...Românii sunt un "popor de hoţi şi mincinoşi", spune Andreea Răducan.

 Printre marile gimnaste ale României, fără îndoială, se numără şi Andreea Răducan. Gimnasta care, la Sydney, a pierdut locul I din cauza unei nenorocite pastile de nurofen. Toţi românii am fost revoltaţi atunci pentru nedreptatea pe care o suferise copila-gimnastă Andreea Răducan. Anii au trecut, acum gimnasta, retrasă din activitate, are 35 de ani. Este un om matur cu pregătire universitară.

Nu aveam de gând să scriu ceva despre fosta gimnastă, dacă nu aş fi citit un mesaj postat de ea pe pagina ei de facebook în care aduce cele mai mari jigniri poporului român, citez din mesaj:

“Astăzi s-a notat în orice carte de istorie că suntem un popor de hoţi şi mincinoşi…Cred că este pentru prima dată în viaţă când îmi este ruşine de ţara în care trăiesc….Sunt dezamăgită de ceea ce trăiesc mai ales din cauza noastră a celor care care au cap ca să nu-i plouă în gât…” Am încheiat citatul.

Aş fi fost de acord cu tânăra gimnastă dacă s-ar fi referit strict la anumite persoane, la anumite categorii de persoane, însă când spui că poporul român este hoţ şi mincinos, iar tu eşti româncă trăitoare în România nu mai înţeleg nimic. Ori dacă înţeleg este în acest fel, îmi permit să traduc vorbele fostei gimnaste. În categoria hoţilor au intrat părinţii ei, bunicii şi chiar ea, pentru că nu trebuie să uităm că statul român le plăteşte o pensie viageră marilor sportivi, iar Andreea a fost inclusă în această categorie, iar pensia nu este chiar de neglijat, este egală cu pensia a 10 pensionari care au muncit o viaţă întreagă, adică 12.720 de lei/lună.

Nu vreau să-i reproşez Andreei faptul că statul se ocupă de foştii mari sportivi, vreau doar să-i amintesc că aceşti bani provin din impozitele plătite de românii hoţi şi mincinoşi.

O tânără precum Andreea nu trebuie să-i fie ruşine să trăiască în ţara care a făcut-o mare, care îi plăteşte o pensie bunicică.

Dragă Andreea, încearcă, începând cu părinţii pe care îi consideri tot hoţi şi chiar cu tine, pe care nu te-ai exceptat, să vă îndreptaţi comportamentul, adică să nu mai furaţi şi să nu mai minţiţi, apoi vor lua un exemplu şi ceilalţi.

Nu ai fost deloc inspirată, fată dragă, când ai jignit un întreg popor, nu ai nici un drept, mai ales de ordin moral, să aduci jigniri poporului din care te-ai născut şi care te-a ajutat toată viaţa, sigur şi tu ai dat tot ce ai putut ca sportivă. Doamna Răducan, eşti parte integrantă a acestui popor, nu-l jigni, ajută-l dacă poţi, pune umărul la reconstrucţia României.

De ce dracu este considerat de bon ton ca românii să critice România, poporul român, istoria lui? Fraţilor, nu mai aruncaţi cu zoaie în Ţara voastră, mai bine să căutăm soluţii de unire, de apropiere, nu de ideologii, e bun pluripartitismul, însă trebuie să existe o masă rotundă pentru dialog.

În ultimul timp împotriva poporului român se duce o luptă făţişă de manipulare, de asmuţire a unei tabere împotriva celeilalte, de înfierbântarea creierelor. Nu am văzut în ultimii 14 ani nici o încercare de aşezare la masă pentru discuţii, pe teme de strategie economică, de învăţământ, ori de sănătate, a forţelor politice pentru a ajunge la un consens naţional. De aşa natură încât o lege a învăţământului o dată dată aşa să rămână pentru cel puţin 20 de ani. Sau o lege în domeniul sănătăţii.

Marii sportivi trebuie să lupte pentru unitatea poporului român, ei trebuie să se situieze deasupra luptelor politice, să fie moderatori ai societăţii, nu partizani agresivi ai vreunui partid politic.

Andreea Răducan, m-a durut când ai pierdut medalia de aur la Sydney, dar şi mai tare m-a durut când ai pus pecetea de hoţi şi mincinoşi asupra părinţilor tăi.

Apropos, ai scris în mesaj că aveţi capetele doar să nu vă plouă în gât, vă sfătuiesc să le mai daţi o activitate, gândiţi cu ele, cu capetele, dacă tot le aveţi!

Sper că a fost o rătăcire de moment, de aceea nu voi fi mai dur de atât.

Destinul cap. IV

 

    O zi de vară caniculară. În cartierul mărginaş al micului oraş, de la poalele Bucegilor, casele erau vechi, construite din cărămidă arsă, călduroase iarna şi plăcute vara. Strada Principală era dreaptă şi separa mahalaua în două părţi egale și rivale. Partea din dreapta era considerată a fi așezată în partea de sus a orașului, iar partea din stânga în partea de sud și erau porecliți văleni, ori vălureni. Ambele cartiere era din vremuri de demult, însă cei din vale se așezaseră mai târziu în acea parte, majoritatea erau fugari de pe moșia unui grof din Baia, susenii le mai ziceau în derâdere și „vinitici”. De atunci trecuseră vreo sută de ani, însă rivalitatea tot persista, nu mai erau zavere între ei ca în trecut, dar „susenii” în discuțiile lor încă îi mai luau peste picior. Casele, aşezate din vremuri de demult, aveau garduri înalte şi porţi înflorate din stejar sănătos, acestea flancau uliţa de o parte şi alta. Orăşenii, în fapt ţărani emancipaţi care încă mai aveau pe bătătură câteva oi și ici colo câte o bivoliță rătăcită, plantaseră pe trotuar, în partea dinspre gard, flori din toate soiurile şi mărimile. La mare cinste erau florile pitici de piatră în toate culorile pământului, nici cârciumăresele nu erau mai prejos, alături de garofiţe şi ochiul boului, toate în culori pastelate, întregeau simfonia culorilor. Totul avea un aer rustic în cartierul cu iz rural al micului orăşel. Casa în care locuia Domnica avea o cameră pe partea de nord, aici era dormitorul ei de vară, era răcoroasă, plăcută şi ferită de gălăgia cotidiană a străzii. Ca o gazdă ospitalieră a oferit musafirului odaia preferată de ea.

Vlad se perpelise toată noaptea din cauza emoţiilor prin care trecuse cu o zi înainte. Se trezise cu greu. Îl furase somnul spre dimineaţă, dormise adânc, fără vise. Un ciocănit uşor în uşă l-a făcut să grăbească îmbrăcatul pantalonilor:

-Intră!

Pe uşă, Domnica s-a strecurat ca o umbră. Nici ea nu dormise, se gândise mult la aventura din ziua trecută, nu ştia cum avea să reacţioneze Vlad la păţania din ajun.

-Sper că nu te-am trezit! Domnica pusese întrebarea din pură curtoazie, îşi dorise mult să-l găsească treaz, ceva în sufletul ei începea să vibreze doar când se gândea la el.

-Nu, mă îmbrăcam, eram cu gândul la tine, sper că eşti bine. Episodul de ieri a fost unul cumplit şi am văzut că te-a afectat mult.

-Hai să mâncăm, vorbim mai târziu despre ce a fost ieri şi ce vom face astăzi. Femeia era îmbrăcată în într-un capot subţire, din mătase grena, lung până deasupra genunchilor. Nu avea nici un fel de machiaj, era obrazul ei curat fără riduri, doar cu uşoare cute ale pielii deasupra nasului între sprâncenele stufoase, însă frumos pensate şi îngrijite.

Au mâncat în tăcere mâncarea bine pregătită şi gustoasă.

-Cafeaua o bem afară! Domnica a luat ibricul şi o tavă cu două ceşti, apoi a pornit spre uşa care se deschidea în partea din spate a curţii. Vlad mergea în urma ei, ameţit de aroma plăcută a cafelei negre şi de mişcările unduioase ale femeii.

Au luat loc la o masă lucrată din nuiele de răchită fierte şi decojite, scaunele erau meșterite cu migală din acelaşi material ca şi masa. Era o plăcere să priveşti cerul, care, în acea dimineaţă, era tulburător de senin, un azur intens transmitea o stare de bine, doar undeva departe, spre orizont, acolo unde cerul săruta pământul erau câţiva norişori precum mieluşeii albi pe o apă albastră.

Vlad a rupt mirajul tăcerii, s-a smuls din propriile gânduri şi, cu riscul de a o răpi şi pe Domnica din propria visare, a spus:

-Îţi mulţumesc pentru masă, pentru cafea şi pentru tot ce faci, eşti o gazdă minunată!

-Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat ieri în parc. Gazda era stingherită din cauza aventurii neplăcute trăite de ei cu o zi înainte. Se simţea vinovată pentru agresivitatea acelor tineri din oraşul în care şi ea locuia.

-Nu trebuie să te scuzi, oraşul e mare, nu eşti tu vinovată de lucrurile rele care se întâmplă în el.

În plus, trebuie să trecem peste acest episod, neplăcut ce-i drept, dar pe care nu noi l-am provocat. Hai mai bine să-mi povesteşti mai departe ceea ce ai început să-mi spui despre tine.

-Bine Vlad, voi continua! Domnica şi-a aranjat cochet o buclă rebelă de păr, apoi faldurile capotului. A tras picioarele de sub masă, unde erau puţin înghesuite, şi-a pus picior peste picior, cu partea mai dezgolită a pulpei rotunde cu pielea albă și netedă spre bărbat. Mâinile le-a aşezat pe masă cu palmele în sus. L-a privit pe Vlad, a văzut dorinţă şi curiozitate în ochii lui mari de culoarea smaraldului. Aşa cum îţi spuneam ieri, a început femeia povestea, la facultate nu am legat prietenii. Tata reuşise să omoare femeia din mine, făcuse un fel de maşină umană de calculat. Profesorii erau uimiţi de puterea mea de muncă. Iar eu îmi dedicam tot timpul studiului.

Prin anul III, un tânăr, frumos ca un Adonis, mai mare cu un an, îmi purta sâmbetele, însă, nu l-am lăsat  să se apropie de mine. Nu i-am primit nici florile, nici avansurile. Nimic nu mă făcea să-mi deschid uşa sufletului. Plictisit şi obişnuit să fie el cel curtat de fete, s-a retras lansând zvonul că sunt o fată fără suflet, fără inimă şi cu ochi de mort. Nu am încercat să ripostez, pe undeva îmi părea bine că voi fi lăsată în pace. Mi se părea o pierdere de timp să merg la întâlnire cu tineri imberbi, în loc să lucrez.

Să nu mai lungesc povestea. Am luat examenul de licenţă cu nota 10. După absolvire profesorul a ţinut să rămân la catedră, am refuzat politicoasă, deşi, propunerea mă măgulea.

Am rămas în Bucureşti şi m-am angajat într-o uzină militară, la acea vreme încă mai erau. După doi ani de muncă, pentru rezultate deosebite, am fost promovată în funcţie cu derogare de vechime.

Nu mă interesa decât munca, nu-mi păsa de colegi, de colege, nu dădeam prea mare atenţie înfăţişării mele. Nu frecventam saloanele de cosmetică, consideram că tinereţea mea este suficientă pentru  a fi plăcută.

Într-o zi când am venit de la muncă, eram extenuată, gândul meu se îndrepta doar spre plăcerea de a face un duş şi a bea o cafea aromată şi fierbinte, am găsit pe  banca din faţa blocului, plictisiţi de aşteptare, pe părinţii mei.

Veniseră intempestiv, eram surprinsă de vizită, nu de faptul că mi-ar fi fost dor de ei. Nu ştiam ce este dorul de părinţi, nu aşa fusesem crescută.

Pe atunci aveam o garsonieră în Drumul Taberei. De la uzină mergeam direct acasă, plecasem seara târziu de la serviciu, aşa cum făceam zilnic.

Când i-am văzut, m-am apropiat de ei şi i-am salutat impersonal. Mama a vrut să mă pupe, însă tata a apostrofat-o:

-„Lasă fata, te pomeneşti că uzi şi coada pisicii!

-Mi-a fost dor de ea, a ripostat mama înecându-se în plâns, însă tu nu ştii ce este dorul, tu ai inimă de piatră. Ai distrus sufletul copilei, un monstru ai făcut din ea.

În acea seară am stat de vorbă mult timp, discuţiile au fost ca între cunoştinţe vechi, nu cum ar discuta părinţii cu propriul copil.

Doar mama voia să se apropie mai mult de mine. Printre altele şi în treacăt, s-a interesat de modul în care  îmi văd viitorul. A pledat, e drept, stângaci, că ar fi bine să-mi întemeiez o familie.

-Mamă, i-am răspuns, nu mă pot căsători, nu simt nici o atracţie pentru bărbaţi. Eram liniştită, candidă când vorbeam, nu realizam că răspunsul meu putea îngrijora.

-Aoleu, fata mea, s-a impacientat mama, ce vrei să spui?

-Stai liniştită, nu mă interesează nici femeile. Pe toţi îi văd ca pe nişte oameni cu care sunt obligată să interacţionez. De ei, indirect, depinde salariul meu. Prin prisma asta îi văd pe toţi. De altfel, mamă, nu cred că modul în care am fost educată mă ajută prea mult să-mi fac relaţii de prietenie. Aminteşte-ţi, te rog, că în toată copilăria mea, până la 19 ani când am plecat la facultate, nu am avut nici un prieten, nici o prietenă. Am fost învăţată să mă port cu răceală şi dispreţ faţă de ceilalţi copii. Singura mea bucurie era atunci când scăpam de matematică, să pot citi o carte de beletristică şi nu doar culegerile lui Gheba.

Acum, după copilăria petrecută în mod spartan, îmi este greu, dacă nu imposibil, să leg prietenii. Sunt suspicioasă şi neîncrezătoare. Pe oricine se apropie de mine, îl privesc ca pe un profitor şi atunci îl resping. Oamenii au început să se obişnuiască cu felul meu de a fi, mă ocolesc, pentru ei, în folclorul lor, sunt „Muma pădurii”

-Drăcia dracului! Datorită educaţiei pe care ţi-am impus-o ai ieşit un bun inginer, a ripostat tata dur.

-Însă fără inimă şi cu sufletul vitregit. Sunt destui ingineri din promoţia mea care au crescut în familii normale. Am un coleg de la ţară, părinţii lui sunt agricultori, aproape analfabeţi, el a ieşit un inginer de excepţie şi un om de calitate.

-Ţi-ar fii bun ţie de soţ fata mamei, femeia se luminase la faţă la gândul că fata ei putea găsi un om adevărat drept bărbat.

-Nu mamă, mie mi-aţi distrus sufletul, aţi făcut din mine, o femeie care putea trece drept una frumoasă, o maşină de calculat, care, are marele avantaj că nu trebuie alimentată la o sursă de electricitate.

-Drăcia dracului! În loc să-mi mulţumeşti  căci am făcut om din tine, tu îmi reproşezi că ţi-am mutilat copilăria şi anii adolescenţei? Tata era siderat, nu înţelegea de ce nu-i mulţumeam. Toate argumentele mele le considera mofturi de domnişoară bătrână fără trecere la bărbaţi.

-Tată, provi dintr-o familie de ţărani care au muncit la colectiv. Cum au putut, te-au ţinut la facultate. Nu ţi-au interzis nimic, te-au lăsat să mergi la horă, la bal şi la ceaiurile dansante, mi-ai spus chiar, că şi dumneata ai organizat în casa părinţilor o seară dansantă. Te-au rugat doar să înveţi, fără să te terorizeze cu asta.

-Drăcia dracului! Auzi dragă la fiică-ta, mă judecă pe mine care i-am dat viaţă, pe mine, profesorul Vasile Vasilescu, tatăl ei! Era ofuscat de ceea ce îi reproșam.

-Dragule, a răspuns mama, ştii bine că nu ţi-ai dorit-o niciodată. Mi-ai spus că nu eşti pregătit să fii tată, ceea ce ulterior avea să se dovedească a fi un adevăr, de aceea mi-ai cerut, mi-ai impus, m-ai obligat să fac avort, deşi, ştiai bine că îmi puneai viaţa și libertatea în pericol. Însă pe tine te interesa doar bunăstarea ta, liniştea şi modul confortabil în care îţi petreceai timpul. Un copil presupunea, aşa cum a şi fost, ca tu, marele profesor de matematică, să treci în plan secund ca atenţie şi alint din partea mea, în prim plan ajungea boţul de carne venit pe lume. Ai fost un monstru. Domnica, fata mea, tu te-ai născut pentru că eu te-am vrut cu toată fiinţa mea, însă, nu a fost suficient pentru a învinge cerbicia celui care îţi este tată. A  trebuit să intervină soacră-mea, mama lui, bunica ta, pentru a-l obliga să accepte naşterea ta.

-Drăcia dracului! Da, aşa a fost, mă îngrozea gândul că o dată cu venirea ta pe lume, eu nu aveam să mai fiu pe primul loc. Drăcia dracului! Aşa a fost! Nu numai că nu am mai fost pe primul loc, însă, a trebuit să am grijă şi de tine, să te schimb, să te legăn, să-ţi fac baie. Drăcia dracului! Mult mi-ai complicat viaţa scumpo! Am fost un egoist. Am vrut toată atenţia nevestei doar pentru mine. Tu m-ai învins, nu am putut suport asta, încă te găsesc vinovată. Vasile era serios când vorbea şi îşi acuza copilul.

-Pe mine? Ce vină am avut eu că doi tineri fără simţul răspunderii au făcut dragoste fără să se gândească la consecinţe? V-am bătut eu în poartă şi voi m-aţi primit de milă? Nu, v-aţi călărit în mod iresponsabil. Apoi când a apărut copilul, voi îl găsiţi pe el vinovat? Câtă inconştienţă să arunci vina pe copilul plămădit de  tine  într-un moment de extaz sexual! M-ai urât tată fără să înţelegi că nu aveai acest drept. Ai distrus copilul din mine. Un om care, în sufletul lui, nu mai are nimic din sentimentele unui copil, este un om mutilat. Aşa sunt eu, un monstru.

-Nu-i adevărat fata mea. Eşti cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, eşti pe o poziţie bună în societate, eşti respectată de toată lumea.

-Mamă, sunt un măr frumos pe afară, dar găunos în interiorul lui. Dacă văd pe cineva care plânge, mă bucur, asta înseamnă că nu sunt singura care sufăr. Vreau să fiu o femeie normală. Să mă apropii de bărbaţi, să las bărbaţii să vină la mine. Să găsesc unul care să topească sloiul de gheaţă din sufletul meu. Nu pot, sunt stângace, îmi este teamă de ei şi atunci îi resping cu brutalitate. Deja în întreprinderea noastră bărbaţii mă ocolesc, femeile mă salută în batjocură. Nu sunt percepută ca fiind una de-a lor.

-Domnica, scumpa mea, mută-te în alt oraş şi ia-o de la capăt. Ai forţa să te schimbi, să devi un om sensibil, mergi şi caută-ţi perechea! Încearcă să împarţi greutăţile vieţii, chiar şi bucuriile cu cineva care să-ţi fie drag, la vederea căruia să te bucuri de fiecare dată. Marta plângea din cauza suferinţei unicului  copil.

-Mamă, e greu, am răspuns cu lacrimile şiroi pe obraji. În fiecare bărbat îl văd pe tiranul de tata. În fiecare potenţial iubit revăd scenele de groază în care erai pedepsită din cauza mea pentru motive puerile. Dacă voi întâlni un asemenea monstru, ce voi face? Încotr-o o voi lua?

Nu voi putea să sufăr, cum ai făcut-o tu. Ţi-ai înmuiat lacrimile în iubirea pentru mine. Ţi-ai înăbuşit strigătele de neputinţă în dorinţa de a mă vedea fericită. Însă nu eram, simţeam că tu nu eşti fericită şi ştiam şi din ce motiv.

-Drăcia dracului! Tu vorbeşti despre mine de parcă nu aş fi de faţă. Tu nu mai ai nici un pic de respect? Aşa te-am educat eu? Vasile nu înţelegea cum de fata lui îl ura aşa de mult. Ştia că nu sunt în cele mai bune relaţii, însă nu se aştepta să fie detestat.

-Aşa m-ai învăţat. Cât am stat în casă cu tine, pe mine şi pe mama nu ne-ai scos din proaste. Nimic din ceea ce făceam nu era bine. Doar tu şi ziarul tău eraţi dumnezei. A, mai era ceva, nuiaua din corn adusă de la ţară cu care ne loveai peste picioare atât pe mine cât şi pe mama. Toată copilăria şi adolescenţa am avut pulpele inferioare ale picioarelor brăzdate de dungi vineţii, semne ale loviturilor cu care mă „blagosloveai”. Nu am putut purta rochiţe ca celelalte fete, m-am îmbrăcat doar în pantaloni pentru a ascunde „mângâierile” tatei. Mama, deşi avea cele mai frumoase picioare, niciodată nu le-a putut arăta, tot timpul a îmbrăcat pantaloni, ori a purtat rochii lungi care să ascundă urmele „iubirii” tale transmise cu nuiaua de corn. Ai fost un criminal!

-Drăcia dracului! A răbufnit tata. Ce ţi-am spus eu femeie să nu venim la nebuna asta! Nu am scăpat de gura ta proastă. Uite acum, eşti fericită de felul în care se poartă propriul meu copil cu mine?

-Da, este minunată! A spus ea tot ce trebuia să-ţi spun eu de-a lungul căsniciei noastre. Am fost laşă şi nu te-am înfruntat. Am încercat să-ţi dau respectul cuvenit. Am fost o femeie de modă veche, supusă bărbatului, în ciuda pregătirii mele intelectuale. Ce ai făcut cu respectul meu? Te-ai şters la cur cu el şi cu mine, chiar şi cu fiica ta. Acum încearcă să-ţi plătească pentru toate persecuţiile din copilărie şi, sinceră să fiu, o admir pentru curajul ei, eu am rămas o gâsculiţă proastă. Nu sunt mândră de mine. Te-ai jucat cu mândria mea de femeie, de profesor, de om. Ai distrus tot în calea ta, unde tu ai călcat, iarba s-a uscat instantaneu, doar otravă a fost în sufletul tău. Şefii  efemeri pe care i-ai avut la şcoală, au fost regi pentru tine, te-ai făcut preş în faţa lor, le-ai lustruit bocancii şi i-ai pupat în fund doar să te bage în seamă. Mai târziu când ai ajuns tu director, pe unul dintre aceia, în faţa căruia făcuseşi frumos, nu te-ai lăsat până când nu l-ai băgat în puşcărie, deşi omul nu avea nici o vină. O, cât de odios ai fost!

-Mamă, niciodată nu ai ştiut ce a făcut Samoilă, unchiul meu, fratele lui. Într-o zi, aveam vreo 13 ani, eram în curte în partea din spate între magazia de lemne şi fânărie, făceam plajă. Eram îmbrăcată în costumul de baie pe care mi-l cumpăraseşi să mergem la mare. Stăteam nepăsătoare, ştiam că acolo nu putea nimeni să mă vadă, eram bine ascunsă. Eram pe pătură, întinsă pe burtă cu picioarele larg desfăcute, mă bucuram de primele raze ale soarelui de dimineaţă.

Unchiul a intrat în curte, cum nu a văzut pe nimeni, a pătruns în partea din spate cu gândul să meargă în grădină. M-a văzut. Cred că aţipisem, nu l-am simţit când s-a apropiat de mine. S-a aşezat pe pătură şi a început să mă mângâie pe picioare, mă mângâia atât de fin, cu palmele lui nemuncite, încât îmi producea senzaţii nebănuite. Dacă a văzut că nu zic nimic, a băgat mâna prin slip, a ajuns la fund, am simţit o uşoară tresărire a mâinii, apoi a început să mă mângâie. Atunci m-am trezit, crezusem că visez, nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Samoilă care, în loc să-şi scuze pornirile animalice, s-a întins lângă mine a pus un picior peste picioarele mele, apoi a încercat să mă întoarcă cu faţa în sus să mă sărute.

L-am întrebat, eram calmă, ce vrea? Nu înţelegeam nimic, nu eram pregătită pentru o asemenea situaţie.  Samoilă mi-a spus, privindu-mă lasciv în ochi, că vrea să fie primul meu bărbat, că sunt o femeie de acum, este adevărat că eram destul de dezvoltată. „Sunt un copil, am doar 13 ani, nu mă interesează ce spui dumneata”. Nu voiam să mă cert, ştiam cât ţinea tata la el.

-Domnica, mi-a zis Samoilă, va fi bine, ai să vezi că tu mă vei ruga să mai vin la tine. În timp ce îmi vorbea încerca să-mi tragă chiloţii jos de pe mine. Am început să ţip, asta l-a incitat şi mai tare, în loc să mă lase, mi-a pus mâna la gură şi mi-a tras chiloţii de pe mine, de fapt i-a rupt. S-a descheiat la pantaloni, atunci, într-un moment de neatenţie l-am lovit între picioare, a ţipat de durere, eu am fugit, el a strigat în urma mea: „nu vei scăpa, te voi face târfa mea.”

I-am povestit tatei tot ce s-a întâmplat...

Domnica s-a oprit din povestit, a băut o gură de cafea. Vlad a înţeles prin ce trecea sufletul ei, i-a prins mâinile, apoi a mângâiat-o pe obraz:

-Facem o pauză. Merg să cumpăr nişte mici şi două beri, încingem grătarul şi facem o petrecere.

Femeia s-a ridicat în picioare, a ieşit de la masă, bărbatul a urmat-o. Ea l-a prins cu mâinile pe după ceafă, l-a apropiat de gura ei şi l-a sărutat prelung. Era primul sărut pe care îl trăia cu adevărat.

28 aprilie -ziua mea de naştere

      Astăzi este ziua mea de naştere. M-am născut pe 28 aprilie 1951. În certificatul de naştere sunt trecut pe data de 29. L-am întrebat pe tata de ce mi s-a furat o zi în acte. Mi-a răspuns că a mers la primărie, pentru a mă declara „născut”, a doua zi de sf.Paști. Pentru a nu merge cu mâna goală a luat cu el o sticlă cu țuică de prune. Notarul primăriei, deși era până în prânz, deja era beat, asta nu l-a împiedicat să mai bea și cu tata câteva pahare de trăscău. Într-un târziu tata și-a amintit că mersese la primărie pentru a mă declara pe mine venit pe lume ca proaspăt cetățean al R.P.R(Republica Populară Română). Cum tata a mers la primărie pe 30 aprilie, a doua zi de sf. Paști, m-au trecut în acte că m-am născut în ziua ce abia trecuse, adică 29 aprilie. Asta este povestea prin care mi s-a scos foaia de parcurs a vieţii cu data de 29 adică în ziua de sf. Paști și nu cu data de 28, adică sâmbăta Paștelui. Așa se întâmplă când notarul este beat. Acum nu bag mâna în foc că tata a fost treaz.
Am să vă povestesc cum m-am născut. Biată mama, Dumnezeu să o ţină la dreapta Sa!, mi-a spus, cu harul ei de povestitor, toate acestea.
    În anul în care m-am născut primăvara a venit pe neaşteptate, fusese o iarnă grea. În bucătăria friguroasă din scânduri, prin care vântul fluiera în voie, tata împreună cu mama, care mă avea pe mine-n burtică, mâncau dintr-o strachină o mâncare din prune afumate cu urme de orez. Legumeau mâncarea, li se părea că strachina se golește mult prea repede. Era într-o vineri pe la unu fără un sfert, mâncau gânditori şi temători pentru sărăcia lor. Deodată, soarele a intrat prin micuța fereastră, tata a zâmbit, a împins strachina cu prune în faţa mamei, zicându-i:
“-Mănâncă tu, femeie! A venit primăvara! De acum nu mai murim de foame!”
    A avut dreptate tata, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, lăptucile, ceapa verde de pe brazdă, hameiul, frunzele de păpădie (rucola) erau hrana lor de bază.
    Ziua în care m-am născut s-a nimerit să fie în sâmbăta Paştelui, mama împreună cu alte vecine terminaseră de frământat cozonacii. Urma să-i bage în cuptorul uriaş din curte în care tata arsese multe lemne, apoi controlase temperatura vetrei presărând mălai, cum mălaiul a ars cu mici scântei s-a considerat că uriaşa bortă încinsă e numai bună să primească în interiorul ei aluatul galben împletit şi dat cu ou pe deasupra, pus în tăvi care răspândea un  miros  puternic de vanilie.
    Doar că, mirosul de vanilie din aluat m-a făcut să îmi cer dreptul să ies la lumina zilei pentru a trăi momentul când cozonacii vor fi scoşi din cuptor gata copţi. Era ora 9,30 dimineaţa.
    A încercat mama să mituiască o vecină pentru ca aceasta să meargă în locul ei în casă să mă nască. Aici  deja era pregătită o saltea improvizată din paie puse direct pe pământ şi un cearșaf peste ele, asta era maternitatea, sala special amenajată pentru naşterea mea. Moașa se dezinfectase cu câteva cești de țuică date de dușcă, mulțumind pentru tratație lui tata și lui Dumnezeu cerându-I ajutorul ca toate să decurgă bine. Aşa că, mama a lăsat cozonacii în seama celorlalte vecine şi a mers în casă să mă aducă pe mine la lumina zilei pentru a fi martor când vor fi scoși din cuptor cozonacii gata copți. Se spune că eram un băiat rumen la faţă precum cozonacii din cuptor, cu ochii mari şi curioşi, voinic şi sănătos.
    Și acum divinizez cozonacii, mari, pufoşi, rumeni şi revărsaţi peste tavă, făcuţi în casă în cuptor mare de cărămidă.
    Sărut mâna mama! Te iubesc acolo unde eşti!

Palma dată de Iohannis PSD în săptămâna patimilor

  Sunt nedumerit de ceea ce se întâmplă în ţară. De modul în care şefii celor mai înalte Instituţii iau hotărâri care privesc întregul popor. Klaus Iohannis trebuie să înţeleagă că nu este patronul unui SRL ori ONG, este Preşedintele României, prin urmare trebuie să se comporte ca atare.

Pe de altă parte, Liviu Dragnea, preşedintele PSD, şi Viorica Dăncilă, premierul României, nu înţeleg nimic din ceea ce înseamnă politică.

Politica este arta dialogului, a compromisului, a vicleşugurilor. Armele politicienilor nu  sunt chiar cele mai curate şi oneste. Din 2017, Iohannis, întâmplător Preşedintele României, nu face altceva decât pune beţe în roate guvernării PSD, fie prin amânarea promulgării unor legi, fie prin amânarea la infinit a remanierii guvernului prin neemiterea decretelor de numire a noilor miniştri fără a fi motivate în vreun fel aceste amânări.

Să ajungi în acest zile din nou la mâna acestui „Gică Contra” este un act de iresponsabilitate politică.

Nu poţi să trimiţi la Cotroceni demisiile miniştrilor şi propunerile de noi miniştri ştiind că Iohannis nu va accepta.

PSD-ul  trebuia să negocieze cu Iohannis înainte de a trimite propunerile la Cotroceni. Nu cădea nimănui galoanele de pe umeri dacă se negocia. Nu au făcut-o. Mă aşteptam ca PSD-ul să aibă contraargumente, să aibă armele pregătite. La dracu! Când nu se mai poate negocia, vorbesc armele. Sunt PSD-işti pregătiţi de luptă? Au o strategie? Mă tem că nu. Din nou Iohannis „îi face” cum vrea. Sigur că nu are argumente pentru respingerea propunerilor de noi miniştri. Dar cui îi pasă? Dragnea şi Ştefănescu trebuiau să aibă armele ascuţite, fascinele pregătite să poată „umple” şanţul din Dealul Cotrocenilor şi în concluzie să-l ia cu asalt pe Localnicul palatului.

Însă, încă o dată sunt decepţionat. Dragnea şi Dăncilă s-au trezit din nou cu un refuz. Sunt la fel ca primarii de mari oraşe pe care, în februarie, zăpada îi ia prin surprindere.

Negocierea şi vicleşugul, nu a omorât pe nimeni. Pălăria cade de pe cap, o scuturi o pui la loc şi eşti tot un domn. Doar proştii aruncă pălăria o dată căzută jos. Mă doare aceste înfrângeri ale PSD. Această lipsă de luciditate politică. Această atitudine de babe. Iohannis trebuia îngenunchiat cu propriile arme, dar pentru asta trebuia ca PSD-ul să aibă un bun stat major care să poată elabora strategii. Nu, PSD-ul a acceptat să fie îngenuncheat, să fie terfelit, în loc să găsească răspunsuri la ofensivele puerile ale lui Iohannis.

Cu puţine minute înainte, Iohannis a declarat că propunerile pentru noi miniştri nu sunt viabile, corespunzătoare, „candidaţii nefiind bine pregătiţi şi nu au ţinută”. Nu ne spune ce pregătire trebuie să aibă viitorii candidaţi şi nici cum să se îmbrace, ori ce alură să aibă. Ar trebui ca Dăncilă să-l întrebe pe Iohannis cum trebuie să fie oamenii care, după părerea lui, ar corespunde funcţiilor de miniştri.

Măciuca, noua plarformă program a PNL

  Am avut ocazia, datorită presei, să citesc mesajele electorale pacifiste ale domnului Preşedinte PNL, Ludovic Orban. Domnul Orban, cu voce blândă şi părintească, îşi îndemna electoratul să pună mâna pe par şi să îi altoiască în numele Tatălui pe adversarii politici din PSD. Acest îndemn creştinesc face parte din programul de guvernare 2020-2024. Am admirat întotdeauna luciditatea cu care domnul preşedinte liberal a făcut  diferite comentarii. Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, spunea despre modul în care colegele lui, liberale, au trecut prin paturile şefilor pentru a accede în diferite funcţii. La acea vreme a primit aplauze frenetice mai ales din partea Ralucăi Ţurcan tânără, pe atunci, liberală în plină ascensiune pe lângă matusalemicul Stolojan, un Adonis uitat în boxeri de baie.

Uimitor este faptul că liberalii, prin vocea autorizată a liderului său, au expus în câteva puncte care este platforma lor program pentru alegerile prezidenţiale, europarlamentare şi parlamentare.

Primul punct şi cel mai important este Dragnea şi distrugerea PSD. Punctul doi este Dragnea şi arestarea sa. Punctul trei este condamnarea lui Dragnea. Punctul patru a fost plângerea penală pentru trădare de ţară făcută de Orban premierului Viorica Dăncilă. Punctul cinci şi următoarele nu mai există.

Orban are ca aliat, în această platformă program a măciucarilor, pe marele, frumosul, metrosexualul Rareş, nu Petru, ci Bogdan.

Prin urmare să votăm PNL care are un program beton, pe înţelesul tuturor, distrugerea, dacă se poate fizică, a lui Dragnea. Un program în patru puncte, arestarea, condamnarea lui Dragnea şi distrugerea PSD.

Spunea mare lider că în Teleorman şi Dâmboviţa este fieful PSD, pentru că aici Dragnea reuşeşte să ameninţe oamenii cu tăierea şomajului şi a pensiilor. În Prahova însă pesedeul are mai puţin votanţi pentru că electoratul nu ar fi şi citez pe Orban:”la fel de prost” ca în celelalte două judeţe menţionate.

Am fost extaziat de cuvântarea lui Orban, mobilizatoare, promiţătoare şi vivace, spunea Orban: „Viorica, venim şi la tine”. Omul are timp de vizite.

 Florin Roman în cuvântarea sa plină de elan: „ Ludovic Orban are spatele plin de cicatrici din lupta cu Dragnea şi mafia lui.” Drace! Oare să mai aibă urme pe spate de la întâlnirile liberale la drum de seară în care se proba masochismul? Primul ministru liberal, Dimitrie Sturdza, din martie 1907, a lăsat multe cicatrici pe spinarea ţăranilor rămaşi în viaţă în urma răscoalei. Să o fi apărut acum la Orban ca o pedeapsă dumnezeiască asupra liberalilor?   

Rareş Bogdan spunea:” În emisiunea mea nu intră nici un lider liberal, la canal cu ei! La revedere PNL, la lada istorie cu voi”. Apoi a continuat: „nu sunteţi buni de nimic”. Dintr-o dată Rareş a devenit liberal şi încă unul măciucar. Care o fi preţul schimbări de macaz a lui Rareş? Un mandat de europarlamentar, răspuns corect. S-a văzut patriotismul clujeanului prin oportunismul său.

Aş fi vrut să văd, nu cicatricile lui Orban, nu zgârieturile de unghii ojate lăsate de vreo membră penele dornică de ascensiune, ci ce vor cu adevărat liberalii să facă dacă, ferească Dumnezeu, ajung la putere.

Bun, îl vor executa pe Dragnea, apropo, cum o vor face? Îl vor executa în piaţa publică fără judecată?. Trecând peste asta. Admitem că l-au terminat pe Dragnea, l-au făcut martir, mai departe ce vor face?

Nimeni nu ne spune nimic despre guvernare. Nici măcar o mică măsură acolo, spre exemplu cum vor tăia salariile. Ne spunea într-o seară Guran: „nu este greu să măreşti salariile şi pensiile, este greu să le plăteşti”. Tradus, asta însemna că la o venire a lor la putere prima grijă pe care o vor avea va fi tăierea salariilor pe motiv că nu vor putea să le plătească. Dacă adevăraţii liberali din PNL, admit că ar mai fi, nu ştiu cum să o facă, pentru asta există Blaga, Ţurcan, Tinel, etc. faimoşii susţinători ai găştii Băsescu-Boc din perioada de tristă amintire 2008-2012.

Aş vrea un partid de dreapta puternic, un partid cu idei, este nevoie de o alternativă la guvernare. Însă cu un partid de măciucari, cu un partid transformat ad-hoc în armata lui Iohannis, care nu are: viziune politică, platformă electorală, idee de ceea ce ar putea face dacă ajunge la guvernare nu se poate face o opoziţie constructivă care să fie o alternativă la guvernare.

Dragnea este un lider de partid, dacă va fi găsit vinovat de instanţa de judecată, va fi condamnat. Pentru asta nu este nevoie ca liberalii să se isterizeze pe străzile oraşului Alexandria. PNL-ul nu trebuie să se  lupte cu un om, nu asta ar trebui să facă. PNL-ul ca partid politic trebuie să se lupte în programe cu PSD-ul ca partid de guvernare. PNL-ul trebuie să aibă un guvern în umbră   şi un program de guvernare bine definit, pentru ca oricând să fie o alternativă la guvernare.

Din păcate cu Sică Mandolină ca lider în alianţă cu metrosexualul Rareş, greu de rezolvat această problemă politică, mai bine cum fac acum:”pe ei, băieţi liberali, puneţi mâna pe măciuci şi daţi-le în numele Tatălui! Sunaţi la 112 şi faceţi-le plângeri penale!”

Dacă PSD-ALDE guvernează prost, liberalii nu vor guverna de loc.

„

Încotro??

  De câţiva ani asistăm neputincioşi la disoluţia statului. Observ cum instituţiile abilitate ale statului, nu mai pot asigura siguranţa cetăţeanului pe stradă. Nu contează dacă este politician de stânga, de dreapta, ori de centru. Dacă este un simplu bătrân, ori un tânăr, toţi trebuie să se poată deplasa în spaţiul public fără a fi asaltaţi, hărţuiţi, ameninţaţi, înjuraţi, ori loviţi de diferiţi indivizi cărora nu le place coafura, înălţimea, sexul, apartanenţa politică, ori îmbrăcămintea lor. Politicienii, în general, nu sunt iubiţi de cetăţeni. Sunt consideraţi hoţi, corupţi, vânduţi unor interese străine, unii politicieni chiar sunt aşa, însă nu strada este cea chemată să facă ordine, ci instituţiile abilitate. Avem  legi şi instituţii abilitate, cu lucrători foarte bine remuneraţi.

Interesant este faptul că Preşedintele Ţării, acest înalt funcţionar, cel mai înalt din statul român, în loc să se poziţioneze, aşa cum spune Constituţia şi sarcinile lui de serviciu, ca arbitru în societate, s-a poziţionat împotriva guvernului şi alianţei de guvernare. Mai mult, toate partidele politice din opoziţie, GDS-ul, ONG-urile şi ce este mai rău, o mare parte a presei susţin şi instigă cu îndârjire manifestanţii din  strădă în detrimentul ordinii de drept.

“Cei care acordă în continuare credit PSD-ALDE sunt aceea care ar fi putut aplauda crimele stalinismului în anii ’45-’50.” Cuvintele aparţin jurnalistului CTP.

Ce mai putem spune?

Stat de drept presupune să ne asumăn şi să respectăm legile şi legalitatea, lăsând instituţiilor abilitate dreptul de a sancţiona încălcările legilor.

Când “strada” face dreptate înseamnă că statul nu mai funcţionează, este anarhie, degringoladă, dreptatea este a celui care are forţa, nu a celui care are legea.

Opoziţia şi Preşedintele uită un lucru. Posibil ca anul viitor să fie la putere acelaşi Preşedinte de acum împreună cu opoziţia de azi (ferească Dumnezeu!), ce vor face când manifestanţii violenţi din stradă de azi, mult crescută în tupeu îi vor supune pe ei unor astfel de agresiuni? Asta înseamnă să nu aibă viziune politică, să nu vadă viitorul prin capete lucide, neînfierbântate de răutate.

A agresa astăzi cu violenţă este un sport naţional. Cutare parlamentar a fost agresat verbal şi hărţuit pe stradă. Opoziţia şi presa care îi susţine bat din palme şi felicită agresorii. Violenţa nu a dus decât spre excaladarea violenţei, niciodată şi niciunde nu a pacificat.

Bătălia politică se dă pe idei, pe programe concrete, nu determinând “strada” să agreseze adversarii politici. Opoziţia face acest compromis pentru a ascunde lipsa de viziune politică, lipsa de programe clare. Avem o opoziţie tip Gică Contra. Nu o opziţie constructivă. Sunt de acord că actuala alianţă de guvernare are lipsuri, că a făcut greşeli, că a bâjbâit, a pipăit cu piciorul terenul pe întuneric până când a găsit drumul. Pentru toate acestea, PNL, ca partid de opoziţie, trebuia să vină cu contraargumente, cu propuneri concrete, cu programe care să arate electoratului ce vor să facă când vor veni la putere.

În locul acestor programe, PNL, USR  preferă să asmută “strada”, pentru: a provoca teama, a intimida, a crea haos.

Astăzi am văzut un circ fără precedent, Dragnea, la ÎCCJ, aproape că a fost linşat de o mulţime furioasă de cetăţeni care îl aşteptau la intrarea în Instanţă. A fost urmărit chiar în interiorul sălii de judecată. Nu mi se pare că aşa trebuie să se procedeze într-o societate sănătoasă a unui stat de drept.

Aici nu este vorba neapărat de Dragnea, personal nu-l agreez prea mult şi de multe ori am scris împotriva lui, este vorba de un cetăţean care mergea în instanţă să fie judecat.

În România trebuie să primeze forţa dreptului şi nu dreptul forţei. Mă tem că asta se doreşte, ca forţa să conducă.

Cred că Preşedintele şi opoziţia trebuie să analizeze cu mare răspundere ceea ce se întâmplă, dacă mai vor ca România să fie un stat de drept.

Ponta anti Dragnea

  PRO România şi-a lansat candidaţii pentru europarlamentare. Victor Ponta, un politician pe care l-am respectat şi, la dracu, încă îl respect, şi-a turnat cenuşă în cap pentru mega-lansarea candidaţilor PSD pe vremea când era Preşedintele acelui partid politic, acum a atras atenţia colegilor de partid să-l tragă de mânecă când va mai avea asemenea megalomanii în cap.

PRO România, este un partid format din oameni proveniţi din PSD, în cea mai mare parte. Însuşi liderul Ponta vine din PSD. Ponta se luptă cu foştii lui colegi, asta nu înţeleg, cum să-l critici pe Vâlcov când el, Ponta, l-a adus, cu surle şi trâmbiţe, în PSD. Îl critică pe Teodorovici, ministrul de finanţe, când el, Ponta, l-a făcut ministru. Sigur e posibil ca Vâlcov şi Teodorovici să fie doar nişte păpuşi întoarse cu cheiţa care execută doar ordinele primite.

Ponta critică PSD-ul pentru că a dat o lege pentru finanţarea partidelor politice parlamentare, şi eu sunt de acord cu el, nu cred că este în regulă. Partidele trebuie să trăiască din cotizaţii şi donaţii. Politicienii dacă vor să câştige încrederea electoratului, trebuie să demonstreze acest lucru, nu să ducă viaţă de rentieri cu bani de la guvern, adică din bugetul ţării, mai precis din taxele plătite de noi. Aceşti bani puteau să-şi găsească o mai bună, o mult mai bună întrebuinţare.

Înţeleg să-l critice pe Dragnea, aici Ponta are dreptate, cred că Dragnea nu i-a oprit din şoriciul porcului tăiat la SRI. De atunci toate au fost de porc. Şi via lui Ghiţă şi casele conspirative ale SRI.

Admitem cazul şi chiar îmi doresc, ca PRO România să se claseze pe un loc bun la alegerile parlamentare de anul viitor. Ce va face Ponta? Va guverna alături de PSD-ul pe care acum îl desfiinţează, ori va face alianţă cu PNL, USR şi alte formaţiuni vândute, ele ştiu cui?

Faptul că Ponta îl critică pe Dragnea nu este nimic anormal. În politică nu există prietenii, doar interese, pot fi unele personale ori , aşa cum mi-aş dori, unele strategice pentru binele ţării.

Ponta a fost unul dintre cei mai buni prim miniştri, unii spun că ar fi fost cel mai bun. Economia României, în timpul guvernării sale, a fost în creştere, faţă de perioada Boc-Băsescu-Unguent când economia era într-o “creştere” negativă. Au fost luate măsuri îndrăzneţe, criticate la acea vreme de opoziţie, dar, care, mai târziu au dat roade. A făcut greşeli, cine nu face? A ajutat la numirea lui Koveşi ca şef la DNA, lucru care a costat România. Însă, în politică trebuie făcute compromisuri.

A suportat din partea aceleia pe care o luase direct din via lui Ghiţă, mă refer la Kovesi, şi o pusese şef la DNA, hărţuirea şi umilinţa. Îmi amintesc când, primul ministru Ponta, a fost chemat la DNA şi pus, la intrarea în sediul instituţiei, de un plutonier de poliţie, acum li se spune agenţi, să-şi scoată tot ce avea în buzunare, să nu cumva să aibă ceva în haine cu ajutorul căruia putea face rău procurorului  obscur Uncheşelu. Un prim ministru percheziţionat, ce poate fi mai umilitor! I s-a făcut un dosar penal care a dat posibilitatea lui Iohannis şi Alinuţei liberala să-i ceară zilnic demisia. Din cauza acelui dosar Ponta şi-a dat demisia din funcţia de şef al PSD, lucru de care a profitat imediat Dragnea, de atunci a apărut disensiunile între ei. Până la urmă Ponta, în instanţă, a fost găsit nevinovat. Însă răul fusese făcut.

PRO România şi membrii săi de partid, veniţi din PSD, e greu să critice partidul din care au provenit. Nu vreau să mă leg de Tudose, nici de proaspătul demisionar din PSD Dobre, vorbesc de toţi.

Apropo, voi aţi demisionat din subordinea lui Dragnea ori din PSD? Este important de ştiut.

PRO România şi PSD nu măcinându-se, nu atacându-se, vor putea merge mai departe. În acest fel se vor lupta pe acelaşi bazin electoral, PRO România va slăbi PSD-ul, nu va smulge din voturile dreptei. Pentru o stângă puternică, PRO România şi PSD trebuie să-şi dea mâna, trebuie să treacă peste orgoliile personale, să vadă doar interesele celor două partide, pe care într-un viitor apropiat le văd făcând fuziune. PRO România nu se poate niciodată alia cu USR, PMP, PNL-ul actual. Ar fi împotriva curentelor şi a tuturor vânturilor şi chiar a bunului simţ politic.

Partidul lui Ponta nu poate da la o parte PSD, oricât de mult i-ar ataca pe social democraţi. PSD-ul este intrat în conştiinţa maselor cu orientare de stânga. Chiar Ponta, tot ce a făcut, a făcut ca lider al PSD, nu al PRO România. Nu ştiu dacă apariţia acestui partid ajută stânga, însă acum dacă tot a apărut ar trebui să se îndrepte cu criticile spre liberali şi USR-işti, altfel lumea îi va percepe ca pe aliaţi ai liberalilor şi ai USR. Nu cred că asta îi va ajuta. Ponta să lase PSD-ul în pace, să se axeze pe Dragnea, oricum acesta a devenit imun. În curând soarele nu va mai răsări fără aprobarea lui Dragnea sau cel puţin aşa vor spune Iohannis şi liberalii cu susţinerea useriştilor, cuvintele lor vor fi cam aşa: “plouă de câteva zile, soarele nu mai apare, totul din cauza lui Dragnea, pentru ca acesta să se poată ascunde în ceaţă”.

Lazăre, ridică-te şi pleacă!

  Lazăr a fost torţionar comunist în perioada cât a funcţionat ca procuror pe lângă Penitenciarul Aiud. Nu comentez. Aşa erau legile. Lazăr era procuror , adică cel care apără legea şi legalitatea. Sunt de acord cu el. Însă ce ne facem cu încălcările legi acum, sub înalta lui oblăduire ca Procuror General? Şi avem o mulţime de exemple. Pentru că, nu este aşa, DNA este un departament al Ministerului Public, prin urmare se află sub controlul Procurorului General. Ce fel de şef este Lazăr dacă el nu ştia ce se petrecea la DNA Ploieşti, la DNA Braşov, la DNA Baia Mare, etc. Aici domnule Lazăr s-au petrecut atrocităţi mai mari decât în perioada comunistă, dacă atunci aţi motivat că aţi respectat legea, acum , din contră, oamenii din subordinea dvs. nu au respectat legea şi legalitatea.

Aţi ţinut sub înalta dvs. oblăduire pe fosta şefă DNA Koveşi care, nu s-a sfiit, ca în complicitate cu judecătorii, să ţină în arest oameni nevinovaţi ca Mariana Rarinca, Dan Radu Ruşanu şi mulţi , mulţi alţii. Pentru asta cum răspundeţi?

Pentru că indiferent câte medalii şi ordine aţi primit şi veţi primi, atât dvs cât şi Kovesi, nimeni nu vă va putea spăla „sângele” nevinovat de pe mâini.

Aveţi mâinile pătate, nu pentru că aţi ţinut un dizident comunist în puşcărie, nici nu aveaţi ce face, aşa erau timpurile, le-aţi pătat cu „sânge” acum, cu samavolniciile făcute la 30 de ani de la revoluţie.

Un om cu onoare, aşa cum pretindeţi a fi, ajuns la vârsta dvs. şi în poziţia în care sunteţi, în loc să depuneţi o cerere pentru un nou mandat de procuror general, vă strângeaţi pozele de pe birou, ardeaţi documentele compromiţătoare, vă curăţaţi calculatorul de tot ce vă putea compromite, oprind doar acele dosare cu care puteaţi compromite/şantaja pe cei care v-ar deranja, apoi vă anunţaţi demisia, ieşind din Procuratură pe uşa din faţă şi cu o pensie cam cât are  40 de pensionari obişnuiţi.

Observ însă că a face rău intenţionat, face parte din ADN-ul dvs. şi acum mă întorc la perioada Aiud. Superiorii dvs. nu întâmplător v-au trimis acolo, v-au văzut cum vă muşcaţi buzele când auzeaţi de duşmanul de clasă. Nu conta dacă era vinovat ori ba, trebuia să sufere, pentru că asta era satisfacţia dvs.- SUFERINŢA oamenilor. Comisiile de eliberare condiţionată din penitenciare amânau eliberările şi dacă nu erau încălcate cele două „porunci”, fracţia şi rapoartele de pedepsire. Era suficient să spuneţi că nu s-a reeducat, aşa îl puteaţi amâna 6 luni, un an, ori de câte ori doreaţi. Doar nu-l examina cineva pe deţinut.

Domnule, dacă aveţi onoare, o brumă de onoare, daţi-vă demisia. Asiguraţi-l pe ,încă, locatarul de la Cotroceni că dosarele lui închise, nu vor fi redeschise. Altfel, riscaţi să deveniţi fraţi siamezi, însă reţineţi, ăştia nu prea trăiesc  mult.

Fără respect, vă salut!

Destinul cap. III

                                                                          

                                    

    După întâmplarea nefericită, căreia trebuise să-i facă faţă, Vlad şi Domnica au ieşit din parc. Nu înţelegeau ce li se întâmplase. Cum fusese posibil ca nişte tineri, aproape copii, sigur, elevi de şcoală, să atace ziua în amiaza mare doi oameni maturi veniţi în parc să se destindă. Mergeau tăcuţi. După colţul marelui complex comercial „Mondial” au intrat în cofetărie. Domnica încă era cu privirea pierdută, tremura uşor, din ochi, lacrimile se scurgeau pe obrajii palizi în două pârâiaşe care se uneau sub bărbie, apoi cădeau pe sânii prinşi în sutienul de sub bluza din mătase verde.

Chelneriţa, vorbind în şoaptă, a luat comanda şoptit spusă de Vlad. Nimeni nu vorbea tare. Domnica tăcea, plângea şi tăcea, era siderată de păţania lor. Şi-a amintit de ultima discuţie avută cu gemenii ei cu ceva timp în urmă.

„Veniseră de la şcoală. Au intrat pe uşă fără să-şi salute mama care îi aştepta în prag să-i sărute de bun venit. Când au ajuns în dreptul ei, Romulus, Rolo cum îi spune ea, era cel mai mare dintre gemeni, Remus, Remi, era mai mic cu zece minute, a lovit-o ostentativ cu umărul, Domnica s-a dezechilibrat şi s-a deplasat spre dreapta, din spate Remi a lovit-o cu răutate făcând-o să se rotească ca un titirez.

-Ce a fost asta băieţi? Femeia era stupefiată, era prima dată când băieţii ei, pe care îi considera cuminţi, se purtau cu ostentaţie faţă de ea.

Odraslele în loc să-i răspundă, au bătut cupa felicitându-se reciproc pentru reuşita lor.

Domnica era o femeie care trecuse prin multe, nu se speria uşor mai ales de doi ţânci teribilişti, care, pe deasupra, mai erau şi copiii ei.

-Rolo, Remi, veniţi aici! Nu era o rugăminte, era un ordin pe care nu aveau cum să-l refuze dacă nu erau pregătiţi să suporte consecinţele propriilor nechibzuinţe. Domnica era sobră, cu sprâncenele încruntate și cu privirea fixată pe uşa pe care urmau să intre băieţii.

Cu privirea flegmatică şi mers în silă, blazaţi şi plictisiţi de corvoada pe care erau nevoiţi să o facă, având mâinile îndesate în buzunare şi capetele înghesuite între umeri, au intrat în bucătăria, unde, mama lor fierbea de supărare.

-Puteţi să-mi spuneţi, dacă nu vă cer prea mult, ce a însemnat loviturile pe care mi le-aţi aplicat când aţi intrat în casă?

-Ceri prea mult, totuşi, bătrânico, aşa, pentru cultura ta generală, îţi spun că de astăzi încolo să nu ne mai stai în cale. Ce a fost astăzi a fost un dulce început pentru ceea ce va urma. Te sfătuiesc să iei aminte şi să nu ne mai ocupi poteca. Rolo, privind cu dispreţ pe mamă-sa, a bătut palma cu Remi. Băieţii erau hotărâţi să preia comanda casei.

-Dragii mei, observ că aveţi o deosebită plăcere să mă chinuiţi, mai mult chiar, mă ameninţaţi că mă aşteaptă vremuri grele dacă vă voi sta în drum, am înţeles bine? Domnica era calmă, erau copiii ei, trebuia să găsească soluţii pentru a-i putea salva. A înţeles că băieții intraseră într-o tovărăşie nenorocită. Spera să îi poată recupera.

-Bătrâno, ai înţeles! Ai face bine, ca de acum încolo să faci doar ce îţi ordonăm, înţelegi, ordonăm, Rolo a accentuat cuvântul, altfel vei avea de suferit. Nu te ameninţăm, te avertizăm, până la urmă eşti mama noastră, chiar dacă eşti dureros de demodată, te vom ajuta să trăieşti şi tu cum ne vom aşterne noi. Pentru început femeie, nu îţi vom mai spune mamă, e demodat apelativul. Vom fi în pas cu moda. Nu ne vei controla la şcoală, la teme, cine ne sunt prietenii, dacă ne drogăm ori dacă suntem gay.

Domnica, când a auzit ultimele cuvinte spuse de Rolo şi aprobate tacit de Remi, s-a ţinut cu greu să nu leşine. Era la o răscruce de drumuri, nu ştia ce putea să facă, ce măsuri să ia. Trebuia să se gândească bine, orice măsură ar fi luat şi nu ar fi avut efectul dorit, s-ar fi întors împotriva ei.

-Vă drogaţi? Vă întreb ca între prieteni, aşa am înţeles că suntem acum. Voia să câştige timp, să caute soluţii, era în faţa unei mari provocări. Va trebui să-i facă faţă.

-Nu, am fumat o dată din curiozitate, nu mi-a plăcut. Te scutesc să mai pui întrebări ca o târfă perversă. Cred că suntem gay amândoi, am fost la o petrecere unde am fost posedaţi de patru vlăjgani, ne-a plăcut. Vrei să-ţi dau amănunte? Îţi place să ştii cum am fost sodomizaţi? Te excită? Biată femeie! De când nu ai mai fost cu cineva? Observă că nu te întreb de când nu te-ai culcat cu un bărbat. Ştii de ce? Pentru că eu am o înţelegere foarte largă asupra actului sexual şi a constituirii unui cuplu în pat.

Domnica în acel moment ar fi vrut să fie departe, să nu audă cuvintele spuse de propriul copil şi întărite aprobator de celălalt. Stomacul i se întorsese pe dos, capul îi vâjâia, deşi Rolo continua să vorbească ea nu îl mai auzea. Era prea mult pentru o mamă singură, se simţea ca un fulg în bătaia vântului sau un pai în vâltoarea mării înspumate. Tot ce putea face în acel moment era să se roage: „Doamne Dumnezeule, în marea milă a Ta, milueşte-mă pe mine păcătoasa şi întăreşte-mă Doamne să pot trece prin această grea încercare! Izbăveşte Doamne aceşti copii, curaţi în sufletele lor, dar care au apucat-o pe căi greşite! Îndrumă-i Doamne şi Învaţă-mă şi pe mine nevrednica cum să găsesc calea spre inima lor.” „Amin!”

A rămas tăcută ceva timp, privea năucă în gol, în timp ce ei se hlizeau la ea considerând că prima luptă cu mama lor o câştigaseră.

După un timp s-a ridicat, a mers la baie, s-a spălat cu apă rece îndelung pe faţă, apoi si-a pieptănat părul  într-o manieră sobră, aşa cum îl aranja când mergea la serviciu. A intrat în bucătărie, a privit băieţii care vorbeau de-ale lor fără să o bage în seamă.

-Băieţi, eu aş bea o cafea, voi beţi? Faţa femeii nu spunea nimic, nu era veselă, nici supărată, era inexpresivă. Se studiase cu mare atenţie în oglinda din baie cum să se comporte. Apa în ibricul de aramă a fiert repede, a pus cafeaua şi un praf de zahăr, a amestecat cu linguriţă încet şi îndelung de parcă ar fi descântat zeama neagră şi puternic aromată.  A luat trei ceşti, le-a umplut  cu cafea, apoi a luat loc la masă. I-a privit îndelung, de parcă îi vedea pentru prima oară.

-M-aţi luat pe nepregătite, nu mi-am dat seama că aţi crescut. Sigur că noua abordare a legăturii mamă- fii, este ceva inedit. Încă nu am văzut nicăieri aşa ceva, însă dacă voi spuneţi că aşa e „cool”, că este „trendi”, mă voi adapta de dragul vostru.

-Bravo bătrânico, mâine poimâine ne ceri să mergi cu noi în cluburi deocheate. Remi, dacă mă uit bine la ea, nici nu arată rău, nu este şnur, dar nici plină de colăcei nu este.

-Nu m-aţi înţeles, nu am de gând să merg prin cluburi cu voi, nici să mă dau în bărci. Drace! Nici măcar nu vă aprob. Câţi ani aveţi? A schimbat Domnica discuţia.

-Nu ştii nici ce vârstă avem? Chiar te-ai ramolit! Copiii erau într-o continuă veselie pe seama mamei lor.

-Nu, nu sunt cu mintea încetinită, nici tâmpită cum aţi fi tentaţi să credeţi. V-am întrebat să văd dacă conştientizaţi că la 16 ani, împliniţi de o lună, sunteţi minori şi încredinţaţi spre creştere şi educare mie, ca mamă a voastră. Vorba femeii era apăsată, voia ca fiecare cuvând să le intre în cap.

-Hei, eşti demodată, suntem ditamai vlăjganii, ce dracu, trebuie să te întrebăm şi acum dacă şi când să ne descheiem şliţurile la pantaloni şi mai ales pentru ce să o facem?

-Copile, cât timp stai în casa mea, mănânci mâncarea mea, dimineaţa când pleci la şcoală iei de pe  noptiera din hol banii de buzunar din munca mea, vei asculta de mine, mai mult, vei face cum îţi spun eu şi tu şi maimuţoiul ăsta care rânjeşte ca prosu’ la mine. Dacă nu vă place, nu vă reţin, uşa este a voastră. Plecaţi! Nesimţiţilor! Aţi crezut că eu sunt o muiere slabă pe care voi, mari şmecheri, o veţi pune la punct. Aţi greşit mormolocilor! Ori faceţi cum vă spun eu şi eu vă spun cum este bine, ori plecaţi dracului din casa mea! Ce v-aţi închipuit mă, că mă puneţi la pământ cu câteva cuvinte proaste? Cum ai îndrăznit mucosule şi, fără veste, Domnica l-a trosnit pe Rolo cu palma peste faţă cât era de înalt, să-mi spui mie că sunt târfă perversă? V-am crescut singură, fără nici un ajutor, sigur că voi nu sunteţi vinovaţi pentru asta, însă v-am educat aşa cum trebuie. Am avut încredere în voi, v-am lăsat puţin mai slobozi, am greşit, trebuia să vă ţin cu zgarda scurtă, să nu puteţi face un pas fără ştirea mea.

Rolo şi Remi începuseră să se foiască pe scaune, cafeaua se răcise în ceşti fără ca ei să se fi atins de ea. Nu se aşteptaseră la o asemenea replică dură din partea mamei lor pe care o văzuseră tot timpul blândă şi cu zâmbetul pe buze.

-Dacă părăsiţi casa fără învoirea mea, anunţ poliţia că aţi dispărut de acasă şi că sunteţi traficanţi de droguri.

-Nu suntem traficanţi, au sărit cei doi de pe scaune, speriaţi de această perspectivă.

-Ştiu, însă până când poliţia, care se mişcă destul de greu, se va dumiri despre ce este vorba, veţi dormi în beciurile poliţie şi, cine ştie, poate veţi avea parte de experienţele sexuale pe care cu mare neruşinare le zugrăveaţi ceva mai devreme.

-Mamă, Rolo era îngrozit, chiar ai face asta? Eşti mama noastră, cum să ne dai pe mâna poliţiei? Tu ne-ai făcut, acum vrei să ne distrugi? Nu poţi face asta!

Domnica a rămas privind undeva pe deasupra copiilor. O îngrozea perpectiva să îşi vadă proprii copii escortaţi la poliţie. Dintr-o dată a realizat că este vinovată fiindcă băieţii o luaseră razna. Când vorbise ultima dată cu ei ca mamă cu copiii? Ieri, alalteieri, nu, nu, poate luna trecută, nu îşi amintea când vorbiseră, asta însemna că trecuse mult timp. Aici era problema, lipsa discuţiilor dintre părinte şi copii. Revoluţia răsturnase modul de viaţă al oamenilor, felul de socializare. Lumea nu mai era temătoare, nu mai era închistată, toţi clamau libertate şi democraţie. Însă percepţia lor a fost cu totul pe lângă adevăratele norme etice ale libertăţii şi democraţiei de tip vestic. Încălcarea legilor se făcea în numele democraţiei, iar încălcarea normelor de etică şi morală se făceau în numele libertăţii.

Tinerii au fost cei mai „prinşi” de schimbarea bruscă a valorilor. Condamnarea comunismului şi a comuniştilor era făcută la orice colţ de stradă. I se întâmplase o dată, într-un autobuz, să roage un puşti de vreo 18 ani să ofere locul unei femei gravide care, mai avea un copilaş în braţe. Răspunsul tânărului a fost stupefiant: „Comunisto, nu vă mai iese din cap aceste priorităţi demodate, de ce să mă ridic, ce a făcut copiii cu mine?”

Drogurile şi prostituţia erau la mare căutare după ’89. Economia de piaţă, capitalismul occidental întâi a rătăcit minţile românilor, economia românească a fost distrusă, era de sorginte comunistă şi ajunsese energofagă. Drogurile, l-a început administrate gratis tinerilor, au devenit afaceri prospere pentru marile clanuri mafiote, la fel prostituţia. Mulţi tineri cădeau în aceste capcane, abil întinse, de traficanţii fără scrupule de droguri şi de carne vie.

Domnica îşi reproşa că lăsase garda jos şi nu continuase să discute cu băieţii, să-i atenţioneze de cursele în care pot pica. Ea se considera vinovată pentru că ei ajunseseră pe căi greşite, însă nu putea să recunoască în faţa lor asta. Vina trebuia împărţită, de asemenea şi lupta pentru recuperarea lor.

Nu a ţinut cont de pubertatea copiilor, de teribilismul care însoţeşte această etapă a vieţii omului. Era îngrozită, însă nu dispera, ştia, credea, spera că va găsi soluţii. Va îmbina duritatea cu bunătatea. Nu voia ca băieţii ei să fugă de acasă, de pe stradă ar fi fost şi mai greu să-i recupereze.

I-a privit în ochi pe rând, întâi pe Rolo, s-a uitat în adâncul apelor albastre ale frumoşilor lui ochi, voia să vadă ce este dincolo de frumuseţea irisului, apoi l-a privit pe Remi, acesta a lăsat capul jos, nu a prins decât puţin din privirea lui caldă care nu avea nimic comun cu vorbele spuse de ei mai devreme.

-Ba da copiii mei, v-aş da pe mâna poliţiei. Ceva mai devreme eram o târfă perversă care nu merita să i se mai spună mamă. Indiferent de modul în care voi mă vedeţi şi de părerea pe care o aveţi despre mine, am să vă apăr aşa cum cloşca îşi apără puii de eventualii atacatori. Vă voi apără de toţi cei care vă îndepărtează de mine şi vă împing pe un drum greşit, dacă este cazul am să vă apăr chiar şi de voi, de răutatea din voi. Am simţit că înnebunesc când v-am auzit cum îmi vorbiţi şi ce grozăvi spuneţi. Dragii mei, eu am datoria să vă îndrum paşii, să vă învăţ ce trebuie să faceţi. Treceţi printr-o perioadă dificilă, pubertatea. Sunteţi tentaţi să deveniţi adulţi înainte de a fi. Voi aţi încercat, prin teribilismul manifestat cu puţin timp în urmă, să epataţi, să fiţi ceea ce în realitate nu sunteţi. Copiii mei, cred că în ultima vreme nu am stat prea mult de vorbă. Nu am să vă judec prea aspru, până la urmă, dacă voi eşuaţi în viaţă, va fi şi vina mea. Domnica schimbase foaia, îşi îmblânzise glasul, nu voia să-i îndepărteze, nu voia să-i piardă definitiv. Poliţia nu era o soluţie pe care ea să o vadă viabilă, însă trebuia să joace tare. Acum se gândise să găsească o altă soluţie. Nu erau ei de vină că parcurgeau o asemenea perioadă, pe care nu o înţelegeau prea bine. Era foarte probabil să se apuce de fumat şi de băut băuturi alcoolice, nu din plăcere, ci pentru a fi în rând cu bărbaţii.

-Mamă, din ceea ce ţi-am spus nu este totul adevărat, de fapt în afara faptului că am fumat amândoi o ţigară din iarbă, restul sunt din auzite. Colegii râd de noi la şcoală că suntem ţinuţi sub fusta ta. Că nu avem tată. Nu suntem aşa de răi, Rolo plângea, în timp ce Remi abia îşi stăpânea lacrimile. Am vrut să te umilim pentru a ne putea lăuda la şcoală cu isprava noastră. Băiatul părea sincer, era speriat şi ruşinat de ceea ce făcuse.

-Şi eu, dragul meu, am partea mea de vină. Vă promit că veţi găsi în mine o mamă şi o prietenă. Când aveţi nevoie de una dintre ele să o abordaţi cu toată încrederea. Însă, vreau, Domnica a accentuat cuvântul, vreau ca niciodată, auziţi voi, niciodată să nu mai spuneţi ce mi-a fost dat să aud ceva mai devreme. Nu este nevoie să vă cereţi iertare, vă cunosc bine, ştiu cât suferiţi în adâncul sufletului vostru curat.”

Vlad a atins-o uşor pe mână:

-Se răceşte cafeaua, erai undeva departe, nu am vrut să te tulbur. Îi vorbea cu dragoste, cu respect şi blândeţe.

Vorbele lui o mângâiau, erau ca o ploaie caldă de vară, avea nevoie de cineva care să o înţeleagă.

-În urmă cu ceva timp am avut o experienţă neplăcută cu gemenii mei. Îţi voi povesti altădată, acum pot să-ţi spun doar că am lucrurile sub control. Vlad, am preluat cu o mare viteză toate tarele societăţii capitaliste. În locul întreprinzătorului care găseşte idei, le dezvoltă şi formează o companie care să genereze profit, românii din politică şi acoliţii lor au găsit calea cea mai simplă şi sigură: furtul din activele ţării. Reformele din învăţământ, în loc să modernizeze pedagogia, a făcut o serie întreagă de legi care în final au dus la indisciplinarea elevului şi la scăparea lui de sub un minim control. Astfel de măsuri trebuiau luate în timp, după mari şi îndelungate dezbateri între părinţi, cadre didactice, psihologi şi chiar psihiatri. Drogurile au pătruns în şcoli şi în societate cu mare viteză. Prostituţia, traficul de carne vie a adus prosperitate câtorva mafioţi în dauna tinerelor prost informate şi în căutarea unei vieţi mai bune.

-Domnica, am avut ocazia să discut cu profesorii. De unde până în 1989, era o mândrie să fi profesor, să intri la clasă unde să găseşti elevi, dacă nu toţi dornici să înveţe la materia pe care tu, ca profesor o predai, cel puţin erau disciplinați şi aşteptau să se termine ora şi profesorul să plece din clasă. Acum este o dezordine totală, elevii nici măcar nu se mai ridică în picioare la intrarea profesorului în clasă. Dacă un profesor îşi permite să certe un elev, pe lângă faptul că elevul îi răspunde obraznic şi provocator, a doua zi apare filmuleţul pe reţelele de socializare. Miniştri au tocat legile învăţământului, fiecare ministru a pus ceva, a scos altceva, făcând o adevărată brambureală  într-o lege care trebuia să fie de interes naţional, aş spune chiar strategică. Ce ni s-a întâmplat puţin mai devreme este rezultatul dezordinii din întreaga societate în ansamblul ei.

Destinul cap. II

     

    Soarele se ridicase de mult pe bolta cerească. Razele lui încălzea pământul ud după ploaia caldă din noaptea care tocmai se sfârşise. Domnica, femeie cu gospodărie închegată, a ieşit din vreme să arunce grăunţe în ciocul păsărilor, să le pună apă proaspătă şi să le numere să vadă dacă sunt 25 de capete cu cei trei cocoşi cu tot. Era o mare bucurie pentru ea să audă cocoşii cântând de fiecare dată aceeaşi muzică şi totuşi, în fiecare zi o percepea altfel. Nu se îndura să taie niciun cocoş, deşi tare se băteau, de multe ori fusese nevoită să-l scape pe cel negru cu gâtul roşcat şi vârful penelor albe. Era mai mic decât ceilalţi care se uniseră precum ciobanii din "Mioriţa" împotriva celui înspicat. Păsările erau bucuria ei, iar câinele era prietenul. Cu el vorbea când era supărată, tot cu „Leul” avusese noroc ultima dată când fusese vizitată de fostul iubit, beat criţă. Deşi se despărţiseră de mai mult de un an, după o legătură de câteva săptămâni în care violenţa fusese la ea acasă, continua să vină când era beat. În acea seară s-a trezit cu el în curte, pentru că porţile fuseseră încuiate de cum coborâse soarele la culcare, sărise peste ele, din cauza băuturii a căzut ca un sac greu de pe vârful gardului. Femeia auzise din bucătărie bufnitura, a ieşit afară, după ce a aprins lumina în curte, s-a uitat peste tot cu atenţie, a zărit o mogâldeaţă căzută la rădăcina gardului peste stratul de flori. S-a apropiat cu teamă, l-a întors cu faţa în sus, s-a speriat când mâna lui s-a înfipt în beregata ei. Atacatorul o strângea cu o putere demenţială. Ar fi vrut să ţipe, să strige după ajutor, nu putea, din gâtul femeii ieşea doar un horcăit, la început puternic, apoi din ce în ce mai slab. Simţea cum o părăsesc puterile, nu ştia cine o atacase, avea o vagă bănuială că ar fi Stere, fostul iubit. Când se credea pierdută şi fără putinţă de scăpare, agresorul a slăbit o fracţiune de secundă strânsoarea, a fost suficientă pentru Domnica să scape din ghearele lui. Mai mult târându-se a ajuns la cuşca câinelui, i-a dat drumul şi l-a asmuţit. Câinele, un  metiş de ciobănesc mioritic cu dog german, uriaş cu labele ca de urs, a luat-o la fugă şi nu s-a oprit decât când a pus gura pe piciorul violatorului de domiciliu. Striga agresorul devenit agresat, urla de durere, pe măsură ce ţipa, câinele îl strângea mai tare. Picături de sânge se scurgeau pe lângă colţii câinelui, semn că Leul dislocase o halcă din pulpa bărbatului. Domnica privea cu satisfacţie răzbunarea oferită de câine, o bucura. Nu era adepta violenţei, însă ţipătul atacatorului, devenit victima sigură a patrupedului, îi încălzea inima după ce fusese la un pas de moarte.

    A chemat câinele, acesta s-a uitat la stăpână cu reproş, apoi la victima lui şi în cele din urmă a ascultat porunca stăpânei. A venit triumfător şi s-a aşezat la picioarele femeii.

    -Ce cauţi tu aici? Cum ai intrat? Ai sărit gardul? Voi suna la poliţie să vină să te ridice. Domnica era calmă, stăpână pe situaţie, nu se gândea să sune poliţia, voia doar să-l determine să se umilească în faţa ei.

    -Te rog, nu suna! Mă vor aresta, am încălcat interdicţia de a mă apropia de tine şi, pe deasupra, am pătruns în curtea ta prin efracţie. Stere, palid, cu pantalonii uzi, din cauza câinelui care băgase frică de moarte în el, se ploconea în faţa fostei iubite. Lasă-mă, te rog, să plec! Bărbatul, sprijinindu-se de gard, s-a ridicat în picioare. Din pulpa hărtănită de câine curgea sânge ca din gâtul porcului înjunghiat.

    Domnica l-a privit cu milă, cândva îl iubise, acum nu rămăsese nimic din ardoarea cu care îl privea altădată când se întâlneau. A impresionat-o sângele care curgea gros ca un râu învolburat în miniatură.

   -Stai să dezinfectez rana şi să te pansez, apoi să mergi la urgenţe să-ți pună copci. Îi vorbea egal, fără ură, ştia că de acum nu avea să mai sară gardul la ea.

    L-a pansat cu grijă, apoi i-a deschis poarta, poftindu-l muteşte, doar cu mâna întinsă, să iasă din curtea ei. Sper să găseşti un răspuns bun la urgenţe când te vor întreba ce câine te-a muşcat. Pe al meu îl supraveghez şi dacă va da semne de turbare, te anunţ. Te rog să ieşi din curtea mea şi să uiţi pentru totdeauna de mine.

    Stere a ieşit şchiopătând din curtea femeii, când s-a văzut ceva mai departe de poarta ei, crezându-se cumva în siguranţă, a strigat:

   -De mine nu scapi niciodată, să te păzeşti şi tu şi iubiţii tăi. De mâna mea vei pieri! Târfă, nu vei merge mereu cu dulăul după tine.

    Domnica a chemat câinele, după ce încuiase poarta, a mers în obor şi l-a lăsat slobod. De atunci în fiecare noapte femeia dădea drumul câinelui să patruleze prin toată curtea.

   A oftat, apoi a dat cu mâna peste faţă ca şi cum ar fi vrut să alunge o nălucă, s-a ridicat de pe buturuga pe care o folosea să tranşeze carnea, apoi a plecat spre casă. A intrat pe uşa din spatele casei care despărţea  bucătăria de terasa mare acoperită în care se găseau două mese rotunde din nuiele decojite şi opt  scaune din acelaşi material. A pus ibricul de cafea pe aragaz, apoi a bătut în uşa dormitorului unde-şi cazase oaspetele drag.

    -Intră! S-a auzit o voce somnoroasă de dincolo de ușă.

    Domnica a intrat sfioasă în camera lui Vlad. A privit furiş spre locul unde ar fi trebuit să fie, adică în pat. Din lateralul ei, aproape de uşă, bărbatul s-a apropiat.

    -Sărut mâinile! Am fost obosit, m-a luat somnul greu. Vlad ocolea adevăratul motiv pentru care se frământase mult timp în pat fără ca somnul să se apropie de el. Îl fascinase nurii gazdei, cum închidea ochii, îi apăreau în faţă  ţâţele ferme cu sfârcurile întărite, gurița cu buzele arzânde de dor şi braţele întinse, gata să-l primească într-o îmbrăţişare fierbinte şi puternică. Degeaba încerca să o alunge, revenea goală cu pulpele pline şi coapsele rotunde. Întindea mâna să-i atingă mătasea pielii, năluca dispărea şi o dată cu ea şi somnul lui. Într-un târziu, când cei trei cocoşi cântaseră de ziuă, l-a furat somnul. A fost somn adânc, fără vise, din care se trezise cu puţin timp înainte să bată gazda în uşă. Realizase că ziua era de mult în pâine. Se îmbrăcase în grabă, aşteptând un semn de la frumoasa lui gazdă.

    -Observ că eşti îmbrăcat, mergi la baie şi te spală, te aştept în bucătărie cu micul dejun, o cafeluţă aromată şi de ce nu, cu mine care.

    Vlad s-a spălat, apoi s-a bărbierit cu grijă aşa cum făcea în fiecare dimineaţă. Proaspăt ras, cu tonusul bun, a intrat în bucătărie fluierând o arie din Rigoletto pe care o cânta în rarele zile când era bine dispus.

    -Gata? Domnica s-a apropiat de el, cu braţele întinse l-a sărutat pe obrazul fin cu miros de lavandă. Mmmm, ce frumos miroşi! Ia loc la masă, să mâncăm!

    Vlad s-a aşezat pe scaunul indicat de femeie, era cinstea pe care Domnica îi arăta bărbatului, aşezându-l în capul mesei în timp ce ea ocupa un scaun aproape de el.

      Pe farfurie, în faţa lui, gospodina aşezase cu mult simţ culinar, ouă ochiuri gătite cu şuncă rumenă, împresurate cu roşii şi o jumătate de ardei gras şi roşu ca obrajii femeii.

     Au mâncat în linişte, se observa o anume stânjeneală în comportamentul lor, deşi Domnica, în prima parte a dimineţii a încercat să o ascundă, era copleşită de importanţa întâlnirii.

      -Ce vrei să facem? L-a întrebat Domnica după ce Vlad spusese un frumos şi drăgălaş „sărut mâna pentru masă”.

      -Vreau să aud povestea ta, îmi doresc să-ţi continui spovedania, aşa cum ai numit-o tu.

      -Nu te-ai plictisit? La semnul făcut cu capul de bărbat că nu, femeia a  continuat:

Bine, voi spune de unde am rămas.

      Anii de facultate au decurs bine, chiar foarte bine. Nu aveam prea mulţi prieteni, de fapt nu aveam niciunul. Toţi mi se păreau străini, iar discuţiile cu ei sterile, le consideram o pierdere de timp. Nu trăiam în aceeaşi lume. Ei vorbeau, glumeau, povesteau, se pupau fără jenă în văzul celorlaţi, nu erau înhibaţi, nu ştiau ce este pudoarea. Mi se părea  comportamentul lor ca fiind unul indecent şi pervers.

    -Domnica, vrei să mergem în parc? Vreau să ne plimbăm în timp ce discutăm despre trecutul nostru.

   -O idee bună, dacă Vlad ar fi privit atent faţa femeii, ar fi observat o uşoară îngrijorare pe ea. Mergem, există acolo o cofetărie minunată unde putem mânca o prăjitură grozavă.

     În câteva clipe s-au îmbrăcat pentru oraş. Vlad, ţinând-o de mână ca pe un preţios bibelou, cu ochii fixaţi mai mult pe trupul ei, tresărind la fiecare bătaie a inimi ei, pe care o simţea când se apropia mai mult cu braţul de pieptul frumos şi obraznic al femeii. Au preferat să meargă pe jos, să fie văzuţi de toţi oamenii cum, la braţ, păşeau în acelaşi pas pe cărarea deschisă a iubirii lor. Vlad recunoştea în sinea lui că era îndrăgostit până peste cap de Domnica, încă nu-i declarase iubirea, voia să-i audă povestea. Nu, nu se aştepta să-şi schimbe sentimentele, însă respecta decizia femeii, aceea de a nu ajunge în pat cu ea, decât după ce îşi va goli sertarele zăvorâte ale sufletului ei chinuit.

     Nu avea ochi decât pentru femeia care era în dreapta lui, pe partea interioară a trotuarului, așa cum îl învățase în liceu diriginta lui. Își amintea bine orele de dirigenție pe care, cu o severitate cazonă, le ținea diriginta lui, doamna Curt, o femeie înaltă, cu gâtul lung ce făcea ca frumosul ei cap cu cocul ca o pălărie de dorobanț să pară înfipt în gât ca într-un par. Doamne, parcă ieri fusese! O auzea și acum: „mă, când mergeți cu o fată pe trotuar, pe ea să o lăsați să meargă pe partea interioară a trotuarului, iar voi pe pe margine, în exteriorul lui, pentru ca ea să se simtă protejată.”  Domnica îl ţinea de braţ într-un fel aparte încât braţul lui se freca de sânii ei rotunzi prinşi într-un sutien ce părea prea mic faţă de mărimea lor.

    Se uita atent la bărbaţii pe care îi întâlnea, voia să fie pizmuit pentru femeia frumoasă ce era la braţul său. O considera pe Domnica ca un cadou suprem oferit de destin.

    Au ajuns în dreptul parcului, au intrat pe aleile pietruite care şerpuiau printre castanii uriaşi ce formau din coroana lor o umbrelă naturală. O răcoare plăcută i-a învăluit de la primul pas făcut sub bolta  copacilor din parc. Un stol de păsărele, locatare în crengile groase ale arborilor bătrâni, au zburat când ei au făcut primul zgomot cu picioarele pe pietrişul mărunt al potecii.

S-au afundat în adâncul raiului pământesc, acolo unde câteva păsărele cântau un lied de dragoste, în ajunul împerecherii.

     În drumul lor au trecut pe lângă mai mulţi tineri, fete şi băieţi care vorbeau tare, nu le păsa de cei din jurul lor. Erau stăpânii lumii, singurii locatari ai universului. Aveau un limbaj colorat şi indecent până la insuportabilitate. Când Vlad şi Domnica s-au apropiat de ei au început să-şi vorbească mai tare şi mai porcos. Fetele foloseau în înjurăturile lor, foarte deocheate, organul sexual al bărbatului de parcă şi lor le crescuseră aşa ceva. Se sărutau băieţii cu băieţi şi fetele cu fete într-un mod ostentativ şi sodomic. Cei doi au trecut fără să le dea importanţă, erau doar uşor stânjeniţi, mai mult ca părinţi ai unor copii de aceeaşi vârstă cu tinerii din faţa lor. Se gândeau cu groază dacă nu cumva şi  băieţii lor (Vlad avea un băiat de 17 ani, iar Domnica doi băieţi gemeni de 16 ani) fac la fel ca aceşti tineri.

     Nu trecuseră bine de grup când din spate s-a auzit un glas puţin răguşit al unui adolescent cu vocea în schimbare:

     -Bătrâne, dacă nu o mulţumeşti să mă cauţi pe mine să va fac pe amândoi, poate mă ajută şi gaşca. Un hohot de râs nebunesc a izbucnit din piepturile teribililor tineri.

     Vlad nu a răspuns, a căutat să iuţească pasul. Dintr-o dată s-au văzut înconjuraţi de grupul elevilor, pentru că erau elevi, privirile lor rele erau îndreptate asupra bieţilor oameni care s-au văzut neputincioşi în faţa găştii de derbedei. Ochii le luciau la toţi, semn că fumaseră iarbă, ori şi mai grav trăseseră pe nas.

    -Unde vă grăbiţi? i-a interogat un tânăr cu privirea rătăcită şi pumnii strânşi gata să sară pe ei. Între timp o tânără având piercing-uri în pavilioanele urechilor, sprâncene, nas, buze şi limbă, machiată strident pentru acea oră, s-a insinuat în faţa Domnicăi, a scos limba şi fără jenă a început să o lingă pe femeie pe obraz.

    -Nu-ţi place? Lasă că te fac eu să-ţi placă, a continuat fata jocul seducţie lascive spre scârba totală a femeii. Te fac târfa mea! Îmi vei mulţumi după ce te voi poseda peste tot cu limba asta plină de inele.

    -Măi băieţi, vedeţi-vă de treaba voastră, suntem oameni în vârstă, am ieşit să ne plimbăm, nu să ne stricaţi voi ziua. Vlad vorbea calm, dar ferm, nu voia să le facă rău, voia doar să poată pleca în linişte de acolo.

    -Uită-te la babalâc cum vorbeşte, are impresia că noi suntem copiii lui tocilari pe care mamiţa încă îi alăptează la sânul ei matern şi-i acoperă cu fusta să nu-i deoache lumea. Cel care vorbea părea a fi şeful grupului, avea mustaţa mijită, barba rară nerasă, ochii mari cu privirea absentă. La colţul gurii avea un firicel subţire de spumă. De aicea nu plecaţi până când nu vă avem, vom face dragoste cu voi, aşa ziceţi voi, noi spunem sex. Vă vom poseda toţi, nu contează că pe tine moşule te va avea unul dintre băieţi, iar pe tine târfă te vor avea fetele astea care au experienţă lesbi. Puneţi mâna pe ei! Parcul era pustiu la acea oră, doar ei, păsările cerului şi Dumnezeu erau în parc.

    Bădăranii au tăbărât pe Vlad şi Domnica. Vlad nu a vrut să rănească pe nimeni, s-a apărat cum a putut, nu a lovit. Banda se împărţise, unii săriseră pe femeie alţii pe bărbat. Erau la fel ca hienele care simt prada. Domnica aproape că fusese pusă la pământ, atunci Vlad a înţeles că nu este de glumă cu derbedeii care păreau pe deasupra şi drogaţi. Cum practicase în tinereţe boxul şi luase câteva lecţii de autoapărare, a considerat că a venit momentul să afle dacă mai este în formă. Primul pumn dat l-a adormit pe agresorul care era cel mai aproape de dreapta lui. Pentru o clipă grupul s-a cutremurat, apoi, la fel ca animalele care atacă în haită, s-au regrupat pornind un nou atac asupra lui Vlad. Bărbatul a început să aplice cu dărnice pumni tuturor celor care erau în faţa lui. Tinerii s-au retras. Doar fetele şi şeful lor care tăbărâseră pe Domnica încă se luptau cu ea. O puseseră la pământ şi îi ridicaseră fusta, lăsând vederii pulpele rotunde cu pielea albă şi mătăsoasă din care se scurgea un firicel de sânge, urmare a zbaterii picioarelor pe pietrişul potecii. Fără a mai sta pe gânduri Vlad a început să dea cu piciorul şi în stânga şi în dreapta nemai ținând cont dacă cel lovit este băiat ori fată, pentru el toţi erau agresori.

    Loviturile bine ţintite şi-au făcut efectul, derbedeii au luat-o la sănătoasa cărându-i cu greu pe cei răniţi mai tare. În fuga lor au trimis o rugăminte: „să nu fie daţi pe mâna poliţiei”.

    Cei doi s-au uitat unul la celălalt. Domnica l-a prins în braţe:

   -Eroul meu, eşti bine? Era îngrijorată pentru el, deşi ea fusese la un pas să fie violată ziua în amiaza mare într-un parc public .