-ți bășic fundul cu centura. Ți s-a iuțit sângele de atâta stat după sobă? Mâine să scoți caii afară, să-i plimbi, după aceea să încarci o căruță de bălegar să o ducem în țarină. Înțelesu-m-ai?

      Băiatul a pus capul jos, dintr-o dată vitejia îi ieșise prin piele

........................................................................................................................................................................

      Duminica după amiază, țăranii, îmbrăcați în hainele de sărbătoare, mergeau făloși la cârciumă, în urma lor, la doi, trei pași, veneau nevestele, așa se cuvenea ca femeia să meargă în urma bărbatului. Femeile și ele îmbrăcate frumos erau pregătite să arunce ochi de cunoscătoare la hora unde se prindeau fetele și băieții.

      Flăcăii întâi treceau pe la cârciumă, beau un țoi două cu țuică, să prindă curaj, după care intrau în horă. Cei mai aprinși dansatori jucau în fața lăutarilor.

      Vasile al lui Titirez, cu o mână ridicată la pălărie și cealaltă la spate dansa așa de frumos că toate perechile se opriseră din joc să-l privească, să-l admire cât de minunat știa juca cele mai îndrăcite dansuri.

      Din mulțime s-a desprins un flăcău brunet, cu mustața neagră și ochii ca tăciunii. Scântei aruncau spre Vasile ochii tânărului abia sosit. Băuse o sticlă cu vin negru, greu, care începuse să-i înfierbânte capul. Spirache, căci el este flăcăul brunet, a făcut cu mâna semn la lăutari, aceștia au tăcut. Bătrânul țigan viorist s-a aplecat de pe micuța scenă improvizată, îl știa iute la mânie pe flăcăul lui Belciug. Lăutarul a luat din mâna lui Spirache banii, apoi s-a întors spre micul lui taraf comandând scurt: „Brâul!”

      Lăutarii au început să cânte în draci. Vasile și Spirache dansau față în față cu mâinile la spate precum doi cocoși care se măsoară din priviri. Vasile, stăpân pe el, fără alcool în cap, dansa în ritmul iuțit al muzicii, fără să facă gesturi în plus, înțelesese că derbedeul lui Belciug îl provocase la întrecere din cauza Didinei.

      Spirache juca de săreau scântei din cizmele lui din piele box cu carâmb până la genunchi.

      Tăciuni aprinși îi erau ochii, flăcări aruncau spre Vasile, provocare era în toate mișcările lui Spirache. Se știa bogat, tânăr, frumos și dorit de toate fetele și femeile, unele chiar măritate îi ațineau calea seara când întunericul se furișa în sat. Se spuneau multe lucruri urâte despre feciorul chiaburului Belciug. Mult timp pe la clăci unde se întâlneau fetele și muierile cu lucru, ori prin cârciumă, când nu era nimeni din neamul lui Belciug pe aproape, se sporovăia că Spirache îl omorâse pe Ion al Zefirei, din cauza muierii lui Ion.

      Povestitorii îl socoteau vinovat pe Ion. Spirache fusese oprit într-o seară de nevasta lui Ion. Flăcăul nu a dat curs invitației nevestei vecinului de-ai potolii focul interior. Femeia a insistat, i-a căutat potecile, până când Spirache s-a învoit să-i domolească fierbințeala. Femeia, pasională, s-a dăruit cu totul lui Spirache. Întâlnirile lor au durat până într-o seară când au fost surprinși de Ion. Acesta când a văzut-o pe nevastă-sa posedată de tânărul Belciug, a avut un moment de ezitare, apoi a scos cuțitul, pe care-l ținea în teacă legat la brâu, a tăbărât pe Spirache care încă era deasupra femeii. Acesta s-a ferit, cuțitul a zgâriat-o pe femeie. Spirache l-a lovit puternic în față, Ion s-a dezechilibrat, amantul a sărit asupra lui, i-a luat cuțitul din mână apoi i l-a împlântat în piept. Ion a murit pe loc.

      Spirache a mers cu tată-su la postul de jandarmi, a declarat cum s-a întâmplat fapta, alături de declarație Dumitru Belciug a pus un pumn de cocoșei din aur veritabili având cocoșul galic ca mărturie a valorii lor. Dosarul penal a fost  închis cu concluzia: „ legitimă apărare pentru Spirache”. Ion fusese jelit și îngropat. De atunci nu se mai întâlnise cu nevasta lui Ion, nu putea să uite crima făcută.

      Spirache juca mânat de gelozia care-i rodea sufletul, cămașa în spate era leoarcă, nu se lăsa, bătea mai tare călcâiele și pământul cu cizmele lui lucioase. Îl privea sfidător, cu un fel de dispreț falnic pe Vasile care, cu opincile legate cu nojițe peste cioareci până la genunchi, juca constant fără să-și iasă din ritm. Părea că lupta dintre cei doi se apropie de sfârșit, lăutarii dădeau semne de oboseală, Spirache i-a simțit, a băgat mâna în buzunar a scos o mică monedă din aur pe care a aruncat-o la picioarele lăutarilor. Ca prin farmec țiganii s-au înviorat, instrumentele au reluat  muzica cu și mai mult aplomb. În timpul dansului Spirache se rotea pe loc, de câteva ori, trufaș, a încercat să-l lovească pe Vasile. După un timp, obosit, tânărul chiabur a simțit că Vasile mai are vlagă în el și nu se dă bătut la dans. În sufletul lui negru, plin de ură și ranchiună, a decis să-l lovească în timpul jocului, pentru asta s-a apropiat, tot jucând, de Vasile, când acesta nu a fost atent l-a lovit așa de puternic că s-a dus bietul Vasile trei metri într-o parte. Nu a căzut, a continuat jocul cu mai multă forță. Era în vervă, lumea toată era a lui, față de Spirache căruia vinul începuse să-i întunece judecata și să-i înmoaie picioarele.

      Spirache a făcut semn lăutarilor să oprească muzica. Țiganii atâta au așteptat, instrumentele au tăcut.

      Vasile a făcut semn cu mâna lăutarilor să cânte, unul dintre ei i-a strigat:

      -Plătește și cântăm!”

      Bietul Vasile a înghițit în sec, nu avea bani, a plecat din ringul improvizat, trebuia să treacă prin mulțimea de gură cască strânsă să privească la jocul lor. Neatent, s-a împiedicat de piciorul lui Spirache pus piedică în calea lui. A căzut cât era de lung în râsul sătenilor adunați ca la circ.

      S-a ridicat de jos fără vorbă, s-a apropiat de Spirache, doar o clipă l-a privit în ochi, fulgerător, pumnul lui Vasile l-a lovit sub bărbie, trântindu-l la pământ.

      Femeile au început să țipe, flăcăii, mulți dintre ei înfierbântați de băutură, au început să-i încurajeze pe cei doi să se încaiere.

      Spirache s-a ridicat, a privit cu ciudă într-o parte, a scuipat un firicel de sânge amestecat cu țărână ce-i ajunsese în gură, cu privirea nerușinată s-a adresat lui Vasile:

      -M-ai lovit, mă? Bravo ție! Nu te-ai gândit mă, sărăntocule, că nu am să mă las până nu te va jeli mă-ta? Te voi omorî, Vasile, de mult caut motivul, acum mi l-ai dat. De ce m-ai lovit? Pentru că sunt mai bun ca tine în toate? Pentru că sunt bogat, iar tu ești atât de sărac încât nici apa nu ai după ce s-o bei? S-a făcut săracu* al dracu, a conchis Spirache scuipând a doua oară pământ amestecat cu sânge.

      În jurul lui Spirache se adunase un grup de tineri lingușitori care trăiau din mila bogătanului. Vasile a privit în jurul lui, toți se retrăseseră la câțiva pași de el parcă ar fi fost ciumat.

      -Spirache, nu îmi este teamă de tine. Eu am luptat pe front la baionetă, am văzut moartea cu ochii, așa că nu mă sperii de tine și fătălăii care te slugăresc. E bine să vă țineți departe, cât mai departe de mine. Nu îmi este teamă de o haită de fricoși ca voi. Seară bună la toată lumea! a mai spus Vasile, după care a plecat în drumul lui.

      Poteca pe care Titirez mergea acasă  trebuia să treacă printr-o vâlcea, acum plină cu zăpadă, doar un firicel mic de apă se scurgea prin mijlocul ei. Vălceaua era plină de arbuști de măceși, porumbari, câteva răchite și stuf uscat. Aici se gândea Vasile că ar putea să-i atace pe Spirache și ciracii lui. A început să se pregătească pentru asaltul asupra lor. Întâi a rupt o cracă mai groasă dintr-un stejar bătrân crescut singuratic pe margine de potecă, bun să țină umbră țăranilor veniți la muncă și care, la vremea prânzului, căutau o brumă de răcoare. Când să intre în crâng, Vasile a auzit voci, a înțeles că sunt ortacii lui Spirache. Nu s-a speriat, a căutat o poziție care să-l avantajeze.

      Cum în război fusese caporal, știa oleacă de tactică militară. S-a pitit în spatele unor rugi de măceși, aici poteca era strâmtă, nu putea să încapă decât câte unul în spatele celuilalt. I-a simțit că sunt aproape, noaptea era întunecoasă, doar zăpada murdară arunca o lumină timidă. I-a lăsat să intre pe potecă.

      -Spirache, după ce îl omorâm, ce facem cu cadavrul?, a întrebat unul cu gura mare pe șeful lui.

      -Taci dracu* din gură! Să-l vedem mort, apoi vom hotărî ce vom face cu el. Nu a terminat bine vorba că din spate s-a auzit o lovitură urmată de o pufnitură de parcă se prăbușise ceva. S-a auzit altă lovitură, o nouă pufnitură.

      -Să fugim Spirache, nu este de joacă, doar noi am rămas. Se simțea frica în vocea derbedeului.

      -Să fugim Crăcănele, să fugim, nu-i a bună ce se întâmplă! Teama pusese stăpânire pe mândrul flăcău al bogătașului.

      -Spirache, s-a auzit o voce cu ecou de parcă venea din fundul pământului, de fapt Vasile vorbea cu gura băgată într-o oală pe care o găsise în stuf.

      -Spiracheee, sunt eu, Vasile, vino, mă, să ne batem, unde fugi mâncând pământul? Vocea lui Vasile era nepământeană, pătrunsese  ca un piron în inima lui Spirache. Speriat, bogătașul a fugit și mai tare.

.......................................................................................................................................................................

      

sâmbătă, 28 martie 2020

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte


     Fusese o iarnă cu mari încercări pentru țăranii satului rătăcit în câmpia română acolo unde Crivățul șuieră nestingherit, aleargă bezmetic pe întinsa câmpie, nimic nu-i stă în cale, doar casele scunde biciuite de șfichiului rece suflat cu tărie. Urgia părea să nu se mai termine, zăpada se troienise, era bătută, geruită, înghețată și îngălbenită de timp. Zile întregi nu mai ninsese, fusese ger de crăpau pietrele, ferestrele, oricât foc se făcea în sobă, dimineața tot erau pictate cu flori de gheață în relief. La amiaza a mare, când ochii gerului crăpau, țăranii scoteau vitele din grajd să le vadă soarele, să poată alerga slobode prin zăpada până la brâul vacii.

      Toți sătenii căraseră cu căruțele, din vară până toamna târziu, lemne din pădurea aflată la câțiva zeci de kilometri să aibă toată iarna pentru foc. Cu toată grija lor, spre primăvară lemnele erau pe sfârșite.

      Iarna avusese și bucuriile ei, bărbații, duminica, puneau un macat pe sania din lemn, clopoței la cai și...la plimbare prin sat, cu un popas sigur la cârciumă. Copiii uitau de ger și de picioarele care înghețau în opincile ce se udau de la apa zăpezii, nu plecau de la săniuș până când nu venea unul dintre părinți, de regulă mama, să-i strige și să-i ducă acasă mai mult cu forța nuielei de corn, decât cu voința lor.

      Au fost zile în care ninsese frumos, când fulgii de zăpadă se legănaseră în văzduh agale, ca într-un vals lent, pluteau, se alergau, abia târziu, cu oftat se așterneau peste omătul proaspăt de nea. Au fost însă și zile în care ninsese viscolit, atunci fulgii de zăpadă intrau în gură, în ochi, se așterneau peste sprâncene, ori în smocul de păr ieșit de sub căciulă, vântul sufla așa de tare încât oamenii trebuiau să meargă cu spatele contra furiei necontrolate a naturii dezlănțuite, să poată respira. Adevărată mânie a naturii ce  pedepsea pământenii pentru războiul care părea a nu se mai termina, pentru morții fără vină, pentru cei aproape șase ani de lupte pornite din ordinul unui nebun. Dumnezeu pedepsea lumea pentru crimele comise împotriva unor oameni nevinovați.

      Iarna era pe sfârșite. Soarele scânteia cu dinți tociți. Oamenii începuseră să iasă din case, își căutau de lucru prin ogradă.

      Prin curți, prin șanțuri, în timpul amiezii când soarele, timid cum era, reușea să topească din noianul zăpezii, se formau mici pârâiașe care se strecurau, șerpuind, printre pietre și bolovani de pământ, de multe ori formând minuscule cascade, spre șanțul de la poartă și de aici mai departe spre râul care curgea în apropierea satului.

      Gheorghe Lemnaru, tată a patru copii, trei băieți și o fată, și-a pus pe cap căciula neagră din piele de oaie merinos, pe care o purta doar la zile de sărbătoare, a îndesat-o bine pe urechi, din cuiul bătut în ușă a luat haina din stofă groasă, căptușită, lucrată la un croitor vestit în meserie care locuia în alt sat, apoi, cu glas blând, ca o mângâiere, s-a adresat nevestei:

      -Tu, femeie, dă-mi niște gologani să merg la cârciumă. Vreau să vorbesc cu oamenii, să știm și noi ce se mai perindă prin lume. Poate aflu și dacă se gată războiul. Cât voi sta acolo am să beau o țuică și voi duhăni și ceva tutun. Îmi este tare dor de Lixandru, nu mai știm de mult de el. De Culai mi se rupe sufletul, însă nu mai pot face nimic, i-au rămas oasele în pământ străin. Dumnezeu să-l odihnească la dreapta Sa! Bătrânul s-a închinat cu o cruce mare, cu voce tremurândă și în ochi strivind lacrimile care se porniseră la drum.

      -N-am bani, i-a răspuns muierea țâfnoasă. Știi bine că vine primăvara și multe ne mai trebuie în casă.

      -Muiere, scoate banii până nu mă necăjesc! Lemnaru, privind cu răutate la femeie, a scrășnit din dinți, pentru o clipă, afară, soarele intrase în nori, prin casă și pe fața lui Gheorghe a trecut o umbră.

      -Poți să mă și omori, nu am. Ce am avut s-au cheltuit. Dă-i colo, dă-i dincolo, banii s-au dus, femeia

și-a frecat palmele imitând cum s-au dus banii.

      -Tată, de ce nu o înțelegi pe mama când spune cu glas de foc că nu are bani? Fata, o domnișoară  frumoasă ca o cadră, cu părul blond și des,  împletit în două coade groase și lungi, una o purta pe spate, iar cealaltă, pe care o ținea pe piept, trecea  de sânii frumosi și rotunzi precum merele, fata își  privea tatăl cu ochii albaștri ca seninul cerului spălat de ploaia repede de vară.

      -Tu să taci! Când vei aduce bani în casă să vorbești, până atunci, să nu-ți aud gura! Înțelesu-m-ai? Tatăl s-a zborșit la ea gata să o tragă de ciuf, înciudat fiind că săriseră amândouă cu gura. Știa și el că de bani era nevoie în casă, însă mai știa, că doar la cârciumă mai putea afla vești despre toate cele care se făptuiesc în țară și mai departe până în munții Tatra.

      Fata s-a înroșit toată, din ochii blânzi ca ai unei ieduțe rătăcite s-a prelins o lacrimă, apoi s-a tras trei pași în spate, pe lângă războiul de țesut, până lângă masa mare pe care se găsea o strachină cu jumări de porc acoperită cu un ștergar din cânepă țesut în casă și cusut cu arnici roșu la capete.

      -Adă banii femeie, altfel scot cureaua și nu cred că vei mai putea țese la război după ce te voi blagoslovi cu câteva centuri pe fundul gol. Gheorghe încă era calm, doar vocea îi devenise poruncitoare, dură și ascuțită ca un fluierat de șarpe.

      -Tu nu te gândești decât la gâtul tău. Gheorghe, Gheorghe, o vezi, spuse nevasta arătând spre fiică-sa, Didina, femeia devenise împăciuitoare, se uita cu privire dragă la bărbatul ei, este cât tine, trebuie să-i înjghebăm oleacă de zestre, altfel nu ne-o ia nimeni din bătătură. Nu-ți mai pasă de casă de când s-a prăpădit Culaie, arză-l-ar focul de război cu cine l-o făcut! Na, ia banii ăștia, îi țineam să cumpărăm gaz. Du-te și îneacă-ți amarul! Femeia a ridicat un colț al saltelei de paie și dintr-un buzunăraș cusut direct pe saltea a scos o batistă bine înnodată, a desfăcut nodul batistei, a luat banii pe care i-a pus, cu un oftat din adâncul sufletului, în palma bărbatului.

      -Lasă femeie, ține-ți banii, mai bine cumpără gaz! . Fără lampă nu puteți lucra seara. Merg să colind un pic prin sat. Gheorghe, resemnat, a dat să iasă pe ușă.

      -Ia gologanii omule! Am să merg cu lucru pe la neamuri, până când vom face rost de alți bani. Și soru-ta a stat toată iarna pe capul nost, a venit cu tot familionul, acu, voi merge și eu la ei, că de, vizitele se înturnă. Înainte de a pleca, vreau să te bucur, iaca, așternutul ăsta îl gat în două, trei zile, dacă Didina va sta pe lângă blide să facă de-ale gurii. Când va fi gata voi merge cu el la nevasta primarului să-mi deie banii pe țesut, atunci voi cumpăra gaz și vom scăpa și de războiul ista de țesut, că tare ne încurcă locul din hodaie. Filofta a pus banii în mâna bărbatului cum pune sora medicală bisturiul în mâna chirurgului în sala de operație, sigură și cu hotărâre.

      Gheorghe a închis pumnul, a deschis ușa, apoi a pășit în frigul de afară care începuse să se strecoare printre casele joase ale sătenilor. Din urmă a mai auzit glasul femeii care i-a strigat prin fereastra deschisă:

      -Ai de grijă dară și nu da de beut la toți proștii, așa cum ai dumneata obiceiul.

      Bărbatul și-a îndesat mai tare cușma pe cap și s-a făcut nevăzut pe ulița încă plină cu zăpadă, din loc în loc pârâiașele de apă, acum înghețate, brăzdau drumul călcat de puținele căruțe care aveau treabă pe drum.

      Bărbatul mergea cu pas apăsat pe ulița pustie a satului. Saluta cu drag rari oamenii întâlniți în cale, cu fiecare schimba o vorbă, două, îi întreba de sănătate și le ura viață lungă.

      -Bună ziua, Samfiro! Ai vești de la bărbat? Gheorghe se interesa cu durere în suflet de toți soldatii  plecați pe front.

      -Nu, neică, nu am. Bată-i Dumnezeu să-i bată cu războiul lor! Nu știu cum să mă mai descurc cu patru copii și fără nici un venit. Femeia a dus colțul basmalei, din lână înflorată, la ochi pentru a-și șterge lacrimile ce porniseră șiroi.

      -Mi se pare mie fată, ori tu ai început să te îngrași?

      La nici treizeci de ani Samfira era o femeie frumoasă. Oacheșă, cu ochii negrii ca miezul nopții fără lună, părul ca pana corbului, împletit în două coade legate în coc la spate, pe coc se sprijinea basmaua pusă cu eleganță pe capul frumos al focoasei brunete. Trupeșă, fără a fi grasă, sănătoasă și puternică, se spunea despre ea că ară într-o zi cu caii, mai mult decât ară un bărbat. Femeia a privit c-un fel de milă la bătrânul care o sfredelea cu privirea:

      -În altă parte nu aveai unde te uita, neică? Sunt femeie singură de doi ani de zile, cu o droaie de copii atârnați de poalele mele, a venit cineva să mă întrebe dacă am arat, am semănat, am cules, ori dacă am ce pune în oală? Dacă am lapte pentru copii? Samfira nu striga, vorbea cu voce potolită, însă dură, glasu-i vibra ca o coardă de vioară. Îl privea pe Gheorghe în adâncul ochilor lui verzi și apoși de prea mult plâns. Neică, neică, ești mai rău ca o țață. Da, m-am îngrășat, poate va fi cu ochi, și?  Îți pasă cu cine mă culc eu? Cine mă ajută să aduc lemne din pădure, să-mi încălzesc copiii iarna? O, bată-vă Dumnezeu să vă bată! Nu știți decât să bârfiți! Samfira plângea în colțul basmalei. Nu mă așteptam de la matale să mă defăimezi, ești unul dintre oamenii respectați în sat. Halal! A conchis femeia dând din mână a lehamite.

      -Nu te supăra femeie, am zis o vorbă proastă. Tu ai dreptate în tot ce ai spus, e greu pentru o femeie singură cu o droaie de copii atârnați de poale. Nu te condamn, regret ce am spus. Gheorghe Lemnaru a înțeles că intrase într-o mare belea, nu știa cum să îndrepte busuiocul. Samfiro, dacă va fi cu ochi să știi că eu cu Filofta mea îți vom boteza copilul.

      Femeia, fără să răspundă, a plecat bombănind. Nu-i purta pică lui Gheorghe, spusese omul ce începuse să se vadă cu ochiul liber. Îi va fi greu să se ascundă. Va trebui să găsească o explicație. Lumea va huli. Gura lumii slobodă, își spuse Samfira înciudată. Apăi, gura lumii doar pământul o astupă, își spuse ea filozofic și merse mai departe  în drumul ei.

      Pentru o clipă, Gheorghe s-a tras înapoi când a deschis ușa cârciumii. Un miros pestilențial, de mahoarcă, rachiu, sudoare și balegă de animale, l-a lovit în nas. Până la tejghea, trecând printre oamenii aflați în local, unii stând în picioare, alții la mese, însă toți vorbind cu glas tare, s-a obișnuit cu mirosul cârciumii.

      -Bună seara, Traiane, neică! L-a salutat pe cârciumarul rotofei și înalt cât Crucea de Vlașca.

      -Bună seara, nea Gheorghe! Te-ai îndurat să pleci de sub fusta muierii? Cârciumarul era pornit pe glume, mulțimea de consumatori îi asigura un bun câștig, asta îl făcea să fie vesel, altfel, când cârciuma îi era goală, trăznea și fulgera.

      -Cu greu, abia am reușit. Dă-mi o țuică și nu-ți mai bate capul unde stau eu. Bătrănul nu gustase gluma cârciumarului, mai ales că era supărat din cauza Samfirei.

      -Nu te supăra, însă nu ai trecut de mult pe aici, am mai discutat cu unul cu altul despre dumneata, niciunul nu avea vești despre sănătatea matale. Cârciumarul, cu față schimonosită de un rânjet, mai mult grimasă, încerca să-l împace pe mușteriul căruia îi sărise țandăra.

      -Traiane, sincer să fiu, nu credeam să te mai găsesc aici. Mă așteptam să fii și tu mobilizat, fiindcă, dacă nu greșesc, ești deodată cu Culaie al meu, căruia îi rămaseră oasele departe de mormântul strămoșilor.

      -Eu, neică, a continuat bătrânul, mi-am adus jertfa de sânge în celălalt măcel, din *916. Uite, vezi aici? Gheorghe și-a dezbrăcat haina, apoi a suflecat mâneca de la cămașa cusută în râuri la manșete și, mândru, i-a arătat locul în care o schijă îi străpunsese mușchiul. În războiul ăsta m-au considerat bătrân, însă nu s-au sfiit să -mi ia băieții cei mari la luptă. Unul, după cum știi, s-a prăpădit bietul, fie-i țărâna ușoară! Nu-i știu locul îngropăciunii, nici dacă o fi fost înhumat, ori dacă vreun preot, la cap, slujbă de pomenire i-a făcut. Am rânduit aici toate cele ale mortului, fără a avea o mână de țărână din trupul lui, ori din pământul unde și-a găsit odihna veșnică. Celălalt băiat este în munții Tatra, de luni de zile vești de la el nu mai am. Tu mă întrebi, ca unul sătul și mulțumit de starea sa, dacă m-am îndurat să ies de sub fusta muierii? Să-ți fie rușine!

      Tu, Traiane, cum ai reușit să scapi fără să te concentreze? Lasă, nu-mi spune, știi tu cum ai făcut. Însă nu este drept ca eu să am doi feciori pe front și alții să stea acasă pe cuptor la căldurică.

      Gheorghe și-a luat băutura, apoi s-a așezat la o masă unde erau alți doi țărani.

      -Bună seara, oameni buni! Gheorghe a salutat privind cu ochi răi pe unul dintre țărani.

      -Să trăiești, Gheorghe! i-a răspuns țăranul sărăcuț îmbrăcat. Mai ai lemne de foc? Ne-a omorât iarna asta cu gerul ei. Măi oameni buni, bag toată ziua lemne în sobă și în casă tot frig este, parcă fac focul pe gheață. Țăranul care vorbea era slab, cu mustățile crescute în neorânduială, ochii stinși, ascunși în fundul capului. Căciula roasă pe margini, de prea mult purtat, era găurită în creștet, un ilic vechi cu găitanele rupte, peste care era încins cu un cordon, din cela cu care se înfășau copiii, să-i țină strâns minteanul din lână și cămașa căreia i se vedea doar puțin din  mânecile lungi. Să mai fie câteva brațe de lemne, a continuat țăranul jelania. I-am spus femeii: „ia-ți copiii și mai du-te cu lucru pe la muieri prin sat, mai cruțăm și noi lemnele, fiindcă toată iarna, alde verișoarele tale, au stat tot pe capul nost, de nu puteai să dai ca omu o bășină în casa ta. Veneau cu vorba să le arăți modele de cusut, însă ele plecau în sat să legumească lemnele lor. Acu, să le întorci și tu vizitele.”

      -Cam ai dreptate Titică, așa sunt unii, cât poate să tragă pe alții. Însă, stați cuminți, există un Dumnezeu în cer. Gheorghe se aprinsese rău la față de când se așezase la masă și îl văzuse pe celălalt țăran care, asculta, însă cu ochii privea undeva spre ieșirea din cârciumă.

      Titică a dat peste cap țoiul în care mai era preț de-o gură de țuică. Cu o înclinare scurtă a capului a salutat pe cei doi țărani rămași singuri la masă. Aproape de ușă, Titică s-a furișat la altă masă, însă a rămas cu ochii ațintiți la masa de unde tocmai plecase. Simțise că era ceva între Lemnaru și Dumitru Belciug. Pitit în spatele altor meseni, țăranul era ochi și urechi să vadă și să audă ce se va întâmpla.

      -Ce faci Gheorghe te-ai dat jos din pat? Ai fost cumva, Doamne ferește, beteag? Belciug îl privea cu mutră ipocrită pe țăranul din fața sa.

      -Bag samă, că mi-ai dus dorul, așa-i? Ori crezut-ai că nu mai ies din iarnă? Gheorghe molfăia cuvintele, nu pricepea unde bate Dumitru Belciug.

      -Mai ai de moară Gheorghe? Nu răspunde, să-ți spun la ce m-am gândit. Ai o fată frumoasă, așa mi-a spus fiul meu, drept este? Dumitru, cu țoiu de țuică la gură, supraveghea, pe sub sprâncenele stufoase, cu ochii lui mici și neastâmparați ca ai unei veverițe speriate, efectul vorbelor sale asupra lui Lemnaru, pe care îl știa cam iute la mânie, însă, cu mare dragoste pentru familia lui.

      -Fata mea Dumitre nu-i frumoasă, este cea mai frumoasă, așa să știi, iar dacă nu voi avea de moară, nu la tine voi cere cu împrumut. Vocea calmă, sigură, al lui Gheorghe nu i-a venit prea bine lui Dumitru.

      -Nu contează, îți voi spune la ce m-am gândit. Mai bine, lasă, nu-ți mai spun, te aștept într-o zi să vii pe la mine, bem o țuică, mai discutăm de-ale noastre.

      -Poate voi veni, cine știe? Răspunse țăranul în dodii, apoi a continuat: ai o țigară? Gheorghe pricepuse unde bate Dumitru, însă s-a prefăcut a fi neștiutor.

      -Ia cuscre o țigară. Dumitru a râs hâtru, se aștepta ca Gheorghe să-i sară în brațe de bucurie că este pețită fata de fiul ălui mai bogat țăran din sat.

      -Mi-a trecut pofta. Gheorghe a dat țuica de dușcă, s-a ridicat ostentativ, a scuipat cu obidă într-o parte, apoi, mai mult în silă a continuat: rămâi sănătos Dumitre! Merg în treaba mea.

      -Te supărași Gheorghe? Mă gândeam și eu la Didina ta, mi-a spus băiatul că este tare frumoasă. Vino pe la mine și vom taini, poate ne vom înțelege. Dumitru încerca cu vorbă blândă să înmoaie inima lui Lemnaru.

      -Dumitre, eu voi mărita fata, nu voi vinde vaca. Eu târg pe seama fetiței mele nu voi face. Glasul hotărât ca un bubuit al lui Gheorghe l-a cam pus în încurcătură pe Belciug obișnuit să nu i se așeze nimeni pieziș.

      -Te aprinzi ușor, stai să mai luăm un rând de țuică! Traiane! Repede două rachiuri aici să beau cu cuscru. Dumitru încă spera să-l îmblânzească pe Gheorghe, știindu-l stors de vlagă acum la sfârșit de iarnă.

      -Măi Dumitre, eu multă carte n-am, însă, bag samă că românește vorbesc destul de bine. Nu mai da înainte cu cuscre, până atunci va mai curge apă pe Dunăre.

      -Nu te aprinde, hai, fii om înțelegător, ia și bea!  Traian pusese pe masă țoaiele pline cu țuică. Belciug se ridicase în picioare, era un om gras cu burta răsfrântă peste chimirul lat, ornamentat, prevăzut cu buzunare și legat în trei curelușe. Cu o mână își răsucea mustățile, iar cu cealaltă în care avea țoiul a ciocnit pentru sănătate și înțelegere cu țoiul lui Gheorghe: măi omule, a continuat Dumitru, nu mai face nazuri, eu nu mi-s oarecine în satul ăsta, sunt Dumitru Belciug, ăl mai tare, după boierul Dobreanu. Fii mulțumit că nu te pun să-mi văcsuiești ghetele. Când eu ți-am zis cuscre, apăi tu trebuia să fii tare mândru, nu să te fandosești. Dacă îmi dai fata de noră, te iau să mă ajuți la moară, iar seara la plecare, ți-oi da un cur de sac cu mălai să nu muriți dracului de foame. Acu ai priceput? Dumitru îl privea superior pe Gheorghe, nu-l mai curta, încerca să-l umilească.

      -Nu, nu am priceput, ba aș putea spune că sunt mai nelămurit decât atunci când am început să vorbim.

      -Tu ești greu de cap, ori faci pe prostul? Dumitru se enervase de-a binelea.

      -Nici una, nici alta. Tu ești greu de cap. Dumitre, faptul că ai peste 80 de hectare de pământ, moară de măcinat porumb și fabrică pentru făină de grâu, bașca iaz cu pește și pădure tânără, nu îți dă dreptul să negustorești fata mea. Sunt sărac, drept este, însă Didina se va mărita cu cine îi va plăcea ei, nu cu cine rânduiesc eu la cârciumă.

      -Băi Lemnarule, nu este suficient că ești sărac, mai ești și fudul. Asta e boală grea. Tu mergi acasă, vorbește cu femeia, o știu cu bună judecată, întreabă și fata, apoi vom găsi cale de înțelegere. Nu te grăbi să te opui.

      -Bine! Gheorghe a plecat din cârciumă înciudat pe situația lui de țăran cu o droaie de copii și puțin pământ.  

vineri, 27 martie 2020

Stați în casă!


    Până în urmă cu câteva zile am avut senzația că am câțiva vecini cam puturoșei. De câte ori le ofeream de muncă aveau un singur răspuns:„mai bine cu baba în casă la gura sobei, dacă era iarna, mâncăm o ceapă și o bucată de mămăligă rece, decât să ies afară în frig, vara răspunsul era apropiat: „mai bine la umbră decât să mă bată soarele în cap”. Așa că, indiferent de anotimp vecinii preferau să stea acasă.

     Acum, de când cu virusul ăsta chinezesc, să mai aud pe cineva că spune:„ bleah! Chinezării!” iată că de data asta au făcut ceva consistent, trainic, durabil, rezistent, prea rezistent, parcă îmi vine să mă îndoiesc că ar fi chinezesc, însă asta deja este o altă discuție, spuneam că, de când cu coronavirusul și ordinul ca toată lumea să stea în casă, tocmai vecinii mei sunt tot timpul pe drum de parcă ar fi de la poliția care ar trebui să vadă dacă este respectat ordinul militar.

     Noi suntem mai suciți decât a fost străbuna noastră Eva, ei, lăsați prostiile cum că poporul român se trage din Traian și Decebal, când jinduia la fructul oprit. Eva a tânjit, a luat fructul l-a mâncat, apoi a plecat din rai, mă rog, nu chiar de bună voie, dar ce mai contează, important este că nu a mai revenit niciodată în Eden.

     Pe noi ne mănâncă tălpile să ieșim afară, să vedem cu ochii noștri dacă stă toată lumea în casă. Ce noi suntem mai proști? Adică-te, unii să se molipsească de virus afară și noi să stăm ca idioții în casă să ni-l aducă ei? De ce? Și virusul să-l luăm la mâna doua? Cum vine asta, unii să aibă virus de firmă, de primă mână, și noi ăștia, cuminți, să luăm ce bruma ne dau ăia îndrăzneți, curajoși și iresponsabili?

    M-am uitat la românașii noștri plecați peste hotare, oameni cu mare caracter, ce mai! Cum au prins oleacă de virus din Italia, Spania, mă rog, virus european, virus cu potențial occidental, nu anemic cum se prefigura a fi în România, cum au dat fuga să dea și neamurilor, neamurilor lor de aici din țara de baștină. Înțelegătoare mi s-au părut a fi autoritățile, mi-a plăcut, bravo lor!, atât cele vamale cât și cele medicale. Credeți că i-a întrebat cineva de sănătate pe românii sosiți din țările cu probleme de coronavirus? Nuuuu! Le-au făcut semn să intre în țară, să nu mai piardă timpul în vamă fiindcă sunt așteptați acasă de familie. Să facă petrecere mare, să se sărbătorească cu mare fast revenirea în țară plini cu Covit 19. Atâta au putut oamenii să aducă, atâta au adus. Să fie primit de aceia care nu au luat măsurile de carantinare a primilor veniți pe teritoriul țării, așa se putea preîntâmpina nenorocirea care este acum pe capul românilor.

     Dau un exemplu din ordonanța militară: cetățenii au voie să iasă din casă pentru aș procura hrana, de câte ori pe zi? În acest fel nu vom pune capăt epidemiei.

Aici nu trebuie să mai existe bâlbâieli, ordinele trebuie să fie fără echivoc, poate drastice, coercitive, însă spre binele oamenilor.

     În această perioadă vor fi multe abuzuri, atât în aplicarea legilor, cât și în gestionarea banilor țării. Dar despre asta vom discuta abia când va pleca musafirul chinezesc.

joi, 26 martie 2020

La omul sărac nici boii nu trag, nici Flutur nu zboară


      „La omul sărac nici boii nu trag”, spune un vechi proverb. România, după moțiunea de cenzură din toamnă, nu era în cea mai bună situație economică. Noul guvern liberal, împreună cu vechiul Președinte, devenit după alegerile din noiembrie noul Președinte al României, au privit cu dispreț problemele reale ale țării. Singura problemă pe care ei au tratat-o cu maximă determinare a fost posibilitatea de a face alegeri anticipate. Deși în China se vorbea despre noul coronavirus, guvernul României făcea tot posibilul să provoace opoziția să introducă moțiune de cenzură, Orban neîndrăznind să-și dea demisia. După ce Moțiunea a trecut, pe cale de consecință guvernul a fost demis, președintele a desemnat candidați de premier într-un mod neserios, nu a facut-o pentru ca viitorul premier să coaguleze o majoritate parlamentară, ci din contră, să nu formeze, prin urmare premierul desemnat împreună cu echipa sa să nu treacă de votul Parlamentului și astfel, să se ajungă la alegeri anticipate. Abia când coronavirusul a pus stăpânire pe țară, Iohannis a înțeles că nu se mai poate juca de-a alegerile anticipate și are nevoie de un guvern legitim. S-a dovedit că s-a pierdut timp, că virusul pusese stăpânire pe țară.

      Granițele nu au fost întărite pentru ca persoanele care veneau din zonele periculoase, mai ales din Italia, să fie puși imediat în izolare, ori acolo unde era cazul carantinați. Mai mult decât atât, nu au dat posibilitatea spitalelor să se aprovizioneze cu materialele necesare protecției personalului medical și soluții pentru dezinfectare. Din această cauză ne aflăm acum în situația de a avea multe cadre medicale infectate cu Covit 19, altele izolate, ori carantinate. În curând sistemul medical va fi paralizat din cauza inconștienței oamenilor politici din arcul guvernamental.

      Spitalele s-au infectat cu Covit 19, exemplul cel mai elocvent este spitalul din Suceava, păstorit de Consiliul Județean al cărui șef este nimeni altul decât fostul ministru, de tristă amintire, al agriculturii din guvernul Tăriceanu I, Gheorghe Flutur. Fostul ministru al agriculturii, acum șef de județ, unii ar spune baron, eu nu murdăresc titlul nobiliar alăturându-l de omul care alerga prin curțile oamenilor după găini prin 2005-2006. Cred că titlul care i se potrivește cel mai bine ar fi acela de găinarul șef al județului Suceava.

      Cum dracu, domnul Flutur, specialist în gripa aviară, omul care a interzis ciorilor să se mai găinățeze prin curțile oamenilor pentru a nu infecta păsările domestice cu H5N1, a pierdut războiul cu Covit 19? Doamne, câți bani i-au intrat în mânuțe lui Flutur atunci când dezinfecta mașinile care intrau în ferme și prin curțile oamenilor cu apă limpede ca lacrima lui Băsescu când plângea la capul lui Stolojan, spunând tuturor că este dezinfectant. Un adevărat specialist, de aceea sunt nedumerit cum dracu de nu a găsit el soluții pentru preîntâmpinarea coronavirusului?

      Înțeleg că a ieșit ca un adevărat bărbat cu pieptul gol să se lupte cu noul virus, din câte am auzit a fost învins de Covit19, să mai zică cineva că chineji fac lucruri de proastă calitate.

      Revin la Flutur, omul care a pus pe butci spitalul județean Suceava cu medici cu tot, asta dintr-o crasă neglijență, dintr-un motiv criminal, aici aș vrea să văd DNA-ul punând întrebări, cum s-a ajuns în asemenea situație. Guvernul liberal, în inconștiența sa, a pus sistemul sanitar pe butuci. Singurul care umblă fericit pe străzile României este Coronavirusul. El a pus stăpânire pe tot și toate. Mă uit la statisticile pe care le dau zilnic cei din comandament. Sunt, cred, azi nu am deschis televizorul, vreo 900 de contaminați cu Covit 19. Adevărul însă este altul, cei contaminați sunt de ordinul miilor, însă nefiind testați nu sunt luați în evidență. România, prin guvernul ei, în loc să ia măsura testării populației pentru a depista, izola și trata pe cei infectați, i-a lăsat de izbeliște.

Un guvern inconștient care abia a reușit să ia câteva măsuri tardive. Suntem la mâna virusului.

Economia este pe butuci, măsurile economice întârzie a fi luate. Viitorul este sumbru.

Doamne, Dumnezeule mare, ajută-ne și de data asta!

duminică, 22 martie 2020

Goliciunea statisticilor.


Ne mințim cu seninătate. Crainicele televiziunilor, privind fix în ochii noștri prin obiectivul camerei, având o morgă întunecată, anunță apocalipsa. Au apărut decesele, iminente în cazul unor pacienți aflați deja în situații delicate din punct de vedere medical. Statisticile sunt prezentate zilnic, televiziunile le preiau cu ardoare, le privesc din punct de vedere al retingului, „încă 50 de pacienți contaminați, încă un mort”, astea se transformă în puncte de reting. A doua zi se anunță victoria: „ieri pe intervalul orar, adică orele când au fost anunțate decesele, televiziunea noastră a înregistrat un indice…vă mulțumim că ne urmăriți”.

Las deoparte canalele media, ele vând, din asta trăiesc, cu cât vocea este mai înspăimântătoare, cu atât vin mai mulți bani din reting.

Mă interesează statisticile, cifre seci, nu spun nimic clar. Sunt izolați 65.799 de persoane. Puțini spun eu, mult mai multe persoane ar trebui izolate. Ele încă umblă libere pe stradă din mai multe motive: 1) există posibilitatea ca organele statului să nu cunoască situația exacta a tuturor cetățenilor. 2) Există posibilitatea ca persoanele care vin din zonele de risc, ori au luat contact cu cetățeni sosiți în țară din zonele de risc să nu conștientizeze faptul că sunt purtători ai virusului. Până la urmă fiecare face ce vrea cu persoana lui, dacă nu pune în pericol viețile altor persoane. În cazul nostru da. Însă nu se iau măsuri. 3) „I-am fentat, dă-i dracului! De mine nu se prinde, mai o țuică, un cățel de usturoi și păcălesc virusul”.

Prin urmare organele statului trebuie să ia măsuri ferme în privința plimbărilor făcute de cetățeni prin parcuri, stradă, magazinele alimentare.

Persoane aflate în carantină =4803,aici lucrurile sunt și mai grave. Întreb pentru un prieten, au fost testați? Câți sunt pozitivi? Abia după testarea lor vom ști cu exactitate câți sunt contaminați cu Covit 19. Cifra de 433 de pacienți confirmați pozitiv cu Covit 19 este mare, însă nu este reală, numărul pacienților contaminați este mult mai mare, însă stăm prost la capitolul „testări.”

Nimeni nu mai vorbește de gripa noastră, românească, sezonieră, cu care ne confruntăm în fiecare sezon rece. Câți se vor fi vaccinat? Cât de bun a fost vaccinul, în sensul dacă a picat pe tulpinile de virus care au circulat în acest sezon? Câți au plecat la Domnul dintre cei care au avut gripa noastră? Care a fost procentul îmbolnăvirilor, care al vindecării, care a celor care au bătut în poarta lui Sfânt Petru?

Care este numărul deceselor, în această perioadă, din cauza bolilor cardiovasculare, a cancerelor, a bolilor de plămâni, etc. vorbesc de pacienți necontaminați cu Covit 19? După toate aceste analize și altele pe care eu nu le-am prins aici, putem vorbi de o situație apocaliptică.

Pacienții care au gripă sezonieră trebuie să stea la fel de izolați ca și cei infestați cu Covit19. În aceiași situație sunt și bolnavii de TBC, hepatită, scarlatină, etc. Din tot ce am scris aici nu trebuie trasă concluzia că de acum trebuie să hălăduim pe străzi fiindcă poarta sfântului Petru nu este deschisă. Poate a lui nu, însă nu uitați că există și Hadesul, dracul ține și brațele și porțile deschise pentru cei inconștienți.

Reprezentanții celulei de criză trebuie să vină cu completări la statistici, nu trebuie să transmită doar cifre seci.

Despre starea de urgență nu scriu acum, pentru mine nu este o urgență, aștept să se ridice, dacă se va mai ridica vreodată.

sâmbătă, 21 martie 2020

A început să ne moară veșnicia.

     Veșnicia s-a născut la sat, spunea marele Lucian Blaga. Așa a fost până în urmă cu ceva timp, atunci când, vlăstarele satului au plecat în alte zări. Rădăcinile au rămas fără tulpini, tulpinile fără ramuri. Mugurii au răsărit pe alte trunchiuri de pomi, precum mușchiul copacilor pe tulpini străine. Bietele rădăcini, singure, părăsite, nehrănite, neiubite, îmbătrânite au început să moară, să putrezească, să dispară.

Au plâns părinții, și-au strigat copiii, cei plecați nu puteau să audă, erau departe, îndepărtați, străini și-nstrăinați.

Acasă, bătrânii, cu nepoții de mână, puneau mâna streașină la ochi, priveau în zare după copiii plecați, părinți ai nepoților lăsați în  grijă bunicilor.

     Anii au trecut, multe rădăcini bătrâne au trecut în neființă. Casele, risipite pe dealuri, ori la șes aliniate de-a lungul șoselei, au rămas pustii. Nimeni nu le-a îngrijit, nu le-a spoit, nu le-a încălzit.

Cei plecați păreau, jurau, sperau să nu se mai întoarcă la vatra părintească.

La sat, cu încetul, veșnicia începuse să moară.

    Un virus nemilos, răspândit prin Europa, a făcut ca mulți dintre aceia care păreau că uitaseră până și limba străbună, să-și caute vatra părăsită cu mult timp în urmă.

    Din temătură, au uitat de virus, de pericolul, iminent, de a-l răspândi. Au fentat autoritățile, să fim serioși și autoritățile s-au lăsat fentate, întrebarea mea este: pentru ce sumă au închis ochii?  A fost un sport, o întrecere, care ajunge mai repede la familia din țară să le dea proaspătul și de ce nu, necunoscutul până acum virus. Așa s-a ajuns ca oamenii să se contamineze în lanț.

    Românii, reveniți în țară, poate nu aveau prea multe cunoștințe despre pericol, altfel, nu-i cred atât de inconștienți încât să-și infecteze în cunoștință de cauză familia. Pot fi înțelegător cu ei.

    Însă nu pot să înțeleg inconștiiența lui Chițac, parlamentar, amiral în rezervă al marinei române, acesta a refuzat să fie luat cu izoleta pe motiv că este sub demnitatea lui. Ce vorbești domnule? Sub demnitatea ta nu a fost și când ți-ai infectat colegii?

    Nu am auzit ca virusul Covid 19 să ocolească demnitarii țării, totuși, Orban, Ludovic, nu Victor, a adunat ziariștii într-o conferință de presă și fără să-și pună o mască pe mutra, de discipol al lui Bacchus, le-a spus că intră în izolare la Vila Lac 1, fiind posibil infectat de la prietenul Chițac. Ministrul sănătății și el posibil infectat a mers în comisia de sănătate a Parlamentului fără să aibă mască de protecție și protejare.

Iresponsabili și pasibili de pedeapsă pentru că, în cunoștiință de cauză, au pus în pericol viețile altor oameni.

    Doar bravul, eroicul nostru Președinte, de când cu Coronavirusul nu a mai ieșit din bârlogul de la Cotroceni. Se spune că, din lipsă de activitate, se spală tot timpul pe mâini, precum Pilat din Pont, lepădându-se astfel de guvern, de măsurile luate de Orban, de Parlamentul care nu mai există și de tot ce se întâmplă rău în țară.

   După ce Dumnezeu ne va scăpa de Coronavirus, cred că nu suntem așa de creduli încât să credem că vom scăpa de virus datorită măsurilor luate de Orban, va ieși și Iohannis, călcând în picioare suferința românilor, și ne va povesti cum a luptat la baionetă cu nemernicul invadator Covid 19, cel care a fost pe aproape de a smulge România din gheara hrăpăreață a marilor concerne străine.

marți, 3 martie 2020

Pe cine dracu a deranjat Sorina Pintea așa de tare?


         Am fost îngrozit  în această seară  de spectacolul mediatic marca DNA, al cărui erou principal era fostul ministru al sănătății în guvernul PSD, Sorina Pintea.

         În perioada sclavagistă și mai târziu în evul mediu, condamnații erau expuși oprobriului public, pentru ca populația să vădă cine îi fură, cine-i omoară etc. Repet, erau expuși doar după ce erau condamnați.

      Ce am văzut în această seară transmis în buclă de România TV și probabil și de alte canale media? O femeie încătușată însoțită de poliție care era dusă pentru consult la o policlinică din București. Bine, vor spune unii, ce rău este în asta? Nimic, răspund eu, dacă mă refer strict la faptul că un arestat este dus la medic pentru consult de specialitate. Însă, întreb: „de unde mama dracului știa presa că la acea oră Sorina Pintea urma să fie dusă la medic?” Până una alta, nu cunosc dosarul, doamna Pintea beneficiază de prezumția de nevinovăție. Dacă este prezumată nevinovată de ce este purtată în cătușe prin fața camerelor de filmat? Mâine, poimâine instanța de judecată stabilește, prin sentință, că Pintea Sorina este NEVINOVATĂ, cine îi curăță imaginea, acum terfelită prin noroiul oprobriului public?

        Cine dă dreptul organelor de anchetă să condamne oamenii la umilință, la degradare umană, să sufere disprețul public prin purtarea lor în cătușe prin fața camerelor de luat vederi?

Este vinovat, este pericol public, sigur că individul trebuie izolat de societate prin arest, însă, până la o condamnare definitivă trebuie ca organele de anchetă să aibă grijă de imaginea celui pe care îl cercetează, trebuie să țină cont că, cercetatul penal, inculpatul, nu este condamnat, prin urmare NU ESTE CONSIDERAT VINOVAT.

         Dacă Sorina Pintea, acum, este purtată în cătușe prin piață precum condamnații de altădată, ce se va întâmpla dacă va fi declarată NEVINOVATĂ?

Nu se va întâmpla nimic, pentru că justiția română are în interiorul ei multă injustiție, aici mă refer și la procuratură.

       Pentru simplul fapt că nu răspunde nimeni  dacă unui procuror i se pune pata pe cineva și-l încătușează, apoi acel cineva este scos de sub urmărire penală, procurorii se comportă de această manieră pentru că vor și pentru că pot. Domnilor procurori, dacă un om este prezumat nevinovat până la o sentință de condamnare definitivă, asta înseamnă că, inculpat fiind și, conform legii când este arestat trebuie să fie încătușat, procurorul trebuie să-și atenționeze colaboratorii din poliție să nu expună un om care beneficiază de prezumția de nevinovăție. Nu numai că nu se acționează în acest spirit, însă dau alarma la televiziuni atunci când un arestat de talia lui Pintea este scos din arest și dus la doctor pentru că este BOLNAVĂ. Ce a fost în sufletul inculpatei-bolnave, se știe de ceva timp că suferă de o boală grea, când s-a văzut privită de milioane de oameni? Mulți dintre ei, după imaginile difuzate în această seară, văzând-o în cătușe, deja o consideră vinovată. Mă tem că în România se încearcă să se facă justiție prin injustiție.

Planul Președintelui de a distruge PSD a pornit, va merge pas cu pas, sau om cu om  până la victoria finală.

        PSD-ul prin Președintele interimar Ciolacu a fost mai tare decât Procuratura. Nici nu intrase bine doamna Pintea în arest când organizația din Baia Mare deja o suspendase și cred că au și dat-o afară din partid. Bravo Ciolacule, pune-te bine cu mărimile, că nu se știe când îți vine rândul, fă-te mic gândacule, să nu te vadă ăștia, mai știi ce le trece prin cap? Poate te invită într-o celulă aproape de Pintea. Stai liniștit, nu ești singurul, Iuda la vândut pe Iisus Hristos, sf. Petru s-a lepădat de Iisus, prin urmare dă tare în Pintea să te vadă Iohannis ce frumos știi să faci.

       Mă întreb: pe cine dracu a deranjat PINTEA SORINA așa de tare?

Unde-i lege, nu-i tocmeală

    De 7 luni de zile de când liberalii au venit la guvernare se tot bate apa în piuă despre mărirea alocațiilor copiilor, mărirea salarii...