Ședință la Cotroceni

 

   

   Mă întreb dacă românii, ăștia care de bine de rău au mai rămas în țară, realizează în ce groapă ne afundă guvernul Iohannis-Orban? Eu nu cred, sunt așa de mult manipulați încât dacă ai lipsă de tact să-i spui unui taliban liberal și din ăștia sunt mulți, că guvernul pe care ei îl susțin cu atâta ardoare este unul incompetent, te trezești înjurat, înjurătura fiind argumentul suprem că ei au dreptate, apoi îl înjură pe banditul de Dragnea, pe agramata Dăncilă și tot PSD-ul in corpore. De ce fac asta? Simplu. Oamenii sunt manipulați ei cred în spusele Președintelui și în spusele televiziunilor aservite puterii. România nu are un Președinte al ei, postul de fapt este liber. Cel care stă pe scaunul prezidențial este un impostor, el fiind în fapt Președintele PNL.

România este condusă de un sas ca Președinte, de un ungur ca Premier, de un  știe el din ce neam este la SRI, un Ben Oni în Parlament, un Fritz primar la Timișoara, o franțuzoaică primăriță a S1 București și exemplele pot continua cu Brașovul și altele.

Pe surse am aflat cum decurg discuțiile la Cotroceni între premierul Orban și miniștrii din guvern pe de o parte și Primul Ministru Iohannis. Ședința o conduce Iohannis:

-         Orbane, care este situația deceselor astăzi?

-         Generale, a răspuns umil Orban, azi au decedat din cauza Covid-ului 104 persoane și din alte cauze au decedat alte 705 persoane. Avem un total de 809 decedați.

-         Măi, ți-am spus de atâtea ori, nu-mi mai da cifre seci, mie spune-mi câți dintre cei care au mierlit-o sunt pensionari, câți șomeri și câți sunt salariați. Pentru a fi mai bine înțeles Iohannis a dat cu pumnul în birou.

S-a făcut liniște, o muscă prezidențială bâzâia pe tavan, era ca mod de iritare un alter-ego al prezidentului.

Timid, Orban a făcut semn lui Tătaru să-i dea lista cu decesele. Tătaru a făcut semne disperate  Violetei Alexandru care, tălâmbioară cum o știm se uita la una dintre frumoasele lustre atârnate în tavan și unde musca încă bâzâia. Până la urmă buclucașa hârtiuță a ajuns în mâna lui Orban.

        -Vă informez generale...

        -Termină bă cu generale, ți-am mai spus de câteva ori, eu sunt comandantul suprem, clar? Pentru a întări cele afirmate și-a scos haina și a aruncat-o pe birou.

În acel moment, cu capul plecat, rușinat și umilit, Orban s-a ridicat de pe scaun a luat cu multă atenție sacoul din stofă fină de lână și l-a pus în cuierul aflat aproape de ușa uriașei încăperi, apoi la fel de umil a revenit pe scaun:

            -Din lista dată de ministrul sănătății și verificată de ministrul muncii reiese că au decedat 625 de pensionari cu vârsta de peste 75 de ani, 155 pensionari cu vârsta cuprinsă între 65 și 75 de ani, doi salariați până în 40 de ani și 7 șomeri cu vârsta de peste 35 de ani.

            -Nu este bine Orbane. Tătarule, tu ce dracu faci la ministerul tău? Nu te interesează bunul mers al țării? Cum vrei să dăm înainte dacă nu scoatem cât mai mulți bătrâni din sistem pe cale naturală? Nu vezi ce presiune este pe noi să mărim pensiile? Mâine când îmi veți da raportul vreau să văd că au decedat cei mai mulți între 65 și 75 de ani. Băi, voi vă jucați? Degeaba spun eu toată ziua bună ziua, cu rost și fără rost că PeSeDe-ul este vinovat, că nu mă mai crede nimeni. Fiți mai inventivi, tu vorbești bine Tătarule, explică-le poporenilor cum e cu cocoașa, cu una cu două, fă pandemia asta Dromader, fă-o cum vrei, doar morți vreau mai mulți, mojicii oricum nu înțeleg nimic. Bă, îți amintești cum era cu cincinalul, când activiștii raportau la jumătatea cincinalului că ei deja l-au îndeplinit și chiar depășit? Asta să faci! Violeta, stai în spatele lui Tătaru, ăsta e băiat bun însă trebuie împins de la spate, amintește-i că are un plan de îndeplinit. Gata, ședința s-a terminat.

            -Mai aveam câteva probleme să le discutăm, a încercat să se facă auzit Orban.

          -Vorbește cu consilierii mei, deja am obosit, voi mă obosiți. Aduceți-mi liste zilnice din care să reiasă că au dispărut pe cale naturală 1000-2000 de pensionari și mă faceți fericit. Hai, valea! A, să nu uit! Luați lecții de la USR-iști, ați văzut cum se fură voturi? Așa să faceți și voi! De acum încolo să considerați useriștii ca pe cei mai mari dușmani ai noștri. Nu contează câți bătrâni mor, ăștia oricum votează cu PeSeDe, contează să facem alegerile pe 6 decembrie, dacă mai întârziem o lună, două suntem mâncați. La treabă, ținta voastră o știți care este, pensionari mai puțin, mai cu covid-ul, mai cu diabetul, mai cu lipsa medicamentelor, ce așteptați să vă dau mură-n gură? Ce dracu, Anisia poate deconta transportul elevilor care învață online și voi nu puteți să trimite-ți zilnic câteva mii de pensionari în lumea celor care nu cuvântă?

Miniștrii, cu capul în jos, spășiți, au părăsit unul câte unul biroul prezidențial...

Vedeți ce grijă are statul, reprezentat de minoritățile naționale, de români?

Pe 6 decembrie tăiați-le macaroana!

Articolul este un pamflet, tratați-l ca atare, adică foarte serios.

Primarul. Ultima parte.

 

  Sântion era binedispus, se vedea după  rânjetul larg  care-i împodobea gura puţin strâmbă rămasă în urma unei pareze faciale.

Fostul şef  DNA îl ţinuse numai în ciocul opincii , nu-l suporta  pe Sântion pentru că nu răspundea la comenzile politice. Când şeful lui a demisionat, mai mult a fost demis, în urma constatării că teza de doctorat a fost plagiată în proporţie de peste 4%, a fost cea mai mare bucurie pentru el.

Mereu se lăuda cu doctoratul lui şi cu handbalul practicat în tinereţe. Fostul lui șef era un tip masiv, când călca te aşteptai să iasă apă din asfalt. Plângeau scările când el, cu toată greutatea lui, urca treptele.

S-a dus bosul, o dată cu el şi Zenobie, tâmpitul, ştia că este urmărit şi s-a lăsat mituit. A fost o pleaşcă pentru cei care nu-l sufereau. Acum e arestat, ţinut la secret.

-Domnule Tânjală, cum a fost noaptea petrecută la noi?

Bietul senator încă mai era speriat de cele văzute în celulă. Nu închisese ochii de frica lui Gheară.

-Ce vreţi să vă spun domnule anchetator? Sunt la mâna dumneavoastră, spun tot, spun şi laptele pe care l-am supt de la mama. -Într-un gest de umilinţă maximă Tânjală a căzut în genunchi în faţa lui Sântion,  a prins mâna procurorului şi cu lacrimile şiroind pe obraji a început să o sărute. Procurorul nu şi-a tras mâna, îl excita noua situaţie, se simţea Dumnezeu, îl îmbăta puterea fie şi asupra unui singur om. Ştia că de acum senatorul va fi o cârpă în mâna lui şi îl va stoarce ca pe o lămâie.

-Ridică-te Tânjală, ai înţeles cine este Dumnezeul tău? Află că îţi sunt singurul prieten, un prieten adevărat. Spune-mi tot ce ai făcut!  Spune-mi cum i-ai dat bani liderului de partid. Să nu mă minţi, să-ţi descarci sufletul şi conştiinţa, eliberează-te de toată mocirla acumulată! Dă-mi-l în mână pe bosul vostru! Pe tine oricum nu te mai scapă nimeni! Ia-i lângă tine pe toţi, cu o menţiune specială pentru tine, dacă vorbeşti, vei putea scăpa mai uşor.

  Două ore a scris Tânjală, a scris tot despre afacerea cu Sprinţaru şi bonus tot ce ştia despre liderul de partid şi despre liderul grupului din senat. Nu avea dovezi, dar ştia despre actele de corupţie ale celor doi. Tânjală, laş de felul lui, a înţeles că trebuie să-i lingă picioarele procurorului dacă voia să scape ieftin. Ce-i păsa de şeful partidului! E drept că îl făcuse senator, însă  acum  era vorba de libertatea lui. Să plătească! La fel să plătească şi liderul grupului  din senat şi-l aminteşte și acum cum îi striga pe holurile Parlamentului: „bă, să-mi aduci din Africa o bucată de fildeş, fiţe-ar ţânţarul al dracului”. Nu-i adusese, nu găsise de vânzare, negru de furie liderul îi ceruse bani : „dacă nu ai găsit fildeş, să-mi dai banii! Auzi, banii! Voi vă plimbaţi prin lume şi eu să flămânzesc pe malul Mării Negre!?

 

                               CAPITOLUL   XV

 

  Avocata s-a ridicat în picioare, şi-a aranjat cochet roba, a privit lung spre inculpaţi, preţ de o secundă  s-a uitat în ochii lui Sprinţaru, voia să-i transmită să aibă încredere în ea. Şi-a dres vocea printr-un tuşit discret, apoi a răsfoit  filele unei agende groase zăbovind asupra unor paragrafe scrise de mână şi subliniate cu roşu.

-Onorată instanță, a început să vorbească cu glas calm, fără inflexiuni, avea faţa împietrită cu un imperceptibil zâmbet îngheţat în colţul buzelor senzuale, astăzi ne aflăm în faza de judecată a inculpatului Petrache Sprințaru, fost primar al comunei Malu Plecat. Domnul Sprințaru este trimis în judecată pentru dare de mită. Inculpatul, ortodox practicant, a săvârșit un cumul de fapte reprobabile, fapte pe care societatea românească le pedepsește cu asprime. Ce pot să vă spun despre inculpat? Ce argumente pot aduce în apărarea lui? Multe, dar mă voi limita doar la câteva.

Să nu uităm onorată instanță că  această faptă blamată vine din negura vremurilor , vine din Eden, acel rai pe pământ care se găsea între Tibru şi Eufrat şi unde au sălăşuit primii oameni, -pe măsură ce înainta în discurs, cuvintele erau spuse uşor cântate.

-Se spune, a continuat avocata pledoaria, privind sfidător spre procurorul de şedinţă, că în acel loc Adam şi Eva aveau voie să mănânce fructele tuturor pomilor care se găseau acolo, mai puţin dintr-unul, din pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului. Întrebarea care se pune şi s-a pus de-a lungul istoriei a fost următoarea: de ce a pus Dumnezeu această interdicţie? Ştia Creatorul cum vor reacţiona oamenii? Dacă vor pica în păcat şi vor gusta din acel pom? Ştia Domnul că primii oameni îşi vor dori să aibă ce nu este al lor, ce le este interzis să aibă prin lege? Sigur că Atotputernicul ştia, pomul era doar motivul pentru care oamenii urmau să fie alungaţi din rai pentru a merge să stăpânească pământul cu: apele, animalele, vegetaţia şi toate bogăţiile lui. Dumnezeu le-a întins o capcană în care primii oameni au căzut, iar de atunci şi până astăzi oamenii cad în cursa în care au căzut Adam şi Eva, aceea de aş dori ceea ce nu au şi le este interzis să aibă prin legea laică, religioasă sau morală. Prin sacrilegiul comis, la îndemnul şarpelui, Eva şi Adam, au fost culpabilizaţi de Dumnezeu şi alungaţi din rai să muncească pentru a avea cele necesare traiului.De fapt pomul a fost capcana întinsă de Dumnezeu primilor oameni pentru a-i trimite să stăpânească pământul şi pentru a îi învinovăţi veşnic. De-a lungul veacurilor oamenii au avut de luptat cu tentaţia de a mânca din fructul oprit care se găsea, se găseşte încă, sub diferite forme. Prin urmare, tot ce ne dorim şi ne însuşim, însă nu este al nostru, este o încălcare a poruncii Domnului aşa cum a făcut Eva şi Adam încurajaţi de diavol sub forma unui şarpe. Ucigă-l Toaca,  poate lua diferite forme, în speţa noastră a luat forma senatorului Tânjală şi a lui Asudatu, şeful biroului investiţii din cadrul C.J, aceştia i-au arătat primarului fructul oprit şi cum poat mânca din el . Calea spre bogăţie nu este mereu una licită, de cele mai multe  este un drum în afara legii, dar la fel ca şi Eva şi omul modern, va eluda porunca de a nu îşi însuşi ceea ce nu îi aparţine şi, încălcând legea, va încerca să-şi ia fructul oprit. De-a lungul existenţei omenirii, corupţia, traficul de influență, abuzul în serviciu şi delapidarea au fost infracţiunile care au stat la masă cu toţi aceia care au avut frâiele puterii în mână..

Să revin la inculpat, ca primar s-a zbătut să facă ceva pentru sat, martorii audiați în ședințele trecute au confirmat că în timpul mandatelor sale s-au construit foarte multe lucruri în beneficiul comunității exp.: școla, grădinița, s-a renovat clădirea primăriei, un fost conac boieresc cu arhitectură barocă de la începutul secolului XX şi, exemplele pot continua. Cum s-au petrecut faptele în speţa noastră? Anul trecut s-a întâmplat ca un deal, din cele care mărginesc comuna, să o ia la vale, alunecarea de teren, viitura pământului a acoperit zece case întâlnite în cale. Noroc că oamenii s-au putut salva, nu și agoniseala lor de o viață, aceasta a rămas sub movila de pământ. În această situație primarul a început să bată pe la ușile autorităților superioare pentru a rezolva problemele grele ivite în localitate.     Consiliul Județean a respins ajutorarea sinistraților din Malu, pedepsindu-i, într-un fel, pentru că votaseră un primar de la alt partid. Senatorul din colegiul lor s-a lăsat destul greu convins să-l ajute, abia după ce l-a constrâns pe primar să facă anumite promisiuni. De fapt primarul l-a căutat vreo trei luni pe senator până l-a găsit, Tânjală era plecat în Tanganyka să salveze ţânţarul Anofel, apoi a fost în vacanţa parlamentară, abia prin toamnă a dat de el. Întrevederea dintre senator şi primar s-a desfăşurat cam aşa: când l-a văzut pe Sprinţaru şi a aflat ce doreşte, Tânjală s-a uitat la el, apoi a zis: „da, te ajut, dar mie ce îmi iese? Nu neapărat pentru mine, dar e foame mare în partid”. A încercat Sprinţaru să o scalde, să se vaite, răspunsul a fost categoric: „ești de la opoziție, trebuie să plătești!” Același lucru i l-a spus și Asudatu, șeful biroului investiții din cadrul Consiliului Județean, „te ajut, dar trebuie să mănânce și șefii mei, te asigur că sunt și flămânzi și pretențioși, deci ,suma trebuie să fie frumoasă.”

Sprințaru se afla într-o dilemă, nu știa ce să facă, să lase oamenii de izbeliște, dealul neconsolidat și cu pericolul unor noi alunecări de teren sau să profite de faptul că avea aceste promisiuni, chiar cu unele amendamente pe lângă lege și să se apuce de treabă? A acceptat condițiile lor, așa a putut ridica cele zece case și s-a realizat consolidarea dealul. Certificatul de garanție al lucrării este pentru 20 de ani. Construcţiile au fost solide şi de calitate. A fost umflată factura și săturată pofta reprezentanților puterii, a senatorului care l-a rândul lui a împărțit banii primiţi el știe cu cine și a șefului biroului investiții care, după declarațiile lui, a dat banii șefilor ierarhici.

Primarul Sprințaru, onorată instanță, este produsul societății de astăzi. El a procedat așa cum ar fi făcut orice alt primar din această țară. Nu este un infractor izolat, este un cetățean care s-a acomodat cu modul de lucru al celor instalați la putere. Aici nu putem vorbi despre membrii unui singur partid. Când este vorba de furt din avutul obștesc și de corupție, nu putem spune că este vina unui singur guvern, corupția și furtul a intrat în sângele celor care, vremelnic, ne-au dirijat şi ne diriguiesc treburile țării. Se caută sinecuri și stipendii, există o luptă surdă a partidelor pe ceea ce a mai rămas din averea țării. Cine este Petrache Sprințaru? Este o mică rotiță în angrenajul marii corupții instalate în instituţiile ţării. Este primarul vinovat? Da, este vinovat că s-a născut în aceste vremuri tulburi. Putea demisiona, da, dar și cel care ar fi venit în locul lui, ar fi procedat la fel. De ce? Pentru că nu primarul corupe, ci acei funcționari din vârful statului îl obligă să fure, pentru ca din banii obținuți ilicit, să poată plăti demnitarii şi funcţionarii de care depind acordarea sumelor de bani necesare primăriei pentru diferite lucrări.

Primăria, implicit primarul, se află într-un cerc vicios din care nu poate ieși.

Conform legii, primarul este vinovat, vă rog onorată instanță să țineți cont de faptul că Sprințaru nu a promis nici un ban senatorului sau șefului de birou din cadrul Consiliului Județean. El, primarul, a fost obligat să accepte returnarea unui anumit procent din suma pe care urma să o primească pentru reconstrucția caselor și consolidării dealului. Aprobarea fondurilor de către senator şi şeful biroului investiţii din cadrul Consiliului Judeţean a fost condiţionată de returnarea acelui procent din suma de bani ce urma a fi aprobată pentru lucrare. Vă veţi întreba de unde puteau fi luaţi banii? Ei bine, onorată instanţă, proiectul a fost supraevaluat pentru a rămâne bani nefolosiţi. Factura s-a lansat conform proiectului din care constructorul a oprit suma reală necesară realizării investiţiei, iar banii care au fost în plus, au fost returnaţi numerar lui Sprinţaru, acesta i-a împărţit conform înţelegerii anterioare între Tânjală şi Asudatu, pentru el a oprit o sumă infimă.

Se va pune întrebarea de ce nu a mers primarul la poliţie şi procuratură? Simplu, din teama că va ajunge la persoana greşită. Să nu ne sfiim să afirmăm, chiar şi aici în sala de judecată, faptul că avem şi în poliţie şi procuratură destule cazuri de corupţie, de altfel şi în această anchetă s-a descoperit un procuror care era corupt. Primarul Sprinţaru a ales să-şi pună în joc libertatea pentru a rezolva problemele stringente ale comunei, știa că dacă va da mită se va poziționa în afara legii.

   Domnule preşedinte, onorată instanţă! Nu ne aşteptăm ca Sprinţaru să fie iertat, însă vă rog să ţineţi cont, în dozarea pedepsei, de faptul că infracţiunea lui a avut la bază o necesitate a locuitorilor comunei. Chiar dacă s-a produs o infracţiune, au fost ridicate cele zece case şi consolidat dealul care era o ameninţare permanentă pentru locuitori aşezării rurale unde inculpatul era primar.

Domnul Sprinţaru se angajează să plătească prejudiciul de 10.000 de euro partea lui din întreaga sumă primită de la patronul Sandu Ioanci, diferenţa  de bani a fost împărţită în mod egal între Tânjală şi Asudatu. -Avocata s-a oprit, a înclinat uşor capul în direcţia completului de judecată, şi-a strâns hârtiile, în acel moment arăta ca Cicero când a cerut în Senatul Romei întoarcerea lui Cezar Galul, avea aceeaşi măreţie, aceeaşi prestanţă. A privit în sală cu un sentiment de mulţumire, s-a aşezat pe scaun cu faţa radiind de satisfacţie, ştia că reuşise din nou să impresioneze judecătorii. De altfel, repetase acasă, în faţa oglinzii, modul în care urma să ţină discursul de apărare a lui Petrache Sprinţaru, îşi studiase fiecare gest până la amănunt, nu era teatral, nici forţat, fiecare gest întărea cuvântul spus.

........................................................................................................................................................................

   Un an de zile mai târziu, Sprinţaru ieşea pe poarta pentinciarului, era mai gras cu câteva kilograme, dar tot falnic. Adrian îl aştepta cu maşina, după ce s-au îmbrățișat au plecat împreună spre casă.

A fost primit cu drag de săteni, toţi îşi aminteau lucrurile bune făcute de el în lunga perioadă cât fusese primar.

   În timpul detenției scrisese o carte despre administraţia publică la nivel de sat, era o carte autobiografică. Nu era un bestseller, dar putea fi un bun ghid pentru viitorii primari. A condamnat în acea carte corupţia şi modul în care un edil era pus în situația să corupă şi să fie corupt. Dacă va fi citită de cineva, nu se ştie, însă, în mod sigur pe el l-a ajutat să se elibereze mai repede.

    Nu s-a grăbit să meargă în parc, a lăsat să treacă două săptămâni după ce a respirat aerul libertății, apoi a căutat bătrânul stejar scorburos pe care Petrache îl folosise pe post de seif, a luat caseta cu  banii, era o sumă frumuşică, cu ei urma să se descurce multă vreme. A căutat, în casă, un loc ferit, i-a depozitat fără să spună la cineva de existenţa lor. Plătise prejudiciul de 10.000 de euro, sigur că suma care îi revenise fusese mult mai mare, a jonglat cu cifrele cum a vrut. Tânjală şi Asudatu îi reproşaseră această excrocherie a lui, merseseră până acolo încât plătiseră nişte „băieţi” să-l „aranjeze”. Sprinţaru a prins de veste, a contactat bătăușii, i-a plătit mai mult decât plătise Tânjală şi celălalt. Cu buzunarele pline, „băieții”, nu numai că nu l-au mai bătut pe Sprințaru, dar până când s-a eliberat au fost „îngerii” lui păzitori.

   Nu regreta nimic fostul primar, pentru cât furase executase un an de închisoare, acum era un om liber şi curat. Se putea bucura în linişte de agoniseala de-o viaţă. Nevastă-sa, Florica, era fericită, în sfârşit avea bărbatul tot timpul acasă cu ea. O dată pe săptămână îl îndemna să plece:

„-Mergi şi tu la cârciumă să bei o ţuică, mai stai de vorbă cu oamenii, nu te grăbi să vii acasă, relaxează-te! Eşti un om bun, ai dreptul la viaţă, nu te voi cicăli toată ziua!”

  Petrache era mulţumit în sufletul lui, femeie ca a lui nu avea nimeni. Pleca cu inima strânsă, Florica cu bună ştiinţa îl trimitea la cealaltă femeie, mergea la Manuela după ce trecea în revistă oamenii de la cârciumă. Nu zăbovea decât cât să salute pe cei prezenţi, rezista ispitei de a comanda ceva sau de a se lăsa „cinstit” de vreunul dintre clienţii cârciumei.

   Manuela îl primea cu drag, abia aştepta să-l vadă, nu-i cerea niciodată nimic pentru ea sau pentru copil. Era mulţumită să-l strângă în braţe. De bani nu ducea lipsă, ştiuse să strângă cât timp iubitul ei fusese primar. Nu o ducea rău nici acum, consilierii şi primarul cel nou o solicitau să le dea sfaturi. Găsea în glastra cu flori, din încăperea unde îşi ţinea sculele ei de curăţenie, diverse sume de bani, nu ştia de la cine sunt. La început nu i-a luat, a aşteptat câteva zile să vadă dacă nu este cercetată de vreun funcţionar despre banii găsiţi. Când a văzut că banii sunt special puşi acolo pentru ea, nu a mai ezitat, i-a luat, mulţumind în gând Domnului pentru dar. Copilul Manuelei se făcuse mare, îi spunea tată lui Petrache, fostul primar îi plătea meditaţiile, băiatul urma să meargă la liceu. Neoficial era recunoscut de toată lumea şi acceptat de familia lui Sprinţaru.

   Tânjală şi Asudatu, după ce au scris câte două cărţi de fiecare în timp de aproape doi ani cât au fost arestaţi, au fost eliberaţi. Au trecut pe la foştii prieteni să-i ajute  să-şi găsească  de  muncă , au fost ignoraţi şi ocoliţi de parcă aveau ciumă. Nimeni nu voia să fie văzut în compania unor foşti deţinuţi pentru corupţie. Foştii lor colegi şi prieteni erau curaţi, cinstiţi şi incoruptibili? Sau nu le venise rândul să fie cercetaţi? Vom vedea mai târziu!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În vremea pandemiei lui Iohannis

 

 

   Deși e pandemie și Iohannis et. Co. pun la cale fel de fel de opreliști cetățenilor, copiii continuă să se nască. Eu cred că Arafat, Orban, Tătaru, dar mai ales, Iohannis, putea da un decret prin care perioada sarcinilor la femei să dureze  în funcție de durata pandemiei. Ei bine nu a fost dat un asemenea decret prin urmare femeile nasc tot la 9 luni. După naștere urmează botezul copilului urmat de nelipsita petrecere.

   Așa a fost și situația nepoatei. A născut la 9 luni o fetiță sănătoasă de care s-a bucurat toată familia. Fiind o perioadă în care restaurantele funcționau, a rezervat salonul unui restaurant pentru masa de după botez din data de 10 octombrie. Ghinion, în 7, ori 8 octombrie din ordinul premierului restaurantele s-au închis. Cu toate acestea copilul tot trebuia botezat și a fost botezat ca-n vremea de pandemie a lui Iohannis. Nu ca în vremea ciumei lui Caragea. Cum dracu să închizi restaurantele de la o zi la altă? A făcut cineva socoteala la pierderi? Ori nimănui nu-i pasă?

În ultima vreme întreaga Românie s-a închis, pe ici pe colo mai funcționează câte ceva. Sigur, nu au fost închise companiile străine, marile societăți corporatiste. Ordinul de peste graniță a fost clar: „nu închideți companiile noastre”.

Singurul care zburdă în România este Coronavirusul. Își face de cap cum vrea el, infectează unde vrea,  cât vrea și pe cine vrea. Românii sunt la discreția virusului deși poartă mască, măștile sunt de proastă calitate. Așa înțelege guvernul să-și protejeze proprii cetățeni. Cine va spune că de vină este ANPC, poate este, însă de ce guvernul nu intervine?

Aseară Iohannis a fost întrebat: „în condițiile în care se va depăși numărul de 7000 de infectați pe zi se vor mai ține alegerile?” Răspunsul lui Iohannis a fost categoric : „DA”. Pentru ca Iohannis să aibă guvernul său și Parlamentul său este gata să sacrifice cetățenii țării pe altarul alegerilor, doar pentru ca megalomania lui să fie satisfăcută.

Nu contează numărul infectaților, nu contează numărul românilor morți din cauza Covid 19, nu contează câți bolnavi sunt la ATI, contează pentru Orban și mai ales pentru Iohannis, ca alegerile parlamentare să se desfășoare pe 6 decembrie și mai contează ca PSD, ca partid, să fie discreditat, desființat, distrus, oricum, doar în Parlament să nu mai fie.

Băsescu a fost și, la dracu, încă este un personaj sinistru, ipocrit și paranoic, însă de departe Iohannis îl întrece.

România s-a împrumutat sume exuberante la dobânzi uriașe, pentru ce s-a împrumutat? Doar ei știu.

Programul lor de redresare economică se reduce la două cuvinte:„vom face”. Încă nu s-a spus:„am făcut”. Ce au inaugurat ei cu mare pompă au fost investiții din timpul guvernării PSD și terminate de guvernul Orban.

Îmi place, în mod deosebit, de la liberali unul Mario Demetrio, după cum sună și numele este român sadea, român verde cum se spune pe la noi. Acest om are marele merit că la televiziunile unde este invitat să nu mai lase nici un alt invitat de la alt partid să spună vreun cuvât. Vorbește peste toți, știe tot, de fapt spune, ca și șeful lui Iohannis, că singurul vinovat de pandemie, de numărul morților din cauza Covid 19, de numărul crescut al infectaților, de seceta din vară, de erupția vulcanului Etna, de infectarea lui Trump, este PSD. Nu ne spune domnul Demetrio nimic de măștile comandate de guvern și plătite la prețuri exorbitante, deși sunt de proastă calitate, nu ne spune nimic despre ventilatoarele comandate și plătite cu bani grei de către guvern și care nu au mai sosit nici în ziua de azi, de tabletele care trebuiau să ajungă la elevi, de măștile ce trebuiau distribuite la persoanele nevoiașe, de uzina de armament de la Dragomirești care trebuia să producă măști, pentru asta fusese achiziționată cu bani grei o linie tehnologică, dar care nu a dat rezultate, probabil tot din cauza PSD.

PNL-ul habar nu are ce îi așteaptă după 6 decembrie. Nu vor putea face guvern singuri ci împreună cu USR, PMP și, probabil, UDMR. Vor avea o soartă grea. Se plâng acum de PSD care a ține acest guvern la aparate de aproape 1 an de zile? Se vezi ce se vor plânge de USR și PMP, nu mai zic de UDMR.

Chestiunea este că acest guvern, acest partid, acest președinte, sunt iresponsabili și nu văd mai departe de necesitatea stringentă de a acapara întreaga putere.

Una este calculul lor politic și alta este rezultatul la vot. Ieșind în număr cât mai mare de alegători și votând împotriva actualei puteri România se poate redresa, altfel va aluneca pe panta autodistrugerii.

 

Primarul. Partea a V-a

 

Au ajuns în anticamera de la procuratură, procurorul, jovial şi binedispus, cu un gest larg l-a invitat pe Sprinţaru să ia loc asigurându-l totodată că în cel mai scurt timp îl va chema în cabinet.

Neliniştit, primarul se plimba prin sală încercând să afle cu o secundă mai devreme ce putuse descoperi procurorul. Totul era rău dacă avea dovezi palpabile, reclamaţiile fără probe materiale în sprijin, erau slabe.

După o oră a început să se neliniştească, procurorul nu îl chemase. Se gândea la ce este mai rău.

După două ore şi jumătate de aşteptare a ieşit procurorul, din spatele lui a răsărit un agent de poliţie.

-Sprinţarule, nu mai am timp de tine în seara asta, rămâi la noi şi vorbim dimineaţă. Până atunci te gândeşti mai bine şi ne spui totul cum s-a întâmplat. Apropo, am găsit-o pe Luluţa, a dat declaraţii complete şi ne-a indicat locul unde a depozitat casetele cu înregistrările convorbirilor voastre. Bună fată! Nu am adus-o în ţară, însă, la nevoie, o putem aduce oricând. Nu este aşa primarule că ţi-am dat temă de gândire?! Noapte bună! –Apoi către agent-Ia-l! În celula “O”(zero) cu el!

S-a cutremurat, ştia de rândul trecut când fusese arestat ce însemna celula zero. Era cel mai groaznic loc din tot arestul. Era mică, trebuia să mergi într-o parte să te poți strecura pe intervalul dintre cele două paturi. Plafonul era la doar 1,80 metri. Era singura celulă fără WC, aici încă mai exista arhaica “tinetă”, adică o găleată din tablă cu un capac din placaj, care era folosită pentru necesităţile fiziologice. În fiecare dimineață arestații o goleau când erau scoşi la “program”. În mod oficial, adică în scripte, încăperea apărea ca magazie, nu ca celulă de detenţie.

Din câte îl cunoştea pe Zenobie era sigur că are probe împotriva lui şi încă ceva destul de puternic, este drept că îi dăduse câte ceva la ureche despre Luluţa, dar el nu ştia amănunte despre istoria cu asistenta lui Tânjală.

Nu s-a lipit somnul de bietul primar . S-a perpelit de pe o parte pe alta, i se păruse o noapte lungă, lungă, abia aştepta să se lumineze  pentru a  fi chemat la anchetă. Prin micuţa fereastră aflată la nivelul tavanului şi îmbrăcată în plasă deasă de sârmă pătrundeau mici raze de lumină, erau atât de firave că păreau nişte licurici, se crăpa de ziuă.

La ora şase  şi jumătate zăvorul a fost tras cu zgomot , gardianul a intrat în celulă :

-Te cheamă procurorul la anchetă. Se simţea o schimbare în comportamentul paznicilor în raport cu el, îl ştiau de acum, nu mai încercau să-l intimideze.

-Ia loc domn primar! Ai dormit bine?-Procurorul era bine dispus. Văzând că primarul tace, a continuat-Ai dreptate nu este cea mai moale saltea şi nici toaleta cea mai luxoasă, însă pentru bandiţi, aşa ca tine, sunt destul de bune. Te-ai gândit? Ai ceva să declari? Fii atent Petrache, ai o ocazie unică, în clipa asta toate  aparatele de înregistrare sunt oprite! Spune-mi care a fost suma primită de la patron şi cât ai fii dispus să dai din ea pentru a scăpa de dosar. Deocamdată toate documentele încriminatorii de la Luluţa sunt la mine. Nimeni nu ştie de ele. Dacă îmi dai jumătate din sumă, te fac scăpat.

-De unde, Doamne, iartă-mă , să vă dau vreun ban, când nici eu nu am primit.-Petrache stătea în expectativă, nu ştia ce să creadă, îl încânta propunerea lui Zenobie, mai ales că era privit în DNA ca şpăgar şi  favorit al şefului.

-Nu ne înţelegem, îţi este teamă că fac joc dublu. Nu fac, am de terminat casa, nu mai am bani pentru învelitoare, uşi, ferestre şi să o tencui, başca, apoi să o mobilez şi toate celelalte. Cred că 50.000 de euro ar fi suma care mi-ar trebui.

-Nu am atâţia bani, este o sumă uriaşă. –Pe o hârtie Petrache a scris : lăsaţi-mă 20 de zile să fac rost de bani, a arătat hârtia procurorului, când acesta a întins mâna să o ia, primarul a mototolit-o şi a băgat-o în gură. Zenobie se uita calm la edil în timp ce acesta înghiţea hârtia.

-Eşti liber, îmi dai un semn când te-ai hotărât să vorbeşti, apoi i-a făcut semn cu ochiul.

Sprinţaru, bucuros că scăpa şi de această dată a plecat spre uşă fără să mai privească înapoi.

Nu ştia ce să creadă despre propunerea procurorului, pe de o parte auzise că este un şpăgar, pe de altă parte îi era teamă că banii ar putea fi folosiţi împotriva lui ca probă în încercarea de mituire a unui organ de anchetă penală,  faptă foarte gravă. Era hotărât să aştepte. El avea o asemenea sumă de bani ascunsă într-un loc sigur. În parcul din spatele primăriei era un stejar bătrân care avea o scorbură mare ca un labirint, acolo pusese o lădiţă cu 100.000 de euro. Doar el şi Manuela, amanta lui, ştiau de ascunzătoare.

Zilele treceau molcome şi mohorâte. Petrache era tot timpul neliniştit, pe de o parte se gândea că banii ar putea să-l scoată din belea, Zenobie fusese sincer când îi propusese târgul, pe de alta îi era teamă că ar putea intra mai adânc. Nu ştia dacă să accepte sau nu propunerea procurorului.

Cinsprezece zile mai târziu o veste a căzut ca un trăznet pe Sprinţaru. Zenobie fusese arestat pentru corupţie. Fusese prins în flagrant când lua mită 20.000 de euro de la Viorel Asudatu.

În dimineaţa acelei zile şeful DNA fusese destituit şi mutat disciplinar într-un mic orăşel de provincie, totul s-a făcut în linişte şi fără televiziuni. La ora în care şeful era destituit se aranjaze flagrantul să-l prindă pe Zenobie. Asudatu acceptase să colaboreze cu procurorii pentru demascarea procurorului corupt. Acesta reuşise să-şi facă o serie întreagă de duşmani printre colegii lui; era arogant, dispreţuitor, ironic şi zeflemitor, doar în faţa şefilor făcea sluj.

A doua zi televiziunile anunţau că în Senat se întrunise de urgenţă Comisia Juridică aceasta dăduse undă verde arestării  senatorului Tânjală.

Petrache s-a văzut încolţit, ştia că nu mai are nicio scăpare. Nu mai avea poftă de nimic, deja se vedea condamnat la anii grei de temniţă. Umbla prin curte ca un lunatec, nu vedea, nu auzea pe nimeni, tresărea la cel mai mic zgomot. I se părea că norii plumburii de pe cerul întunecat se vor prăbuşii peste el, încerca să se apere cu mâinile goale de vârcolacii care pândeau în spatele negurei cereşti. Abia ciugulea câteva firimituri de mâncare, era ca o pasăre care ţine regim alimentar. Slăbea văzând cu ochii, nici păhărelul de pălincă, altădată nelipsit de la masă, nu-l mai încânta. Privea pe deasupra oamenilor sau prin ei, oricum nu îi vedea.

Florica, îngrijorată de ceea ce se întâmplă cu omul ei, l-a întrebat ce se petrece cu el.

Petrache a privit surprins spre nevastă, acum o vedea după mult timp, uimit de frumuseţea femeii din faţa sa, a căzut în genunchi, i-a prins mâna, a început să o sărute, apoi cu ochii plini de lacrimi şi cu vocea gâtuită de plâns a zis:

-Femeie, iartă-mă! Sunt într-o mare încurcătură. Nu ştiu cum să ies din ea.

-Spunând adevărul!-S-a auzit glasul lui Adrian care tocmai intrase pe poartă şi se apropia de ei- Da tată, nu ai altă soluţie, decât să spui adevărul. Ne vom lupta în instanţă, probabil că nu vei scăpa necondamnat. Noi nu te vom părăsi, vom avea grijă  de mama, dumneata, acolo, să ai grijă să vii cât mai repede acasă. Va fi greu, nimic pe lumea asta nu este uşor, sper ca sprijinul nostru să te întărească. Într-un fel toţi din casă suntem complici, pentru că şi noi am beneficiat de banii tăi, unii curaţi, alţii  murdari, dar toţi aduşi de tine.

Petrache Sprinţaru s-a spovedit în faţa familiei la fel ca în faţa preotului, a spus tot, mai puţin povestea cu Arnăutu şi banii pentru sinistraţi. Simţea o durere în suflet pentru că îl lasă singur pe vice, dar, considera Petrache, aşa îi trebuia pentru că a încercat să-l înfunde pe el, pe primar. Vicele voia să scape, de aceea îl reclamase pe Sprinţaru la DNA, apoi să-i ia şi funcţia de edil. Consiliul de familie a ţinut până noaptea târziu, nimeni nu aprinsese lumina deşi se întunecase de mult, era lună plină, razele de lumină se strecurau printre frunzele de liliac din apropierea geamului, vântul adia uşor, frunzele se mişcau, iar firavele fire de lumină se jucau ca într-un film mut.

Camera era într-o lumină difuză, Petrache se întărise, vorbise clar şi răspicat, le spusese adevărul asupra sumelor de bani primiţi de la patron şi împărţiţi cu Asudatu şi Tânjală.

-Tată eu cred că nu mai ai scăpare, în plus nici nu poţi trăi într-un asemenea stres. Va trebui să faci o declaraţie completă înainte ca ei să mai vină cu alte probe.

-Şi eu cred la fel Petrache, a zis Florica ştergându-şi lacrimile cu colţul baticului.

După discuţia deschisă avută cu famiia, Petrache a simţit o linişte în tot corpul. Faptul că familia era lângă el şi îl susţinea, îi dădea încredere şi speranţă.

A mers cu inima deschisă la DNA, în locul lui Zenobie, acum arestat, dosarul îl instrumenta un procuror în vârstă cu mustaţa albă, încruntat şi taciturn. Procurorul s-a prezentat, apoi cu un gest plin de silă, aşa cum priveşti un om murdar, zdrenţăros şi buburos, l-a invitat pe Petrache să ia loc.

-Mă, tu nu eşti conştient de situaţia ta? Ai ocazia acum să spui adevărul, dacă îl spui după ce eu îţi voi aduce probe indubitabile voi face tot ce pot ca instanţa să te condamne la ani grei de închisoare, în schimb, dacă scrii acum şi aici totul aşa cum a fost, voi susţine în instanţă că ai ajutat organele de anchetă în rezolvarea cazului. Tu decizi!

Din acel moment sub mustaţa procurorului buzele subţiri au afişat un zâmbet de dispreţ. S-a rezemat de speteaza înaltă a scaunului, cu ochii închişi şi palmele împreunate, părea că doarme, doar degetele mari de la mâini se roteau într-o morişcă continuă.

Cu hârtiile în faţă, Petrache  a început să scrie, a scris tot aşa cum s-au petrecut lucrurile, nu a omis nimic, ştia că Asudatu dădu-se declaraţii complete, la fel şi patronul, înainte să fie omorât, declarase  câți bani dăduse primarului. Îi venise rândul lui, se spovedise mai abitir ca în faţa duhovnicului său, părintele Sofronie de la Tismana, foile de hârtie erau pline cu scrisul lui frumos şi îngrijit, acum puţin tremurat.

După treizeci de minute terminase declaraţia, nu omisese nimic, scrisese totul cu lux de amănunte. A lăsat pixul jos ca la examen, colile scrise cu depoziţia lui le-a împins spre procuror.

Anchetatorul îl privea printre pleoapele aproape închise, îi plăcea să urmărească astfel anchetaţii, se juca cu ei cum se joacă pisica cu şoarecii. Îi studia atent, îl stimula aproape orgasmic, când le simţea teama, când  îi vedea cum dau din colţ în colţ în faţa încriminărilor. Se simţea puternic când ancheta  parlamentari, miniştrii, funcţionari din înalta protipendadă, gata să-i sărute mâinile când simţeau zornăitul cătuşelor. De când era procuror, îşi trăsese seva din slăbiciunile oamenilor, din frica lor, din ipocrizia lor. Îşi amintea când avusese nevoie de ministrul de justiţie ,care la acea vreme era un tinerel,  pentru rezolvarea unei probleme personale. Săptămâni  în şir a făcut anticamera, de fiecare dată şeful de cabinet, mai încrezut decât şeful lui, ministrul, îi spunea, ca unui câine jegos, că demnitarul nu are timp de el, este foarte ocupat. Pe atunci nu lucra la DNA, era la un parchet din provincie.

Ani de zile mai târziu, domnul fost ministru a ajuns ca inculpat în biroul lui de procuror DNA. L-a perpelit pe toate părţile pe domnul  ministru, se uita cu dispreţ la el,  aproape că nu îi vorbea, l-a lăsat să se vaite, să scheaune, să miorlăie, să cotcodăcească, de ce îl vedea mai fricos, mai timorat, mai speriat de perspectiva închisorii, de aceea îl apăsa mai tare. Anchetatorul îşi freca mâinile de bucurie, atunci se simţea ca un Dumnezeu când judecă vii şi morţii. Îi plăcea puterea, se uita la inculpaţi ca la nişte gunoaie, se considera un atotputernic, folosea orice mijloc pentru a-i umili şi batjocori.

Procurorul a deschis ochii şi fără să spună vreun cuvânt a luat ultima filă din cele scrise de Petrache, după ce a citit-o l-a întrebat:

-Despre povestea cu ajutoarele pentru sinistraţi nu spui niciun cuvânt?

-Nu am ce declara, Arnăutu a făcut totul, el ştie cum a făcut.

-Vicele spune că tu l-ai instigat să comită falsurile şi să sustragă din banii daţi nevoiaşilor.

-El poate declara orice, însă trebuie să şi probeze ce susţine. Domnule procuror, ce mai conta o găinărie în plus? Aş fi recunoscut, dacă era adevărat. Vicele să-şi poarte crucea… Nu-l putea ierta pentru că instigase oamenii împotriva lui. Era hotărât să-l lase singur.

-Domnule Sprinţaru, mai aveţi ceva de adăugat? Anchetatorul bănuia că primarul minte în legătură cu banii daţi sinistraţilor ca ajutoare, însă pentru el nu conta prea mult, aşa cum spusese şi primarul era o găinărie. Era mulţumit că reuşise să rezolve dosarul în care avea peşti mari, aşa cum era senatorul şi chiar Asudatu.

-Dacă vă mai amintiţi ceva, vă rog să mă contactaţi la numărul ăsta de telefon. Sunteţi liber, vă veţi judeca în libertate. Vreau să vă mai întreb ceva: ce v-a făcut să recunoaşteţi fapta?

-Frica, stresul, tensiunea în care m-am găsit în toată această perioadă de timp, nopţile nedormite în care  aveam coşmaruri cu ochii deschişi, tresăream la fiecare jumătate de oră, aveam senzaţia că mascaţii îmi sparg uşa şi vor să mă aresteze, apoi şi nevoia de a scăpa mai uşor şi dacă vreţi, conştiinţa încărcată. Acum mă simt mai uşor, voi vedea ce se va întâmpla cu mine, sunt pregătit să plătesc.

După ce Petrache a părăsit biroul, procurorul Sântion îşi freca mâinile de bucurie, acum îl va ancheta pe senatorul Ion Tânjală. Avea destule probe împotriva lui, nu-i va arăta niciuna, dacă nu va recunoaşte din propria iniţiativă, îl va aresta. Deja îl vedea pe Tânjală în genunchi în faţa lui cerşind milă…milă de la el, ce glumă…!

 

                             CAPITOLUL  XIV

 

-Domnule senator, cum aţi intrat în mocirla asta, dumneavoastră, un parlamentar, carevasăzică, un ales al neamului? Domnule, pentru mine nu mai prezentaţi interes, sunteţi un mic peştişor, aştept  să văd că înţelegeţi situaţia în care vă găsiţi şi veţi aduce în prim plan, pe aceia care v-au împins la astfel de fapte. Aştept să-mi spuneţi câţi bani aţi dat  preşedintelui partidului , asta mă interesează, poate nu aveţi probe împotriva lui, pentru că  ştiu să se acopere, dar măcar modul în care lucrează să-mi spuneţi. Domnule Tânjală, fiţi foarte atent la ce vă spun, dumneavoastră deja sunteţi condamnat, daţi-mi rechinii în mână şi veţi scăpa ieftin, altfel, puşcăria vă mănâncă pentru mulți ani. –Sântion îl privea cu ochii reci, avea faţa ca de peşte mort, buzele rămăseseră  înţepenite într-un rânjet de satisfacţie. Senatorul era terminat, procurorului îi plăcea să-l tortureze, să-l perpelească pe toate părţile.-Dacă vreţi să daţi declaraţii, adică să scrieţi tot cum a fost, fără să omiteţi nici măcar o virgulă, puteţi face acest lucru, dacă nu vreţi, e dreptul dumneavoastră, însă nu veţi mai pleca  acasă, veţi dormi la noi, vă asigur că nu suntem cele mai ospitaliere gazde.

-Scrieţi domnule senator, dacă nu vreţi, să nu pierdem timpul! Domnule Tânjală, vă reţin până mâine dimineaţă, apoi sper să obţin un mandat de arestare pe numele dumneavoastră. Nu vă înţeleg, puteaţi scăpa uşor, dar pentru asta trebuia să ne ajutaţi puţin. Spuneți-mi cum v-a corupt Sprinţaru, pentru că el a fost capul răutăţilor.Declarați cum v-au obligat șefii dumneavoastră să cotizaţi cu sume mari de bani pentru buzunarul lor. În acest fel puteaţi să luaţi o pedeapsă cu suspendarea executării pedepsei. Vă priveşte, eu am fost înţelegător şi v-am oferit variante de lucru, le-aţi ignorat.

De acum vă voi ignora şi eu. Vă anunţ, în mod oficial, că relaţiile noastre vor fi ca de la anchetator la anchetat şi tot în acelaşi mod vă comunic că sunteţi acuzat de  luare de mită. Ne vedem dimineaţă, sper ca patul din arest să nu vi se pară prea tare, un inconvenient de care se plâng toţi „oaspeţii” noştri. Nici aerisită nu cred că este, însă, una peste alta ,cam asta meritaţi acum.

Tânjală pusese capul în pământ, nu era pregătit  să suporte atâta umilinţă . Până acum umilise el pe toţi cei care se aflau sub el ca funcţie, sau care veniseră cu cereri în audienţă. Îi venise rândul, un agent de poliţie l-a preluat şi încătuşat, înainte de a ieşi pe uşă, din spate, procurorul i-a strigat:

-Îţi dau temă de gândire pentru noaptea asta. Luluţa a dat declaraţii complete, plus că a făcut o hartă exactă cu locul unde se află ascunse înregistrările, am remarcat trei lucruri la fătuca asta, care pare aşa o piţipoancă la prima vedere, are talent la desen, povesteşte coerent şi este ingenioasă, ştii unde ascunsese dischetele? Într-o nişă din cavoul mamei ei, acolo de regulă se aprind lumânări, uşiţa era încuiată cu un sistem cu cifru, avem tot. Ei, dar acum marea surpriză, îţi aminteşti de Dalila, de secretara ta?

Ea ţi-a dat lovitura de graţie! Tânjală, nu cunoşti legenda lui Samson şi Dalila? Rău! Ea te atenţionase că va fi Dalila ta, într-un fel a jucat cinstit, doar că tu nu ştiai povestea. Cât vei sta la răcoare să citeşti, să citeşti mult, aşa nu vei mai putea să cazi în capcane ieftine. Nu te mai reţin, sunt sigur că abia aştepţi să ajungi în arest singur cu gândurile tale, să le pui în ordine!

Cu mâinele încătuşate, însoţit de doi agenţi, a fost scos din sediul DNA pe uşa din faţă. Procurorul avusese grijă să fie anunţată presa că un parlamentar va ieşi încătuşat din sediu. Televiziunile se mobilizaseră, circul de la DNA asigura ratingul.

Când s-a deschis uşa, a văzut mulţimea de jurnalişti care aproape că îl sufocau cu întrebările lor, a înţeles dintr-o data prăpastia dintre Tânjală care intrase în sediul DNA cu câteva ore mai înainte şi Tânjală care ieşea  încătuşat ca un criminal periculos sau un animal fioros. Însoţitorii lui păreau că nu doresc să treacă prea repede prin marea de ziarişti ahtiaţi de senzaţional ori senatorul arestat era un eveniment de primă mână pentru prăfuita lor urbe, îl ţineau pe loc pentru a-i prelungi chinul şi umilinţa. Întrebările curgeau din toate părţile, Tânjală nu auzea nimic, urechile îi pocneau, avea o cefalee care îl chinuia, tensiunea o luase razna. Ar fi vrut să leşine, să nu mai vadă, să nu mai audă. Se gândea prin ce momente grele trecea  familia lui. O întrebare i-a sunat în urechi, a privit speriat la fata blondă cu ochi mari, albaştri şi curioşi, avea o privire rea:

-„Domnule senator, de unde aţi avut banii necesari deplasarii în Tanganyka pentru a salva ţânţarul Anofel?”

Nu i-a răspuns, numai necazuri îi adusese acea deplasare insolită, până şi partidul îi cerea înapoi banii pe care îi cheltuise în Africa.

Gardienii în loc să se grăbească să-l scoată din clinciul presei, zăboveau, probabil voiau să prelungească supliciul pentru Tânjală şi satisfacţia pentru procuror şi presă. Prin această expunere  procuratura şi aceia care o patronau îşi arătau muschii, dar şi puterea de a umili , de a înjosi, de a arăta cine este stăpânul, cine face jocurile, cine este la butoane. Presa era mulţumită că va face rating, iar prostimea, uşor de manipulat, jubila văzând că au început să fie arestați  rechinii; sperau că lucrurile se vor  reaşeza în România şi tot ce fusese furat va fi recuperat de la bandiţii de politicieni. Bieţii oameni  nădăjduiau într-o lume mai dreaptă, deşartă dorinţă. Nimic mai fals, totul era circ fără pâine. Arestările în direct erau făcute  special pentru a adormi vigilenţa maselor cu aşa zisele dosare mari de corupţie. De fapt marii rechini, aceia care devalizaseră România, erau în continuare liberi şi se bucurau de imensele averi dobândite ilicit  fără să fie deranjaţi cu întrebări indiscrete de anchetatori.

Greu moment pentru Tânjală în clipa în care a pătruns în celula întunecoasă, un miros greu i-a tăiat respiraţia, a rămas blocat în prag câteva momente, gardianul l-a împins înăuntru, a tras cu putere zăvorul, zgomotul făcut în momentul impactului s-a înfipt în creierii proaspătului oaspete al inospitalierei încăperi.

După ce ochii s-au obişnuit cu semiobscuritatea din cameră, a distins trei priviri rele, duşmănoase  care îl fixaseră de când intrase în celulă.

Unul dintre ei, cu mustăţile mari, negre, cu ochii mici neastâmpăraţi, cu fruntea încruntată şi glasul ca un bubuit de tun, l-a întrebat , având mereu ochii fixaţi în ochii lui:

-Te-am văzut la televizor când te-au arestat, eşti senator, ai?

-Da sunt , dar cum m-aţi văzut la televizor fiindcă aici nu aveţi? –Tânjală era nedumerit, i se părea straniu.

-Nu te-am văzut noi, ne-a spus Gimy , gardianul, a zis aşa :”bă, vedeţi că vă aduc în cameră un grangur mare, este senator, să aveţi „grijă” de el”. Ia zi, ai ceva bani la tine?

-Nu am, când m-au percheziţionat au oprit banii.

-Erau mulţi „moşule”!? –Ochii lui Gheară aruncau fulgere, aşa era poreclit tâlharul care-l chestiona pe Tânjală.

-Nu, nu erau mulţi, trei mii de euro, îi ţineam ca mărunţiş pentru diferite probleme ce s-ar fi ivit .

-3000 de euro, mărunţiş?! Moşule, eşti nebun?-Mână-Lungă, un vlăjgan de vreo 35 de ani, cu o claie de păr roşcat şi o barbă nerasă, roşie ca focul, părea că nu are gene şi sprâncene din cauza culorii galben pal ca paiul de grâu copt, avea nişte ochi urâţi, albicioşi şi o uitătură crucişă. –Dacă ştiam că ai atâţia bani în buzunar îţi luam gâtul. Ăsta, pe care l-am ucis, nu avea decât trei sute de lei şi o batistă din mătase cu miros de parfum franţuzesc. Al dracu nenorocit,era îmbrăcat la patru ace, elegant şi pedant, credea-i că este burduşit cu mii de euro. Scârba! Nu am vrut să-l omor, doar să-i iau bani. M-a simţit , m-a prins de mână şi a vrut să mi-o rupă, noroc cu tovarăşul meu care era pe aproape, acesta l-a lovit cu bastonul pe la spate, dar de frică nu a dat tare, doar cât să-i distragă atenţia şi să slăbească strânsoarea, atunci am scos cuţitul şi l-am înjunghiat uite aici şi Mână-Lungă a arătat cu nonşalanţă locul unde îi înfipsese cuţitul. Sângele a ţâşnit direct pe faţa mea, l-am gustat, era puţin sărat, însă mie mi s-a părut dulce, eram bucuros că îl doborâsem.

Trei ore mai târziu eram arestat.-Nu se simţea nici cel mai mic regret, nici pentru faptul că luase viaţa unui om, nici pentru că ajunsese din nou în puşcărie.

-Nu ţi-a fost milă să bagi cuţitul în el?-Tănjală, naiv, punea întrebări care îl puteau pune în pericol.

-E simplu moşule! Dacă nu-l omoram eu, mă omora el, sau mă turna la poliţie.

-Acum vei fi condamnat la ani grei de închisoare. –Senatorul nu înţelegea liniştea lui Mână –Lungă.

-Se vede că eşti primar...

-Nu, sunt senator! –A răspuns ritos Tânjală, i se părea jignitor să i se spună că a fost un amărât de primar.

-Nu ai înţeles! Bă, voi ăştia finuţi cu şcoală multă sunteţi tare proşti când ajungeţi în puşcărie. Primar, aici, înseamnă că eşti pentru prima dată închis.

-Da? Aşa? Aveţi dreptate!-Senatorul înţelesese că viaţa din interiorul arestului are alte valori decât cele din libertate.

-Senatorule, am 35 de ani, ştii câţi ani am fost liber până acum? Îţi spun eu, că nu ştii. De la 16 ani de când am fost pentru prima dată la şcoala de corecţie, am stat liber, adunate  zilele şi lunile, cam trei ani, restul am fost în puşcărie.

-Bine mă, dar nu vă învăţaţi minte ? Greşeşti o dată, de două ori, dar te potoleşti la un moment dat.-Tânjală, credul, încerca să le facă morală.

-Spune-mi parlamentarule, câte legi ai făcut pentru a da o şansă celor care ies din închisoare să găsească un loc de muncă? Să-i apere de acuzaţiile nedrepte? Îţi spun eu: nici una. Eşti un ipocrit la fel ca toţi ceilalţi politicieni. Am ieşit din puşcărie de fiecare dată cu dorinţa de a găsi un loc de muncă, nu conta unde, putea fi la salubrizare , la spălat de maşini, cu ziua la sapă, oriunde, doar să nu mă mai întorc la bulău. De fiecare dată când îmi găseam un serviciu şi se afla că vin din închisoare, mi se înscena că am furat ceva de la locul de muncă sau mă provocau să lovesc pe vreunul dintre colegi. Eram dat afară. Ajungeam iar pe străzi, singur, fără bani, începeam să fur pentru a putea trăi, inevitabil eram  arestat. Intram din nou pe poarta de unde plecasem hotărât, să nu mă mai întorc. De aproape 20 de ani stau mai mult în detenţie decât afară. Acum m-am asigurat că voi fi încarcerat cel puţin 14-15 ani. Nu îmi este teamă, nu regret nimic, asta este steaua mea.

Prima dată am fost arestat la vârsta de 16 ani pentru tentativă de viol. Eram complet nevinovat. Mă întorceam de la antrenament, făceam box, am auzit, seară fiind, ţipete dintr-un hol al unui bloc. Am intrat  temător înăuntru, am zărit trei tineri care voiau să violeze o elevă. Când m-au văzut, au sărit pe mine , iar unul dintre ei m-a lovit în cap cu o rangă, o ţeavă, ceva dur. Au fugit, în fuga lor au luat şi fata cu ei. I-au promis o sumă  mare de bani, dacă va declara că eu am vrut să o violez şi ei au salvat-o. Au ameninţat-o că în caz că nu va  face cum spun ei , o vor omorî, pentru că ei nu vor păţi nimic , părinţii lor fiind procurori, judecători şi mahări din poliţie.

La anchetă şi mai târziu în instanţă fata şi cei trei au declarat că eu am vrut să o violez, aşa s-a întâmplat că dintr-un cavaler gata să scap pe Dulcineea din ghearele răilor, am ajuns în boxa acuzaţilor, apoi în şcoala de corecţie.

În şcoală am învăţat să fac tâmplărie, am fost un copil cuminte, gata să ajut, să învăţ, pentru a ajunge mai repede afară la familie.

A doua lovitură am primit-o când, arestat fiind, mi-a murit tatăl, el era singurul care aducea bani în familie. Mama a rămas cu ceilalţi doi fraţi mai mici fără nici un ajutor.

Am suferit mult când ne-a părăsit tata, mama era bolnavă, avea o pensie de 300 de lei. Am refuzat  să mă mai caute  cu pachete, eu aveam ce mânca, dar ei, fraţii mei, ce mâncau dacă mama îmi aducea mie? În sfârşit, m-am eliberat, am căutat un loc unde să muncesc. M-am angajat în tâmplăria unui patron. I-am spus de unde vin, a zis:” bine, te angajez cu o jumătate de normă pe zi”. Adică mă ponta 4 ore, deşi eu lucram 8-9 şi chiar 10 ore pe zi. Pentru restul orelor mă plătea separat cu bani în mână fără să mai treacă prin statul de plată. Într-o zi am văzut  pe colegii mei cum vindeau nişte scândură, banii i-au băgat în buzunarul lor. Din teama că ar putea arunca pe mine că am înstrăinat scândura, i-am pârât patronului. Acesta i-a chemat la el şi le-a pus în vedere să nu se mai întâmple asemenea fapte că îi dă afară. Colegii şi-au dat seama că eu i-am pârât şi s-au hotărât să mă piardă.

Câteva zile mai târziu au dat foc la o grămadă mare de rumeguş uscat amestecat cu talaş, chiar în momentul în care eu eram la fumat. Cum locul de fumat nu era departe de depozitul de rumeguş, m-au învinuit pe mine că am produs incendiul. Focul s-a propagat cu repeziciune, au venit pompierii  cu maşinile, au stins incendiul când focul ajunsese la stivele de scândură.

Din nou am fost arestat nevinovat. Eram un om ghinionist. După trei luni de la eliberare eram din nou priponit. Să o scurtez, după a doua eliberare nu am mai găsit de lucru, deja ajunsesem recidivist.

Casă nu aveam, viitorul îmi era sumbru. De fiecare cracă a pomului vieţii de care m-am prins s-a dovedit a fi fragilă, se rupea cu mine, cădeam în gol, eram într-un coşmar din care nu puteam scăpa. Îmi pare rău pentru tipul pe care l-am omorât, nu-l cunosc, nu ştiu dacă era vreunul dintre cei care îmi distruseseră viaţa sau era unul cu viaţa distrusă  ca a mea. Nu voi afla niciodată. Acum sunt un om rău, pentru câteva clipe am devenit patetic, nu te lăsa păcălit de vorbele mele, deşi adevărate, nu mai au nimic în comun cu mine, omul de azi. Nedreptăţile au făcut un animal din copilul naiv care am fost. Mână-Lungă a oftat din adâncul sufletului său, apoi privirea, care fusese blândă cât vorbise, devenise dintr-o dată fioroasă ca a unui animal sălbatic care stă la pândă, era încordat gata să sară asupra prăzii. Nu am prieteni, nici nu-mi doresc, lucrez singur, în puşcărie nu suflă nimeni în faţa mea.

-Nu ai obosit băi, Mână-Lungă?-Gheară îl privea în faţă provocator.-M-ai plictisit destul pentru azi, mi-ai face un serviciu, dacă până mâine nu mai scoţi nici un sunet.

-Băi gulie, cu mine vorbeşti? Mână –Lungă se făcuse ca un rac fiert, ochii îi ieşiseră din orbite.-Tu vrei să o „frigi”cu mine?

-Nu, nu vreau să te rănesc, îi răspunse zeflemitor Gheară.

-Cum mă? Îţi este teamă că îmi strici moaca? –În timp ce vorbea, Mână-Lungă se ridicase de pe pat, mergea spre Gheară cu mâinile în buzunare. Când a ajuns în faţa adversarului, roşcatul i-a zis:

-Uită-te în ochii mei, spune-mi, ce vezi?

În următoarea clipă de neatenţie a brunetului, fără să scoată mâinile din buzunare Mână –Lungă i-a tras un cap în plină figură, Gheară a căzut ca un bolovan, în cădere s-a lovit cu umărul de marginea de fier a patului. A rămas întins pe ciment. Celălalt  arestat, care tăcuse până atunci, a încercat să-l ajute pe Gheară să-şi revină. Fulgerător dreapta lui Mână-Lungă l-a lovit cu un upercut în bărbie, i-au clănţănit dinţii în gură din cauza loviturii, s-a clătinat pe picioare şi s-a prins în cădere cu mâinile de capul patului. Era ameţit, dar rezista pe picioare, deşi era posibil să nu fie pe deplin conştient.

Tânjală se făcuse mic într-un colţ al celulei, nu scotea nici un cuvânt, ar fi vrut să nu mai respire, i se părea că face un zgomot prea mare şi ar fi putut să-l deranjeze pe Mână –Lungă.

Au trecut minute bune de linişte. O linişte apăsătoare în care se simţea frica în toată hidoşenia sa.

Gheară începuse să mişte o mână, cu mare greutate a dus-o la cap. Şi-a pipăit faţa şi nasul din care se scurgea un firicel de sânge.

Blajinul, aşa se numea ce-l de-al treilea arestat, se aşezase pe pat, privea tâmp spre Mână-Lungă, acesta  se uita fix într-un punct din perete , părea că nu vede pe nimeni, era într-o lume doar a lui.

Cu greu Gheară s-a ridicat de jos, s-a uitat cu teamă la roşcatul lui adversar, apoi a mers la chiuvetă şi s-a spălat de sânge.

-Eşti bine?

-Da stăpâne! De acum poţi să dispui de mine cum vrei, voi fi sclavul tău.

-Senatorule, ai ceva de comentat? –Întrebarea era pusă de Gheară, gata să sară pe cineva pentru aş potoli furia.

-Stai jos, mă!  Să nu mai scoţi o vorbă până nu îţi spun eu! Clar? Iar de parlamentar să nu vă prind pe niciunul că vă luaţi! Înţeles?

-Înţeles şefu, au strigat într-un glas cei doi.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

 

 

 

 

 

 

Primarul. Partea a IV

 

    Luluța s-a întors acasă cu o greutate pe suflet, de unde se așteptase să jubileze pentru înfrângerea lui Tânjală, avea o inimă grea. Nu era mulțumită de comportamentul ei, se simțea murdară, nu-și ierta ce făcuse. În cap îi veneau amintiri de demult, de când începuse să lucreze pentru senator. Întâi îi fusese secretară la firmă, apoi o luase cu el la cabinetul parlamentar, erau îndrăgostiți, el se purta cu ea tandru, afectuos și cu multă iubire. Îi făcea cadouri scumpe, iar contul ei era burdușit cu banii dați de Tânjală  să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat că trecerea timpului făcuse ca focul iubirii lui să se mai mai potolească, de aceea o „împrumuta” lui Guriță oricând avea acesta poftă, până la urmă era fiul lui. Nu se văita, mitocănia băiatului era plătită în aur de tată. Da, a fost jucăria sexuală a grangurilor de la București, însă cadourile lor erau valoroase. Au fost momente când îi dăduseră chiar și sume de bani, baștanii licitau pentru ea, cât de frumos era pe atunci! Învinsese în acele vremuri fiindcă știuse să ceară. Regreta că nu mai avea parte de astfel de jocuri. Apăruseră alte fete mai tinere, noroc că fusese prevăzătoare și econoamă și-și pusese bani deoparte, știa că frumusețea nu dăinuie o veșnicie. Regreta ce făcuse la procuratură, se simțea ingrată și lipsită de recunoștință. Înțelesese încă o dată că oricât de frumoasă ar fi viața, ea are murdăria ei. Voia să repare ce se mai putea repara, nu-l putea vinde pe acela cu care se culcase din iubire și care o răsplătise din plin. A hotărât să-l sune pe senator, voia să-l informeze despre mârșăvia făcută.

    O oră mai tărziu Ion Tânjală era în fața Luluței. Omul era împietrit  de ceea ce făcuse secretara lui în care avusese atâta încredere.

    -Ce ai de gând să faci?

   -Nu știu, vreau să mă opresc, am făcut o greșeală. Nu am dat nicio înregistrare la procuratură, urmează să o duc în zilele următoare.

    -Fata mea, vrei tu să mă termini pe mine? Poate am greșit față de tine, îmi cer scuze! Dar să mă distrugi? E prea mult! Am bani, îți dau câți vrei! Dispari! Mergi peste graniță! Dacă tu nu ești, ei nu mai au probe. -Vrei?!

    -Da, în clipa asta plec, pun câteva boarfe într-un geamantan și urc în mașină. Nu știu unde merg, mă hotărăsc pe drum.-A luat un mic troller de pe șifonier, a aruncat în el câteva schimburi, pe fundul geamantanului a pus casetele cu înregistrările făcute în biroul senatorial.

    -Te aștept la ieșirea din oraș, îți dau bani cash și un card, cardul este pe numele lui Guriță.

  -Bine! Ne întâlnim acolo! Luluța era agitată, intrase într-un joc periculos. Trebuia să pună bine casetele. Le va ascunde în nișa de la cavoul mamei ei. Cât timp va fi în posesia casetelor, viața ei va fi sigură.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Ioanci parcase mașina  mult mai departe de restaurantul unde fusese convocat de cineva care se dăduse drept fiul primarului. A deschis portiera să coboare din autoturismul de teren, o bară din fier l-a lovit pe neașteptate în cap. Lovitura puternică l-a trimis în lumea viselor. Cei trei haidamaci mascați l-au tras jos din mașină și l-au lovit cu picioarele. Când s-au convins că nu mai suflă l-au abandonat într-o baltă de sânge. Au mers grăbiți circa 100 de metri, apoi s-au urcat într-o mașină care îi aștepta cu motorul pornit după care au plecat liniștiți într-o direcție necunoscută.

Totul s-a făcut la adăpostul întunericului din acea parte a parcării, nimeni nu văzuse nimic, totul desfășurându-se într-o viteză uluitoare.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Procurorul, cu telefonul în mână, apelase de trei ori cabinetul senatorial, de fiecare dată intrase robotul. Secretara, parcă intrase în pământ, nu era de găsit, trebuia să-i aducă înregistrările, fără aceste probe nu putea cere prelungirea mandatului de arestare pe numele lui Sprințaru.

  

 Începuse să se plimbe agitat prin birou cu mâinile la spate, vorbea singur, se certa că nu o însoțise  seara acasă pe Luluța pentru a intra în posesia casetelor. Simțea că toată afacerea îi scapă printre degete. Telefonul fix de pe birou a început să sune, bucuros, spera să aibă vești de la Luluța, a alergat să răspundă, de la celălalt capăt al firului un coleg  îl anunța că patronul Ioanci decedase la Spital, intrase în stop cardio-respirator în urma unor lovituri primite cu o seară înainte. Zenobie s-a prăbușit pe scaun cu telefonul în mână, ultima speranță prin care primarul putea fi pus sub acuzare se spulberase, mâine Sprințaru va fi liber.

    -Sunteți chemat la șefu*. -Secretara l-a anunțat sec. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.

    Puțin adus de spate, Zenobie a intrat în biroul „tiranului”, cum îi spuneau ei pe la spate boss-ului pe care,  Dumnezeu și cei de la putere îl uitaseră în fotoliul de șef DNA. Era un fel de zeitate necontestată de nimeni, iar cine îndrăznea să vorbească împotriva lui, fie o făcea cu voce stinsă, după ce își luase toate măsurile că nu va fi înregistrat, fie o spunea cu voce tare și atunci dispărea din peisaj. Despre dispărut apărea a doua zi, la știrile de la ora cinci, vestea că a fost reținut de DNA pentru o infracțiune făcută în urmă cu zeci de ani.

    -Să trăiți!

    -Spune-mi cum merge dosarul cu primarul, l-a dat în gât pe senator?

    -Încă nu!

    -Ce probe ai? -”Tiranul îl privea pe Zenobie cu dispreț.- Recidiviștii trebuiau să-l chinuie seară de seară, să-i facă viața grea, să-l aducă la exasperare pentru ca primarul  să caute o ieșire, te-ai purtat cu mănuși, ai pierdut, Sprințaru s-a obișnuit în arest, nu va mai vorbi. Trebuie să-l pui în libertate și să-l urmărești cu foarte mare atenție. Montează tehnică video și de ascultare în casa Manuelei și în casa lui Sprinţaru. Provoacă-l pe Tânjală! Fă ceva, te-am susținut destul! A venit timpul să faci treabă, dacă nu ești în stare, pleacă! Ți-am spus că vreau să ajungi la șefii lui Tânjală. Trebuie să te miști cu inteligență, tu ești greoi Zenobie, ești greoi, nu cred că vei ajunge un bun anchetator. Bagă-i o curvă în pat senatorului, fă-l să vorbească dracului o dată!

    -Am înțeles! Mâine îl voi pune în libertate pe Sprințaru, nu-l mai pot ține în arest, dar voi fi umbra lui.-Zenobie se cocoșase de tot în fața șefului, îi venea să se arunce la picioarele lui, să-i sărute pantofii. Îi datora multe, până să-l aducă boss-ul la DNA era un obscur procuror la un parchet de pe lângă o judecătorie dintr-un mic orășel de câmpie, fără industrie, doar cu câteva magazine mai răsărite. Soarta lui ar fi fost pecetluită, dacă șeful nu l-ar fi chemat la București. Din prima zi, când a pus piciorul în sediul DNA, boss-ul i-a spus:

    -Eu îți spun cui să-i faci dosar. Chiar dacă ai informații și probe despre un infractor, până nu primești OK-ul meu, nu faci nici un pas în cercetarea posibilului vinovat.   

 

                          CAPITOLUL    XI

 

     Petrache Sprințaru era în libertate de mai mult de o lună de zile. Își reluase activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De la revenirea lui în primărie, Manuela era mai distantă, mai rece în relația cu el. Nu era supărat, înțelegea că așa trebuie să fie pentru a nu da apă la moară procurorilor. Vicele Arnăutu, când l-a văzut pe primar intrând pe ușă, s-a îngălbenit, graiul i-a pierit, din gât îi ieșeau niște sunete nearticulate și subțiri ca la oamenii castrați.

    -Arnăutule, ăsta e biroul meu, ce cauți aici? -Petrache  era stăpân pe el și decis să-l timoreze pe vicele lui, care, nu se aștepta să-l mai vadă pe Sprințaru așa de repede, de emoție transpirase și tremura ca un pisoi scos din baie.

    -Ți-am ținut locul don primar, acum gata, plec la mine!-Gigel Arnăutu, cu capul plecat, adus de spate, a părăsit de-a -ndoaselea biroul.

   Primarul se autocontrola tot timpul, era foarte atent la fiecare cuvânt pe care îl folosea, știa că procurorul, deși îl pusese în libertate, nu se va lăsa păgubaș. De la reluarea serviciului a avut o relație corectă cu toți salariații. Fiind în pragul iernii nu mai aveau investiții de făcut, se lucra la rezolvarea problemelor curente. Privea cu suspiciune pe toți oamenii cu care intra în contact, mai ales pe aceia care veneau să-și rezolve diferite probleme, în fiecare dintre ei vedea un posibil provocator.

    Într-una din zile a intrat în biroul primarului o tânără la vreo 30-35 de ani, blondă, cu ochi frumoși și pielea mătăsoasă, îl privise languros, apoi se așezase cu fundul pe colțul biroului.

    -Don primar, aș vrea să mă puneți în posesia terenului din valea Nichii, alea două pogoane care mi-au rămas de la bunicul.

    -Cine ești fată dragă?-Primarul se uita la  femeie, cum se uită pisica la slănină.

    -Sunt fata lui Gheorghe a lui Moșu? –Fata se uita cu ochi galeşi  la Sprințaru.

    -Da, știu despre ce este vorba, ai dreptul, o vom rezolva, vino spre primăvară!

    -De ce, acum ce are?-Fata nu înțelegea de ce să mai amâne până la primăvară.

    -Acum nu se poate intra pe teren, este moale pământul.

    -Nu m-ați înțeles, nu mă interesează unde este pământul,  îl vând unui pakistanez, deja a cumpărat toate loturile din jurul terenului meu, mi-a făcut o ofertă bună, el va veni la dumneavoastră să-i arătați exact unde este terenul poziționat, eventual să facă aia cum îi spune...-fata încerca zadarnic să-și amintească.

    -Cadastrarea pământului-îi șopti bucuros primarul.

    -Aia, așa mânca-ți-aș gura, că uitasem cum îi spune!

    -De ce vinzi pământul unui străin, de ce nu-l vinzi românilor?

    -Din două motive, nu m-a întrebat nici un român dacă vând, iar prețul dat de pakistanez e bun.

    -Pământul încă nu a ajuns la prețul lui, peste câțiva ani puteai să obţi un preţ  de câteva ori mai mare.

    -Auzi don primar, așa o fi! Dar ce-mi pasă mie de pământul ăsta, mi-a picat pleașcă, îl vând și gata. Nu am nici o legătură cu pământul, am crescut la oraş. Ce să fac, să însămânţez dughie?  Apropo, ce este aia, am auzit cuvântul, mi-a plăcut cum sună, are ceva misterios.

    -Seamănă cu mohorul, doar că este mai mare şi cu spicul bogat şi maroniu. Un furaj bun pentru hrana cailor.

    - Nu înţeleg nimic, nu ştiu ce este mohorul, îl vând şi gata.

    -Da, dar bunică-tu s-ar mânia, dacă ar vedea ce prostie ești pe cale să faci!

    -Poate, el s-a mâniat și când l-a dat pe gratis la colectiv, acum s-o mânia mai puțin că iau ceva parale pe el.

    -Fie cum zici tu!

    -Am auzit că ai avut ceva necazuri. –Fata l-a privit în ochi cu înțelegere.-Așa-i? Ai dracu nenorociți și pe mine m-au priponit șase luni, au zis că m-am prostituat. Nu am înțeles de ce trebuie să mă aresteze pentru faptul că m-am culcat cu bărbații care îmi sunt dragi? Drept este că eu îi iubesc pe toți, indiferent de rasă, religie, sex , sau înălțime. Așa sunt eu,cu inima mare și dorință pe măsură. Nu am cerut bani nici unui iubit, este adevărat că ei puneau câți bani voiau într-o cutiuță, dar nu m-ai puțin de 100 de lei, așa scria pe capacul cutiei: „Lăsați câți bani vreți , însă nu mai puțin de 100 de lei”. Învinuirea a fost că nu mi-am făcut o societate pentru a plăti taxe la stat, auzi societate! Cum dracu să se numească ?”Păsărica nebunatică”? Trebuia să tai factură și chitanță de fiecare dată când făceam dragoste cu cineva? Eu fac  dragoste, nu sex! Aveam iubiți, nu clienți, asta nu au înțeles, ne-am împotmolit în semantică și mi-au tras șase luni de închisoare cu executare, am făcut patru luni și iată-mă ca nouă. Apropo, îmi place mult de mătălică, dacă mă vrei, oricând te aștept pentru o partidă nebună de amor. Reține, nu fac sex! Femeia a ieșit pe ușă, în urma ei a rămas un miros suav și incitant de parfum bun.

”Ce a fost asta?” Petrache a rămas pe gânduri după ce fata a plecat, iar fi plăcut o partidă de dragoste, dar îi era teamă ca fătuca să nu fie trimisă de anchetatatori și să-l tragă de limbă. A renunțat să se mai gândească la ea.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

     Acasă, primarul fusese primit cu toată dragostea de către soție și cei doi copii. După ce s-a îmbrățișat cu Adrian, l-a îndepărtat puțin de el, în timp ce îl ținea de mână, l-a măsurat din cap până-n picioare, așa cum face un geambaș când cumpără un cal de rasă, mulțumit de ceea ce a văzut a remarcat:

    -Dragul meu, ar trebui să-ți spun „domnule inginer”, ești stăpân pe tine, ai o meserie frumoasă şi îți câștigi pâinea. Ești pe cont propriu, de acum încolo vorbele mele pot fi sugestii, în nici un caz ordine, poți ține cont de sfaturile mele sau nu. Eu nu mă voi supăra! Încă ceva, mi-a plăcut că ai personalitate, ai preferat să speli farfuriile  într-un restaurant, decât să te umilești în fața mea. Dă-mi voie să te mai strâng o dată-n brațe și să-ți urez succes în viață! Te poți căsători cu cine dorești, dacă vrei, poți să-mi spui, dacă nu, nu! M-aș bucura totuși să mă anunți și pe mine, îmi doresc să fiu socru.

    -Mă voi însura cu Crina!

    -Crina să fie băiatul meu! Când faceți nunta?

    -Dacă nu ai nimic împotrivă, aș vrea să facem petrecerea după sfântul Ion.

    -Bine, mă voi ocupa de toate, va fi o onoare pentru mine! Orchestra o aduce Fărâmiță?

    -Nu, nici nu vine la nuntă. I-am spus că renunț la casa de la tine, că îmi voi face împreună cu Crina casă nouă. Ar mai fi ceva, e sigur că mandatul tău de primar se va opri aici, el voia să fie cuscru cu primarul satului, nu cu unul care e posibil să ajungă-n pușcărie.

    L-a auzul acestor vorbe Sprințaru a pus capul jos, a oftat și nu a mai scos niciun cuvânt.

    -Nu fi supărat, vom trece peste toate tată, vom fi o familie unită, Fărâmiță s-a exclus din ea, doar biată nevastă-sa, Dida, ea va sta lângă noi.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Deși zăpada începuse să se aștearnă  și mașinile se deplasau greu, treburi urgente l-au mânat pe Petrache la oraș, avea niște proiecte pentru primăvara următoare și nu știa în ce stadiu sunt. A urcat în biroul din sediul Consiliului Județean unde lucra Asudatu, cel care răspundea de proiectele de investiții.

    -Bună ziua!

    -Bună ziua primarule! Ai mai trecut pe la noi?-Asudatu era bucuros că îl prinsese pe primar în birou.-Spune don Sprințaru!

    -Mă interesează  stadiul proiectului de investiții pentru drenarea cursului de apă de pe valea Cireșului.

    -Ai făcut bună împărțeala banilor în toamnă?-Asudatul a pus întrebarea intempestiv.

   -Care bani?-Petrache a înțeles că este o provocare și că de acum în colo el va fi principala țintă a procurorului.

   -Nu face pe prostu nea Petrache! Banii pe care i-ai împărțit cu mine și Tânjală, banii restituiți dumitale de patronul Ioanci.-Asudatu începuse să se enerveze, trebuia să-l facă pe primar să vorbească, îi promisese procurorul că va scăpa cu o condamnare simbolică, poate doar cu amendă, dacă îi va da probe împotriva lui Sprințaru, Tânjală și șefii lui din Consiliu. Transpirația curgea abundent pe fața funcționarului.

    -Dumneata ai tras ceva pe nas? Vorbești în dodii. Nu înțeleg, ce vrei? Te rog să-mi spui cum stăm cu proiectul pentru anul viitor? Asta mă interesează!  Însă după cum te comporți nu cred că mai pot pune bază pe cuvântul dumitale. Am plecat! Bună ziua!- Petrche a ieșit pe ușă fără să mai privească înapoi. Zenobie vrea să-l prindă la înghesuială. Asudatu s-a vândut promisiunilor anchetatorului.

    Se simțea încolțit, îi plăcea jocul, apărarea a fost cea mai bună armă a lui. Așa făcea și la șah, se lăsa atacat, apoi declanșa contraofensiva, îl lovea pe adversar când nu se aștepta.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   După demisia Luluței, Tânjală a rămas singur în cabinetul senatorial, se descurca greu, avea nevoie de un nou șef de cabinet. Unul dintre liderii partidului a venit în întâmpinarea senatorului, l-a întrebat dacă a găsit pe cineva să angajeze în locul fetei care demisionase din funcția de șef de cabinet. Senatorul a răspuns că încă nu a găsit și că ar avea mare nevoie de un asistent în teritoriu. Liderul l-a privit cu înțelegere:„am găsit ce îți trebuie, uite frate o tânără pentru postul tău vacant de șef de cabinet”. Fata era de față, senatorul s-a uitat atent la ea, înaltă , zveltă ca o trestie, cu ochii negri, focoși, şi cu sprâncenele ca două semicercuri negre și perfect pensate. Sânii,  două balcoane rotunde, sub  bluza de mătase cu dantelă pe marginea decolteului generos, fusta scurtă lăsa să se vadă jumătate din pulpele interminabilelor picioare. Părul bogat, gri, ca fuiorul de cânepă, tot numai inele mari, cădea în valuri mai jos de umeri.

   -Domnișoara este absolventă a două facultăți, științe politice și drept. A lucrat în ministerul dezvoltării ca referent, ar dori să facă practica pe lângă dumneata, a auzit că ai experiență politică. Dorește să-ți fie mai mult consilier, adică pe cât posibil să participe la toate întâlnirile tale cu factorii de decizie din partid, dar și când te întâlnești cu reprezentanții altor partide. Este membră în formațiunea  noastră  politică, trebuie să o ajutăm să devină un fin politician, un cadru de nădejde al partidului.

    Tânjală o sorbea din ochi, era năucit de frumusețea tinerei. A scuturat capul, cum faci când alungi o nălucă. S-a trezit din visul în care fără să vrea se cufundase, a privit la șeful lui pe linie de partid.

    -Să-și facă formele de angajare, are aprobarea mea.

    Decentă, Corina Dumbravă a mulțumit senatorului cu o înclinare ușoară a capului.

    -Vă mulțumesc domnule senator, sper să fiți mulțumit de prestația mea. –Deși vocea fetei era blândă, avea ceva rece, amenințător în ea. Un observator  atent ar fi remarcat o anumită rigiditate în mișcările ei, era ca o actriță care încă nu își intrase bine în rol.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Ningea frumos, era o vreme minunată, fulgii ușori de zăpadă pluteau în drumul lor spre pământ, Crina îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu voalul alb dat peste față și cu  capa scurtă din blană albă peste rochie, era parte din mirificul peisaj. Lângă ea, ginerele îmbrăcase un costum bleu ciel, cu papion fin grena și cămașă de mătase albă, păreau amândoi  aduși din cărțile de povești și puși pe ulițele satului Malu Plecat. Nașii, la fel de tineri și frumoși, îi încadrau , lângă nași o fată și un flăcău duceau lumânările de cununie. În spatele lor erau socrii mari, Petrache și Florica Sprințaru.

    În urma socrilor mari, singură și cu lacrimi în ochi mergea Dida, mama Crinei, era bucuroasă pentru fata ei care se mărita cu bărbatul iubit, era bucuroasă pentru mulțimea de oameni care însoțeau mirii, însă plângea sufletul în ea că de aici lipsea tocmai tatăl miresei, Fărâmiță. Nu acceptase sub nici o formă să vină la nunta propriei fiice, rămăsese acasă. Toată săptămâna băuse, nu se trezise din beție.

     A vrut să-l pondereze, să-l facă să înțeleagă că Adrian este cea mai bună partidă pe care o putea avea Crina, în zadar, nu accepta căsătoria fiicei lor. Nicolae Fărâmiță stătea pe buturuga pe care tăia lemne, era cu sticla-n mână din care băuse mai mult de jumătate, așa îl găsise Dida când a vrut să-l convingă să meargă la nuntă și să lase băutura. Bărbatul, cu o ochii tulburi din cauza alcoolului, s-a uitat în direcția nevestei, nu a zis nimic, doar a luat barda cu care cioplea aracii și a aruncat-o  în direcția ei, pe moment, Dida a sărit cu picioarele în sus, a fost suficient să se salveze. Barda a trecut pe sub picioarele aflate în aer. Nevasta s-a uitat la Nicolae, a dat din cap a neputință, apoi a plecat, lăsându-l în plata Domnului.

    După cununia religioasă tot alaiul a intrat în căminul cultural pentru masă și dans.

    Petrache s-a întrecut pe sine în organizare, doi bucătari de top pregătiseră mâncăruri alese, fără a fi de fițe, mâncăruri românești cu care țăranul român este obișnuit. Nu au lipsit din meniu, toba, leberul, cârnații afumați și perpeliți pe jar, slana pe care o ținuse  trei săptămâni la sare, apoi o dăduse la fum de lemn și rumeguș de cireș. Nu lipseau nici sarmalele grase, fierte în zeamă de varză, cu felii de slănină afumată între ele. Cinci femei făcuseră  mămăligă în cinci ceaune mari din tuci, erau mămăligi auri, moi și bine fierte. Nu se zgârcise primarul, pusese sarmale destule în farfurie, alături era mămăliga și un ardei iute, verde, abia cules din ghivecele puse de cu vară la adăpost.

    În afara localului, într-un spațiu special amenajat, sfârâiau, pe uriașele grătare, fripturile din carne de porc și de pasăre, o aromă plăcută se degaja din carnea friptă. Grataragii erau amețiți de mirosurile care le îmbiau papilele gustative provenite de la  aromele  din baițurile în care fuseseră ținute fripturile până  ajunseseră pe grătar. Se simțea mirosul de cimbru amestecat cu usturoi și grăsime încinsă.

    Mesenii, bine ghiftuiți după primele feluri, își doreau să se mai întârzie cu servitul fripturii. Pentru a face loc următorului fel, al cărui miros îmbietor ajunsese și în salon, au ieșit cu toții la dans.

    Lăutarii au simțit ce vor nuntași, au pornit să cânte muzică populară  care făcea să sară la dans și copilul din fașă, au cântat o horă lentă pentru încălzire, Sârba a ridicat ritmul și accelerat mișcarea picioarelor, apoi Ciobănașul, Breaza, Geamparale, iar cireașa de pe tort a fost Brâul pe Şase. Era întrecere între perechile de dansatori, zburau picioarele, se legănau mâinile, transpiraseră, cămășile erau leoarcă, nu se lăsau, erau într-o întrecere cu ei înșiși. Simțeau că se eliberează de tot stresul cu fiecare dans. Chiar dacă picioarele oboseau, sufletul se ușura. Prin jocul  picioarelor, într-un anumit ritm, alunga necuratul care se cuibărise în sufletul lor. Dansau, transpirau, alungau duhurile, își ușurau sufletele, se scurgea toată răutatea din ei.

   Toți dansau, mirele cu nașa mare, nașul mare cu mireasa, socrul mare cu nevasta, nuntașii cu nevestele lor, sau fiecare cu cine se nimerea. Doar Dida, soacra mică, plângea singură la masă. Plângea, nu pentru că era singură, ci pentru că nu reușise să aducă la nunta unicului lor copil pe bărbatul ei. Plângea și de bucurie  când își vedea fiica râzând, fericirea Crinei era fericirea ei.

    Lăutarii începuseră să obosească, mesenii se trăseseră la mese, cântau o melodie lentă pentru a domoli sângele înfierbântat al dansatorilor. Pe această melodie odihnitoare, de instalare a păcii interioare în fiecare individ, Nicolae Fărâmiță a intrat în local, lăutarii l-au recunoscut, au schimbat imediat cântecul cu o melodie de primire, toți ochii s-au întors spre ușă, mesenii au început să aplaude, deși țigan, Fărâmiță era respectat în sat. Adrian, cu plosca în mână, a mers să-l întâmpine, Nicolae a luat plosca și și-a îmbrățișat ginerele:

    -Iartă-mă dacă poți, am fost gata să fac o mare greșeală. –Din ochi, lacrimile izvorau fără voie.

    Orchestra a tăcut, lângă Adrian și Nicolae au venit Crina, Dida și Petrache cu Florica, toți și-au dat mâna, s-au pupat și și-au jurat că va fi pace între ei câte zile vor avea.

    Fericit, ginerele a dat ordin orchestrei să cânte și chelnerilor să aducă băutură. Petrecerea a ținut până-n zori, când, obosiți și binedispuși nuntașii au plecat la casele lor.

 

                            CAPITOLUL   XII

 

    Venise primăvara, pământul mirosea a reavăn, din ogoare ieșea abur, se încălzea, apăruseră primii mugurii la pomi, ghioceii deja înfloriseră, erau ca niște mici clopoței dantelați pe margine. Păsărelele cântau o muzică veselă, ritmică și melodioasă.

    Ion Tânjală își vedea liniștit de treburile curente de la senat și din teritoriu. Noua asistentă s-a dovedit a fi o femeie destoinică, profesionistă și serioasă. Era atras ca un magnet de Corina, însă niciodată nu a spus un cuvânt care putea avea o conotație cu înțeles sexual.

    Într-o seară, după ce susținuse un discurs foarte apreciat în fața studenților de la științe politice, era împreună cu asistenta sa, Corina Dumbravă, într-un local discret dintr-un cartier rezidențial.

    -Mulțumesc Corina, discursul scris de tine a avut un real succes...

    -Da, însă, patosul și elocința dumneavoastră i-a dat strălucirea. -Corina pentru prima dată, era provocatoare și cu un zâmbet cuceritor în colțul buzelor senzuale.

    Ion o privea lacom, era ca un animal care pândește prada, toate simțurile erau încordate și gata să răspundă dacă se ivea ocazia.

    -Am apreciat la dumneavoastră, domnule senator, faptul că, deși ați  văzut că sunt tânără, frumușică și mai ales că serviciul pe care îl am, vi-l datorez, nu ați tăbărât pe mine, așa cum mi s-a întâmplat la ultimul loc de muncă, acolo, din prima seară directorul m-a invitat la hotel să dau „probă de lucru” îi spunea el. Adică, să mă culc cu el. Nu am vrut la început, dar a fost așa de tandru, așa frumos s-a purtat, atât de bine a știut să mă poarte pe culmile extazului, încât nu am mai renunțat eu la el. Mă îndrăgostisem, nu el a fost primul bărbat cu care m-am culcat, el a fost primul care m-a ridicat din rândul muritorilor și m-a așezat printre fericitele femei care au cunoscut voluptatea și extazul. După un an de fericire a fost arestat, iar eu a trebuit să-mi caut alt job, acolo nu mai puteam lucra. Vă mulțumesc că mi-ați întins o mână de ajutor!

    -M-a impresionat sinceritatea povestirii, puține femei ar fi spus adevărul. Mă bucur  că ești o femeie sinceră, directă și fără prejudecăți. Ai fost pe cale să-mi descri și modul în care vă iubeați.-Tânjală se aprinsese la față, dorința ajunsese la o intensitate maximă, nu-și mai găsea cuvintele.

    Ca din întâmplare, sub masă, piciorul Corinei se lipise de piciorul senatorului. Ea vorbea, povestea o întâmplare din copilărie, Ion nu mai auzea nimic, mâna femeii a cuprins mâna bărbatului, degetele ei tremurau ușor.

    -Corina, în seara asta aș fi vrut să mai lucrăm, mai avem multe lucruri de pus la punct, te las să mergi acasă să te odihnești, voi lucra singur.

  -Nu se poate, merg cu dumneavoastră, trebuie să lucrăm împreună.-Corina înțelegea ce urma,  provocase totul intenționat.

    După ce senatorul a plătit, au plecat cu mașina spre hotelul unde Ion era cazat gratuit, plătea Senatul chiria.

    -Mergi în baie, fă-te comodă, apoi vino să lucrăm! Vei găsi un halat din mătase roz, îmbracă-l!

    -Mulțumesc!

    Femeia a intrat în baie, puțin mai târziu s-a auzit apa la duș curgând cu presiune. Ion își imagina cum trupul gol este biciuit de picuri de apă, cum apa curge în râuri mici pe pielea fină, ar fi vrut să fie acolo, să o mângâie, să privească întreg spectacolul. L-a smuls din gânduri un glas venit din baie:

    -Nu aveți prosoape?

    -Ba da, vezi că sunt în sertarul de la lavoar.

    -Nu sunt, veniți și îmi arătați!

    Ion, privind într-o parte, pentru a nu comite o împietate, a intrat în baie, a scos din sertar un prosop mare pe care i l-a întins fără să o privească.

    -Vă rog să mă ștergeți pe spate! -Corina se juca cu el, îl stârnea, îl făcea să o dorească și mai mult.

    Ion a înțeles că femeia îl dorește, s-a apropiat de ea, a șters-o pe spate, pe sâni și pe pulpele picioarelor, Corina i-a mulțumit cu un zâmbet, l-a cuprins pe după gât și l-a sărutat pasional. Cada s-a dovedit a fi prea mică pentru pofta lor de joacă. A luat-o în brațe, ea și-a încolăcit mâinile după gâtul lui, el a purtat-o ca pe un trofeu până în dormitor, a așezat-o ușor pe pat, era un bibelou de preț, iar el nu voia să aibă nici cea mai mică stricăciune...

   Târziu în noapte s-au liniștit. Cu țigările în mână și ceștile de cafea în față discutau ca doi îndrăgostiți. Cearșafurile mototolite și întinse  pe jos, hainele lui Ion aruncate prin toată camera, erau mărturiile nopții de dragoste nebună trăite de amândoi.

    -M-ai făcut fericită, după experiența trecută nu credeam că se poate mai mult, tu ai dovedit că nu există limite în modul de a face dragoste. Mulțumesc iubitule! Nu te supăra că îți spun așa, spun ce simt, însă în lume vom vorbi în mod oficial

    -De mult nu am mai trăit o asemenea iubire, sunt fericit pentru tot ce mi-ai oferit, zână a iubirii, tu ești Afrodita . Am reușit să mă eliberez de toate problemele, de tot balastul pe care-l căram după mine de luni bune de zile.

    -Vrei să vorbești despre asta, pentru a te elibera definitiv? –Corina, pentru o clipă, l-a privit într-un mod ciudat.

    -Nu sunt multe de spus, am fost acuzat de procurori că aș fi primit mită de la un primar câteva zeci de mii de euro. Nu m-au chemat niciodată, primarul e al dracului, anchetatorii nu au scos nici un cuvânt de la el. Era să o pățesc cu fosta asistentă, dar asta este o altă poveste. -Tânjală s-a oprit brusc, era pe cale să spună mai mult decât și-ar fi dorit.

   -Dacă nu vrei să vorbești este în regulă, la tine mă  gândeam, nu este rău să te descarci, anumite secrete te îmbolnăvesc, pentru ca omul să se poată elibera de faptele sale care îi apasă conștiința, s-a inventat spoveditul. În cazul tău nu este vorba de conștiință, mita ca formă de existență la noi în țară este un fapt aproape banal, cotidian, singurele diferențe fiind zerourile din coada numărului ce constituie suma de bani primită sau dată ca mită.

   -Ai dreptate, mă anchetează pentru niște amărâți de euro, câteva zeci de mii, iar pe alții care iau milioane îi ocolesc. Cum dracu vine asta?!

    -Liniștește-te!-Corina a început să-l sărute și să-l mângâie.

    Ion a răspuns mângâierilor femeii cu îmbrățișări tandre și sărutări lascive. Femeia se lăsa pipăită, mângâiată și sărutată, trăia momentele, când a simțit că bărbatul este destul de încins l-a întrebat cu o mutriță nevinovată:

    -Fosta asistentă unde este, te-a părăsit nitam -nisam? Cum s-a îndurat de tine?

    -Este o poveste aici, nu voia sărăcuța să plece, lucra de mult cu mine. Nu am avut ce face, am trimis-o în străinătate, acum trăiește la Nisa, altminteri aici în țară mi-ar fi făcut viața grea.

    -Biata fată, are din ce trăi?

    -Are, i-am dat  bani destui, plus că îi trimit, ori, de câte ori am ocazia. O duce bine, lucrează la un român care are o firmă acolo, nu știu exact ce face, însă nu se plânge.

    -Vino iubitul meu, pune capul pe sânii mei și odihnește-te!

    -Lasă-mă mai bine să-i sărut și să strâng între dinți sfârcurile astea maronii și tari.

    -Fă ce vrei tu să faci, sunt a ta, acum și ori, de câte ori mă dorești. Spune-mi, Luluța, parcă așa o chema, era la fel de „bună” ca mine?

    -Nu vreau să vorbesc despre altă femeie în faţa ta, fiecare are părțile ei bune și frumoase. Întreabă-mă altceva!

    -Bine, te admir pentru asta. Atunci de ce ai trimis-o peste graniță? -Întrebarea a venit o dată cu un sărut al femeii pe pieptul lui păros.

    -Făcuse prostia să înregistreze momentul în care Sprințaru mi-a dat banii. Apoi spusese la procuratură tot ce știa. Nu avea numai acea înregistrare, avea zeci de înregistrări. Atunci m-am hotărât să o trimit în străinătate! -În timp ce el vorbea, Corina îl săruta, părea că nu era atentă la ce îi povestea el.

    -Iubitule, nu-mi spune dacă nu ai încredere în mine, sinceră să fiu, nici nu ar trebui să ai, în ziua de azi nu știi cine te înregistrează după care te dă în gât.-Corina vorbea afectat ca o pisicuță care toarce.

    -Am încredere în tine, cum să mă vinzi după o seară de basm ca asta pe care o trăim.

   -Glumeam iubitule! Nu te feri de mine, sunt iubita ta. Eu sunt Dalila, tu ești Samson. Ești cel mai puternic!-Corina îl privea pieziș, după zâmbetul dulce afișat de senator, era clar că nu cunoștea legenda. Aici femeia nu mințise, era Dalila lui.

    -Doar primarul și  Luluța mă pot distruge, altfel sunt un om curat. Petrache Sprințaru e om puternic, iar pe Luluța cine să o găsească la Nisa?

   -Ai dreptate! Vino să te sărut, ești un dulce! Poate viața ne mai hărăzește o dată o seară ca asta.-Femeia se uita meditativ la el, o răceală străbătuse din ochii ei, fulgerele s-au oprit brusc, Ion nu a observat schimbarea apărută pentru puțin timp pe chipul femeii.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Primarul tânjea de dorul Manuelei și al copilului, ar fi mers la ea, îi era teamă că este urmărit, încă nu aflase cine puteau fi urmăritorii. De unul era sigur, vicele Arnăutu, dar ceilalți care erau?

    Într-o seară călduță de primăvară, când întunericul căzuse lin peste sat, primarul, atent la cel mai mic zgomot, mergea spre locuința Manuelei. A ocolit casa prin spate, a sărit gardul în grădină, iar de aici, în lătratul disperat al câinilor, a intrat în casă. Cămăruțele babei, care erau aproape de drum, au rămas în întuneric, fie nu auzise nimic, fie urmărea de după perdea ce se întâmpla în curte.

   O bătrână singură care locuiește cu o femeie tânără în aceeași ogradă, nu poate face altceva decât să fie atentă la cel mai mic semn din care să reiasă că un bărbat intră la Manuela în casă. Deși era un străjer remarcabil  cu vederea încă ageră, după arestarea lui Sprințaru nu a mai văzut pe nimeni intrând în casa tinerei femei. O intriga acest lucru, era Manuela cinstită, loială primarului? Nu-i putea reproșa nimic. Nu întârzia niciodată, de la serviciu venea direct acasă, se ocupa de copil , mâncare și curățenie. Ieșea pe poartă dimineața când din nou pleca la lucru. Gherghina era contrariată, nu înțelegea unde și când Manuela avea o aventură amoroasă. Era sigură că are, dar nu știa unde. Se interesase discret la femeile de la primărie dacă pleacă undeva în timpul serviciului, toate au spus că nu părăsește clădirea. Cel mai important lucru pe care l-a aflat a fost faptul că relațiile dintre Manuela și primar s-au rupt. Asta o rodea, trebuia să raporteze la procuratură tot ce făcea Manuela, primise bani pentru asta, era nemulțumirea ei ca femeie, cum adică, chiar sub ochi ei o  femeie să facă sex cu un bărbat  sau mai mulți și ea să nu poată afla? Era bolnavă, a stat nopții întregi  fără să închidă ochii atentă la cel mai mic zgomot, degeaba, dimineața, Manuela odihnită și proaspătă o saluta cu bunăvoință când pleca la serviciu, câteodată făcea și câte o remarcă răutăcioasă :”sunteți tare obosită, așa cearcăne aveți! Ori, Doamne ferește, sunteți bolnavă!?” Gherghina bombănea ceva drept răspuns, apoi mergea în casă să pună capul jos să doarmă, era obosită după o noapte albă.

    În seara în care Petrache a mers la Manuela, Gherghina a simțit câinii lătrând, dar oricât de mult s-a uitat pe geam nu a văzut nimic. A avut o bănuială. Ori a intrat vreunul prin grădină în curte, apoi pe geamul din spate în casă ori au fost pisici care au stârnit javrele de câini. A ieșit tiptil din casă să asculte dacă se simte vreun zgomot prin casa Manuelei. Era liniște, nici o ușă, nici un pat, nimic nu făcea zgomot. A plecat din teama de a nu fi descoperită de Manuela dându-i târcoale casei.

   Pe de altă parte, Manuela avea și ea un post de observație foarte avansat, ajungea până în dreptul casei Gherghinei. Casa iubitei primarului era așezată cu fața spre drum și se prelungea sub forma de „L” cu o bucătărie și o magazie de alimente până ajungea în dreptul casei babei. Din dormitorul ei, Manuela, putea merge prin interiorul casei până în cămară, iar de aici de la circa patru metri să o poată supraveghea pe bătrână.

    Când a considerat că baba s-a liniștit, a aprins veioza din camera care da spre grădină și a cărei lumină nu putea fi văzută de babă și și-a primit musafirul așa cum își dorea de amar de vreme.

    -Iubitul meu, nu credeam că voi mai fi iar în brațele tale, strânge-mă, așa, strivește-mă cu forța ta, ce dor mi-a fost de tine!

    -Și mie mi-ai lipsit mult. Îți mulțumesc că nu ai scos nici un cuvânt...-în acel moment Manuela i-a pus mâna la gură, iar degetul ei l-a dus la buze, făcându-i semn să tacă. Pe o hârtie a scris: ”vorbim despre ce vrei, nu despre arestarea ta, nu despre bani, fără nume, nu vorbi tu, am să vorbesc doar eu și pentru tine, tu să dai din cap dacă mă aprobi sau nu”.Primarul a dat din cap în semn de înțelegere.

    Au vorbit puțin, de fapt doar femeia vorbea, el nu a mai scos nici un sunet, în schimb s-au iubit mult. Femeia s-a dezlănțuit, a lăsat liberă toată iubirea strânsă în ea, încătușată de luni de zile. S-a manifestat zgomotos, a cheltuit energie cât în toate serile în care a tânjit după el, a țipat, s-a bucurat, a plâns, a râs  chiar cu riscul de a trezi băiatul care dormea într-o cameră îndepărtată de a lor.

    Cu mult înainte de cel de-al treilea cântat al cocoșilor care avea să anunțe venirea unei noi zile, primarul și-a luat la revedere de la iubita sa, apoi a plecat spre casă  pe același drum pe care venise. Somnul greu, al dimineții ce urma să vină în scurt timp, prinsese și câinii în mrejele lui așa că nu l-au mai simțit, când, tiptil, Petrache a ajuns în ulița satului.

   -Domnule senator, îmi pare nespus de rău că ați fost nevoit să veniți la noi, sper să rezolvăm repede lucrurile  pentru a vă lăsa să mergeți la treburile dumneavoastră, evident, mult mai importante, decât ale noastre. De la început vreau să vă spun că sunteți audiat în calitate de martor. Un primar dintr-o obscură comună a delapidat o sumă importantă de bani, sunteți în măsură să mă ajutați să-l aduc în fața justiției?

    -Mă tem că nu vă pot ajuta. -Tânjală era stăpân pe el, afișa un zâmbet superior, din vorbele procurorului înțelegea că nu sunt probe împotriva primarului.

    -Asta nu este bine, noi, DNA, ne pusesem mari speranțe în dumneavoastră, ne gândisem chiar să nu facem demersuri pentru a o aduce pe Luluţa în țară.

    -De unde să o aduceți?-Senatorul devenise atent-eu chiar nu știu unde se află.

    -Lăsați, că știți dumneavoastră bine! De Nisa ce ziceți? Deja s-a pus problema să luăm legătura cu Interpolul, motivul? Tăinuire de probe și obstrucționarea justiției, poate nu este chiar asta infracțiunea, însă până când se dovedește că nu este vinovată, ne va da casetele cu înregistrări. V-am făcut curios?

    -Ca scenariu de roman polițist pare a avea logică, în rest nu am ce să vă spun.

   -Domnule senator, aș fi vrut să ne înțelegem, să colaborați cu noi, să fiți alături de anchetatori în lupta lor împotriva hoților și corupților. V-ați poziționat împotriva noastră, împotriva legii, împotriva dreptății. Prin urmare vă anunț în mod oficial căci de acum aveți calitatea de inculpat în acest dosar denumit generic ”Primarul„. Vom face formele ca Senatul să ne permită percheziționarea dumneavoastră și eventual arestarea, sper să nu fie cazul, sigur, dacă ne veți ajuta, nu vă vom reține.

    Seara, în cabinetul senatorial, Tânjală era foarte abătut, Corina își pusese toate farmecele ei la bătaie pentru a reuși să-l bine dispună.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

                                       CAPITOLUL   XIII

 

   Petrache Sprinţaru  începuse să uite  de acel nenorocit dosar în care era inculpat pentru dare de mită. Faptul că mai mult de şase luni nu îl mai chemase nimeni la anchetă, îi dădea speranţe că totul se aranjase. Se amăgea că  fusese un vis urât, un coşmar care nu îl lăsase mult timp să trăiască în linişte.

    Doar vicele Arnăutu îl sâcâia cu problemele lui unde, de altfel, singur intrase. Din dorinţa de a-l turna pe primar, nu a mai verificat dacă probele sunt împotriva lui Sprinţaru sau împotriva lui. Într-una din zile l-a abordat pe primar, avea tehnica de ascultare pe el, a intrat direct în subiect cu speranţa că acesta se va da de gol, sau va lăsa să-i scape un mic porumbel:

    -Don primar, acum nu mai recunoşti că dumneata m-ai pus să opresc din banii pe care trebuia să-i dăm sinistraţilor? –Arnăutu îl privea cu ochi răi.

    -Ce prostie e asta omule? Când ţi-am dat asemenea ordin?- Sprinţaru era calm, atent la cuvintele pe care le spunea, bănuia că vicele avea tehnică pe el.

    -Atunci când au fost strânşi banii din sat şi au mai fost alocaţi bani şi de la Consiliul Local pentru ajutorarea sinistraţilor, nu dumneata mi-ai cerut să micşorăm sumele de bani care reveneau oamenilor în suferinţă, apoi să modificăm tabelele pe care urma să semneze bieţii oameni?

    -Eşti bolând Arnăutule? Cum ai putut să faci aşa ceva, nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu?- Gheorghe îşi râdea în barbă, îl avea pe vice la degetul mic. Îl va afunda cât va putea de mult, el umblase în viespar, să suporte înţepăturile.-Îţi dau un sfat, vezi cum ieşi din rahatul în care singur ai intrat. Nu mai încerca să găseşti complici, ai făcut-o singur, singur s-o tragi!

    -Ştii bine că am fost tovarăşi, tu, Sprinţarule, mi-ai spus cum să fac! –Arnăutu sărise în picioare, de pe scaunul unde şezuse până atunci, gata să-l lovească pe primar. Cu dosul palmei şi-a şters un firicel de salivă ce se scurgea pe bărbie.

    -Şezi blând băiete, nu te aprinde, nu căuta vinovaţi acolo unde nu sunt, puteai să stai liniştit, nu ai vrut, te-ai aruncat orbeşte cu capul înainte din dorinţa de a-mi face rău. Nu ai gândit înainte de a face pasul, cu ochii tulburi, ca un taur în arenă, te-ai aruncat asupra mea. Eşti ciut Arnăutule, nu ai cu ce răni, tu eşti plin de bube! Vindică-le! Sprinţaru s-a ridicat calm de la birou, a trecut pe lângă vice, acesta se ghemuise  pe scaun, părea că are o criză de ulcer, l-a bătut pe umăr şi i-a aruncat în faţă : cine seamănă vânt, culege furtună!

    -Nea Petrache, aşa pentru mine, recunoaşte că am dreptate!-Spuse Arnăutu cu un ultim efort.

    Sprinţaru l-a privit peste umăr cu un fel de milă amestecată cu dispreţ:

    -Gigele, Gigele nu înveţi nimic de la viaţă…

    Aşa ajunsese Sprinţaru să creadă că toate lucrurile se aranjaseră, mai ales că patronul, care-i dăduse banii pentru mită, murise. Nimeni nu aflase cine-l omorâse și de ce.

    Într-o seară plecase de la primărie, mergea agale spre casă, se bucura de aerul plăcut de afară, plouase, pământul se răcorise, mirosea a reavăn, din asfalt ieşea abur. Era fericit că putea merge liniştit pe drum fără teama că este urmărit sau că un provocator va încerca să scoată informaţii de la el.

    Mai avea o mică bucată de drum până acasă, deja simţea aromele plăcintelor cu brânză şi stafide. De dimineaţă, când plecase la serviciu, Florica îi promisese că îi va pregăti pentru cină delicateţele preferate de el. Numai  gândul la bunătăţile calde şi aburinde îl făcea  să zorească pasul.

    Cufundat în gânduri nu a simţit maşina care venea din spate, cu scrâșnet de frâne a oprit în dreptul lui, o voce de bărbat s-a auzit prin geamul lăsat:

   -Vrei să mergi cu mine până la procuratură? Nu stai mult, trebuie doar să ne lămurim asupra unui aspect al problemei noastre mai vechi. –Procurorul era amabil ca un câine care întâi linge mâna şi apoi o muşcă.

   -Mai am puţin până acasă, îi spun femeii şi merg. -Petrache era derutat, nu se mai aştepta să fie chemat la anchetă.

    -Lasă, nu-i spune, fiindcă în două ore eşti lângă ea. Urcă , te rog!

    Uşa din spate s-a deschis acţionată de un agent de poliţie gras care ocupa jumătate din banchetă. A urcat în maşină, simţea că s-a rupt ceva în el, gândurile negre au reapărut, de acum îi era clar că nu scăpase de dosar.