Destinul II

  

  Soarele abia se ridicase pe bolta cerească, la răsărit cerul încă era sângeriu. Razele lui calde învăluiau plăcut pământul ud după ploaia din noaptea care tocmai se sfârşise. Domnica, femeie cu gospodărie închegată, a ieşit din vreme să arunce grăunţe în ciocul păsărilor, să le pună apă proaspătă şi să le numere să vadă dacă sunt 25 de capete cu cei trei cocoşi cu tot. Era o mare bucurie pentru ea să audă cocoşii cântând, simţea că trăieşte ascultând de fiecare dată aceeaşi muzică şi totuşi, în fiecare zi o percepea altfel. Nu se îndura să taie niciun dintre cocoşi, deşi tare se băteau, de multe ori fusese nevoită să-l scape pe cel negru cu gâtul roşcat şi vârful penelor albe, din ghearele confraților.  Era mai mic decât ceilalţi doi care, la fel ca ciobanii din „Miorița”, se uniseră împotriva lui.

    Păsările erau bucuria ei, iar câinele, Leul, era prietenul. Cu el vorbea când era supărată, tot cu „Leul” avusese noroc ultima dată când fusese vizitată de fostul iubit beat criţă. Deşi se despărţiseră de mai mult de un an, după o legătură de câteva săptămâni în care, violenţa fusese la ea acasă, continua să vină când era beat. În acea seară s-a trezit cu el în curte, deși porţile erau încuiate, sărise peste ele, dar, din cauza băuturii a căzut ca un sac greu din vârful gardului. Femeia auzise din bucătărie bufnitura, a ieşit afară, după ce a aprins mai întâi lumina în curte, s-a uitat peste tot cu atenţie, atunci a zărit o mogâldeaţă căzută la rădăcina gardului peste stratul de flori. S-a apropiat cu teamă, l-a întors cu faţa în sus, s-a speriat când mâna lui s-a înfipt în beregata ei. Atacatorul o strângea cu o putere demenţială. Ar fi vrut să ţipe, să strige după ajutor, nu putea, din gât îi ieşea doar un horcăit, la început puternic, apoi din ce în ce mai slab. Simţea cum o părăsesc puterile, nu ştia cine o atacase, avea o vagă bănuială că ar fi Stere, fostul iubit. Când se crezuse pierdută şi fără putinţă de scăpare, agresorul a slăbit o fracţiune de secundă strânsoarea, a fost suficientă pentru ca Domnica să scape din ghearele lui. Mai mult târându-se a ajuns la cuşca câinelui, i-a dat drumul şi l-a asmuţit. Câinele, un  metiş de ciobănesc mioritic cu dog german, uriaş cu labele ca de urs, a luat-o la fugă şi nu s-a oprit decât când a pus gura pe piciorul violatorului de domiciliu. Striga agresorul devenit agresat, urla de durere, pe măsură ce ţipa, câinele îl strângea mai tare. Picături de sânge se scurgeau pe lângă colţii câinelui, semn că Leul dislocase o halcă din pulpa bărbatului. Domnica privea cu satisfacţie răzbunarea oferită de câine, o bucura. Nu era adepta violenţei, însă ţipătul atacatorului, devenit victima sigură a patrupedului, îi încălzea inima după ce fusese la un pas de moarte.

    A chemat câinele, acesta s-a uitat la stăpână cu reproş, apoi la victima lui şi în cele din urmă a ascultat porunca stăpânei. A venit triumfător şi s-a aşezat la picioarele femeii.

   -Ce cauţi aici? Cum ai intrat? Ai sărit gardul? Voi suna la poliţie să vină să te ridice. Domnica era calmă, stăpână pe situaţie, nu se gândea să sune poliţia, voia doar să-l determine să se umilească în faţa ei.

  -Te rog, nu suna! Mă vor aresta, am încălcat interdicţia de a mă apropia de tine şi, pe deasupra, am pătruns în curtea ta prin efracţie. Stere, palid, cu pantalonii uzi din cauza câinelui care băgase frică de moarte în el, se ploconea în faţa fostei iubite. Lasă-mă, te rog, să plec! Bărbatul, sprijinindu-se de gard, s-a ridicat în picioare. Din pulpa hărtănită de câine curgea sânge ca din gâtul porcului înjungheat.

  Domnica l-a privit cu milă, cândva îl iubise, acum nu rămăsese nimic din ardoarea cu care îl privea altădată când se întâlneau. A impresionat-o sângele care curgea gros ca un râu învolburat în miniatură.

   -Stai să dezinfectez rana şi să te pansez, apoi să mergi la urgenţe să-ți pună copci. Îi vorbea egal, fără ură, ştia că de acum nu avea să mai sară gardul la ea.

    L-a pansat cu grijă, apoi i-a deschis poarta poftindu-l, muteşte, doar cu mâna întinsă spre poartă, să iasă din curtea ei.

   -Sper să găseşti un răspuns bun la urgenţe când te vor întreba ce câine te-a muşcat. Pe al meu îl supraveghez şi dacă va da semne de turbare, te anunţ. Te rog să ieşi din curtea mea şi să uiţi pentru totdeauna de mine.

   Stere a ieşit şchiopătând, când s-a văzut ceva mai departe de poarta ei, crezându-se cumva în siguranţă, a strigat:

   -De mine nu scapi niciodată, să te păzeşti şi tu şi iubiţii tăi. De mâna mea vei pieri! Târfă, nu vei merge mereu cu dulăul după tine.

    Domnica a chemat câinele, după ce încuiase poarta, a mers în obor şi l-a lăsat slobod. De atunci, în fiecare noapte, femeia dădea drumul câinelui să patruleze prin toată curtea.

    A oftat, apoi a dat cu mâna peste faţă ca şi cum ar fi vrut să alunge o nălucă. S-a ridicat de pe buturuga pe care o folosea să tranşeze carnea, apoi a plecat spre casă. A intrat pe uşa din spatele casei care despărţea  bucătăria de terasa mare acoperită pe care se găseau două mese rotunde din nuiele decojite şi opt  scaune din acelaşi material. A pus ibricul de cafea pe aragaz, și-a trecut mâinile prin păr, chipul din oglinda de pe hol i-a zâmbit complice, puțin timidă a bătut la uşa dormitorului unde-şi cazase oaspetele drag.

   -Intră! S-a auzit o voce somnoroasă de dincolo de zid.

   Domnica a intrat sfioasă în camera lui Vlad. A privit furiş spre locul unde ar fi trebuit să fie, adică în pat.    Din lateralul ei, aproape de uşă, bărbatul s-a apropiat de femeie.

   -Sărut mâinile! Am fost obosit, m-a luat somnul greu. Vlad ocolea adevăratul motiv pentru care se frământase mult timp în pat fără ca somnul să se apropie de el. Îl fascinase nurii gazdei. Cum închidea ochii, îi apăreau în faţă ţâţele ferme şi sfârcurile întărite, cu buzele arzânde de dor şi braţele întinse, gata să-l primească într-o îmbrăţişare fierbinte şi puternică. Degeaba încerca să o alunge, revenea goală cu pulpele pline şi coapsele rotunde. Întindea mâna să atingă mătasea pielii, năluca dispărea şi o dată cu ea şi somnul lui. Într-un târziu, când cei trei cocoşi cântaseră de ziuă, l-a furat somnul. A fost somn adânc, fără vise, din care se trezise cu puţin timp înainte să bată gazda în uşă. Realizase că ziua era de mult în pâine, se îmbrăcase în grabă aşteptând un semn de la frumoasa lui gazdă.

   -Observ că eşti îmbrăcat, mergi la baie şi te spală, te aştept în bucătărie cu micul dejun, o cafeluţă aromată şi de ce nu, cu mine.

   Vlad s-a spălat, apoi s-a bărbierit cu grijă, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă. Proaspăt ras, cu tonusul bun, a intrat în bucătărie gata să fluiere o arie din Rigoletto pe care o cânta în rarele zile când era bine dispus.

    -Gata? Domnica s-a apropiat de el cu braţele întinse, într-o pornire dictată de inimă l-a sărutat pe obrazul fin cu miros de lavandă. Mmmm, ce frumos miroşi! Apoi l-a luat de mână şi cu multă grijă l-a purtat până la scaunul din capul mesei. Se purta cu Vlad ca și cum ar fi fost un porțelan fin chinezesc și nu voia să se știrbească.

     Vlad s-a aşezat pe scaunul indicat de femeie, era cinstea pe care Domnica i-o arăta bărbatului, aşezându-l în capul mesei în timp ce ea ocupa un scaun undeva aproape de jumătatea mesei.

     Pe farfurie, în faţa lui, frumoasa gazdă aşezase cu mult simţ culinar, ouă ochiuri, şuncă friptă, roşii şi o jumătate de ardei gras şi roşu ca obrajii femeii.

    Au mâncat în linişte, se observa o anume stânjeneală în comportamentul lor. Domnica în prima parte a dimineţii a încercat să-și ascundă emoțiile, viața ei searbădă de până atunci nu-i mai lăsase nici un fel de speranțe, bucuria întâlnirii cu Vlad a copleșit-o, a facut-o sa simtă prin toți porii satisfacția întâlnirii.

    -Ce vrei să facem? L-a întrebat Domnica după ce Vlad spusese un frumos şi drăgălaş „sărut mâna pentru masă”.

    -Vreau să aud povestea ta, îmi doresc să-ţi continui spovedania, aşa cum ai numit-o tu.

    -Nu te-ai plictisit? La semnul făcut cu capul de bărbat în semn că nu, femeia a  continuat:

    -Anii de facultate au decurs bine, chiar foarte bine. Nu aveam prea mulţi prieteni, de fapt nu aveam niciunul. Toţi mi se păreau străini, iar discuţiile cu ei sterile, le consideram o pierdere de timp. Nu trăiam în aceeaşi lume. Ei vorbeau, glumeau, povesteau, se pupau în văzul celorlaţi fără jenă, nu erau înhibaţi, nu ştiau ce este pudoarea. Mi se părea  comportamentul lor ca fiind unul indecent şi pervers.

    -Domnica, vrei să mergem în parc? Vreau să ne plimbăm în timp ce discutăm despre trecutul nostru.

    -O idee bună, dacă Vlad ar fi privit atent faţa femeii, ar fi observat o uşoară îngrijorare pe ea. Mergem, există acolo o cofetărie minunată unde putem mânca o prăjitură grozavă.

    În câteva clipe s-au îmbrăcat pentru oraş. Vlad ţinând-o de mână ca pe un preţios bibelou, cu ochii fixaţi mai mult pe trupul ei, tresărind la fiecare bătaie a inimii pe care o simţea când se apropia mai mult cu braţul de pieptul frumos şi obraznic al femeii. Au preferat să meargă pe jos pentru a fi văzuţi de toţi oamenii cum, la braţ, păşeau în acelaşi pas pe cărarea deschisă a iubirii lor. Vlad recunoştea în sinea lui că era îndrăgostit până peste cap de Domnica, încă nu-i declarase iubirea, voia să audă întâi povestea ei. Nu, nu se aştepta să-şi schimbe sentimentele, însă respecta decizia femeii, aceea de a nu ajunge în pat cu ea, decât după ce îşi va goli sertarele zăvorâte ale sufletului ei chinuit.

   Nu avea ochi decât pentru femeia din dreapta lui. Femeia îl ţinea de braţ într-un fel aparte astfel, încât, braţul lui se freca de sânii ei rotunzi și tari prinşi într-un sutien ce părea prea mic faţă de mărimea lor.

   Se uita atent la bărbaţii pe care îi întâlnea, voia să fie pizmuit pentru femeia frumoasă ce era la braţul său. O considera pe Domnica ca un cadou suprem oferit de destin.

   Au ajuns în dreptul parcului, au intrat pe aleile pietruite care şerpuiau printre castanii uriaşi ce formau din coroana lor o umbrelă naturală. O răcoare plăcută i-a învăluit de la primul pas făcut sub umbra  copacilor din parc. Un stol de păsărele, ce își aveau casele în crengile groase ale pomilor, au zburat când pașii lor au făcut primul zgomot pe pietrişul mărunt al aleii.

   S-au afundat în adâncul raiului pământesc, acolo unde, câteva păsărele cântau un lied de dragoste în ajunul împerecherii.

   În drum au trecut pe lângă mai mulţi tineri, fete şi băieţi, care vorbeau tare, nu le păsa de cei din jurul lor. Erau stăpânii lumii, singurii locatari ai universului. Aveau un limbaj colorat şi indecent până la minima suportabilitate. Când Vlad şi Domnica s-au apropiat de ei au început să-şi vorbească mai tare şi mai porcos. Fetele foloseau în înjurăturile lor foarte deocheate, organul sexual al bărbatului de parcă şi lor le crescuseră aşa ceva. Se sărutau băieţii cu băieţi şi fetele cu fete într-un mod ostentativ şi sodomic. Cei doi au trecut fără să le dea importanţă, erau doar uşor stânjeniţi, mai mult ca părinţi ai unor copii de aceiaşi vârstă cu tinerii din faţa lor. Se gândeau cu groază dacă nu cumva şi  băieţii lor (Vlad avea un băiat de 17 ani, iar Domnica doi băieţi gemeni de 16 ani) fac la fel ca aceşti tineri.

   Nu trecuseră bine de grup când din spate s-a auzit un glas puţin răguşit al unui adolescent cu vocea în schimbare:

   -Bătrâne, dacă nu o mulţumeşti, să mă cauţi pe mine, să va fac pe amândoi, poate mă ajută şi gaşca. Un hohot de râs nebunesc a izbucnit din piepturile teribililor tineri.

    Vlad nu a răspuns, a căutat să iuţească pasul. Dintr-o dată s-au văzut înconjuraţi de grupul elevilor, pentru că erau elevi, privirile lor erau rele şi îndreptate asupra bieţilor oameni care, păreau neputincioşi în faţa găştii de derbedei. Ochii le sclipeau la toţi într-un mod diavolesc, semn că fumaseră iarbă, ori şi mai grav, trăseseră pe nas.

   -Unde vă grăbiţi? i-a interogat un tânăr cu privirea rătăcită şi pumnii strânşi, gata să sară pe ei. Între timp o tânără având piercing-uri în pavilioanele urechilor, sprâncene, nas, buze şi limbă, machiată strident pentru acea oră, s-a insinuat în faţa Domnicăi, a scos limba şi fără jenă a început să lingă lasciv  obrazul femeii.

   -Nu-ţi place? Lasă că te fac eu să-ţi placă, a continuat fata jocul desfrânat al seducţie, spre scârba totală a femeii. Te fac târfa mea! Îmi vei mulţumi după ce te voi poseda peste tot cu limba asta plină de inele.

    -Măi băieţi, vedeţi-vă de treaba voastră, suntem oameni în vârstă, am ieşit să ne plimbăm, nu să ne stricaţi voi ziua. Vlad vorbea calm, însă ferm, nu voia să le facă rău, voia doar să poată pleca în linişte de acolo.

    -Uită-te la babalâc cum vorbeşte, are impresia că noi suntem copiii lui tocilari, pe care mamiţa încă îi alăptează la sânul ei matern şi-i acoperă cu fusta să nu-i deoache lumea. Cel care vorbea părea a fi şeful grupului, avea mustaţa mijită, barba rară nerasă, ochii mari cu privirea absentă. La colţul gurii un firicel subţire de spumă se prelingea spre gât. De aicea nu plecaţi până când nu vă avem, vom face dragoste cu voi, aşa ziceţi voi, noi spunem sex. Vă vom poseda toţi, nu contează că pe tine moşule te va avea unul dintre băieţi, iar pe tine târfă te vor avea fetele astea care au experienţă lesbi. Puneţi mâna pe ei! Parcul era pustiu la acea oră, doar ei , păsările cerului şi Dumnezeu erau în parc.

    Bădăranii au tăbărât pe Vlad şi Domnica. Bărbatul nu a vrut să rănească pe nimeni, s-a apărat cum a putut, nu a lovit. Banda se împărţise, unii săriseră pe femeie alţii pe bărbat. Erau la fel ca fiarele pădurii care simt prada. Domnica aproape că fusese pusă la pământ, atunci Vlad a înţeles că nu este de glumă cu derbedeii care păreau pe deasupra şi drogaţi. Cum practicase în tinereţe boxul şi luase câteva lecţii de autoapărare, a considerat că a venit momentul să afle dacă mai este în formă. Primul pumn dat l-a adormit pe agresorul care era cel mai aproape de dreapta lui. Pentru o clipă grupul s-a cutremurat, apoi, la fel ca hienele s-au regrupat pornind un nou atac asupra lui Vlad. Bărbatul a început să aplice cu dărnice pumni tuturor celor care erau în faţa lui. Tinerii s-au retras. Doar fetele şi şeful lor, ce tăbărâseră pe Domnica, încă se luptau cu ea. O puseseră la pământ, îi ridicaseră fusta lăsând vederii pulpele rotunde cu pielea albă şi mătăsoasă din care se scurgea un firicel de sânge, urmare a zbaterii picioarelor pe pietrişul potecii. Fără a mai sta pe gânduri, Vlad a început să dea cu piciorul şi în stânga şi în dreapta fără să mai ţină cont dacă cel lovit este băiat ori fată, pentru el, de acuma, toţi erau agresori.

    Loviturile bine ţintite şi-au făcut efectul, derbedeii au luat-o la sănătoasa cărându-i cu greu pe cei răniţi mai tare. În fuga lor au trimis o rugăminte: „să nu fie daţi pe mâna poliţiei”.

    Cei doi s-au uitat unul la celălalt. Domnica l-a prins în braţe:

    -Eroul meu, eşti bine? Era îngrijorată pentru el, deşi ea fusese la un pas să fie violată ziua în amiaza mare într-un parc public .

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu vă este rușine?

   Trăim vremuri cum doar cu zeci de ani în urmă românii au mai trăit. Nu se poate ca o Țară bogată ca a noastră care a  demonstrat că poate hrăni, instrui, ocroti sanitar și asigura locuri de muncă pentru 22.000.000 de locuitori, acum, când mai suntem, probabil, vreo 15.000.000 să o ducem așa de greu. Spunea premierul Ciucă, Ciucă al lor, că nu toată lumea își va permite ca pe masa de Paști să aibă strictul necesar. Sigur, duminica Învierii Domnului este o zi de sărbătoare și de rugăciune în care să aducem  mulțumiri Domnului nostru Iisus Hristos pentru sacrificiul făcut întru mântuirea noastră, nu este neapărat o zi a chiolhanului. Faptul că ne reținem de la a ne îmbuiba ar trebui să fie o hotărâre a noastră, nu o constrângere din lipsă de bani.

Înțeleg că trăim vremuri grele, însă nu vreau să pricep de ce aparatul guvernamental și prezidențial trebuie să câștige niște sume astronomice comparativ cu muncitorul de rând. Un ministru, director în minister, consilier prezidențial, Președintele, chiar, Premierul, cum pot încasa asemenea sume uriașe de bani când populația, pe spinarea căreia trăiesc, este muritoare de foame? Nu le tremură mâna pe bani?

Acești oameni au cerut poporului să-i trimită în fruntea Țării, mințind cu nerușinare, fiindcă ei vor munci în folosul Țării, în folosul poporului. De fapt, toată această armată de hârțogari și specialiști în inginerii financiare nu fac altceva decât să fure din banii poporului. Ce poate fi altceva decât un furt, faptul că iau un salariu, că au un venit, fără să producă ceva în schimbul acelor bani?

Premierul guvernului „vom face” împreună cu miniștri și întregul aparat guvernamental ar trebui să-și reducă veniturile la o treime. O treime din salariu pot să încaseze fiindcă asigură paza instituțiilor.

Președintele și consilierii săi nu trebuie să ia niciun fel de salariu, ba ar trebui să mai aducă de acasă să plătească întreținerea Palatului Cotroceni. În 8 ani de mandat, acolo, nu s-a produs nicio „dudă”. Oamenii care au muncit mor de foame, fiindcă statul nu le poate asigura pensia cuvenită. Muncitorii cu salariul minim pe economie mor de foame, fiincă 1600 de lei net nu le poate asigura hrana și transportul lor la locul de muncă, ne mai punând la socoteală membrii familiilor pe care le au.

Încotro se îndreaptă această țară? Cârpim cu niște Vauchere de câțiva lei? Nu. Mințiți oamenii, vă bateți joc de ei. Este săptămâna patimilor, pentru acești defavorizați, care nu sunt puțini, sunt ceva mai mult de jumătate din populația Țării, Săptămâna Patimilor va continua și în Săptămâna Luminată și în toate zilele pe care le mai au de chinuit pe acest pământ.

Să vă fie rușine domnilor politicieni, ați distrus România, o Țară cu potențial economic, o Țară care avea o economie, o industrie care producea, o industie care putea fi modernizată. Nu ați făcut asta, ați furat-o, ați vândut-o la fier vechi, în locul marilor uzine, cândva mândria economiei românești, au venit străini să construiască malluri. Magazinul „Unirea” nu era bun? Complezul comercial „Bucur Obor” nu era bun? Autoservirile românești nu erau bune? Rușine!!!! Vă numiți cetățeni români, sunteți niște vânduți. Sigur, îmi veți reproșa că nu voi conduceați România când s-au făcut programele de preaderare la UE, PSAL 1 și PSAL 2. Adevărat, cei care au negociat aceste programe sunt bătrâiori acum, unii mai sunt prin locuri călduțe: Isărescu, Băsescu, alții au mers la Domnul să dea socoteală, alții s-au retras din politică după ce au trecut pe la „mititica”(Decebal Traian –Remeș).

Mulți sunteți tineri, însă sunteți membrii acelor partide care au distrus industria, agricultura, cultura românească, învățământul, sănătatea, armata, etc., ca membri ai acelor partide înseamnă că vă asumați politica făcută de ele de-a lungul vremurilor.

Nu aveți scuze, nu trebuie să promiteți că faceți și să nu fiți în stare să faceți.

Treziți-vă! Gândiți-vă la următorul lucru! Ceaușescu a fost omorât fiindcă a stins lumina populației să facă economie, a oprit gazul populației, îndemnând cetățenii să mai pună o haină pe ei, toate astea să poată plăti datoria externă a Țării. Păi, voi ce faceți? Constrângeți populația să stingă singuri becul, să scoată din priză aspiratorul, mașina de spălat, frigiderul, să oprească centrala termică, să oprească gazul, fiindcă nu au bani să plătească utilitățile. Părinții își opresc copii de la școală fiindcă nu au bani să le cumpere hăinuțe, rechizite și să le dea un pachețel în ghiozdan. Românii săraci privesc cu jind la galantarele alimentărilor, nu au bani să cumpere. Cum dracu să fie 50 de lei un kg de carne de miel? În timpul în care populația stă pe întuneric, flămânzi și înghețați de frig, voi vă îndatorați Țara. Ce dracu faceți cu banii? România produce doar gropi, doar datorii? Declarați România ca țară în incapacitate de plată, poate ne preia dracului alții mai deștepți. Nu îmi este rușine că sunt român. Sunt mândru că sunt român fiindcă mă raportez la marii noștri înaintași. Nu mă raportez la Iohannis, Băsescu, Boc, Cîțu, Orban L și mulți alții care au pus umărul la distrugerea României.

Dezechilibrul de putere

 

   De-a lungul secolelor în Europa au avut loc sute de războaie, multe milioane de oameni au murit fără să știe care au fost cauzele acelor lupte unde ei și-au găsit sfârșitul. De fiecare dată, după asemenea confruntări, s-au căutat soluții de găsire a unor echilibre de putere.

În ultimii zeci de ani, în vremea „Cortinei de Fier”, au fost două mari blocuri militare: „NATO, în care intrau SUA și statele din Vestul Europei, zise și capitaliste și „Tratatul de la Varșovia”din care făceau parte URSS și statele din Est zise și Socialiste.

Statele Europei de Vest erau unite economic în Uniunea Europeană, care s-a construit pe scheletul „Pieței Comune”. Statele din Europa de Est erau reunite în „Comunitatea Economică de Ajutor Reciproc”(CAER).

După 1989, „Cortina de Fier” a căzut, „Zidul Berlinului” s-a prăbușit, statele socialiste au pornit pe un drum necunoscut, acela de a distruge cu târnăcopul socialismul și a aduce în loc capitalismul. Odată cu căderea socialismului au fost desființate „CAER” și „Tratatul de la Varșovia”. Europa de Este s-a trezit descoperită din punct de vedere economic și comercial. Alianța militară a Europei de Est se autodesființase. A pornit o cursă nebună a fostelor țări socialiste de a intra în „Uniunea Europeană” și în „NATO” pentru a putea să supraviețuiască economic și să-și păstreze o anumită independență.

„NATO” a început să se umfle, să primească, sigur, lăsându-se rugat, noi membri. Tot mai multe state provenite din Europa de Est au steagurile arborate la sediul „NATO” din Bruxelles. În acest moment s-a produs un mare dezechilibru militar. Rusia, care se vede izolată în Europa, nu va înghiți fără multe noduri apropierea „NATO” de granițele sale.

Spunea un istoric, profesor universitar, fost ministru de externe, l-am numit pe domnul Cioroianu, că, citez: „nu NATO a vrut să vină spre Rusia, ci statele, foste aliate ale URSS, au fugit de Rusia și au cerut azil în „NATO”.

Cert este că în Europa, la acest moment, s-a produs un mare dezechilibru militar. Rusia, fie că îl va avea drept țar pe Putin, Medvedev, ori Ivan cel Groaznic, nu va privi, fără să nu se îngrijoreze și, mai ales, să nu-și ia măsuri de contrabalansare a puterii. Cum este întinsă pe două continete, foarte ușor va putea găsi aliați în Asia. Marea expansiune rusă a început sub Ivan al III, a continuat cu Petru I, Ecaterina cea Mare și ceilați țari ce au urmat. Rusia, învinsă, va fi mai rea decât o femeie trădată în dragoste, ori un animal rănit. Nu va accepta înfrângerea și se va trece la atac nuclear, există precedentul de la Hiroșima, nu va mai ține cont de nimic, doar de orgoliul terfelit, pe acela vor dori să-l spele și îl va spăla cu sânge.

Războiul din Ucraina, acolo unde mor oameni nevinovați, nu este pornit întâmplător, el are precedent în Iugoslavia. Peste tot au murit mii, sute de mii, milioane de oameni, fără ca cineva să le spună motivul pentru care au murit înainte ca ața să li se fi terminat de pe mosor.

Cine este Putin? Cine este Zelenski? Cine este Biden? Cine este Trump, Cine este Xi Jiping? Cine sunt ceilalți așa ziși lideri ai țărilor lor?

Cine le dă dreptul să ordone moartea a milioanelor de oameni? Putin, admit că este nebun. Însă Zelenski a căutat să vadă ce vrea nebunul? A făcut totul pentru a preîntâmpina acest sângeros război? De fapt este un pleonasm, războaiele toate au fost, sunt și vor fi sângeroase. În război nu luptă sfinții, ci oameni pregătiți special pentru a ucide cu sânge rece. Soldații, indiferent de națiune, sunt mașini de ucis.

SUA, ONU, NATO, au făcut totul să oprească în fașă războiul ce era pe cale să pornească? Nu. Nici nu au încercat. SUA a văzut imediat oportunitatea de a-si vinde armele, de a slăbi Ursul de la Răsărit, de a distruge reputația unui lider uitat de alegătorii ruși în fotoliul de la Kremlin. Prin urmare, politica lui Biden, față de războiul din Ucraina, a fost aceea de a pune câte un vreasc, atunci când se potolea focul.

Nimeni dintre liderii enumerați mai sus nu s-au gândit la oamenii care mor sub șenilele tancurilor, între zidurile prăbușite ale blocurilor, sub focul gloanțelor. În loc să caute soluții, să facă întruniri de criză, să ceară încetarea focului pe perioada negocierilor, să caute soluții de compromis, soluții care tot vor trebui găsite în cele din urmă, însă, cu uriașe costuri umane. De fapt cui îi pasă de civilii morți pe străzile, în tranșeele, în blocurile dărâmate? Nimănui. Zelenski este într-o furibundă campanie electorală. În loc să plângă, să se plângă, să incite toată Europa la război, mai bine punea mâna pe telefon și-l suna pe Putin, mai ales că amândoi vorbesc rusa.

-„Băi, Putin, ești nebun? Spune-mi ce vrei?

-„Vreau ca Ucraina să fie neutră, Crimeea să fie a noastră, așa cum o avem de la „Mama Patriei” Ecaterina cea Mare, iar cele două republici separatiste să fie independente”.

Dacă războiul va continua și va continua, vor muri mai mulți oameni decât cetățenii celor două republici separatiste.

Nu uitați că există precedentul Kosovo. Putin tot timpul se va raporta la acest precedent.

În loc de concluzii: cu cât „NATO”va avea mai mulți membri, cu atât pacea va fi mai efemeră. Războiul din Ucraina poate genera ultimul război al planetei.

La conducerea țărilor puternice sunt lideri nebuni, însă, mai nebuni sunt cei din spatele liderilor. Doar nu suntem așa de naivi să credem că Biden conduce ceva, ori Zelenski, nici chiar Putin, cât este el de Țar ales de popor.