vineri, 14 iunie 2019

Politica broaştei râioase


 
  Opoziţia a introdus „Moţiunea de Cenzură” împotriva guvernului Dăncilă. O acţiune profund constituţională şi un cântar pentru măsurat majoritatea parlamentară.
Este totuşi ceva anormal. Nu se pune doar problema dărâmării guvernului, ci, şi, a desfiinţări PSD ca partid politic. Am crezut că prigoana împotriva social-democraţilor se va opri o dată cu condamnarea şi arestarea lui Liviu Dragnea. M-am înşelat. Ascultam astăzi un liberal care spunea că: „pesedistul cutare, nu-i dau numele, nu poate fi candidat la preşedinţie pentru că a fost în apropierea lui Dragnea”.
Într-un fel, ori altul, toţi pesedişti au fost alături de Dragnea. Asta înseamnă că absolut toţi trebuie arestaţi şi condamnaţi? Motivul? Motive vor fi destule :au mâncat vreodată la masă cu Dragnea, au băut la masă cu Dragnea, au respirat acelaşi aer cu Dragnea. Înţeleg lupta politică până la un punct, şi anume: până acolo unde lupta politico-ideologică este înlocuită cu: „nevinovat, dar umflă-l!”
Orice pesedist arestat este un pesedist bun. Sau, orice pesedist care trece la PNL este un pesedist bun.
PNL-ul îşi dă cu cărămida în piept că a câştigat zdrobitor alegerile. A câştigat pe dracu! Nu trebuie să uite PNL-ul că ar trebui să ia voturi cât două partide, pentru că atâtea sunt, două: PNL şi PDL. 27% pentru un partid care se consideră mare e foarte puţin, la anul dacă nu se va mai găsi o chichiţă precum cea din vara asta cu referendumul, nu va trece de 20%. PSD-ul a luat mai puţine, restul de voturi sunt la PRO România, acolo sunt tot pesedişti.
Nu cred că domnul Ponta vrea să distrugă PSD-ul. Până la urmă acest partid l-a făcut premier, la fel şi pe Tudose. Acum a început să le pută PSD-ul? Să nu uite dizidenţii de acum, fugarii aciuiaţi în PRO România, că Partidul Social Democrat a mai trecut prin asemenea ruperi şi şi-a revenit. ApR-ul lui Meleşcanu, UNPR-ul lui Oprea, au rămas de căruţă. PSD-ul a mers înainte. PRO România nu are viitor. Nu poate creşte decât prin descreşterea PSD-ului. Nu vor reuşi, indiferent cât de mult va fi anatemizat de către Iohannis şi clica lui.
Toată politica liberalilor, toate luările lor de cuvânt în diferite emisiuni televizate, transmit, destul de prost mascat, toată ura lor împotriva susţinătorilor social democraţilor. Aici nu este luptă ideologică, este lupta cu bâta lui Orban, Ludovic Orban. Ura viscerală a liberalilor şi useriştilor împotriva pensionarilor şi a funcţionarilor din aparatul administrativ este reală şi se va vedea pusă în practică imediat ce se vor instala la putere. Primul cuvânt, pe care îl vor spune a doua zi după instalarea guvernului liberalo-userist-pemepist-udemerist-provist şi alte conglomerate, va fi :”greaua moştenire”. „Visteria e goală, nu sunt bani, va trebui să îngheţăm pensii, salarii şi să ne ajute dumnezeu (intenţionat am scris cu literă mică, este vorba de dumnezeul lor, nu de al meu) să nu fim nevoiţi să trecem la tăieri de salarii”.
Mă întreb: pe cine dracu a supărat Dragnea aşa de tare.
Condamnarea mi se pare puerilă, trebuia agăţat cu ceva. Domnilor procurori, domnule Preşedinte, doar atâta puteţi? O instigare la comiterea unei biete infracţiuni? Parcă era dictator, banditul care a furat Teleormanul, care a adus schimbarea climaterică, a provocat taifunuri, grindină cât capul unui bebeluş, ruperi de nori şi calamburul din Moldova.
De ce nu a fost condamnat pentru fraudele de milioane de euro, aşa cum se striga şi se strigă pe la colţuri de către opoziţie? Ori Dragnea nu a furat, ori nu sunt în stare să-i demonstreze că este hoţ.
Dacă Moţiunea de Cenzură va trece, abia atunci va începe circul. Cine va guverna? Îmi amintesc altă arenă cu bufoni din guvernările Ciorbea şi Radu Vasile, pe vremea conglomeratului CDR. Acum lucrurile vor fi şi mai rele.
Liberalii stau la uşa PSD-ului şi momesc dintre parlamentarii nemulţumiţi ai PSD-ului, doar, doar, vor strânge numărul de parlamentari care să voteze moţiunea.
Domnilor liberali, rugaţi-vă la Dumnezeu să nu treacă moţiunea, altfel sunteţi morţi!
Şi totuşi, pe cine a supărat PSD aşa de tare, încât să îl vrea distrus ca partid? Înseamnă că măsurile luate de guvernul PSD-ALDE a deranjat marile corporaţii străine, că doar nu se deranja Iohannis et co. pentru nişte amărâte de firme româneşti. Pe cale de consecinţă întreb: Opoziţia în slujba cui este? Pentru că în slujba cetăţeanului român în nici un caz nu este. Ce face opoziţia se numeşte politica broaştei râioase.

duminică, 9 iunie 2019

Destinul. cap VII, VIII, IX.


                                                                                                                       

                             Destinul. Cap VII
A  doua  zi, după un mic  dejun copios, au hotărât să meargă la plajă. În marginea oraşului curgea un râu cu apa repede, limpede şi al cărui susur se confunda cu cântecul sirenei. Peştii se jucau în razele soarelui. Înotau vioi doar contra curenţilor, era fascinant să-i priveşti, micuţi  şi iuţi, aveau puterea de a învinge forţa apei. Pe malul râului existau două trei locuri cu nisip fin adus de râu primăvara când ploile şi topirea rapidă a zăpezii  făceau ca râul să îşi iasă din matcă, retragererea apelor lăsau pe mal nisip de toate mărimile. Acolo, pe acele mici plaje, Domnica şi Vlad au întins  cearşaful, apoi s-au dezbrăcat de haine pentru a se putea bronza în costumele de baie. Amândoi aveau pielea albă,  razele binefăcătoare ale soarelui încă nu rumeniseră cu căldura lor pigmentul alb al pielii. Au hotărât să stea puţin în bătaia soarelui pentru a se feri de insolaţie. După zece minute, s-au tras la umbra deasă a unor arini mari, bătrâni, uitaţi de vreme.
Au discutat multe, toate erau banalităţi, amândoi se fereau să vorbească despre ceea ce îi frământau de fapt. Se priveau pe furiş, îşi atingeau mâinile ca din întâmplare. Începeau amândoi o dată să vorbească, apoi tăceau brusc, se observa o anumită timiditate, parcă dintr-o dată deveniseră stingheri. Erau ca atunci când ar fi dorit să se acosteze unul pe celălalt şi nu îndrăzneau.
Vlad s-a apropiat de Domnica, a cuprins-o pe după umăr, i-a aşezat o şuviţă de păr rebelă, mai mult imaginară, apoi, uşor, uşor, plutind mai mult, a aşezat-o pe spate, a trecut piciorul lui peste ale ei, a sărutat-o pe frunte, pe obraji şi pe buzele roşii şi senzuale. Domnica, cu un oftat de plăcere, care voia să însemne:”în sfârşit, ai ghicit ce vreau”, s-a lăsat dominată de bărbat. La rândul ei l-a cuprins cu braţele şi l-a strâns ca într-o menghine. Ar fi vrut să se contopească cu el, să devină amândoi o singură fiinţă, cu un singur gând, o singură dorinţa, dar mai ales cu o singură inimă.
Locul în care  se aflau era ascuns de privirile eventualilor curioşi, de jur împrejurul arinilor erau tufe dese de richite înalte şi mlădioase. Nu scoteau niciun cuvânt, doar trupurile cu freamătul, cabrarea şi setea de dragoste spuneau întreaga poveste. Vlad, cu mâinile tremurânde mângâia trupul femeii, contactul cu corpul fierbinte îl electriza, îl fascina pielea fină ca petalele de trandafir. Fiorul atingerii îi mărea dorinţa, Domnica nu mai era femeia, era zeiţa iubirii, era chemarea întregului univers ca martor al dragostei lui care tocmai se materializa, se împlinea, se definea în plenititudinea ei. Bărbatul era extaziat, femeia vibra sub el, îi simţea înfiorarea trupului. A sărutat-o pe tot corpul, apropierea buzelor lui cărnoase şi fierbinţi făcea corpul plinuţ al femeii să se cutremure. Domnica îl strângea cu braţele  puternice, era agitată, simţea că venise momentul să fie a lui, deşi nu terminase de spus povestea vieţii ei. Simţea că Vlad îi era predestinat, era sufletul ei pereche, îl voia acum şi acolo în mijlocul naturii, cu natura naşă a comuniunii lor. Înălţimi celeste zburau printre sentimentele mirifice
Spre amiază, când soarele ardea nemilos, cei doi s-au îmbrăcat cu hainele de stradă, apoi, cu regret au părăsit umbra prietenoasă a bătrânului anin, fiecare sperând în sufletului să se reîntoarcă pentru a-i mulţumi pentru ospitalitate.

Căldura îi sleise de puteri, o  moleşeală plăcută le stăpânea trupurile. Au hotărât să facă duş, apoi să mănânce ceva uşor, urmând, ca seara să facă un grătar. După masă, pentru prima dată, nu s-au mai odihnit în camere separate. Vlad a mers primul în odaia lui din partea de nord a casei. La puţin timp a fost urmat de Domnica.
-De astăzi vom dormi împreună, doar, dacă, mă primeşti în patul tău. Femeia, cu inima plină de iubire, s-a aşezat pe marginea patului în aşteptarea unui semn din partea lui Vlad.
-Scumpo, patul, ca şi casa sunt ale tale, poţi sta oriunde vrei, însă, dacă te-ai referit la patul din sufletul meu, da, vino, inima mea te cere, sufletul meu te vrea. Eu te doresc! A prins-o în braţe pe după umeri şi cum multă tandreţe a aşezat-o lângă el.
Puiul, spintecat în două, aromat cu ierburi orientale, se bronza pe jarul din cărbuni încinşi şi prăfuiţi cu cenuşă, semn că aveau temperatura ideală pentru a rumeni puiul fără să-l usuce.
În aşteptarea fripturii, Domnica şi Vlad, purtându-se ca doi îndrăgostiţi care  şi-au învins timiditatea, discutau despre viitorul lor.
-Nu cunosc întreaga ta poveste, nici nu cred că vreau să o mai aflu, ştiu că ţi-ai făcut loc în sufletul meu. Nu vreau să mă despart de tine. Este pentru prima dată în viaţă când simt că tu, doar tu şi numai tu îmi poţi fi tovarăşă de viaţă...
-Nu te angaja cu nimic, nu încă. Domnica l-a întrerupt, nu voia să-l pună pe Vlad într-o situaţie neplăcută, atunci când va fi terminat povestea de spus. Faţa, femeii, radioasă, veselă şi cu obrajii îmbujoraţi a fost străbătută de o undă de teamă, un frison rece i-a trecut pe şira spinării. Era teama că bărbatul de care se îndrăgostise ar putea să o părăsească. Nu se va opri, îi va spune întreaga poveste, mai bine să o ştie toată din gura ei, decât să afle fragmente răutăcioase scoase din context din alte surse.
-Astă seară, scumpule, voi continua povestea vieţii mele, însă, doar, după ce vom mânca puiul cela rumenit şi ademenitor care ne aşteaptă pe grătar. Apoi cu câte un pahar de vin în faţă, tu vei asculta, iar eu voi povesti.
Au mâncat friptura, tăvălită prin usturoi tânăr, luat din micuţa grădina de zarzavat a femeii.
Seara era caldă, o boare de vânt abia le atingea feţele înfierbântate de soarele canicular de peste zi. Mângâierea blândă şi răcoroasă a brizei de seară ce sufla dinspre munte, le crease o stare de bine.
Domnica a prins palma lui Vlad, a dus-o la gură, a lipit buzele ei fierbinţi de palma viguroasă şi fină a bărbatului.
-Îmi este bine cu tine, îţi mulţumesc fiindcă mi-ai dat ocazia să te cunosc. Noroc Vlad, sper să ducem la bun sfârşit ce am început astăzi. Domnica, cu paharul în mână, a ciocnit cu Vlad. Fără să-i lase timp să spună ceva a continuat:
-Voi continua povestea de unde am rămas. Îţi spuneam că am descoperit pe inginerul Apostoiu împreună cu echipa de sudori confecţionând un cazan de ţuică. Am fost mirată, toate comenzile pentru producţie treceau prin mâna mea, nu îmi aminteam să fi fost şi o comandă pentru alambic.
L-am chestionat pe Apostoiu în legătură cu obiectul pe care îl finalizau, răspunsul lui a fost cât se poate de ciudat, mi-a spus că este o surpriză pentru patron, iar în cazul în care acestuia avea să-i placă, să treacă la confecţionarea cazanelor  în serie. Nu m-a mulţumit răspunsul lui, am insistat să-mi spună adevărul, îl simţeam că minte, palmele îi transpirau, iar pe fruntea inginerului apăruseră câteva broboane de sudoare. Până la urmă a recunoscut că alambicul era pentru el. Îţi redau discuţia din biroul patronului:
-Niki, Apostoiu a împrumutat bani de  la cămătari. Nu i-a putut returna conform înţelegerii şi ăia i-au mărit zilnic dobânda. Pentru a nu fi executat silit le-a promis acest cazan. Asta este întreaga poveste. Lasă muncitorii să plece la treabă, să rămână doar inginerul.
Cu o  fluturare de mâna patronul a dat liber oamenilor care au părăsit biroul de-a-ndaratelea, spăşiţi, speriaţi şi cu capul plecat.
-I-am recomandat să vină la tine, ar fi fost mult mai bine pentru el, decât să afli de la mine.
Cât timp am vorbit, Apostoiu nu-şi mai găsea locul pe scaun. S-a văzut dintr-o dată singur, părăsit de muncitorii care, speriaţi de pierderea locurilor de muncă, au plecat lasându-l singur cu problema pe care el o provocase. Mai avea doar şansa spovedirii şi a pocăinţei.
-Domnule inginer, aveţi trei minute, să-mi spuneţi adevărul, fără să puneţi o singură virgulă în plus. Patronul îl fixa cu privirea, nu se putea citi nimic în ochii lui. Vreau să fiţi bărbat şi să recunoaşteţi dacă cele spuse de Domnica sunt adevărate.
-Din păcate, astea sunt faptele, cum v-a explicat colega, pe care, o rog să mă ierte pentru purtarea mea de excroc. Dacă trebuie, îmi dau demisia. Cât timp a vorbit, Apostoiu a stat cu capul în jos, fără să privească pe cei din faţa lui.
-Lucrurile nu sunt aşa de simple băiete, aici e vorba de furt. Cred, că voi anunţa poliţia. Patronul era nervos, nu înţelegea cum oamenii, cărora le întinsese mâna  atunci când erau la ananghie, sunt în stare să-l fure.
-Domnule Badea, nu chemaţi autorităţile, mai daţi-mi o şansă! Vă rog! Apostoiu se ridicase de pe scaun şi se plecase până în pământ în faţa lui Niki.
-Nu pot, m-ai minţit, nu iert minciuna. Nu mai pot avea încredere în tine şi nici nu vreau să mai am. Domnica ţi-a dat o şansă, tu în loc să o fructifici, aşa cum ar fi făcut un om corect care greşeşte o dată în viaţa lui, te-ai comportat ca un hoţ veritabil şi excroc calificat. Nu ai vrut să-ţi asumi greşeala, mai mult decât atât, ai aruncat vina asupra unui om care îţi oferise o şansă. Ai avut un comportament urât. Mă întreb: câte astfel de matrapazlâcuri ai mai făcut până acum? Tot timpul cât vorbise, Niki se plimbase prin faţa lui, cu mâinile la spate, bătându-şi palmele,  fără să-l privească.
-Este prima greşeală, este adevărat că a atras după ea alte greşeli, însă doar din teamă. Am aruncat vina asupra domnişoarei Vasilescu cu speranţa că, trecerea de care se bucură în ochii dumneavoastră vă va face să nu mergeţi cu ancheta mai departe. Am ales varianta proastă. Inginerul vlăguit s-a prăbuşit pe scaun.
Niki Badea îl privea cu milă pe Apostoiu, care se ghemuise în scaunul tapisat cu spătar înalt de la masa de şedinţă.
-Mergi în secţie! Aşteaptă acolo hotărârea mea, care, te asigur, nu va fi prea blândă. Domnica, te rog să  rămâi!
După plecarea inginerului, patronul s-a aşezat şi-a rezemat capul de spătarul scaunului. Cu mâinile pe burtă şi ochii închişi a rămas mult timp gânditor. Un nor de îngrijorare se aşezase pe fruntea lui înaltă şi netedă, acum străbătută de două cute care coborau între sprâncenele îngrijite, de deasupra ochilor albaştri.
Niki Badea nu era un om bun, ori  rău, era patron şi se gândea întâi la binele societăţii pe care o patrona, acolo unde îşi avea banii investiţi. Pe salariaţii lui, indiferent de funcţie, îi stimula financiar în raport cu aportul lor la profitul companiei. Nu era o fire sentimentală, nici sensibilă când era vorba de banii lui. Era un om pragmatic. 
După câteva minute de meditaţie, care, pentru mine au părut ore întregi, a deschis ochii, m-a privit  meditativ, apoi a întrebat:
-Ce facem cu ei?
-Muncitorii sunt foarte buni sudori, greu vom găsi alţii ca ei. În ce-l priveşte pe inginer, nu este prost de loc, chiar este bun meseriaş. Propun să-i supraveghem şi să le mai acordăm o şansă. Vorbisem calm, însă eram hotărâtă.
-Nu eşti de acord să-i dăm afară? Patronului, în sufletul lui, îi plăcea ideea, gândise la fel.
-Nu, toţi sunt la fel. Este o cutumă din vremurile celelalte ca de unde muncesc, de acolo să ciupească şi pentru ei. Mai este până când vor înţelege că, la privat, banii sunt ai investitorului şi nu ai statului. Sugerez să discuţi cu Apostoiu despre situaţia lui, poate găseşti o modalitate de a-l ajuta. Este în rahat până în gât, deşi, acum cred, că îi trece peste cap.
-Îi las să fiarbă în suc propriu până mâine, merită să tremure puţin pentru libertatea lor şi siguranţa locurilor de muncă.
A doua zi de dimineaţă, abia sorbisem din cafeluţa adusă de secretară, era amară, aromată şi cu mult caimac cum îmi plăcea mie, când a sunat telefonul. Era Apostoiu.
-Da, i-am răspuns.
-Domnica, te rog, vino urgent la spital în secţia de chirurgie! Vorbea cu voce stinsă, gâfâită şi cu întreruperi, se simţea că face eforturi să poată articula cuvintele.
-Ce s-a întâmplat? Imediat mi-a fugit gândul la mafioţii cărora le datora bani.
-Am fost adus cu salvarea, îţi spun mai multe când ajungi aici.
Imediat l-am sunat pe Niki Badea.
-Niki, Apostoiu este la chirurgie, m-a rugat să merg la el. Mă gândeam, dacă vrei, să mergem împreună.
-Da, coboară, mergem cu maşina mea.
La intrarea în spital, ne-am interesat în ce salon era internat Apostoiu. Funcţionara de la informaţii încă nu se trezise bine, mormăia ceva neinteligibil din care, cu mare efort, am dedus că nu avem voie să mergem la patul bolnavului. Un bileţel emis de Banca Naţională strecurată abil de Niki în buzunarul larg al cerberei, a făcut să-i lumineze chipul. Cu un zâmbet plin de condescendenţă, ne-a informat că fusese internat în seara precedentă prezentând multiple leziuni pe faţă şi pe corp în urma unor lovituri primite.
Am intrat în salonul în care era cazat inginerul, de fapt, era o rezervă cu două paturi. În patul din stânga era culcat un tip cu braţul stâng bandajat şi piciorul drept băgat în gips şi suspendat într-un scripete. În patul din dreapta era Apostoiu pe care îl cunoşteam după culoarea ochilor, în rest era bandajat ca o mumie egipteană.
-Ce s-a întâmplat? Patronul avea vocea blândă şi plină de compasiune.
Cu degetele abia perceptibil a făcut semn prin care cerea ceva pentru scris.
Am scos din geantă o mică agendă, un pix şi i  le-am dat.
-Aseară am fost bătut de cinci inşi trimişi de cămătar. Nu pot să vorbesc, am maxilarul rupt şi cusut.
-Câţi bani datorezi? Niki era impresionat de suferinţa inginerului.
-Suma a fost mai mică, însă acum din cauza dobânzilor a depăşit o sută de milioane de lei.
-Ce să zic, frumoasă sumă. Salariul tău acum este de circa şase sute de mii de lei net pe lună. Îţi trebuie vreo 15 ani să-i plăteşti, asta fără să cheltui vreun bănuţ din salariu. Când ai scadenţa?
-Peste o lună trebuie să restitui toată suma. Dacă nu o voi face mă vor bate în fiecare săptămână. Inginerul scria cu greutate. Făcea eforturi deosebite, se simţea în scrisul lui tremurat că frica îi săpase adânc în suflet.
-Apostoiule, situţia ta este disperată. Fă-te bine! Vom căuta soluţii. Acum, important este să scapi de bandaje şi să te vindeci.
-Vlad, te plictisesc? Vrei să mă opresc?
Domnica a făcut o pauză, s-a uitat în ochii bărbatului iubit, s-a ridicat de pe scaun, apoi s-a aplecat peste masă şi cu amândouă palmele i-a cuprins capul şi, întinzându-se mai mult peste masă l-a sărut pe gură. A fost un sărut prelung, din care se revărsa toată dragostea ei.
Vlad nu a putut rezista ispitei, pur şi simplu a tras-o cu totul pe deasupra mesei, în braţele lui. Femeia, în drumul ei spre fericire, a răsturnat farfuriile, cu oasele rămase de la puiul fript, acestea s-au rostogolit pe masă, apoi  s-au spart cu zgomot la atingerea pământului. Domnica a chicotit şi printre săruturile bărbatului a strigat veselă:
-S-a spart ghinionul! Iubeşte-mă Vlad, am mare nevoie de tine!

                                         Capitolul VIII.
                                                                                   
Încă din miezul nopţii începuse să plouă. La început au căzut picături mari şi repezi. Fulgerele brăzdau cerul, zig-zag-urile luminilor pătrundeau prin draperia groasă care acoperea fereastra, tunetele produceau un  zgomot infernal, câinii urlau, iar bătrânele îşi scuipau în sâni şi făceau cruci uriaşe de teama prăpădului. Prin  burlanele de la streaşina casei curgea apa în şiroaie groase ca pe mână, în scurt timp totul a fost inundat. Urgia a durat cam jumătate de oră, apoi ploaia s-a mai potolit, fulgerele se vedeau din ce în ce mai departe, iar tunetele se auzeau la câteva secunde după fulger, semn că potopul se depărtase. Ploaia nu încetase, însă acum ploua liniştit, se aşezase pe vreme rea.
Vlad s-a deşteptat din somn când tunetele au fost deasupra casei. S-a ridicat într-un cot, nu voia să trezească femeia care dormea liniştită, întinsă pe burtă, cu un picior îndoit scos din cearşaf. Luminile fulgerelor tăiau întunericul camerei, Vlad admira, încă o dată, frumuseţea piciorului lipsit de acoperirea cămăşuţei care era ridicată undeva deasupra coapsei. Era cu faţa spre el, se cunoştea că doarme după mişcarea ritmică a buzei superioare, pentru o clipă i s-a părut că zâmbeşte. S-a aplecat şi a sărutat-o pe pulpa rotundă şi fină, era fierbinte şi plăcută la atingerea. Ar fi vrut să se culce, somnul îi dispăruse, era o linişte profundă, netulburată decât de tunetele care se auzeau din ce în ce mai slab. Domnica s-a răsucit pe o parte,  prin somn fără să se trezească, a întins mâna spre el, l-a cuprins peste mijloc şi l-a tras mai aproape de ea. A răspuns îmbrăţişării şi şi-a afundat faţa între sânii ei plini, cu pielea mătăsoasă.
Aşa s-a trezit dimineaţa. A  îndepărtat mâna femeii care încă îl ţinea strâns peste mijloc, a coborât din pat cu gândul să meargă la baie. De pe hol, printr-un geam care stătea tot timpul deschis, i s-a părut că aude un zgomot puternic de ape înverşunate. A ieşit din casă, prin curte erau bălţi de apă. A mers la poartă, a deschis portiţa, apa acoperise drumul, curgea repede undeva spre sudul oraşului. În drumul ei adunase toată mizeria, pet-uri de diferite mărimi şi culori erau cărate de apa năvalnică. A închis portiţa, apoi a inspectat toată curtea şi mica grădină de zarzavat. Mici lacuri erau, din loc în loc, fără să afecteze în mod serios grădina ori curtea cu oborul. Diferenţa de nivel de circa 60 de centimetri faţă de drum ferise curtea de inundaţie.
Supărat din cauza inundaţiilor care, în mod sigur, undeva făcuseră ravagii, a intrat în bucătărie, după ce întâi se spălase la baie. A făcut cafeaua amară aşa cum îi plăcea femeii, apoi cu ceştile şi mirosul aromat care îl însoţea, a intrat în dormitor. Domnica nu se sculase, dormea dezvelită, în cameră era foarte cald.
Vlad a pus ceştile pe noptieră, s-a aşezat în genunchi lângă pat şi cu dorinţă a început să sărute picioarele şi mâinile iubitei. Domnica a simţit atingerea buzelor lui Vlad, nu a dat semne că s-a trezit, îi plăcea alintul bărbatului, mângâierile lui  o făceau să se răsfeţe. S-a întins, a căscat, apoi l-a prins de cap, l-a sărutat şi l-a salutat:
-Bună dimineaţa iubire, am avut un somn liniştit şi lung. Cred că nu am mai dormit aşa de bine de când eram copilă. Îţi mulţumesc! Tu eşti „vinovat” pentru somnul meu profund cu vise frumoase. Vino să te sărut! Vlad s-a întins în pat lângă Domnica şi nu numai că s-a lăsat sărutat şi mângâiat şi el a răspuns cu aceeaşi dragoste.
Lumina difuză din cameră învăluia totul în mister, în taina iubirii lor. Au uitat de cafea. Trupul femeii prospăt, încins de căldura lăuntrică, aşteapta să fie iubit, sărutat, explorat. Vlad, care zile întregi fusese timid, nu îndrăznise să atingă  trupul iubitei, pentru care parcursese câteva sute de kilometri, acum se bucura de toate farmecele ei. I-a sărutat fruntea înaltă, luminoasă, obrajii  îmbujoraţi, gura  micuţă, apetisantă, cu buzele roşii şi senzuale, bărbia rotundă, gâtul finuţ, apoi a coborât pe pieptul luminos, a pupat fiecare sân frumos, rotund şi plin, cu pielea de catifea, a strâns uşor între dinţi sfârcurile maronii, întărite de dorinţă. Femeia tremura, picioarele cu pulpele rotunde şi ferme, strângeau puternic între ele picioarele bărbatului. Fior, după fior străbătea corpul înfierbântat şi excitat, Domnica se cabra, fremăta sub dominaţia bărbatului, sub săruturile lui pătimaşe.
S-au iubit până la epuizare, într-un târziu au adormit obosiţi, însă fericiţi. S-au trezit spre prânz, în ceşti cafeaua se răcise de mult.
-Bună dimineaţa puturosule! Noi ne mai dăm jos din pat azi? Domnica, voia să fie serioasă, însă nu a rezistat până nu l-a sărutat în fugă. Draperia asta mă face să cred că se înserează, ori este dimineaţa devreme, noroc cu ceasul de pe perete, care, ne arată, că mai este o oră până la prânz.
-Fata mea, noaptea trecută a fost rupere de nori, apa pe stradă era de câţiva zeci de centimetri, prin curte se formaseră bălţi. Hai să mâncăm, apoi să vedem care sunt consecinţele furtunii.
Pe Domnica vestea a luat-o prin surprindere, dintr-o dată s-a întristat.
-Vlad, trebuie să merg la serviciu, să văd ce s-a întâmplat. Firma este aşezată într-un loc mai jos faţă de nivelul oraşului. În mod normal nu ar fi trebuit să i se dea autorizaţie de construcţie, însă faptul că terenul a costat puţin, iar urbanistul de la primărie nu a cerut un comision prea mare, a fost suficient pentru patron să pornească construcţia secţiilor şi birourilor. A avut mari probleme cu utilităţile, mai ales canalizarea i-a dat bătaie de cap, până la urmă a scos-o la capăt. A realizat ce investiţie proastă a făcut cu achiziţionarea terenului, abia când a mers la o firmă de asigurări, pentru a pune la adăpost  bunurile firmei printr-o poliţă de asigurare.
Inspectorul, firmei de asigurări, a stabilit o sumă cu mult mai mare, decât dacă, aceleaşi bunuri s-ar fi aflat în partea de nord a oraşului. Motivul a fost riscul de inundaţie foarte ridicat.
-Mă îngrijorează, patronul este un om bun, însă nu înţelege niciodată că chilipirul poate ascunde multe capcane care îi pot face rău. Mâncăm ceva şi mergem, da, Vlad? Femeia îl privea duios.
-Da, te însoţesc! Dacă putem ajuta, mergem!
Au mâncat în grabă, Vlad a mers la maşină, i-a dat o cheie, a pornit motorul şi s-a apropiat de poartă. Domnica a deschis larg porţile, din stradă a pătruns puţină apă în curte. Apa era în continuare foarte multă, nu se putea merge cu maşina.
-Vlad, apa pe stradă este învolburată, nu putem merge cu maşina. Bagă maşina la loc sub şopron. Voi încerca să vorbesc cu el la telefon.
Au intrat în casă, femeia era agitată din cauza firmei unde lucra. A sunat de mai multe ori, nu a răspuns nimeni.
-Probabil este disperat, sună la firma de asigurări, caută ajutor la pompieri. Dumnezeu ştie ce face. Nu m-am uitat în grădină, sper să nu fie afectate prea rău zarzavaturile mele.
-Stai liniştită, am fost eu încă de dimineaţă, este apă, însă nu a afectat plantele.
S-au retras în sufragerie cu ceştile pline cu cafea, puternic aromată, atunci o râşnise, iar parfumul ei se răspândise în toată casa.
-Vlad, eşti incredibil, nu mă aşteptam să mă îndrăgostesc acum, sunt o femeie aproape bătrână, însă în tine descopăr bărbatul pe care mi-l creionasem în suflet. Iartă-mă, te iubesc! Am încălcat convenţia hotărâtă de mine. Am făcut dragoste înainte de a fi terminat de spus întreaga mea poveste. Însă am să ţi-o spun, cu tot riscul ce va deriva de aici.
-O  voi asculta, doar pentru că tu insişti să mi-o împărtăşeşti. Vlad a luat mâna iubitei şi a depus un sărut prelung pe degetele ei lungi, privind-o în ochi a continuat: spune scumpo, doar nu ai omorât om la drumul ăl mare. Vlad a chicotit de propria glumă nevinovată.
Domnica, când a auzit cuvintele spuse de Vlad, a pălit:
-Cine ştie? Ascultă şi te vei edifica, a spus cu glas tremurat.
-O săptămână mai târziu Apostoiu s-a prezentat în biroul meu, apoi, împreună, am mers la patron. Am intrat în cabinetul uriaş. I s-a luminat faţa când ne-a văzut.
-Încă sunt supărat pe tine Apostoiule, ştiu, însă, că, doar frica te-a determinat să procedezi astfel. Nu sunt aşa de curat, încât să pot da cu piatra în tine. Şi eu am făcut greşeli, poate voi mai face, nu sunt nici înger, nici demon, sunt om şi, ca orice om pot greşi. Mă străduiesc doar să nu repet aceiaşi greşeală. Inginerule, e păcat de Dumnezeu să persistăm în aceleaşi greşeli când am avem posibilitatea de a săvârşi altele noi. Să lăsăm filozofia celor care se ocupă cu aşa ceva, noi suntem ingineri, oameni riguroşi. Am hotărât să te ajut. Am discutat şi cu Domnica. Uite cum facem: îţi voi mări salariul, oricum, îl meriţi. Voi opri jumătate din bani, timp de patru ani, după calculele mele, ar fi suficient timp să fie stins debitul.
Inginerul se uita cu ochii mari la patron, nu înţelegea ce spune, avea o vagă bănuială, însă creierul lui nu o accepta ca realistă.
-Până atunci nu ai voie să pleci din firma mea. Nu ţi-am spus esenţialul, a continuat Niki, îţi voi da întreaga sumă de bani pentru a închide datoria la cămătari.
Apostoiu  rămăsese în picioare, la auzul veştii, a pălit şi s-a cutremurat gata să cadă, s-a sprijinit de marginea mesei de şedinţă, apoi s-a lăsat pe un scaun.
-De acuma vei lucra doar pntru mine, îmi vei fi cel mai loial salariat. Pentru mai multă siguranţă, pui casa gaj. Dacă pleci, ori te prind cu şarlatanii, îţi iau casa. Eşti de acord?
Apostoiu a dat apropator din cap. Niki Badea a continuat:
-Dobânda la bani va fi rata inflaţiei. Ce părere ai? Totodată uităm şi daravela cu cazanul. Apropo, mă gândesc să deschidem o linie specială pentru confecţionat cazane.
-Este mai mult decât puteam spera. Vă mulţumesc! Mergem la notar să întocmim actele aşa cum aţi gândit dumneavoastră. Deasemenea mă angajez să nu plec niciodată din firmă.
-Domnica, ce părere ai? Niki se uita cu privirea serioasă, în joc era o sumă frumuşică, chiar şi pentru el ca patron.
-Nu ştiu, ce să spun. Este o investiţie primejdioasă, însă, cred că merită o şansă. De el depinde de acum propria soartă. Am încercat să fiu imparţială. Mă bucura hotărârea patronului, era un gest de mare omenie. Pe de altă parte mă gândeam dacă inginerul se va ridica la nivelul lui Badea. Rămânea de văzut.
 Apostoiu era dintr-un sat de pe malul Dunării. Familia lui era săracă, trăia din munca la colectiv şi braconajul pe Dunăre. Tânărul Dumitru muncise mult să scape de sărăcie. În timpul studenţiei a avut diferite slujbe cu ora, iar vara muncea ca barman pe litoral. A terminat facultatea cu note bune. După stagiul obligatoriu în provincie la unul din combinatele de utilaj greu, a urmat drumul prin mai multe societăţi. Revoluţia a schimbat regulile jocului. Nu mai era nevoie de transfer pentru a te muta dintr-o societate în alta. În plus, marile combinate abia aşteptau să scape de oameni. A mers ca albina din floare în floare până când a ajuns la „Faur SRL”, societatea lui Niki Badea. La început a locuit cu chirie într-o mică garsonieră la marginea cartierului muncitoresc. Erau acele cutii de chibrituri făcute în grabă de comunişti pentru a adăposti muncitorii noi sosiţi din toată ţara să lucreze în oraş. Unii erau veniţi de-a dreptul de la coarnele plugului.
Nu a fost mulţumit de locuinţa sa, nu se pupa cu statutul lui de inginer. Ar fi vrut să se însoare, însă nu avea unde să  locuiască cu  nevasta şi cu copiii când avea să-i dea Dumnezeu.
Într-o seară, la barul din centrul oraşului, s-a plâns unuia care se aşezase la masa lui, despre ceea ce îl frământa, a continuat Domnica povestea despre Apostoiu. Convivul l-a întrebat cam de cât ar avea nevoie, Apostoiu, în stare euforică, i-a spus suma. Tipul a promis că în câteva zile poate să-l împrumute cu suma de bani, dacă îi plăteşte o dobândă bunicică plus rata inflaţiei. Nu a stat pe gânduri, a fost de acord. Două zile mai târziu cămătarul îl aştepta la uşa garsonierei cu un geamantan plin cu bani.
Apostoiu, acum treaz, a încercat să dea înapoi, să-i spună că nu a vorbit serios, că e prea mare suma, în sfârşit, chestii de astea. Degeaba, mafiotul o ţinea pe-a lui, „ai cerut, ţi-am adus banii”. „M-am zbătut pentru tine, am pus obrazul în faţa ălora cu bani, cum crezi tu că dau eu ochii cu ei, dacă le duc banii înapoi?” „Nu merge nenicule aşa, a continuat mafiotul, semnează aici, numără banii şi ai grijă să plăteşti ratele la timp”. Brunetul, brunet era cămătarul, a luat contractul semnat, a lăsat geamantanul cu bani şi dus a fost.
A înnumărat banii, erau toţi, însă ratele lunare erau uriaşe. Până la urmă a cumpărat casa. Lunar a achitat ratele, până într-o seară. Venise de la serviciu şi îşi făcea planuri cum să economisească din puţini bani care îi mai rămâneau să meargă la sfârşit de săptămână la mare. Soneria a sunat strident şi lung, ameninţător. S-a uitat pe vizor, era cămătarul. A deschis uşa, l-a întrebat ce doreşte, ştia că este cu ratele la zi.
-„Trebuie să achiţi întreg debitul”. Vocea mafiotului era dură.
Apostoiu a încercat să-i explice că altfel a fost învoiala, că în contract scrie să-i returneze banii în rate lunare.
-„Nu-mi pasă ce scrie în contract, boss-ul m-a trimis să-ţi spun că trebuie să plăteşti tot, ai înţeles bibicule? Tot!” Brunetul l-a prins de gât şi cu o forţă teribilă la ridicat pe perete în sus, apoi i-a ţipat în faţă, cu gura care-i puţea ca o latrină. Când a văzut că inginerul începuse să se schimbe la faţă, i-a dat drumul din strânsoare, s-a apropiat cu gura de urechea lui Apostoiu şi a urlat cât a putut: „te omor, păduche!”
Pentru că nu a putut să-i returneze toţi banii o dată, a acceptat cererea mafiotului de a confecţiona un cazan de ţuică din tablă de inox, nu din aramă, aşa spera să fie păsuit măcar o lună de zile.
După cum ţi-am povestit deja, nu a putut să-i ducă alambicul, mafiotul a pus oamenii şi l-au rupt cu bătaia.
Îmi era milă de el, era un bărbat frumos şi deştept. Eram sigură că poate fi recuperat. Cu timpul m-am ataşat de el. Muncea conştiincios la serviciu, cea mai mare parte din salariu a cedat-o patronului pentru stingerea datoriei. Devenise un alt om, glumea, stătea la poveşti, când avea timp venea la mine în birou să bem o cafea.
Cum eram tânără şi singură, i-am propus să ieşim seara în oraş. L-am văzut stângaci la propunerea mea, am înţeles că de vină era jena financiară prin care trecea. L-am liniştit, bem o cafea, o plătesc eu, când îţi vei reveni cu banii, te vei revanşa...
Domnica a fost întreruptă de ţiuitul ascuţit, ca un pumnal, al telefonului.
S-a scuturat ca şi cum s-ar fi trezit din somn.
A răspuns la telefon, din celălalt capăt al firului, s-a auzit o voce slabă:
-Sunt ruinat...

                                           Destinul. Cap IX
                                                                                             
În cameră se aşternuse liniştea, o dată cu sunetul telefonului,  totul încremenise, chiar şi  razele soarelui au rămas ţintuite în fereastră, deşi astrul se pitise în nori. Vlad, palid la faţă, se uita întrebător la Domnica, aceasta rămăsese cu telefonul în mână, gura întredeschisă, ochii erau gata să iasă din orbite, nu putea articula nici un cuvânt.
Bărbatul s-a ridicat, i-a luat telefonul din mână, apoi a aşezat-o pe primul scaun de lângă masă. Femeia acţiona ca un robot, nu era capabilă să articuleze nici un cuvânt. Vlad a adus un pahar cu apă  pe  care  l-a pus pe masă în faţa femeii. Cu mâinile febrile a prins paharul şi a băut toată apa. I l-a întins gol bărbatului, atunci a spus primul cuvânt: „umple-l!”
După ce a băut apa şi din al doilea pahar, s-a mai liniştit. L-a privit pe Vlad cu ochii înspăimântaţi şi faţa îngrozită, cu gura pungă abia a putut rosti:
-Sunt ruinată. La telefon era patronul. Puhoaiele de apă au luat tot. Vine încoace să discutăm, să vedem ce mai putem face, cât ne dă asigurările şi ce cash  mai avem. Te rog să iei parte la analiza pe care o vom face, expertiza ta va fi bună, tu eşti neimplicat, faţă de noi care suntem  implicaţi emoţional. Va fi nevoie de un ibric mare de cafea, amară şi bună. Domnica era agitată.
- Trebuie să te linişteşti! Mă ocup eu de cafea. Vlad a plecat la bucătărie.
Rămasă singură, Domnica a încercat să facă ordine în sufragerie, însă nu reuşea decât să se învârtă prin cameră fără să facă ceva. Soneria a scos-o din amorţeală, a reuşit să-şi treacă mâinile prin păr, apoi a deschis uşa fără să mai privească prin vizor. Faptul că nu lătrase câinele, era un semn că intrusul era un cunoscut, un obişnuit al casei.
-Domnica, suntem ruinaţi! Patronul a prins-o în braţe, a strâns-o la pieptul lui, apoi a pupat-o pe obraji. Îmbrăţişarea părea a fi mai mult decât prietenească.
În uşa, dinspre bucătărie, Vlad rămăsese cu ibricul în mână privind la ei. Domnica s-a smuls din braţele patronului, apoi, cu mâna întinsă l-a invitat să ia loc.
-Vlad, dă-mi voie să-ţi prezint pe Dan Pârvan, patronul societăţii unde eu lucrez şi sunt acţionar minoritar.
Vlad a lăsat ibricul pe masă, apoi a strâns mâna bărbatului din faţa sa. Avea o mână moale, umedă şi fără vlagă. Asta însemna că Pârvan era un om slab, neîncrezător în propriile forţe, agitat şi speriat.
-Ce s-a întâmplat? Domnica, acum calmă, chiar rece în relaţia cu Pârvan, încerca să evalueze situaţia. În firmă erau şi banii ei, nu era o sumă mare, însă era tot ce avea.
-Apele au venit năvalnice, dintr-o dată au coborât cu forţă, au măturat totul în calea lor. Aparatura maşinilor s-a scurtcircuitat, totul este o ruină. Prea puţin ce pot recupera, poate un 20% din investiţie.
-Nu este rău, 20%  plus ce vom lua de la firma de asigurări, vom încropi ceva. Vom munci pe brânci, ne vom pune din nou pe picioare. Domnica începuse să-şi revină, chiar întrezărea o luminiţă de salvare.
-Nu înţelegi nimic, suntem terminaţi...
-Ce tot vorbeşti acolo? Femeia l-a întrerupt brutal, vom lupta cu firma de asigurări, nu-i vom lăsa până când nu vor face evaluări corecte.
Dan Pârvan a lăsat capul în pământ, nu a mai scos nici un sunet.
Vlad a înţeles imediat catastrofa, în care se afundase Pârvan şi firma:
-Domnica, firma nu este asigurată, nu aveţi de unde primi nici un ban.
-Dane, are dreptate Vlad? Nu suntem asiguraţi? Vocea femeii începuse să tremure de emoţie.
-Nu, nu suntem asiguraţi. Firma de asigurări nu a vrut să încheie contract cu noi, au considerat că este mult prea riscant pentru ei. Iar suma pe care au cerut-o în final pentru a întocmi poliţa a fost uriaşă, nu am fost de acord cu ei, aşa au picat toate discuţiile.
- Mi-ai spus că ai ajuns la o înţelegere cu una dintre firme, dar că nu ai bani suficienţi. Atunci m-am oferit să plătesc valoarea  poliţei de asigurare. Erau singurii mei bani. Ce ai făcut cu banuţii mei?
-S-au dus pe ape, Domnica, suntem amândoi ruinaţi. Pârvan vorbea cu vocea slabă privind în podeaua din parchet lăcuit.
-Eşti un mincinos! Trebuia să-mi spui că asigurările nu vor să lucreze cu tine, aş fi ştiut ce aveam de făcut. M-ai minţit cu neruşinare, mi-ai furat singurii mei bani strânşi cu mare greutate. Cum ai venit să te plângi la mine? Ce vrei să fac? Cum să te ajut? De fapt, crezi că meriţi să fii ajutat? Femeia cu pumnii ridicaţi se repezise asupra patronului.
-Domnica, te rog să mă ierţi, vom rezolva cumva, voi căuta soluţii. Vocea lui Dan era din ce în ce mai slabă, semn că era disperat şi nu credea că se mai poate salva.
-Sunt şomeră, fără bani. Cum voi trăi eu cu doi copii doar cu ajutorul de şomaj? Femeia era disperată, plânsul o îneca, vorbea cu întreruperi.
-Ultima lovitură, vreau să spun tot, vocea stinsă, aproape de muribund a lui Pârvan s-a auzit iar : nu va primi nimeni ajutor de şomaj, nu au fost plătite cotizaţiile pentru pensii şi de asigurări sociale. Doar pentru CASS au fost plătite.
-Pârvane, tu auzi ce spui? Ai nenorocit o mulţime de oameni, ce le vei spune când te vor întreba de şomaj?
-Voi arunca vina pe sistem, nu am altă soluţie.
-Eşti şi excroc pe deasupra. Pârvane, vei înfunda puşcăria dacă eliberezi adeverinţe muncitorilor pentru asigurări sociale fără acoperire, ilegale. Vlad, ce părere ai? Domnica începuse să se calmeze, avea un sentiment de milă  faţă de nevolnicul Dan Pârvan. Îl considera imatur.
-Nu multe am de spus. După retragerea apelor, trebuie făcută o evaluare la sânge a situaţiei. Abia după aceea să fie luate măsuri. Cred că trebuie valorificat tot ce se poate recupera, pentru asta va trebui, domnule Pârvan, să vă înarmaţi cu hotărâre şi răbdare, să lăsaţi plânsul, umilirea şi umilinţa! Nu vă ajută, doar fermitatea în fiecare mişcare va fi de partea dumneavoastră. Vă sfătuiesc să vă luaţi mâncare pentru câteva zile şi să mergeţi să locuiţi acolo unde este firma. Găsiţi un locşor bun, de unde să puteţi supraveghea toată compania, altfel, în câteva zile nu veţi mai găsi nimic, va fi furat tot. Daţi dovadă de responsabilitate şi maturitate măcar acum în ultimul minut! Peste două, trei zile, te vom căuta şi stăm de vorbă. E bine, în acest moment, să beţi cafeau şi să mergeţi cât mai repede la firmă, sau la ce a mai rămas din ea!
Uşa s-a închis încet în urma lui Pârvan, Domnica şi Vlad au rămas cu privirile pierdute, fiecare se gândea la altceva. Vlad, mai puţin implicat emoţional, a despicat tăcerea apăsătoare care se aşternuse în sufragerie:
-Domnica, nu are sens să te consumi. Ai făcut o investiţie proastă, nu eşti prima, nici ultima. Asta nu este o fatalitate. Este regula nenorocită a capitalismului, la care, se mai adaugă şi corupţia din sistem. Oriunde în altă parte de lume, Pârvan, nu numai că nu ar fi primit autorizaţie de construcţie, însă, ar fi fost şi amendat pentru că el construia acolo un imobil, indiferent ce funcţionalitate, ori destinaţie ar fi avut acea clădire. Şi asta, fiindcă la nivel de primărie se ştia, că acea zonă are risc ridicat de inundaţie.
Dan Pârvan este un om slab, nesigur pe el, cu acest fel de oameni nu este bine să intri în afaceri, vei pierde întotdeauna.
-Vlad, tu nu înţelegi, că eu nu am voie să fiu fericită? Când mă bucur mai tare şi sufletul meu fericit pluteşte,  sunt lovită puternic de viaţă, pentru a reveni cu picioarele pe pământ. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată. Iată, doar de când eşti aici, este a doua încercare!
-Peste prima am trecut cu bine, mai mult decât atât, am devenit prietenul copiilor tăi. Acum ai pierdut nişte bani, scumpa mea, nu te întrista, sunt doar bani. Eşti puternică, o vei lua de la capăt, îmi doresc să mergem împreună pe drumul care ni se va deschide. Vlad vorbea însufleţit, se aşezase pe scaun lângă Domnica îi prinsese palmele şi le aşezase pe pieptul  lui, acolo unde inima bătea puternic datorită iubirii.
-Voi fi şomeră, din ce voi trăi cu copiii mei? Puţinii bani puşi deoparte, nu-mi vor ajunge mult timp, apoi? Femeia era disperată. În acel moment îl ura pe Dan Pârvan şi, mai ales, se ura pe sine, pentru momentul de slăbiciune avut faţă de patron şi care a determinat-o să-i dea banii pentru asigurare.
-Ai încredere în mine, o vom scoate la capăt, de acum vom fi împreună la bine şi la greu. Vlad o încuraja din toată inima, simţea în inima lui dragostea pentru femeie.
-Îmi voi continua poveste, cred că se aseamănă cu momentele grele prin care trec acum. Vreau să înghit tot paharul cu pelin, dacă va fi cucută, cu atât mai bine.
-Revin la poveste. Apostoiu s-a ţinut de cuvânt şi, pe la şapte seara a fost la uşa mea. Am petrecut o seară minunată într-un restaurant cu muzică frumoasă, mâncarea ieftină şi bună. Am dansat câteva dansuri, era pentru întâia oară când, apropierea de un bărbat o simţisem ca pe un şoc electric în tot corpul. După tulburarea generală, trupul mi-a fost cuprins de o fierbinţeală care a pornit de la ceafă şi s-a oprit între picioare. Atunci am realizat ce bine este să  fie umedă acea zonă  intimă, altfel, sigur ar fi luat foc. A fost pentru prima dată când, mă simţeam cu adevărat femeie. Deşi aveam 28 de ani încă eram fecioară,  fusesem sărutată până atunci, de doi, trei băieţi, care, nici ei nu înţelegeau prea bine ce faceau.
M-am lipit de el. Îmi plăcea mirosul lui bărbătesc, era puţin transpirat din cauza căldurii din local şi a apropierii de mine.
 Cât timp am stat la masă, piciorul meu a fost tot timpul între ale lui. După un timp l-am rugat să mergem acasă. Simţeam că nu mai pot respira, fierbinţeala trupului mă sufoca, se trezise femeia din mine.
-Vlad, te rog să mă ierţi că îţi spun toate aceste amănunte, însă, pentru a înţelege exact povestea trebuie să-ţi spun tot.
Bărbatul a moţăit din cap în semn că înţelege, deşi sufletul lui era varză.
-Am plecat din restaurant aproape de miezul nopţii. A oprit maşina la uşa blocului unde locuiam. Cu o mână am deschis portiera, iar cu cealaltă l-am strâns puternic de braţul lui viguros.
-Urci la mine pentru un ultim păhărel în această noapte frumoasă? Pentru prima dată vocea mea era senzuală.
A scos cheile din contact, a coborât din maşină şi împreună am urcat la etaj. Cu mâinile tremurânde de emoţie, am scos cheia să descui, pentru că nu nimeream să bag cheia în yală, m-a ajutat el.
Am intrat în apartament, eu înainte, el în spatele meu. Până să aprind lumina m-a prins gingaş cu mâinile pe după umeri. Un mic pas în spate a fost suficient pentru a ajunge în braţele lui. M-a strâns puternic, a băgat un picior între picioarele mele, atunci am simţit cum mă împunge bărbăţia lui care se cerea afară.
Mâinile  îmi frământau ţâţele, m-a întors cu faţa la el. Am simţit sărutul gurii lui fierbinţi. Eram transpusă, pentru prima dată mă simţeam femeie, trăiam ca o femeie, şi da, doream să fiu iubită ca o femeie. Apostoiu mă sensibilizase, alungase bestia din mine. La 28  de ani, făceam trecerea de la fecioară la femeie cu naivitatea adolescentelor de 16 ani.
L-am tras pe Mitel, cum aveam să-i spun de atunci, peste mine în pat. Mâinile lui experte au început să mă pipăie, simţeam furnicături în tot corpul, în stomac fluturii zburau besmetici, corpul meu era un vulcan. Nu reuşeam să-mi stăpânesc pornirile lascive. Îl doream să fie în mine, să mă iubească cu patimă, să mă posede, mă abandonasem cu totul  în braţele lui.
Domnica s-a oprit o clipă din povestit, a respirat profund, apoi a conchis:
-Mă opresc aici, nu voi mai detalia, cred că am spus esenţialul, nu vreau să retrăiesc acele momente, deasemeni vreau să te scutesc şi pe tine. Până atunci fusesem o singuratică sălbatică. Dacă în copilărie  unchiul nu mi-ar fi arătat ce vrea de la mine, cu greu aş fi ştiut ce vrea un bărbat de la o femeie.
Mitel a reuşit să mă facă femeie cu adevărat. Cu el am simţit cele mai minunate clipe, am urcat împreună muntele extazului. Nu ştiu dacă am ajuns pe Himalaia, ori şerpaşul m-a păcălit cu vreo movilă pe care a prezentat-o drept Everestul. Legătura noastră a ţinut un an, până într-o după-amiază  când, mi-a întins un inel şi mi-a spus sec:”de acum suntem soţ şi soţie”. Am bâiguit ceva care putea să însemne un protest faţă de modul mitocănesc în care îmi ordonase să-i fiu nevastă. Am trecut peste felul original în care mă ceruse şi am aceptat cu toată bucuria.
La cununia oficiată de ofiţerul stării civile au asistat doar cu patronul şi un muncitor cu nevasta. După ceremonie am mers într-un mic restaurant unde am sărbătorit evenimentul. Totul a fost frumos, doar Mitel s-a îmbătat ca un porc, abia am reuşit să-l car până acasă.
A doua zi de dimineaţă, la micul dejun, am stat cu el de vorbă, printre altele i-am reproşat faptul că se îmbătase şi a înjurat pe toată lumea. Nu a zis nimic, doar a scrâşnit din dinţi. După căsătorie, Mitel se schimbase în rău.
Am rămas gravidă, voiam să am copii, să fiu o femeie împlinită. Nu s-a bucurat prea mult la naşterea gemenilor.
La botezul micuţilor Romulus şi Remus, au fost puţine persoane invitate, printre ele, părinţii mei şi patronul Badea. Mitel s-a îmbătat, a jignit  toţi mesenii şi personalul restaurantului. Patronul a plecat, nu a putut suporta decăderea morală a salariatului său. Am încercat să-l potolesc, i-am vorbit blând, aşa cum încerci să potoleşti o fiară gata să atace, l-am implorat să înceteze. Eram cam la un metru în faţa lui. Cu un zâmbet frumos m-a chemat să mă apropii. Am făcut un pas şi în următoarea secundă m-a lovit cu pumnul în faţă. Am văzut stele verzi, apoi m-am prăbuşit pe podea. Femeile au început să ţipe, bărbaţii să se agite, totul se transformase în haos. El, singur în mijlocul salonului, eu întinsă pe jos, în jurul nostru, la oarecare distanţă, mesenii.  Din mulţime, s-a desprins mama, care voia să mă ajute, însă a fost oprită de tata: „las-o, dragă, să simtă ce înseamnă să aibă bărbat, prea îi merge clanţa.” Mama a reuşit să se smulgă din mâinile lui tata şi a venit în ajutorul meu. Încă eram întinsă, simţeam gresia rece, nu mă puteam ridica, parte din cauza loviturii, parte din cauza ruşinii.
Ăla a fost începutul, de atunci m-a lovit fără motiv şi fără să ţină cont de locul în care ne găseam. Mă pocnea oriunde eram, oricând, cu sau fără motiv. Mă bătea fie că era treaz, fie că era beat.
Reuşisem să plătim datoria pe care o avea la patron. Trăisem din salariul meu, iar salariul lui îl folosisem pentru returnarea debitului. Cu efort, din puţinii bani, făcusem o casă cu de toate. Ce folos! El se schimbase. În rău. Viaţa devenise un calvar pentru mine. Îmi vândusem apartamentul să putem plăti datoria, nu aveam unde pleca cu copiii. Casa era pe numele lui, eu nu aveam nici un drept de proprietate.
Eram o străină în propria casă, mai mult de jumătate din banii pentru achiziţionarea ei fusese din salariul meu. Mi-a spus verde în faţă să-mi iau copiii şi să plec. Nu am vrut, cum eram o încăpăţânată nativă, am rămas în ciuda ameninţărilor lui. Totul se năruise în jurul meu. Comportamentul lui Mitel mă făcea să-l văd pe tata aproape un om bun.
Într-o seară eram la masă, copiii aveau doi ani, îi hrăneam eu cu linguriţa, o linguriţă lui Rolo, una lui Remi. Le cântam un cântec pentru copii şi îi ajutam să mănânce. Amândoi mâncau cu poftă, până le dădeam eu cu linguriţa, luau ei cu mânuţele din farfurie piureul de cartofi cu morcov şi băgau în guriţe. Erau murdari până în cap de mâncare. Îmi erau tare dragi când îi vedeam râzând prin masca de piure întinsă pe feţele lor . În timp ce eu hrăneam bebeluşii, s-a deschis cu zgomot uşa de la intrare, apoi a fost trântită aşa de tare că băieţii au tresărit şi, instinctiv,  s-au aruncat în braţele mele.
-Eşti beat! Nu speria copiii! Te rog!
-Târfă ordinară, cu cine ai făcut pripaşii? Cine le este tată? Spune, curvo, altfel te omor! Apostoiu era cu ochii roşii ca un taur în arena coridei. Ţipa, din gură se prelingeau firicele de spumă. Cu pumnii ridicaţi s-a repezit asupra mea.
-Linişteşte-te! Îţi voi răspunde la orice întrebare, lasă-mă doar să duc copiii în camera lor. Cu glasul blând voiam să îmblânzesc bestia.
-Lasă-i aici! Să fie martori la mărturia ta de adulter.
Nu înţelegeam ce se întâmplă în capul lui. Nu aveam ce să recunosc, erau copiii lui. El fusese primul meu bărbat şi singurul până în acel moment, el culesese floarea fetiei mele.
-Am fost la doctor, mi-a spus că nu pot face copii, atunci ăştia, ai cui sunt?
-Ai tăi, nenorocitule! La ce prost de doctor ai fost?
-La unul bun, mi-a răspuns.
-A analizat sperma ta? Eram din ce în ce mai contrariată. Puteam să-i demonstrez că el era tatăl, însă nu în acel moment, ci mai târziu când am fi făcut analizele de paternitate.
-Nu a fost nevoie. M-a consultat şi şi-a dat seama că sunt steril, da, ăsta a fost cuvântul pe care l-a folosit.
-Eşti un prost, iar doctorul un excroc!
-Îndrăzneşti să mă faci prost? Mitel, turbat, a ridicat scaunul să mă lovească. Copiii au început să ţipe. Am înfipt mâinile în băieţi, i-am luat ca pe saci la subbraţe, am străbătut camerele până am ajuns în cămăruţa lor. I-am pus în pătuţ, eu m-am aşezat pe un taburel până când am reuşit să-i liniştesc.
-M-am întors în bucătărie, de departe se auzea cum turbatul spărgea vesela.
-Hei, tu, nu mai sparge! Mă doare sufletul pentru ele. Sunt cumpărate cu bănuţii mei. Ştii bine cât efort am făcut să plătim datoria la cămătari.
-Tu, tu scorpie, să-ţi iei plozii şi să pleci din casa mea. Mitel era înspăimântător cu ochii injectaţi, faţa congestionată şi buzele crispate. Nu era atât de beat, cât era de înverşunat.
-Nu plec nicăieri, i-am răspuns, este şi casa mea.
-Poate, mi-a răspuns, însă nu scrie nicăieri.
Va urma!





















Vrem pace ori război?

  Suntem pe pământ de câteva mii de ani. Omenirea a trecut prin diferite faze de dezvoltare, Comuna Primitivă, Orânduirea Sclavagistă, Orâ...