Anul 2020 și jumătate din 2021 a fost o perioadă de chin. A fost un ceva pe care nu-l trăisem până acum, o perioadă distinctă, unică, neagră, dureroasă, tristă, un fel de coșmar din care nu ne puteam trezi. O perioadă în care televiziunile au dus manipularea la extrem. În cele aproape 14 luni, cât a durat această pandemie, noi, muritorii de rând, am fost precum mingiile de tenis pasate de la un jucător la altul. Ascultam virusologii români cu reputație care ne spuneau că virusul Sars Cov 2 este periculos, iar prin atacul asupra organismului poate produce moartea, mai ales la persoanele cu comorbidități. La altă televiziune, virusologi, epidemiologi din alte zări veneau să ne spunea să stăm liniștiți, să nu purtăm mască fiindcă virusul nu există, iar dacă totuși ar exista nu ar fi mai periculos decât o gripă zdravănă. Greu de ales ce să credem. Mai rău a fost că s-au închis aproape toate secțiile spitalelor din cauza acestui Covid 19.
De fapt aici am vrut să ajung. Timp de un an și câteva luni nu am mai putut ajunge la Spitalul Orășenesc Pucioasa, acolo unde funcțioanează Secția de Recuperare Medicală.
M-am reîntors la spital după mai bine de un an de zile. Genunchiul drept, umflat, îmi dădea dureri la fiecare pas. Nu am putut intra în secție până când nu ni s-a făcut, la toți pacienții programați pentru internare în acea zi, testul pentru depistarea pacienților infectați cu covid. Asistentele, un fel de astronauți în timpul instruirii, ne-au testat pe fiecare în parte, iar după câteva minute cât dura până ce apărea rezultatul testului am fost luați de către infirmiere și conduși în saloane. În aer încă plutea teama de posibila contaminare. Tot personalul lucrase pe secții de covid, întâlniseră bolnavi infectați care în cea mai mare parte se vindecaseră fără mari probleme, însă teama tot exista.
Guvernul, prin politica lui, susținut și de Președinte, indusese în rândul populației frica. Teribila frică. Frica ține de mai multe stări printre care: grija, anxietatea, teroarea, paranoia, panica. Ne-a fost indusă o frică teribilă de intensitatea extremă, persistentă, o adevărată fobie. Atât de puternic se înrădăcinase frica încât vedeam la tot pasul posibilitatea unei infectări. De aceea reticența personalului am privit-o cu multă înțelegere. Ele, aceste fete minunate, fuseseră în focul luptei, se căliseră, însă ca personal medical trebuiau să fie circumspecte.
Am fost conduși eu și prietenul meu, preotul Rădulescu, într-o rezervă cu două paturi. Curată, aerisită și cu lenjeria imaculată. Mi-a sărit în ochi în mod plăcut dulapul pentru haine. Lângă chiuvetă și oglindă era un cuier, deasemenea se mai găsea un frigider și un televizor.
După un timp am fost invitați de către asistentă să mergem în cabinetul doamnei doctor. În cabinetul medical m-a primit cu zâmbetul ei cald, pe care doar îl ghiceam a fi în spatele măști de protecție, însăși zeița Higeea personificată în doctorița Mihai Liana. Câteva cuvinte de încurajare, consultul profesionist și recomandarea tratamentului a făcut ca durerea să se atenueze.
Într-un spital, indiferent în care și indiferent de diagnostic, contează mult oamenii cu care un pacient intră în contact, contează încrederea pe care o insuflă doctorul pacientului, contează mult modul în care se comportă personalul medical, toate aceste ingrediente împreună cu tratamentul medicamentos fac posibilă vindecarea, ori ameliorarea, după caz.
Asta am găsit, de fapt am regăsit, aici. PROFESIONALISM. Însă nu acel profesionalism rece, în care asistentele și doctorii vorbesc cu acea voce spartă, înfundată. Chiar dacă ceea ce ei spun este corect din punctul de vedere al Protocolului, modul în care o spun dezarmează pacientul.
Este foarte importantă empatia personalului față de pacient, asta am întâlnit în Secția de Recuperare Medicală a Spitalului Pucioasa.
Doctorița Liana Mihai a trebuit să se bată cu factorii de răspundere pentru a dota cât de cât Secția cu cele necesare.
Mâncarea se aduce de trei ori pe zi. Strict statistic nu avem ce reproșa. Însă ceea ce se pune în farfurie este de discutat. Sigur că alocația de hrană pentru un bolnav este mică, dar, în bucătărie, din motive care îmi scapă, ori pe care încă nu vreau să le spun, deși am probe suficiente, se „ciupește” puternic din rația bolnavilor.
Sistemul sanitar trece prin mari încercări. Miniștri sănătății din ultimul an se uită mai mult să desființeze spitalele publice, urmând ca pacienții să fie îndreptați spre spitalele private. Însă pentru oamenii de rând asta ar însemna moartea, fiindcă actualele asigurări nu ar acoperi cheltuielile necesare cu tratarea într-un spital privat.
Sper ca astfel de idei să rămână fără aplicatibilitate.
În încheiere vreau să mulțumesc întregului colectiv din secția de recuperare și în special doctoriței Mihai Liana, un adevărat înger pentru bolnavi, pentru modul exemplar în care își fac meseria. Felicitări!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu