Femeia pierdută

 

O zi de primăvară însorită într-un sat din lunca Ialomiței. Ne aflăm prin deceniul șase pe vremea când colectivizarea încă era în anticamera istoriei și scrijelea cu unghia încet, dar ferm, să fie primită înăuntru.

Ulița era plină de glod, un noroi gros, lipicios în care roata căruței intra până aproape de butuc. În acea vreme căruțele erau cu spițe și obadă din lemn cercuite cu platbandă groasă, butucul era direct pe osie, de aceea trebuia uns periodic cu păcură.

Pe lângă garduri, unde terenul era mai ridicat, se zbicise și se formase o potecă îngustă pe care se putea merge cu piciorul.

Casele erau în cea mai mare parte formate dintr-o tindă, iar de aicise putea intra în alte două camere opuse una alteia. De obicei erau așezate cu fața spre drumul comunal în curmezișul curții. Casele oamenilor, ceva mai înstăriți, erau învelite cu șindrilă, câteva chiar cu tablă, însă multe erau învelite cu paie ori coceni. Pe lângă casă mai erau diferite acareturi: grajduri, fânării, pătule, eventual o mică polată care acoperea o sobă și unde se făcea mâncare vara.

Pe drumul noroit ce intra în sat prin partea de nord, pe când soarele doar sângerase cerul fără să trimită prima lui rază caldă, o femeie, având o boccea pusă pe un băț ce-l purta pe umăr, trăgea după ea un mic omuleț ce nu părea să aibă mai mult de cinci ani. Tot mergând pe drumul desfundat și-a făcut apariția pe ulița satului. Femeia era înaltă, slabă, avea capul acoperit cu o basma destul de uzată cum de altfel erau toate hainele cu care erau îmbrăcați atât ea cât și pruncul. Copilul mergea și plângea tras de mamă-sa mai mult târș decât pe picioarele lui. După modul în care femeia călca se vedea că este obosită și flămândă, copilul era aproape leșinat.

Străina s-a oprit în fața unei porți înalte cu ulucile din stejar sculptate, a bătut tare în poartă cu o piatră luată din glodul drumului. Din curte a răspuns glasul gros ca de lup al unui zăvod. După un timp s-a auzit vocea unui bărbat care a dat gură câinelui.

-Ce vrei femeie de m-ai scos afară așa cu noaptea-n cap? Bărbatul când a văzut femeia și micuțul copil s-a tras înapoi cu silă față de străina zdrențăroasă și cu teamă că ar putea să cerșească.

-Îmi este foame și mie și ăstuia mic, dă-ne ceva de mâncare și voi munci cu hărnicie pentru plata ei.

-Pleacă din poarta mea, de nu vrei câinele să-l pun pe voi, nu vă mai săturați de cerșit. Munciți! Că d-aia n-aveți. Eu am muncit pe brânci cu muierea mea până ce am ridicat tot ce se vede aici.

În acel moment pe drum a trecut un sătean sărăcuț îmbrăcat, având pe cap  o căciulă spartă și mustățile pleoștite pe gură. Fără să vrea auzise mare parte din discuția purtată în poarta bogătanului. Ca unul care știa ce este foamea și mai ales cum te chinuie atunci când te-apucă, s-a adresat bietei femei:

-Vino cu mine, nu am cine știe ce, însă s-o îndurat Domnul Dumnezeu și-n vara trecută ne-a umplut cămara cu ceapă și pătulul cu porumb, așa că un boț de mămăligă și o ceapă cu oleacă de sare vom găsi să ne amețim foamea. Veniți după mine, iar pe flăcul ista ce abia se mai ține pe picioare am să-l iau  în brațe să-i fie drumul mai dulce.

Femeia a aruncat o privire plină de reproș bărbatului ce sta în poartă cu burta lui mare ce se răsfrângea peste chimirul prins în două curelușe, având un rictus de dispreț în colțul gurii.

-Mulțumesc, omule bun! Doar săracul și înfometatul înțeleg pe cel ce nu are și pe care foamea îl roade precum macină piatra boabele la moară. Să mergem! Și de ajutor ți-oi fi pentru bunătatea dumitale. Femeia a plecat, târșindu-și picioarele prin noroiul drumului, urmând din spate țăranul milos ce-l ducea pe cel mic în brațe.

Bărbatul s-a oprit în dreptul unei curți al cărui gard din nuiele abia se ținea să nu cadă. Portița era ruptă și agățată de stâlp, sta ziua întreagă deschisă, doar noaptea Nichifor se căznea să o închidă, nu pentru hoți, fiindcă nu ar fi avut ce fura, ci să nu intre câini străini în curte și să-l muște de va fi ca peste noapte să iasă afară pentru oarece treburi. Curtea era largă și lungă în adâncime mergând până la un izvor ce se strecura prin fundul grădinii, acolo unde era răzor cu un vecin ce venea cu grădina lui perpendicular pe a lui Nichifor.

-Intră femeie, acesta mi-e palatul! Intră fără teamă, am un cățeluș însă mușcă doar oamenii răi, pe tine te va simți că ești om bun ori poate te va mușca de va mirosi că ești Muma Pădurii. Haide în casă, la mine este dezordine, sunt singur de când muierea mi s-o răposat. Copii nu a vrut Dumnezeu să-mi deie să am acum casa plină de râsetele lor. Poate eu am fost vinovat, poate muierea mi-a fost stearpă, asta nu am de unde ști. Multe treburi în urmă mi-au rămas, nu m-am mai învrednicit a merge la muncă, am lenevit sub teiul cela, bărbatul în timp ce urca cele trei trepte de la prispă a arătat cu degetul în curte în partea dreaptă acolo unde se vedea a fi și fântâna la umbra unui tei uriaș, am băut tutun și am plâns în sufletul meu pustiit de moartea celei care mi-a fost câțiva ani tovarășă în casă și omul care mă împingea de la urmă, eu fiind cam îndărătnic din fire.

Tot vorbind, Nichifor a deschis ușa la tindă și toți trei au intrat în camera din stânga care era dormitor și bucătărie. În cameră, imediat în partea dreaptă lângă ușă era soba sub formă de cizmă cu plită, cuptor și cu stâlpișori ciopliți în cărămidă. Pe cele două părți în lungimea camerei care era cam de patru pe trei metri erau două paturi cu pari bătuți direct în pământ pe care erau puse saltele umplute din toamnă cu paie uscate. Peste saltele erau procoave țesute în casă din cânepă, cele din lână erau în camera de „dincolo” și erau puse doar în zile de mari sărbători și atunci numai pe timpul zilei.

-Eu fac focul și aduc găvanul cu mălai, tu vezi că ai apă în găleata ce stă pe laiță afară lângă ușă, spală tuciul să facem un puișor de mămăligă.

Femeia a lăsat bocceau jos, l-a ridicat pe micuțul Nicolae l-a descălțat și l-a așezat cu grijă în pat unde pe dată l-a furat somnul. Fără a mai pierde timpul s-a apucat să spele tuciul pe care mai apoi l-a pus în gaura cea mare a plitei după ce a înlăturat durile.

Nichifor a venit cu mălaiul și lemnele. Lemnele uscate au luat mintenaș foc, iar trosnetul lor a început să se audă în cameră unde s-a răspândit un miros plăcut de salcâm ars.

-Pune în apa din tuci ouălele astea să se fiarbă, ai de grijă să le scoți când vei mesteca mămăliga. Pentru cel mic, dar și pentru tine de vrei, am lapte dulce și o ulcică cu lapte prins într-o oală de pământ nesmântânită încă. Avem să mâncăm împărăteșete, nimeni pe lume nu gătește mai bine decât bucătarul „Foamea”. După ce avem a ne astâmpăra țipătul mațelor vom povesti pentru a ne cunoaște mai bine, de nu cumva vei dori să-ți continui drumul în treburile tale.

-Nu am o țintă, am plecat de acasă după ce soțul, beat fiind, a adormit cu țigara aprinsă în grajd unde se pitise să bea. A ars totul, nu am salvat nimic, nici animale, nici pe el, bețiv cum era, era, totuși, un om, nici haine nu am salvat, nici acareturi nu au rămas. După ce l-am înmormântat cu banii strânși din sărăcia celorlalți săteni, mi-am luat copilul, această mică boccea în care am pus câteva zdrențe smulse din ghearele prăpădului și am plecat în lume. De atunci, e mai mult de jumătate de an, rătăcim pe drumuri neștiute trăind din mila unuia ori altuia, deși eu aș vrea să muncesc să-mi pot plăti boțul de mămăligă și ceapa pe care le primesc. Nu mă trag din neam de cerșetori, nici din neam de oameni leneși, ba, aș putea spune că ramurile mele vin din trunchiul unui neam vrednic și aprig la muncă. De mă primești, slugă să-ți fiu pe bătătură și tovarăș de muncă, eu aș vrea să rămân. M-am săturat să umblu din poartă în poartă de multe ori să fim alungați și eu și copilul ca niște ciumați.

-Stancă, așa am înțeles că te numești, am nevoie de cineva care să mă ajute la treabă, cum ți-am spus, eu mă urnesc greu, sunt cârcotaș când este vorba să-mi rup oasele, însă, o dată pornit, greu mă oprești. De aceea, dacă vrei, rămâi la mine, pentru început doar pe mâncare, haine vom găsi în lada decedatei mele neveste că la corp era cam ca dumneata, poate oleacă mai împlinită. Bani nu am, dacă ne vom învrednici și la toamnă se va găsi ce să adunăm de pe câmp, atunci  avem a ne socoti. Te prinzi? Nichifor fixase pe Stanca cu ochii lui blânzi de culoarea cerului după ploaie, aștepta cu nerăbdare să audă hotărârea femeii.

-Mă prind, de mâine ne vom apuca de lucru, astăzi trebuie să mă obișnuiesc cu gospodăria ta, să știu toate pe unde sunt să nu fiu nevoită să te întreb de fiecare dată când caut ceva și nu găsesc. De băiat să nu-ți faci griji, el știe a sta și singur de va fi nevoie, dar să meargă și cu mine unde am de muncă.

-Cât am vorbit am gătat și mămăliga de făcut, pune tu masa să răstorn eu tuciul.

Nichifor parcă întinerise, târgul făcut cu femeia picată din cer îl bucura nespus. Nu numai că de acum avea cu cine scoate o vorbă, dar mai avea și tovarăș de muncă. A tras masa de la capătul patului și a pus-o în mijlocul camerei, era o masă rotundă, joasă, care se sprijinea pe trei picioare.

Au mâncat pe săturate, atât femeia cu copilul cât și bărbatul. După ce s-au ospătat, Nichifor și-a aprins o țigară de la jarul sobei tras pe vatra mare, după care, sătui și bine dispuși cum sunt oamenii după ce-și potolesc foamea au început să discute despre ce urma să facă.

-E mare grădina ta? A întrebat Stanca dorind ca în capul ei să-și facă un plan cu ce ar putea cultiva fără să cheltuie prea mult.

-Da, am aproape un pogon, fără curte, însă acum e țelină, nu a mai fost arat și nici pe el ceva semănat.

-Nu-i nimic, îl vom desțeleni, avem să-l facem teren bun de plantat pe el.

-Va fi greu pentru că nu am cai, am doar două vaci și un juncan de prăsilă. Cu ce să ar? Am, e drept, plug, grapă, chiar și semănătoare, dar fără cai nu am ce face.

-Nichifor, tu te vaiți prea mult. Nu vezi pădurea din cauza copacilor. Ai tot ce îți trebuie. De mâine ne apucăm de treabă dacă s-a scurs pământul și-l putem ara. Ai să faci cum știi tu să aduci un jug de boi, avem să arăm cu vacile, la mine în sat mulți gospodari procedau așa.

-Nici să nu te aud, vrei să râdă lumea de mine? Cum să pun vacile la jug? Nu s-a pomenit la noi în sat așa ceva. Am jug încă de pe vremea bunicului, el a avut odinioară boi de muncă, dar nu vaci.

-De fapt pe tine te îngrozește ideia că de mâine va trebui să muncești. Lasă Nichifore că ar eu, am mai arat cu vaci la plug, mă pricep, o scot eu la cale, doar nu am să mă împiedic de gura lumii. Dacă în noaptea asta rămân la tine de mâine lumea va începe să clevetească fiindcă ți-ai luat țiitoare cu copil. Cum vei răspunde? Mă vei alunga fiindcă te ceartă satul? Ori mă vei însoți pe mine la muncă să dăm dracului afară sărăcia din casă?

-Știu eu ce să zic, Nichifor s-a văzut încolțit, a înțeles că e drept cum spune Stanca și doar îndărătnicia lui îl făcea să găsească argumente împotriva propunerilor femeii.

-Mi-a vorbit odată un preot despre lene, trândăvie, lăcomie, hoție și alte asemenea blestemății. Femeia vorbea și-l privea în ochi pe Nichifor.  Mi-a zis așa cu vocea lui blândă și cântată: „fată, când răul invadează binele, lumina se transformă în întuneric”. Trebuie să punem osul la treabă, eu am voința, tu ai puterea și mijloacele cu care să muncim. Eu nu cred că întâlnirea noastră a fost întâmplătoare, sunt convinsă că a fost potrivită din ceruri. Prin munca noastră avem să luminăm propriile noastre vieți. Nu mă privi așa, am făcut un pic de școală la vremea mea, nu multă, însă destulă cât să știu a mă iscăli, a socoti și de ce nu și a buchisi bine pe carte.

În acea zi Nichifor a purtat-o pe Stanca prin toată bătătura dar și prin ogradă și grădina mare. Așa a aflat femeia unde este mălaiul, unde tărâțele, porumbul știulete, porumbul boabe, fânul pentru animale și chiar animalele. În ogradă erau 20 de găini, câteva rațe și 10 gâște ce se scăldau împreună cu rațele în apa ce trecea prin fundul grădinii. Stanca a privit, a memorat fără să facă nici un fel de discuție, doar a cerut unele lămuriri acolo unde a crezut a fi necesar.

După inspecție Nichifor s-a tras în casă motivând că este puțin obosit și-l doare pe sub coaste. Stanca a rămas în curte. A pus mâna pe furcă și lopată, dar și pe roaba cu roată din fier și cutie înaltă din scândură de brad, înarmată cu acele unelte a intrat în grajdul vacilor care se ridicaseră de spate în sus din cauza grămezii mari de bălegar nescos din grajd probabil de o lună de zile.

A muncit în credință, a muncit cu speranță, nu a ținut cont că nu este curtea ei, a muncit pentru a-i mulțumi pentru găzduire și mâncare. A mai muncit pentru că așa fusese obișnuită de mică, nu știuse să se codească nici să tragă mâța de coadă. Când era la casa ei, ea se lupta cu toate treburile fie pe câmp, fie pe lângă casă. Bărbatul ei de cum se trezea dimineața pleaca direct la cârciumă, mai venea seara cu o sticlă cu băutură în buzunar pe care o bea pitulit prin polată ori prin grajd cum s-a întâmplat și ultima dată când a adus nenorocirea pe capul ei și a lui Nicolae.

După ce a terminat cu curățenia în grajdul animalelor nu a plecat până ce nu le-a dat apă la toate după care le-a umplut iezlea cu fân plăcut mirositor. De la vaci a trecut la cotețul porcilor unde erau doi râtani ca la 60 de kilograme fiecare deși după înălțime ar fi putut avea mai mult. A făcut și aici curățenie, apoi le-a dat mâncare în piua grea din fier pe care nu o puteau mișca prea ușor.

Până seara a terminat de pus toate treburile la punct. Cum Nechifor tot nu ieșise din casă, a făcut focul la soba de sub polată și, ca o gospodină ce era a pus să facă mâncare pentru masa de seară fiindcă nu mai era mult până când trebuiau să cineze.

Pe înserat Stanca a intrat în casă cu o tigaie din fontă în care era o tocâniță, iar pe un fund din lemn a adus mămăliga mare, aurie și potrivit de vârtoasă.

Nechifor s-a trezit, avea ochii umflați de somn și cumva era nedumerit de ceea ce vedea, abia după ce s-a frecat la ochii s-a dumirit ce și cum este cu femeia în casa lui. La repezeală a scos masa de la locul ei și a așezat-o în mijlocul casei. Nicolae a tras scăunele de sub pat, iar Stanca a pus în strachină tocănița caldă cu un miros ușor de cimbru și usturoi.

Au mâncat în tăcere. După ce s-au săturat, Stanca a strâns cu grijă mămăliga, a înfășurat-o într-un șervet țesut în casă din bumbac și tivit cu râuri cususte de mână. Mămăliga astfel ambalată a pus-o în coș pe care l-a agățat la grindă.

Nechifor și-a aprins o țigară și a ieșit în curte să o fumeze. Din obișnuință a intrat la animale. A rămas surprins să fadă curățenia care sticlea chiar și în grajd la vite. A inspectat toate cotețele și adăposturile animalelor. Peste tot se vedea mâna harnică a femeii.

Gânditor, Nechifor a intrat în casă. S-a așezat pe pat, apoi s-a ridicat, parcă îl ardea patul, ar fi vrut să spună ceva însă nu se putea hotărî, îi era teamă de ceea ce ar urma să se întâmple. Pe furiș a studiat-o pe Stanca, i-a văzut ochii căprui, sprâncenele frumoase, cu genele lungi, nasul drept și umerii obrajilor ieșiți în relief din cauza feței supte. Nu e urâtă se gândea Nechifor, dacă pune un pic de carne pe ea este chiar frumoasă. Însă se vede a fi prea aprigă de muncă și cu gura slobodă. Asta îi dădea de gândit, prea multă muncă lui Nechifor pe plac nu i-a fost niciodată. Nici cu cicăleala femeii nu s-a împăcat, ba de câteva ori a ripostat într-un mod de care acum nu este prea mândru mai ales decând nevasta i s-a repauzat.

Stanca l-a văzut cum se frământă, cam bănuia că ea este motivul zbuciumului lui Nechifor.

-Nechifor, nu-ți face griji, voi fi slugă în casa ta de mă vei primi. Doar copilul de vrei să mi-l primești să doarmă în casă, dinspre partea mea grijă nu ai ați face, pot foarte bine să dorm în fânărie, de acum încolo se va încălzi timpul. De se va întâmpla să-ți aduci muiere în casă ca nevastă și nu vei mai avea nevoie de mine, îngrijorare să nu-ți faci. Avem să ne socotim cinstit și drumul meu se va despărți de al tău.

Vorbele femeii i-a dat o stare de liniște bărbatului. Mai ales că fiind slugă, Stanca nu putea ordin să-i dea lui Nechifor.

-Mă învoiesc cu cele ce ai spus, doar că acuma este prea frig să porți dormi în fânărie, trebuie să mai treacă o săptămână, două, până ce se va încălzi, ai să dormi cu băiatul în casă în patul din dreptul sobei. Gura lumii îi slobodă, fie că ai să stai în casă ori în fânărie la fel va cleveti. Drept să-ți spun când te-am invitat să mănânci nu m-am gândit că ai să rămâi la mine. În acest moment nu știu dacă să mă bucur, ori să-mi plâng zilele. Nu te cunosc, nu știu ce hram porți, nu știu nici copilului ce-l tragi după tine dacă tu i-ai dat viață ori l-ai furat de pe undeva gândind că el te-ar putea ajuta în scopul tău ascuns, dacă ai cu adevărat unul. Pentru prima zi îmi place cum ai orânduit prin grajdul și cotețele animalelor.

Stanca l-a ascultat cu colțul basmalei dus în dreptul gurii, din când în când își ștergea ochii, unde, fără voia ei, își făcea loc câte o lacrimă. Vorbele bărbatului erau corecte, chiar îi plăceau, se vede că nu este un neisprăvit care se aruncă orbește pe prima muiere ce-i iese în cale. Avea tot dreptul să se teamă, au fost cazuri în care soția luase zilele soțului, darămite să primești în casa ta și să doarmă cu tine o femeie cu totul și cu totul străină. Nu se grăbea să alunge teama din sufletul lui. Nu avea motive, singur trebuia să chibzuiască cum avea să procedeze, iar mai târziu, de va fi să rămână la el, se va convinge de cinstea ei.

-Nechifor, ai dreptate în tot ce ai spus. Eu nu-ți spun că sunt cinstită, nici că port viclenie în suflet și-ți vorbesc cu două limbi. Rămâne ca tu să te convingi și mai târziu ori mai devreme să iei hotărârea ce se impune. Cum peste noapte aici voi rămâne, mâine va trebui să ne trezim în zori fiindcă multe treburi avem de orânduit. Două trei zile cât mai durează până ce vântul va zbici mai bine pământul să putem intra cu plugul în el, avem să înhămăm vacile la căruță și să mergem în zăvoi să aducem niște nuiele groase să refacem gardul dinspre drum, nu putem sta având curtea de izbeliște.

Bărbatul a sărit în sus auzind propunerea femeii:

-Nu înjug vacile la căruță și nici după nuiele în crâng nu merg. Discuția asta sper să nu o mai avem. Gardul rămâne așa, îl mai proptim cu niște păruși pe unde dă să cadă. Nechifor știa că este muncă migăloasă să adune atâtea nuiele, apoi să le împletească, mai bine lasă gardul așa, decât să muncească încă din zori trezit de această muiere ce pare doar pielea și osul.

-Nechifor, fără căruță nu putem face nimic. Cât despre nuiele lasă-le în seama mea, tu doar mă ajută acolo să ajungem. Că apăi eu din zăvoi fără carul plin cu nuiele acasă nu vin. Vrei nu vrei vom împrejmui curtea și avem să facem și porți pentru car, dar și o portiță pentru oameni. Dacă te opui cu tot dinadinsul, atunci mă văd nevoită să merg mai departe. Este suficient în curtea asta un om delăsător, un lasă-mă să te las, nu-ți voi face pereche. Nechifor, dacă nu vrei să faci cum îți spun, dă-mi un șut și voi pleca în drumul meu. Mă uit la tine pari a avea ca la 40 de ani, deși, după căutătura ochilor nu cred să fii sărit cu mult de 30 de ani. Mâine seară, dacă mai sunt aici, am să te tund și-ți voi potrivi mustățile. Vreau să fii un bărbat chipeș să fii plăcut la privit. Doliul te-a măcinat pe dinlăuntru, aruncă-l, nu-ți mai folosește. Revino printre oameni și poartă-te ca unul viu, nu ca unul ce-și așteaptă sfârșitul.

-Tu, Stancă, amarnică femeie mai ești, dar nici cu mine ușor nu-ți va merge, fiindcă eu sunt ca un pietroi ce-l tot urci la deal și mereu la vale vine. Nechifor o privea pe Stanca și nu-și venea crede ochilor și minții că poate exista o asemenea nație de muiere. A mai văzut femei vrednice, chiar și răposata fusese o femeie destoinică, însă nu avea îndrăzneala și chibzuiala femeii schelet din fața sa. Dimineață avem să plecăm cu noaptea-n cap la zăvoi, să nu ne vadă lumea cu vacile la jug puse, să ne râdă doar la întoarcere.

-Bine ai chibzuit, așa vom face. Cât despre râsul satului să nu-ți faci prea multe probleme, acum te râd mai tare când toate stau să cadă. Niciodată lumea nu te va bravura dacă din agoniseala ta nu se va înfrupta și ea, te va râde când bine îți va merge, așa este lumea cu gura în pantă și slobodă. Acum să ne culcăm, căci mâine în zori avem a ne urni la treabă.

Nechifor a lăsat flacăra lămpi mai mică, în cameră s-a așternut un semiîntuneric. Stanca s-a băgat în pat lângă Nicolae, iar Nechifor singur în patul lui.

Cântatul cocoșilor a trezit femeia care dormise iepurește să nu o prindă alba în pat. S-a dat jos din pat, a mers afară a dat cu apă pe ochi, apoi s-a întors în cameră și s-a închinat la icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus. De seara își pregătise lemne subțirele să poată repede aprinde focul și să nu se moșmondească fără rost pe lângă sobă. A luat din cuptorul sobei tigaia pe care a scăpat-o în ochiul plitei, a pus puțină untură, cât să mintă fundul tigăii, iar câd a auzit sfârâind a fărâmițat mămăligă în tigaie. Cu o lingură de lemn a tot rotit și învârtit mămăliga până ce a devenit arămie. Cum puriceii erau gata a trezit pe Nicolae și pe Nechifor. Copilul obișnuit să fie trezit la orice oră a deschis ochii fără să zică nimic, doar s-a dat jos din pat și s-a așezat pe scăunel în jurul mesei pe care Stanca o așezase în mijlocul casei. Nechifor s-a întors pe cealaltă parte când Stanca a încercat să-l trezească. Cum femeia nu era una din aia care să cedeze ușor, l-a zgâlțâit mai tare și nu l-a lăsat până ce nu s-a tras la marginea patului gata să se îmbrace pentru a porni la drum.

-Trezește-te Nechifor că treaba nu ne așteaptă, doar de rușine ne va face de vom tărăgăni la somn. Stai pe scaun și îmbucă de câteva ori să nu plecăm cu burta goală.

Bărbatul cu greu s-a trezit, s-a scărpinat de câteva ori pe piept și prin cap doar să mai câștege un pic de timp pentru leneveală. Cum nu avea nicio scăpare și-a tras pantalonii pe el și a dat să se așeze la masă:

-Mergi omule și dă-i un pic de apă rece pe față, apoi te închină la Maica Domnului și dă-I mulțumire că te-ai trezit sănătos, nu te repezi ca un păgân direct la masă.

Cum nu a avut încotro, deși în gândul lui i-a tras o sfântă înjurătură, a ieșit afară urmat îndeaproape de Stanca care nu l-a slăbit nici moartă:

-Ține pumnii să-ți torn apă să te speli, nu te speria de ea că este rece și udă, dă-i multă pe față să vezi cum te-nviorezi și prinzi alt chef de muncă. Bărbatul a dat cu apă pe față, la început doar cu două degete să-și șteargă ochii, mai apoi de gura femeii a spălat fața cu un pumn de apă.

-Hai că te-ai spălat destul, de mai insiști dai de alb și nu-i a bine. Stanca glumea cu el. Nechifor deși înviorat tot era supărat pe muierea care îi devenise un fel de stăpân deși ea își luase angajamentul ca slugă să-i fie.

După ce au mâncat Stanca l-a așezat la loc în pat pe Nicolae rugându-l să doarmă că ei au multă treabă și vor veni spre dricul zilei.

-Nechifor, să verifici tânjala să fie bine prinsă de car.

Au scos vacile, le-au pus la jug. Nu le convenea jugul care le apăsa pe grumazuri, însă nu aveau ce face. Stanca avusese grijă să le dea câte un lighean cu mălai să aibă putere să tragă.

Femeia a mers pe lângă vaci ținând cu mâna de resteul jugului, iar Nechifor s-a urcat în căruță. Haida-haida, l-a început mai fără chef, iar mai apoi, obișnuindu-se cu jugul, vacile au pornit la pas întins cu Stanca mergând pe lângă ele și cu Nechifor ce moțăia în cutia căruții.

Au ajuns la zăvoi. Au dejugat vacile, le-au pus din codirlă o mână de fân în cutie, iar Stanca urmată de Nechifor care mai mult mergea înapoi decât înainte s-au apucat de treabă. Stanca tăia cu toporașul iar Nechifor căra cu brațul la căruță. După trei drumuri s-a trezit bărbatul din Nechifor și a pus el mâna pe toporaș și Stanca să care nuiele la căruță. Abia acum a avut ocazia Stana să vadă ce iute la treabă poate fi Nechifor de reușește să se urnească, iar acum era deslănțuit. El tăia și ea căra numa fuga să se poată ține de el cu căratul.

Căruța fiind plină ochi, au înjugat vacile și au pornit la drum spre casă. Amândoi mergeau pe jos. Stanca pe lângă vaci, iar Nechifor în spatele căruței. Vacile mergeau liniște la pas de parcă de când se știau tot la jug trăseseră. Cum afară ziua își intrase de mult în pâine, sătenii se mișcau ca un furnicar fiecare pe drumul și cu treaba lui. Doar când se întâlneau cu căruța la care trăgeau cele două vaci, unii își făceau cruce, alții râdeau mânjește în barbă, mai erau unii care făceau bășcălie pe față de bietul Nechifor:

-Băiete, i-a zis un țăran mai în vârstă îmbrăcat cu o dulamă acum doar zdrențe, ce-ai făcut Nechifore, ai vândut acu doi ani mândrețea de cai și în locul lor ți-ai luat trei vaci? Să învieze răposata nevastă-ta să te vadă cum ai ajuns. Rușine să-ți fie! I-a urat țăranul cu dispreț.

Stanca a mers în tăcere nedând importanță răutăților exprimate de săteni. Până la urmă la căruță puteau să tragă ea și cu Nechifor doar treabă să facă, ce le păsa lor cine căruța le trage?

Până seara gardul a fost gata, mai rămăsese de făcut doar poarta mare și portița pentru a doua zi. Munciseră amândoi cot la cot, Stanca lipsise doar cât făcuse o mămăligă mare și vârtoasă să aibă și de seară, dar și pentru dimineața următoare. Lângă mămăligă mai pusese și o papară din patru ouă pe care le bătuse cu lapte și o țâră de mălai, iar mai apoi le turnase în tigaie când untura fusese bine încinsă.

Seara, după ce au mâncat, a pus în tuci apă să fiarbă, iar ea s-a apucat să-l tundă și să-i potrivească mustățile ce erau crescute în neorânduială și-i intrau în gură ori de câte ori o deschidea. Tuns, ras și spălat, Nechifor s-a dovedit a fi un tânăr frumos, chiar arătos și care avea din plin pe vino-ncoa’.

Cum gazul era scump, au stins lampa, au lăsat vorbăria și s-au culcat. Cum au pus capul pe pernă au adormit imediat, de parcă Moș Ene așteptase pitit după ușă că mintenaș s-au auzit sforăitul și șuieratul lor semn că trecuseră în lumea lui Morfeu.

Dimineață, de cum se crăpase de ziuă, Stanca s-a trezit, s-a spălat în tuci cu apă pe față, a băut o gură de aghiazmă din sticla pe care i-a arătat-o încă de seara Nechifor. A deschis ușa încet și a ieșit afară să hrănească animalele. După ce treaba fusese gătată a intrat în casă a curățat o ceapă pe care a tocat-o mărunt, apoi când grăsimea în tigaie a prins a sfârâi a trântit ceapa. A mestecat bine cu lingura până ce a devenit arămie, apoi peste ceapă a turnat ca la o lingură de boia dulce. Un praf de sare pus în tigaie, lingura de lemn care, învârtită cu pricepere de Stanca a făcut ca totul să aibă o culoare frumoasă, iar pentru aromă a trântit și un cățel de usturoi spart pe care l-a lăsat preț de câteva secunde. Cum tocănița era gata i-a trezit din somn pe cei doi bărbați ce încă dormeau nederanjați de gospodina care le pregătea de mâncare.

Ca de fiecare dată Nicolae s-a trezit fără nici un efort, s-a așezat la masă și a așteptat ca mamă-sa să-i spună când să mănânce. Nechifor nu dădea semne că ar vrea să se trezească curând, e drept că și oboseala din ziua precedentă fusese mare. Însă cu Stanca nu te puteai juca, așa că în cele din urmă s-a trezit și după ce s-a îmbrăcat a mers afară s-a spălat cu apă rece și, înviorat, a venit la masă după ce s-a închnat după datină la icoana de pe peretele de la răsărit.

-Astăzi avem să terminăm cele două porți, iar după ce vom termina, fiindcă gândesc cu capul ăsta al meu de muiere proastă că nu avem a conăci până ce nu gătăm treaba. E bine să ne mișcăm repede fiindcă avem de cărat gunoi de grajd în grădină, apoi să arăm și să semănăm. În partea dinspre ogradă aș vrea, dacă ești și tu de acord, să punem câteva răzoare cu legume. Apă avem în curte, iar 50 de găleți de apă pe care avem să le cărăm pe timpul verii nu va fi chiar o mare piedică, gândind că de acolo avem să luăm o roșie, un castravete, o ceapă ori un morcov.

-Nu avem sămânță, cum să semănăm? Nu avem de nici unelea, sunt sărac, tu faci planuri, dar ne trebuie sămânța să punem în pământ. Habar nu ai de agricultură. Și încă ceva, mi-ai spus că îmi vei fi slugă, dar tu te dovedești stăpână că-mi ești.

-Nu-ți sunt stăpână, încerc doar să ne mișcăm din înțepenirea noastră. Te vaiți ca o muiere pe laița porții ba că nu ai aia, ba că n-ai ailaltă. Pentru ca noi doi, de vrem să facem treabă, în primul rând avem nevoie de voință, de abia după ce avem dorința de a mișca lucrurile, avem a ne gândi la celelalte. Fii atent la ce m-am gândit. Câteva zile vacile nu le scoatem la muncă, le mulgem și laptele îl vindem, nu oprim pentru noi nici picătură, ouăle de la găini le strângem și tot la vânzare le punem. Nu vindem pe bani, ci pe răsaduri și semințe de care avem nevoie. Clar? M-am făcut înțeleasă?

-Nu este bine. Nechifor se vedea înghesuit de muierea pe care de milă o primise în casă și care acum îi ordona ca un sergent soldatului. Vara aici este secetoasă, trebuie multă apă să cărăm pentru a uda planetele. Puțul este cam departe, nu va fi ușor. Tu visezi frumos, însă eu mă tem că nu avem să depășim stadiul de vis. Spera ca argumentele lui să o determine pe Stanca să renunțe la planul ei, plan care presupunea a consuma multă muncă pe care el, unul, nu era dispus să o depună.

-Cum grădina, din câte eu am văzut, este mai în vale decât puțul, putem să facem un mic canal prin care să ducem apa la legume. Când vrei să muncești găsești rezolvarea la piedicile pe care le întâmpini. Dar dacă lenea pe tine stăpânire pune, ai să te împiedici și pe drum drept. Eu zic să ne apucăm de treabă că de vorbit mult avem să ne ocupăm la iarnă, dacă am să mai fiu pe aici, de nu mă vei da afară pe mine cu prunc cu tot.

-Bine femeie, văd că ai răspunsuri la toate întrebările mele. Atunci să ne întărim cocoașa și să ne apucăm de treabă.

Vremea a trecut. Stanca încă nu fusese alungată din curtea lui Nechifor. Gospodăria se schimbase mult, pe lângă casă apăruseră ronduri de flori, gardul, deși din nuiele, era drept și nu pătrundea prin el nici măcar o pisică, iar portița mica sta închisă și pe timpul zilei. În grădină legumele erau frumoase, tot la două seri Nechifor și Stanca le udau. Nechifor scotea apă cu ciutura din fântână și o turna pe șanț, de aici apa venea cu viteză în groapa din grădină săpată la capătul șanțului. Din groapă, Stanca cu o găleată din tablă lua apa pe care mai apoi o punea la rădăcina plantelor. Mare bucurie fusese pe ei când luaseră din propria grădină prima roșie coaptă.

Stanca cu toate că muncea mult se schimbase în bine. Nu mai umbla în zdrențe, îmbrăcase din hainele nevestei lui Nechifor, iar la corp se mai împlinise, începuse să apară rotunjimile corpului. Era altă femeie față de Stanca ce se pripășise în primăvara în casa lui Nechifor.

Lumea o condamna pe biata femeie, din curvă nu o scoteau, ba unele mai îndrăznețe îi ziceau și în față că ar fi vrăjitoare și i-ar fi pus ciobul lui Nechifor. Stanca nu lua seama la asemenea zvonuri și-și vedea pe mai departe de munca în ograda omului care o culesese din zloata drumului.

De la un timp Nechifor începuse să o privească cu alți ochi. O urmărea seara când își lepăda hainele pentru a se băga în pat lângă Nicolae. Nu mai era femeia-schelet cum o poreclise el când în primăvară a văzut-o prima dată. Era o femeie frumoasă, mai ales sâmbăta seară când își despletea părul bogat și-l lăsa să cadă numai valuri pe umeri ce se rotunjiseră. Își făcea baie sub polata unde avea soba, de multe ori fusese tentat să meargă după ea să o spioneze să pătrundă în intimitatea ei. De fiecare dată a renunțat, i s-a părut că nu ar fi un gest demn de un bărbat adevărat.

La cârciumă în sat mergea rar e drept. Stanca, deși slugă, ea ținea bruma de bani ce le intra în casă din vânzarea unor ouă ori a laptelui, ba, în ultimul timp femeia începuse să dea cheag la lapte și să facă brânză, era o brânză grasă și untoasă foarte căutată. Nu produceau ei, câte comenzi aveau.

Într-una din seri, potopit de căldura de peste zi, a cerut femeii să-i dea doi lei să bea o bere, să-și mai răcorească sufletul.

Stanca l-a privit  cu milă, muncise mult la coasă, cosiseră amândoi aproape un pogon de trifoi. Erau frânți. Femeia a scos mica motoșcă din sân, a deslegat nodurile batistei și cu mână tremurândă i-a întins doi lei.

-Ai grijă cu cine și ce vorbești fiindcă vorbă bună nu vei auzi de la nimeni. Au să te înfiereze împotriva mea, că de, de când în curtea ta am poposit tu la cârciumă nu prea ai mai avut drum. Mergi dară și mai stai la sfat cu oamenii, cumpără de la ei, nu vinde de la tine. Până tu vii, eu am să fac ceva de mâncare să ne astâmpărăm foamea.

Se îngâna ziua cu noaptea când Nechifor a intrat pe poartă. Stanca nu a zis nimic, până la urmă el era stăpânul și de se supăra pe ei oricând îi putea alunga. A pus pe masă mâncarea l-a chemat și pe Nicolae care încă se juca cu un cerc de roată de bicicletă găsit de Stanca aruncat pe câmp. Au mâncat în tăcere, pe Nechifor îl rodea ceva, însă nu dădea semne că ar vrea să-și ușureze sufletul.

-Spune omule, ce te frământă? Tu ai ceva pe suflet. Sparge omule buba, altfel se face și mai mare și rana va săpa amarnic în inima ta.

-Astăzi la cârciumă a venit nea Gheorghe al lui Topor la mine, a început cu vorbă frumoasă, cu ni ni ni, c-o fi și c-o păți, până la urmă m-a întrebat direct dacă vreau să vând borceagul din luncă că el ar fi dispus să-l cumpere. Eu, pentru început, nu zisei nimica. El a insistat că vezi Doamne e pentru hrana cailor, că eu nu am cai, carevasăzică nici nu am nevoie de el. Când am văzut că el tot insistă, i-am spus că trebuie să vorbesc cu Stanca să văd ce zice și ea. Atâta i-a fost, de parcă nu borceagul îl vrea, ci să mă ia pe mine la scărmănat și unde începe, îți spun cuvânt cu cuvânt că le-a săpat în sufletul meu: „bine mă, începe Gheorghe, tu nu mai ești stăpân pe pământurile tale? Ți-ai pus sluga stăpână? Ori acum îți este țiitoare? Trăiți ca necredincioșii în păcat, necununați, fără dezlegare de la părintele nostru care este un sfânt cu har duhovnicesc. Nechifore, am crezut că ești și tu un om la locul tău cu frică de Dumnezeu, dar nu ești decât un prost și un necurat.” „Nene, i-am zis, află că nu trăiesc în păcat cu Stanca, nu îmi este țiitoare, este tovarășa mea de muncă și dacă vrei să știi, la cât este de deșteaptă aș fi mândru să mă aleagă de soț să-i fiu.”

-Nechifore, nu te lăsa intimidat de toți proști. Ne pizmuiesc fiindcă în primăvara asta cu vacile noastre am arat și semănat 10 pogoane de pământ, nu a fost ușor, însă nici nu ne-am lăsat, am luptat, de acum așteptăm, dacă ne va păzi Dumnezeu de rele, să adunăm recolta care nu se anunță a fi tocmai rea. Uite ce zic eu, să vindem o vacă și taurul și să ne cumpărăm doi căluți. Pentru strânsul recoltei avem nevoie de cai, se mișcă mult mai ușor.

-Nu zici rău. Nechifor ar fi vrut să continuie, însă mai era ceva ce nu-i dădea pace. Măi femeie, stăm în aceeași cameră de o jumătate de an, nu vrei să fii nevasta mea cu acte în regulă? Să mergem la biserică să ne cununăm și să intrăm în rândul lumii. Ce părere ai?

-Nu mă opun, ești un om bun și mi-ar plăcea să-ți fiu soție. Eu zic că la toamnă, după ce avem să punem recolta la adăpost, ne putem ocupa și de noi.

Toamna se apropia cu pași repezi. Zăpușeala de peste zi era sufocantă. Vântul se pitise în crângul de lângă apă la răcoare, nici el nu mai putea suporta soarele arzător de sfârșit de august. Frunzele copacilor erau nemișcate, doar neastâmpăratele frunze ale plutelor albe se mișcau continuu. Cu toată arșița oamenii alergau pe câmp cu treburi. Începând din noapte, când roua încă era pe trifoiul cosit și uscat, gospodarii mergeau și-l încărcau în căruțe să nu apuce să-l usuce căldura să i se scuture frunza și floarea.

Pe la al treilea cântat al cocoșilor Stanca l-a trezit pe Nechifor. Nu mai trăgea la somn, începuse să prindă gustul muncii cu folos.

-Merg să înham caii, grăbește-te și tu cu îmbrăcatul, nu avem timp de mâncat, avem să luăm ceva în gură când căruța va fi plină cu borceag și adusă acasă. Măcar o căruță să aducem astăzi și una mâine dimineață. Borceagul să-l așezi pală cu pală să intre cât mai mult, apăi îl vom lega cu prăjina să nu se răstoarne. De va fi cazul avem să mergem pe lângă car să nu cumva, Doamne ferește, să cădem din vârful căruței.

De afară s-a auzit lătratul câinelui și o voce de bărbat care striga la poartă.

Cine să fie? S-a întrebat Stanca, nedumerită și cumva și cu frica în sân. Nu bate cineva în poarta omului înainte ca ziua să pătrundă pe ulița satului.

-Scoală Nechifore, în poartă bate cineva, pare a fi nervos, ori nerăbdător să ne vadă pe vreunul dintre noi dacă nu chiar pe amândoi. Nechifor s-a întors pe cealaltă parte. Stanca a ieșit în curte și a mers la poartă.

-Bună dimineața oameni buni, cine sunteți și ce doriți acum când noaptea încă nu s-a dat dusă? Stanca nu era o femeie sperioasă, văzuse multe și întâmpinase și mai multe în scurta ei viață.

-Dumneata ești Stanca? A întrebat un bărbat pe care nu-l alicea bine din cauza întunericului.

-Da, eu sunt. Dar ce treabă aveți dumneavoastră cu mine? Nu pare să vă fi cunoscut vreodată.

-Fii, te rog, bună și vino cu noi la postul de miliție să dai o declarație. Într-o jumătate de oră te aducem înapoi, suntem cu mașina.

Stanca a dat să închidă poarta și să fugă, un civil se strecurase pe nesimțite în spatele ei, când ea a dat să fugă acesta a prins-o în brațe.

-Taci, nu țipa că trezești tot satul și atunci chiar că ne superi și, zău, nu-ți dorești acest lucru.

Supusă Stanca a mers împreună cu cei patru civili până la mașina care era parcată câteva case mai departe.

Nu era neapărat speriată fiindcă știa că nu făcuse nici un rău nimănui. Cu lumea nu prea vorbise, așa că, până la urmă, s-a gândit că nu va sta mult la miliție. Va vedea despre ce este vorba, probabil vreo încurcătură pe care are să o limpezească fără mari probleme, nu de alta, dar trebuie să ajungă acasă să meargă în câmp cu căruța să ia naibii borceagul.

Începuse să se crape de ziuă când GAZ-ul a oprit în dreptul postului de miliție. Încă era pustie ulița, doar pe cer mai clipeau două stele palide gata să dispară și ele de teama zilei ce urma să se instaleze peste puțin timp.

Camera postului de miliție era auster mobilată. Pe peretele din față cum intrai în cameră erau aliniate portretele lui Marx, Engels, Lenin, Gheorghe Gh.-Dej, Petru Groza, Chivu Stoica. Sub portrete era un birou vechi din lemn masiv de brad. Masa era goală, doar pe un colț al ei era pusă o pălărie de fetru al celui care ocupa scaunul cu spătar din spatele biroului.

Civilii care o însoțeau au luat poziția de drepți și unul dintre ei a raportat:

-Să trăiți tovarășe inspector am adus pe cetățeanca Stanca Tudor.

-Bine mă, așteptați afară, vă chem eu dacă am nevoie de voi. Apoi întorcând ochii spre femeie i-a făcut semn să ia loc pe scaun. Inspectorul, așa era numit un ofițer îmbrăcat în civil pentru a nu se ști ce hram poartă, s-a rezemat de spătarul scaunului, a închis ochii de parcă îl furase somnul. A stat în nemișcare câteva minute bune, timp în care Stanca se foia pe scaun dorind să termine mai repede ce aveau să o întrebe să poată să meargă în treaba ei.

Inspectorul a deschis ochii a privit-o surprins pe Stanca de parcă nu se aștepta să fie în acea cameră:

-Ce e cu tine, femeie, aici? Ce vânt te-a adus? Inspectorul avea vocea blândă și intrigată, de parcă chiar nu știa ce este cu ea acolo.

-Nu știu...Femeia a fost întreruptă brutal.

-Cum nu ști? Dai buzna în biroul miliției și îmi spui că nu ști? Ești somnambulă? Inspectorul continua jocul de-a pisica cu șoarecele.

-În primul rând că eu la ora asta trebuia să fiu în câmp să iau borceagul...Stanca din nou a fost întreruptă.

-Și de ce nu te-ai dus în câmp și ai venit aici pe capul meu? Civilul începea să dea semne de iritare.

-Nu am venit eu...Întrerupere brutală

-Tu mă înnebunești, cum nu ai venit dacă ești aici?

-Dacă nu aveți nevoie de mine eu aș pleca, am multă treabă acasă. Stanca s-a ridicat de pe scaun vrând să plece pe ușă.

-Acu dacă tot ai venit, fă bine și stai. Trebuie să lămurim ce este cu tine în postul de miliție la ora aceasta. Aici nu intră și nu iese nimeni cum vrea. Deja ai fost înregistrată ca intrată, eu trebuie să lămuresc pentru ce ai venit. Așadar, cine ești, cum te numești și în general tot ce ține de tine trebuie să-mi spui. Vorbește!

-Mă cheamă la catalog Tudor Stanca, sunt din satul Nucșoara, văduvă cu un copil de cinci ani. Acum locuiesc în casa lui Nechifor Brojbă ca slugă pe mâncare și îmbrăcăminte. Cam atâta.

-Spune mai multe, spre exemplu aș vrea să știu de ce ai dat foc grajdului în care era bărbatul tău și de ce ai lăsat să ardă toată gospodăria. Inspectorul, în fapt era maiorul de securitate Țugui, a fixat pe Stanca doi ochii negri ca tăciunii cu licăriri de foc, avea fruntea încruntată și buzele strânse pungă. Vorbește, dezvoltă, spune tot, i-a ordonat el.

-Ce să spun? Bărbatul meu a venit acasă seara de la cârciumă beat și cu o sticlă cu țuică pitită în haină. Fără să intre în casă a ținut drumul drept în grajd unde mergea de fiecare dată când venea de la cârciumă, era un fel de ritual, acolo continua să bea și țuica din sticla cu care venise acasă. Nu aveam curajul să intru peste el fiindcă mă omora în bătaie. Întotdeauna îl lăsam în plata Domnului. Doar că, în acea seară, l-a furat somnul cu țigara aprinsă. Eu mă culcasem cu copilul în casă când am auzit țipetele unor oameni pe drum cum că arde, arde... Am ieșit afară, neștiind că nenorocirea era pe capul meu, am deschis ușa, atunci am văzut grozăvia, am înfipt mâna în copil și l-am scos din casă. Focul se întinsese și la casă, ardea ca o torță. Nu am salvat nimic în afara unei singure rochii care s-a nimerit să fie pe mine. Din el am găsit oasele înnegrite de fum după ce s-a stins focul. Asta a fost tot. Femeia a oftat și și-a lăsat palmele în poală.

-Cineva din satul tău a depus o reclamație împotriva ta prin care ne demonstrează că nu bărbatul tău a dat foc, ci tu ai pus focul să scapi de el. Spre exemplu, scrie în plângerea respectivului că tu ai fi spus unei vecine că nu te lași până nu-l omori pe bețivul tău soț că nu mai poți trăi cu frica în sân tot timpul. Ce părere ai?

-Da, cred că am spus unei femei aceste cuvinte, însă de la intenție până la a duce la bun sfârșit o asemenea faptă e drum lung.

-Lung, scurt, drumul l-ai făcut și focul l-ai pus. Țugui o privea cu ochii răi, din glas îi dispăruse orice urmă de bunăvoință.

-Tovarășe, dacă voiam să-l omor găseam altă soluție nu să dau foc la toată munca mea și să rămân cu un copilaș pe drumuri. Stanca încă nu sesiza că Inspectorul încerca să strângă lațul în jurul ei.

-Bine, am înțeles cu asta, dar cu afirmația că mai bine rămânea regele la putere, chiar dacă ar fi fost și comuniștii, regele era rege. I-a zi, cum este? Drept așa ai spus ori ba?

-A fost o glumă pe care am spus-o la muncă pe câmp între oameni. Nu m-am gândit că este rău. Drept să vă spun eu nici nu știu bine cum a fost cu regele, când el a plecat din țară aveam doar 13 ani. Acum că am lămurit toate câte au fost neînțelese bine ar fi să-mi dați drumul să merg acasă că mintenaș se încălzește și nu mai pot să încarc borceagul.

-Plecarea ta acasă nu va fi degrabă. Ai să mai zăbovești pe aici, cât anume încă nu știu precis. Vom trimite noi vorbă lui Nechifor să meargă singur în câmp deoarece tu mai ai ceva treabă. Nu-ți face grijă de copil, dacă Nechifor nu va avea grijă avem să-l ducem la „Leagăn” nu-l vom lăsa pe drum.

.............................................................................................................................................

Nechifor, nederanjat de nimeni, a dormit fără vise până ce soarele și-a trimis primele raze prin fereastra casei. Buimac, s-a trezit din somn, s-a îmbrăcat militărește, a privit copilul care stătea cuminte în pat, apoi a ieșit pe ușă. Nu înțelegea cum dracu de-l lăsase Stanca să doarmă până în puterea zilei fără să-l deranjeze. Își amintea ca prin vis de ea că vrusese să-l trezească încă din vremea când noaptea încă mai zăbovea prin curte. După aceea s-a făcut liniște.

A strigat-o pe Stanca prin grădină, prin grajd, caii erau la iesle, unul dintre ei, cel roib, avea hamul pus, celălalt nu. În iesle nutrețul fusese mâncat, semn că Stanca nu mai dăduse pe la ei, lucru ce nu-i sta în fire. După ce a căutat peste tot prin curte și prin grădină s-a așezat pe treapta scării de la prispă gândindu-se unde ar fi putut să dispară femeia. A făcut diferite scenarii, niciunul nu se potrivea, faptul că Nicolae era în casă îi dădea de înțeles că Stanca, fără copil, nicăieri nu ar fi plecat.

A așteptat bietul om. Într-un târziu Nicolae a ieșit din casă s-a uitat în ochii lui Nechifor și cu glăsciorul lui blând a spus printre lacrimi:

-Mi-e foame.

Bărbatul a simțit că i se sfâșie inima când a auzit ruga copilului. Abia atunci a privit pe cer, soarele era sus, trecuse vremea prânzului. S-a ridicat de pe scară și a pornit spre polată să facă focul pentru a putea fierbe un puișor de mămăliguță să-și astâmpere amândoi foamea.

Au mâncat împreună mămăligă cu ce s-a mai găsit prin dulapul agățat în umbra casei de un piron adânc bătut în paianta zidului. După ce s-au săturat, copilul a găsit cercul lui cu care a început să se joace la umbra pomilor din ogradă, în timp ce el, gânditor, s-a așezat din nou pe treapta scării.

Stanca părea că pământul o înghițise. Nu se putea ca un om să dispară așa fără urmă. Către seară i-a spus lui Nicolae să stea cuminte fiindcă el merge până la prăvălie și la întoarcere îi va aduce o bucățică de candel.

Pe uliță a început să întrebe pe unul, altul dacă nu au văzut-o pe Stanca. Nimeni nu știa nimic, parcă o înghițise pământul. S-a hotărât și a mers la postul de miliție să raporteze dispariția femeii.

-Ce e, mă? De ce ai venit? La repezit un sergent major, tinerel cu mustața abia mijită la nas.

-Vreau să raportez un caz de dispariție...Nechifor vorbea înnecându-se cu propriile cuvinte. Milițienii îl timorau.

-Cine mă a dispărut? Vorbește clar. Milițianul vorbea tare și cu glas poruncitor.

-Femeia care locuia la mine, sluga mea Stanca...

-Ce mă, tu ai slugi? Nu ai auzit că nu mai ai voie să exploatezi oamenii? Pentru asta pușcăria te mănâncă.

-Tovarășul milițian, nu era chiar slugă, urma ca în toamnă, după strânsul recoltei, să ne luăm cu acte în regulă. Doar că acum a pierit, nu înțeleg unde poate fi.

-S-o fi dus după cei trebuie și ei ca femeie, dacă de la tine nu a primit ce-și dorea. Ehei, bă, să nu te pui cu femeia, că asta face doar ce vrea ea, chiar dacă pe tine te face să înțelegi că din cuvântul tău nu iese. Am pățit eu, uite așa cât mă vezi de milițian, mi-a tras una clapa, m-a făcut să cred că mă iubește, că nu mai poate fără mine, că eu sunt totul pentru ea, iar eu, fraier, cum am luat leafa drept la ea m-am oprit. Am băut o țuică, două, ea îmi turna și mă alinta, când vedea ea că nu aș mai vrea să beau, începea să mă dezmierde și să mă giugiulească, până la urmă m-am îmbătat lemn. M-am trezit dimineață în niște boscheți la marginea satului, fără bani, doar cu hainele de pe mine și cu pistolul în toc. Nu am mai zis nimic, bine că nu mi-a luat arma, pușcăria mă mânca. Vezi, asta este cu femeia ta. Dar i-a stai, nu avea și un copil? Copilul unde este?

-E la mine, nu l-a luat, asta mă face să cred că este ceva putred la mijloc. Nu i se punea musca dintr-o dată, tocmai trebuia să mergem cu noaptea în cap să încărcăm din luncă o căruță cu borceag.

-Du-te acasă omule. Eu am să înregistrez reclamația ta și avem să demarăm cercetările, trebuie să o fi văzut cineva pe undeva. Un om nu dispare ca norul de pe cer, lasă undeva urme.

Nechifor a mers acasă, spera ca în lipsa lui Stanca să fi întors de unde rătăcise, iar el să-și fi făcut griji degeaba.

De departe l-a văzut în poartă pe Nicolae care privea în lungul drumului. Asta nu era a bine, însemna că femeia încă nu venise.

-Băiete, băiete, ce ne facem noi doi de acum înainte? Nechifor nu era doar îngrijorat, era disperat. O mână dacă cineva i-ar fi tăiat-o și în schimbul ei i-ar fi fost adusă Stanca în bătătură, bărbatul ar fi rezistat fără să scoată un singur cuvânt. Dintr-o dată i s-a părut că este străin în propria curte, nimic nu mai era ca ieri. Doar Stanca rostul gospodăriei îl știa, el din vorba ei nu ieșise. Asta nu pentru că el ar fi fost vreun tolomac, greu de cap, ci pentru că Stanca știuse cu mintea ei ageră cum să rânduiască totul de așa fel încât toate muncile să fie făcute cu rostul și la timpul lor. Nicolae, tu mi-ai rămas ca vlăstar din Stanca, am să te cresc cu toată dragostea mea. Tu ești cuminte și ai să mă asculți, amândoi avem să scoatem căruța la liman nu ne vom lăsa doborâți. Când are să ne fie greu ne vom gândi cum ar fi procedat mamă-ta, cum ne-ar fi împins ea de la urmă cu vorba și cu fapta. Ziua de astăzi este terminată, nu mai avem când să facem treabă. Pentru mâine am să vorbesc cu ăsta al lui Dovleac, cu ăl mic, că ăl mare e gură bețivă și prost de vorbă, cu el am să aduc borceagul. Tu să stai cuminte până vin eu. Ne-am înțeles?

Copilul s-a uitat cu ochișorii lui umezi în ochii lui Nechifor, nu înțelegea prea multe, dar nici întrebări nu a pus, așa îl strunise Stanca. Să tacă!

.............................................................................................................................................

Stanca era de trei luni în beciurile securității. Se mișca din inerție, era ca o păpușă întoarsă cu cheia. Nu o mai deranja mirosul greu din celulă care o izbise puternic când fusese împinsă în prima zi de arest de către gardian în interiorul minusculei cămăruțe. Nu putea gândi limpede, era într-un fel de turmentare dată de lipsa orelor de odihnă. Ziua i se ridica patul. Noaptea când își întindea, pe salteaua cu paiele tocate de prea multă vreme, oasele obosite, aproape tasate de numărul mare al orelor de stat în picioare, somnul o cuprindea fără veste. Nu dura mult timp și se auzeau zgomotele asurzitoare ale zăvoarelor trase în dușmănie de către gardieni. Atunci tresărea, sărea din pat și lua poziția de drepți cu spatele la ușă. Nu trebuia să vadă pe cel care intra în celulă. Era trezită și dusă la anchetă de câte cinci, șase ori pe noapte. Nu o ancheta nimeni, nu se deschidea nici un birou. Doar pe ea o plimba noapte de noapte prin holuri întortocheate, apoi era pusă să aștepte în picioare cu fața la perete câte o oră două în fața ușii care rămânea mereu închisă, după care era dusă în celulă și scoasă iar după cel mult 30 de minute. Stanca își târa piciorele, nu mergea. Era extenuată. Nu mai putea să suporte teroarea în care era ținută. La cea mai mică greșeală, cum ar fi faptul că se rezemase de zid să se mai odihnească și pentru puțin timp să reducă greutatea de pe picioare, a fost pusă să scoată palmele prin vizetă și i s-a aplicat 20 de lovituri de baston. Pâine i se făcuseră palmele. Nu respirase aer curat de când fusese aruncată în beci. Cerul nu știa cum mai este, nu-l văzuse de mult timp. Pierduse noțiunea timpului. Știa că nu venise încă iarna fiindcă nu înghețase de frig.

Într-o dimineață i s-a adus o cană cu ceai adevărat, pâine și marmeladă. Niciodată nu primise așa bunătăți. Fața i se luminase, pentru o clipă uitase că este în arestul securității, se bucura ca un copil de minunățiile pe care le avea în față. A mâncat cu înghițituri mici, ar fi vrut să nu se termine micul dejun. Niciodată nu mâncase o pâine și o marmeladă așa de bune. Până atunci i se dădea dimineața o cană cu apă tulbure, dar caldă căreia i se spunea în mod cinic ceai și lângă ea o bucată de turtoi. (Turtoi= mălai amestecat cu apă și copt în tavă). Era tare ca piatra și rău la gust. Doar foamea te putea împinge să mănânci asemenea mâncare.

Sătulă, parcă îi dispăruse și oboseala stătea pe patul care nu fusese ridicat. Aștepta, nu știa ce, însă percepea cu un simț care i se dezvoltase în cele trei luni de arest că urma să i se întâmple ceva important.

Un subofițer a descuiat celula, a privit-o impasibil, apoi cu dispreț i-a ordonat:

-Mergi la baie! Spală-te că vei apărea în fața instanței pentru a fi judecată.

După mult timp în sfârșit avea dreptul să facă baie. S-a spălat îndelung, simțea că devine mai ușoară, parcă zbura după ce terminase de îmbăiat și îmbrăcase niște haine vărgate, dar curate.

În sala de judecată era puțină lume, doar câțiva muncitori dintr-o uzină aduși să înfiereze cu mânie proletară comportamentul denigrant al unei dușmance a comunismului.

Completul de judecată din care făceau parte pe lângă doi judecători și doi asesori populari aleși de organizațiile de partid, a intrat în sală, toți s-au ridicat în picioare. Stanca l-a ordinul gardianului a rămas în poziția de drepți și după ce ceilalți au luat loc pe bănci.

-Numita Tudor Stanca, a început procurorul să citească din rechizitoriu, este trimisă în judecată pentru două capete de acuzare:

Primul: omor cu distrugere de bunuri. În urmă cu un an și jumătate, sătulă de bețiile bărbatului, a pus la cale uciderea acestuia. Intenția de a-l ucide pe soț a mărturisit-o în fața unor vecine care va compărea în fața acestei instanțe pentru detalii. Deasemeni Șeful Postului de Miliție din sat a declarat că a auzit-o pe inculpată cu două zile înainte de incendiu când a cumpărat chibrituri de la magazin că va folosi acele chibrituri pentru omorârea soțului. Inițial șeful de post nu a dat însemnătat cuvintelor folosite de inculpată, crezând că este doar un gând al unei femei al cărui soț tot beat umblă. Abia mai târziu a făcut legătura cu zilele femeii, atunci când pârjolul a mistuit tot inclusiv pe bietul Ilie care dormea, beat fiind, în grajd. Inculpata știa obiceiurile soțului și anume acela că el se îmbăta seară de seară, iar când revenea acasă de la bufet mai avea în buzunar pitită o sticlă cu țuică pe care se retrăgea să o bea în grajd. Profitând de acest fapt, într-o seară a pus foc grajdului, focul s-a extins și la casă și la celelalte acareturi care erau construite din lemn și învelite cu paie. Incendiul a mistuit tot, inclusiv pe soțul ei, numitul Tudor Ilie, care a ars complet. I se reține în sarcină, premeditarea omorului și a incendiului. Stanca a plecat de acasă după ce înmormântase rămășițele scoase din foc ale lui Ilie.

Doi: Numita Tudor Stanca după ce a rămas pe drumuri cu un copil de cinci ani, a plecat să i se piardă urma, așa a ajuns în satul Dărmănești și s-a aciuat în casa numitului Nechifor Brojbă, văduv fără copii. Aici s-a instalat ca la ea acasă profitând de bunătatea și cumva ignoranța lui Nechifor.

Într-o zi, aflându-se la muncă și mai având alți săteni tocmiți cu ziua să-i ajute la treabă, numita Tudor Stanca a declarat că s-a procedat greșit când a fost alungat regele de pe tron. Chiar dacă comuniștii rămâneau la putere, regele trebuia să fie acolo precum icoana lui Iisus. În susținerea acuzației înțelegem să aducem proba cu martori și deasemeni să fie interogată inculpata.

Președintele completului de judecată era un bărbat cam de 50 de ani, cu părul alb bogat și ondulat. Avea o căutătură rea a ochilor și o încruntare permanentă a sprâncenelor.

-Cum te numești, inculpată? Întrebarea era standard pentru ca judecătorul să poată porni interogatoriul. Te rog să vorbești clar, fără bâlbâieli și mai ales fără lacrimi inutile. Vocea, deși aspră, era temperată.

-Mă cheamă Tudor Stanca, după soț, dar de fată mi se spunea la catalog Băcilă.

-Câți ani ai? Răspunde strict la întrebare.

-Am 24 de ani, 25 îi fac abia de sfântul Ion.

-Ai fost căsătorită cu numitul Tudor Ilie? Întrebările erau puse fără să se simtă patimă în glasul judecătorului, deși cei doi asesori nu își disimulau disprețul față de inculpată.

-Da, am fost măritată cu el șase ani. Am...

-Răspunde strict, fără comentarii. Era muncitor, te bătea, era bețiv. Cum era fostul dumitale soț?

-La început a fost vrednic și cuminte, apoi s-a luat de băutură, nu și-a mai văzut capul limpede câțiva ani de zile. Când se îmbăta trebuia să nu-i stau în cale, nici eu nici copilul, ne omora în bătaie de ne prindea.

-Ai declarat față de mai mulți martori că ai vrea să-l omori. Este adevărat?

-De fapt am spus așa: „dacă aș avea eu putere, l-aș omorî, m-am săturat de viața asta pe care o duc cu el.”

-Este adevărat că dumneata ai pus foc grajdului unde el dormea, beat fiind? Judecătorul părea imparțial, nu căuta să o intimideze.

-Nu am pus eu foc. Cum era să fac o asemenea nenorocire cu mâinile mele?

-Acum am să-ți pun întrebări despre celălalt capăt de acuzare:

-Ai declarat că mai bine rămânea regele pe tron, chiar dacă tot comuniștii erau la putere. Ai spus cuvintele astea?

-Da, exact așa am spus.

-Și, după părerea dumitale, era mai bine cu regele?

-Habar nu am. Eram prea mică când regele era pe tron. Citisem o poveste și îmi plăcuse cum se comportase regele față de oamenii săraci. Din această cauză am făcut acea declarație care se pare că este foarte gravă. Nu am avut intenție rea, doar așa mi-am imaginat eu cu mintea mea puțină de femeie tânără și proastă.

-Tovarășe procuror, aveți întrebări? Judecătorul se uita într-un fel ciudat la omul parchetului.

-Nu am. Aș dori să chem primul martor la bară.

-Dumneavoastră, tovarășe avocat, aveți întrebări?

-Nu, nu am.

-Să intre martorul acuzării!

De bară s-a apropiat o femeie sărăcăcios îmbrăcată, bătrână și cu fața zbârcită de riduri.

-Cum te numești? Judecătorul a vorbit mai tare, intuia că martora nu prea auzea bine.

-Garabete Frusina, așa mi-a zis la catalog, nu am fost niciodată măritată.

-Spune după mine: „jur să spun adevărul și să nu ascund nimic din ceea ce știu”.

Femeia cu chiu cu vai a repetat cuvintele apoi a spus tare: „jur”.

-Spune-mi, ai văzut pe inculpată când a pus foc grajdului?

-Nu, eu asta nu am văzut. A venit Stanca la mine când se îngâna ziua cu noaptea și mi-a cerut câteva bețe de chibrit, i-am dat, ea a plecat acasă și mai târziu, la câteva ore după asta a pornit focul.

-Cum se purta Tudor Stanca

-O femeie vrednică, cam tot ce era în curtea lor era făcut de mâinile ei. Femeia în timp ce vorbea ținea colțul basmalei în dreptul gurii.

-Și atunci de ce crezi că ea a pus foc grajdului? Judecătorul dădea semne de iritare.

-Nu am spus eu niciodată că ea a pus foc, martor îmi este Dumnezeu că eu așa ceva nu am vorbit.

-Tovarășe procuror, aveți întrebări?

-Vă rog să întrebați martora de ce a lăsat să se înțeleagă că Tudor Stanca ar fi pus foc grajdului?

-Tovarășe procuror, una este că a lăsat să se înțeleagă, alta este că a declarat răspicat că Tudor Stanca a pus foc. Tovarășe avocat, dumneavoastră aveți ceva de spus? La semnul de negație al apărătorului, judecătorul a continuat. Constat că ne aflăm în stare de judecată. Tovarășe procuror aveți cuvântul.

-Să intre cel de-al doilea martor!

De bară s-a apropiat plutonierul de miliție Pârvu. Mândru, în hainele lui militare, privea cu aroganță și dispreț spre Stanca, apoi umil a așteptat întrebările.

-Dumneata, a început judecătorul, ai declarat că Tudor Stanca a pus foc grajdului și că femeia a avut doar intenția să-l omoare pe bărbatul ei, nicidecum să de-a foc întregii gospodării. Susții și acum acea declarație?

-Da, onorată instanță, Stanca, cu mintea ei de femeie proastă a crezut că va arde doar grajdul și o dată cu el și bărbatul care dormea, beat fiind, în interiorul grajdului.

-De unde știi dumneata cum a gândit inculpata? Nu faci altceva decât să speculezi neavând dovezi concrete în acest sens.

-Nu, nu am dovezi, în afara celor declarate de ea în magazin atunci când a cumpărat chibriturile și când a spus: „cu astea o să-l pun bine pe Ilie al meu”.

-Mai ai ceva de adăugat?

-Nu, tovarășe judecător. Pârvu era destul de timorat, de unde se aștepta ca judecătorul să fie mulțumit așa cum se arătase procurorul în timpul anchetei, acesta a rămas impasibil.

-Tovarășe procuror, aveți întrebări?

-Nu, tovarășe judecător. Dați-mi voie să chem următorul martor.

Judecătorul a făcut semn aprodului care a strigat din ușă: să intre martorul!

După întrebările pentru identificarea martorului puse de judecător a urmat declarația gestionarului de la magazin:

-Personal, nu am auzit când inculpata a declarat că va folosi chibriturile pe care tocmai le cumpărase pentru a da foc grajdului cu intenția de a-l omorî pe soțul ei.

-Te avertizez că mărturia mincinoasă este pedepsită de lege cu închisoare. Așadar, ai auzit, ori nu, când Tudor Stanca a declarat că intenționează să pună foc grajdului, pentru ca o dată cu el să ardă și soțul ei? Răspunde prin da sau nu fără alte comentarii.

-Nu, tovarășe judecător!

-Este posibil ca inculpata să fi fost mai aproape de șeful de post decât de dumneata atunci când a făcut acea declarație?

-Nu, Stanca era aproape de mine, doar tejgheaua ne despărțea, șeful de post era ferit ceva mai departe. Dacă ea ar fi spus acele cuvinte, eu ar fi trebuit să o aud mai repede decât tovarășul plutonier.

-Știi, cumva, dacă plutonierul Pârvu se află în ceartă cu inculpata? Răspunde prin da sau nu.

-Nu.

-Bine, semnează declarația, ești liber. Dacă mai aveți probe de administrat? Înțeleg că nu mai aveți. Suntem în stare de judecată. Tovarășe procuror, aveți cuvântul!

-Onorată instanță, deși probele împotriva inculpatei Tudor Stanca nu sunt directe, avem suficiente motive să credem că ea a pus foc grajdului. Studiile științifice cu privire la comportamentul femeilor abuzate, neglijate, ori înșelate ne arată cu claritate că ele în situațiile expuse mai sus pot fi imprevizibile și iraționale. De aceea onorată instanță, în speța noastră nu vom căuta raționalul ci imprevizibilul. Avea Tudor Stanca motive să-l omoare pe soțul său Ilie Tudor? Avea, de altfel aș și făcut mărturisiri în acest sens. Se pune întrebarea, firească de altfel, ar fi fost capabilă Stanca să pună foc grajdului și să rămână pe drumuri? Da, ar fi fost capabilă, deoarece un om irațional, un om cu mintea tulbure nu-l interesează ce se întâmplă mai departe decât scopul declarat, acela de a-l ucide pe soțul ei. Așadar, onorată instanță, având în vedere probatoriul cer ca inculpata să fie condamnată pentru distrugere de bunuri prin incendiere și pentru uciderea lui Ilie Tudor prin ardere. Onorată instanță, nu putem trece cu ușurință peste infracțiunea de defăimare a însemnelor comuniste și nici pe aceea de propagandă în favoarea defunctei monarhii abolită și izgonită definitiv nu doar din țara noastră, dar și din sufletele noastre. Cum inculpata și-a recunoscut fapta, încercând să minimalizeze influența nefastă pe care puteau să o aibă asupra oamenilor cinstiți spusele ei, noi am luat act de faptul că a recunoscut în fața organelor de cercetare penală, drept pentru care cerem să i se aplice pedeapsa privativă de libertate în cuantum de cinci ani iar după ispășirea pedepsei să aibă domiciliul forțat în Bărăgan cât timp veți considera dumneavoastră.

-Tovarășe avocat, aveți cuvântul!

-Vă mulțumesc, onorată instanță, apreciez că spuse tovarășului procuror sunt pline de omenie și înțelegere pentru o persoană care a săvârșit o infracțiune de crimă și distrugere de bunuri prin incediere, dar și de infracțiunea cu impact politic grav. Avocatul fiind din oficiu nu s-a obosit să spună un cuvânt bun în apărarea clientei sale.

-Rămânem în pronunțare. Ședința se suspendă.

O oră mai târziu, Stanca a fost readusă din camera de arest a judecătoriei în sala de plen. Președintele completului de judecată însoțit de ceilalți membrii, având toți figuri solemne și ipocrite a citit sentința:

„...condamnă pe inculpata Tudor Stanca la patru ani detenție grea și cinci ani domiciliu forțat în Bărăgan. I se deduce pedeapsa de la data încarcerării”. Pronunțată azi...în ședință publică...” Asistența civilă din bănci a izbucnit în urale și ovații. Încă un dușman al poporului fusese deferit justiției care, astăzi, în deplină legalitate și cu grija față de om a pronunțat o sentință care o va ajuta pe Stanca Tudor să devină un element de nădejde al României după ispășirea pedepsei corecționale. Fusese achitată pentru crimă și incendiere probele nefiind concludente.

.........................................................................................................................................

Nechifor reușise să strângă tot de pe câmp, muncise mult, uitase să lenevească, nu avea cine îl împinge de la spate, doar Nicolae îi spunea cu lacrimi în ochi și dor de mamă că îi este foame. Era un copil cuminte, mult prea cuminte, deși nu era deloc prost, seara vorbea cu Nechifor, de fapt bărbatul i se destăinuia ca și cum ar fi vorbit cu Stanca, de care încă nu aflase nimic. Nicolae îl privea în ochi și-i spunea printre sughițuri din cauza plânsului:

„-Va veni mama acasă, are să te ajute la treabă. Până atunci te ajut eu, doar spune-mi ce să fac, acu am doar șase ani, dar am să mă fac mare și atunci îți voi fi de mai mult ajutor.

Copilul simțea greutățile pe care le întâmpina Nechifor, căuta să nu-l încurce la treabă și nici cu întrebările să nu-l sâcâie.

În primăvară, după o iarnă grea, a venit poștașul la poarta lui Nechifor și i-a înmânat o carte poștală. Bărbatul cu cartea în mână pe care o ținea ca pe ceva de preț a intrat în casă și i-a strigat copilului care se uita curios la el:

-Nicolae, avem vești de la mama ta. Hai să vedem ce ne spune și mai ales unde este. Surpriza a fost cu atât mai mare pentru Brojbă cu cât nu se mai aștepta să mai primească vreodată vești de la Stanca pe care o credea moartă, deși nu putea să-și explice ce se întâmplase cu ea, cum se evaporase fără să lase o urmă măcar.

-Copilul meu, Nechifor plângea în timp ce la piept îl strângea pe Nicolae care și el plângea de când tatăl lui, fiindcă așa îi spunea copilul, îi spusese că mamă-sa a dat semn de viață. Copilul meu, mama ta este bine sănătoasă, sănătate ce ne dorește și nouă, din nefericire este închisă în pușcărie, muncește la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ne va scrie ea când avem să putem noi să mergem să o vizităm. Până atunci te roagă să fii cuminte și să mă asculți pe mine.

Nechifor după ce a terminat de citit și recitit mica epistolă de la Stanca, a căzut în genunchi în fața icoanei și s-a rugat mult timp să o țină Maica Domnului sănătoasă pe Stanca, femeia lui cum el   el în gând îi spunea.

................................................................................................................................................

Stanca a primit sentința cu nedumerire. Arestarea a surprins-o, a crezut că nu-i adevărat ce i se întâmplă, că este o greșeală pe care ăi mari o vor îndrepta. Cum să-i pună ei în cârcă că și-a pus foc propriei averi? Muncise zi și noapte să încropească ce bruma aveau. Cărase pământ și lați din zăvoiul gârlii cu care mai apoi înjghebase grajdul, fânăria și micul pătulaș pentru grâne. Pe atunci bărbatul ei nu picase în patima băuturii, el dulgherea stâlpii și lații zidurilor și ea bătea între lați pământul amestecat cu puțin apă. Munceau cu drag din zorii și până ce noaptea acopera satul, doar atunci se îndurau lucrul să-l lase. Stanca, la lumina unui felinar, punea tuciul pe pirostrii și făcea o mămăligă mare și vârtoasă din care să aibă să mănânânce și a doua zi când vor conăci. Mâncau mămăligă cu ceapă de pe brazda din grădină și un castron cu lapte dulce în care dumicau mămăliga. Era bună mâncarea când foamea și oboseala făceau să le tremure lingurile în mână.  Mâncau în tăcere, când se găta mâncarea se ridicau de la masă se închinau cuviincios spre răsărit mulțumind Domnului pentru sănătate și bucate.

A doua zi o luau de la cap de cum soarele dădea cep unei noi zile. Totul a mers bine până într-o zi când o vacă de-a lor, de fapt singura lor vacă, a scăpat în trifoiul unui vecin în faptul zilei când iarba încă era rouată. Vaca s-a umflat și până să cheme pe unul din alt sat care se pricepea să descânte de brâncă, mușcătură de șarpe, să înțepe de splină și să dea înapoi umflătura, vaca a murit. Lovitura pentru ei a fost cruntă. Au apucat să o taie, iar carnea au încercat să o vândă, însă cum oamenii erau săraci și nu-și permiteau carne să cumpere, prea mult din carne nu au vândut, mai mult au dat-o de pomană pe la rude și oamenii săraci din sat să spună bogdaproste și să fie pomana de sufletul lor de oameni amărâți.

Un timp, de câte ori mergea la bufetul din sat Ilie era cinstit cu câte o țuică două de consătenii care primiseră câte o bucată de carne din vaca sacrificată. La început Ilie s-a strâmbat, nu-i plăcea țuica, el nu era un băutor, era un om mândru și muncitor, dar cu fiecare gură de rachiu înghițită parcă cerea să mai vină una. Azi așa, mâine așa, Ilie s-a dedulcit la țuică. Stanca a simțit că bărbatul ei e gata să scape caii în bufet pentru băutură. A discutat cu el într-o dimineață când era treaz, bărbatul a pus capul jos și nu a scos nici o vorbă, mormânt a fost. Ilie își iubea nevasta, mereu spunea la toți cei care voiau să-l asculte: „nevastă ca a mea, nu are nimenea”.

Orice discuție cu el nu a avut rezultat. Într-o zi, s-a pitulat de nevastă și s-a făcut nevăzut din curte, s-a oprit în cârciumă. Deși era de dimineață, cârciuma era aproape plină. Unul care deja avea la bord câteva țoaie cu țuică cum l-a văzut intrând pe ușă l-a luat în răspăr: „mă Ilie, am auzit că nevasta te ține strunit, rar slăbește hățurile să poți ajunge până aici. Dacă ar fi a mea, aș juca-o în picioare, păi ce mă, e domn căprar de l-am avut în timpul războiului și-mi ordona ce să fac? E o muiere, rolul ei este să facă ce-i spui tu ei și nu să faci tu ce ea îți spune ție.

În acea zi Ilie s-a îmbătat rău, a venit acasă pe tot drumul și chiar și prin șanț mai intra că drumul parcă se îngustase și se cârmea rău. Mai el pe tot drumul, mai drumul peste el, a ajuns acasă. Nu a intrat în casă, a mers direct în grajd, acolo unde mai avea o vițică pe care spre toamna târziu o aștepta să fete. A terminat țuica de băut, după care l-a luat somnul și până dimineața când cocoșii au început să cânte de ziuă nu s-a trezit.

Stanca îl căutase toată noaptea, nu-l găsise, însă grajdul încuiat pe dinlăuntru a făcut-o să creadă că bărbatul ei doarme în grajd, abia atunci și-a căutat și ea liniștea în pat.

Ilie a ieșit din grajd cu ochii cât cepele și roșii de la băutură. Încă nu se trezise bine, aburii alcoolului nu-i părăsiseră capul. Stanca i-a turnat apă rece să se spele pe față să-și limpezească creierul. Degeaba, Ilie era ca turbat, încă îi sunau în cap cuvintele ăluia de-l învrăjbise împotriva muierii.

-Auzi, de azi încolo dacă îmi mai întorci cuvântul ori încerci să-mi spui ce să fac te joc în picioare. Eu conduc în casa asta. Eu sunt stăpânul. Fă bine și-mi dă bani să merg la cârciumă să mă dreg, altminteri te omor cu bătaia.

Stanca a înlemnit, niciodată bărbatul ei nu-i vorbise așa, întotdeauna, chiar dacă se certaseră, găsise cuvinte potrivite fără să o jignească ori să o amenințe. Băutura și bețivii satului îi stricaseră bărbatul. Nu a avut încotro, i-a dat ce bruma bani avea, nu au fost mulți, însă ăia erau tot cea aveau.

Ilie a luat banii, a mai înjurat-o o dată printre dinți și parcă mânat de necurat a pornit în viteză spre locul pierzaniei.

Așa s-a chinuit biata Stanca trei ani de zile. Ce bruma bani strângea din ouăle vândute și oalele cu lapte prins nesmântânit îi bea Ilie seară de seară la cârciumă. Nu au mai reușit să facă nimic pe bătătură, deși de la un timp cam toate începuseră să se derapăne. Stanca se ofilea pe zi ce trecea, slăbea văzând cu ochii, iar Nicolae, pruncul lor, ziua toată de foame plângea. Doar Ilie nu vedea nimic în afara cârciumii, acolo îi era nevasta, copilul și gospodăria. Râdeau oamenii de el, cum se îmbăta și bani nu mai avea, începea să cerșească. Cei din local îl puneau să facă diverse lucruri umilitoare pentru a se îndura să-i dea o cinzeacă cu țuică. Cum nu mai avea orgoliu, făcea tot ce i se spunea, doar băutură să-i dea.

Într-o zi Stanca a mers la cooperativa din sat să cumpere chibrituri, șeful de post s-a nimerit să fie și el în magazin. Pârvu, așa-l chema pe plutonier, era în sat fără nevastă, fusese mutat într-o noapte din cauza unor prostii pe care le făcuse într-un alt sat în Moldova. Cum era singur de vreo șase luni de când seninase în sat, îi cam fugeau ochii după femeile singure, ori din cele ce își dădeau și ele ochii peste cap când îl vedeau pe chipeșul subofițer.

Stanca s-a apropiat de tejghea și cu mâna tremurândă a dat banii gestionarului cerând în schimbul lor două cutii cu chibrituri. Femeia a luat cutiile, le-a băgat în buzunarul rochiei pe sub șorțul pe care îl avea legat în față și a dat să iasă din magazin. Pârvu i-a pus piciorul în față în dreptul ușii și i-a șoptit la ureche:

-Fă bine Stancă și treci diseară pe la post că am a discuta multe cu tine. Nu încerca să mă refuzi că bine ție nu-ți va fi cât timp aici eu voi fi stâlpul miliției.

Stanca s-a uitat la milițian și fără să spună o vorbă, de parcă nu ei i se adresase Pârvu, și-a continuat drumul.

Pârvu nu era un om căruia să i se dea cu tifla și el să nu reacționeze. I-a purtat sâmbetele femeii și pe unde o întâlnea, deși asta nu se întâmpla pre des Stanca nefiind o femeie care să umble teleu prin sat, încerca să o intimideze pentru ca femeia să-i cedeze și astfel metresă să-i fie. Stanca nu-i răspundea direct însă nici la taclale cu el nu sta.

Ar fi vrut să-i spună lui Ilie pentru ca bărbatul să o apere de hărțuitorul milițian. Își blestema zilele când îl vedea tot timpul beat, plângea cu capul afundat în pernă să nu o vadă ăl mic, să nu știe Nicolae că ea suferă. În necazul ei înăbușit în suflet a apucat să spună câtorva vecine, seara când se adunaseră la poartă să mai bârfească ce se întâmplă prin sat, cât de rău trăiește cu bărbatul ei care din băutură nu se mai trezea. Își amintește cum a spus :„că dacă ar avea o putere l-ar omorî”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

-