Prizonierul XV

  Partizanii au fost conduşi, sub ameninţarea armelor,  în curtea lui Nicolae, apoi înghesuiţi în grajd, după ce au fost scoase animalele  şi legate sub polată. Răniţii au fost întinşi pe prispă, erau tineri, strigau de durere, din ochi lor dispăruse răutatea, erau doar oameni suferinzi la un pas de a se înfrăţi cu moartea, Nicolae şi Irina le-au spălat şi pansat rănile. Cei morţi urmau să fie indentificaţi, apoi înmormântaţi în cimitir.

-Am terminat cu ăştia, însă trebuie să mergem în sat să vedem cum stau lucrurile cu primarul şi instructorul Ghervase, am înţeles că Arnăutu este acolo împreună cu alţi doi partizani şi beneficiază de complicitatea lui Băbuică. Moldovane, nu ai ştiut nimic despre alianţa asta?

-Nu, îl ştiu pe jandarm că este corupt, dar nu ştiam că este în legătură cu bandiţii.

-Cine rămâne aici să păzească prizonierii până când va veni o dubă să-i ridice? Activistul nu-şi mai încăpea în piele de fericire, deja se vedea membru în Comitetul Central.

-Rămân eu, spuse Irina. Sunt bine legaţi nu au cum să scape, iar dacă se dezleagă, tot nu au cum să iasă.

-Rămân şi eu cu ea, voi păzi partea din spate a grajdului dacă aveţi încredere în mine. Ofiţeru era gata să ducă până la capăt misiunea de prindere a foştilor colegi.

-Am încredere în tine, rămâi aici! Băbuică avea un curaj nebun dându-i un asemenea gir fostului partizan

Domide şi pădurarul s-au urcat în IMS, iar Oblegovici cu Dumitrana în Volgă având pe Moldovan la volan.

  Iarba era mare şi înspicată,multe plante de câmp, majoritatea adevărate leacuri pentru sănătate, îşi purtau cu mândrie frumuseţea florilor, nu plouase de câteva zile, glodul era gros, roţile maşinilor tăiau în stratul de colb, în urma lor totul intra într-un nor de praf

-Dumitrana, am făcut treabă bună, poate reuşim să salvăm viaţa celor doi din sat. Unde crezi că îi vom găsi pe bandiţi? Secretarul era sub imperiul victoriei repurtate cu uşurinţă împotriva partizanilor. Ai făcut un plan bun comisare, a continuat discuţia activistul, trebuie să recunoşti că te-am sprijinit şi eu, au căzut bandiţii în capcană ca muştele în lapte.

-Pe bandiţi cred că-i găsim la postul de jandarmi, este un loc ferit, apoi schimbând vorba a continuat, recunosc tovarăşe secretar , v-aţi comportat ca un militar de carieră, aţi dat dovadă de curaj şi abnegaţie. Se vede că aveţi stofă de erou. Dumitrana îl lăuda deşi, nu era obişnuit cu astfel de comportament faţă de superiori, acum făcea o excepţie, cu atât mai mult cu cât Oblegovici chiar se comportase brav.

-Comisare, comisare, m-am călit în lupta cu voi şi cu siguranţa statului în anii de ilegalitate. E drept că seva o primesc de la partid, el reuşeşte să ne înfiripe dragostea pentru ţară şi pentru poporul obidit. Moldovane, spuse secretarul adresându-se şoferului, nu intrăm cu maşina în curtea postului, o lăsăm undeva în afara satului.

-Am înţeles tovarăşe secretar!

-Tovarăşe  Oblegovici, am o propunere, pentru că Moldovan este îmbrăcat în haine de jandarm să mă ia ca pe un prizonier la post, Domide şi Nicolae să facă un ocol şi să intre în post pe uşa din spate, iar noi, eu cu mâinile sus, urmat de jandarm,  să intrăm în post, acolo să acţionăm pentru prinderea bandiţilor. Ce părere aveţi?

- Bun planul, dar eu ce fac, mă scoateţi din joc, vreţi doar voi gloria? Supărarea lui Oblegovici venea mai mult dintr-un sentiment egoist.

-Veţi fi afară, veţi păzi fereastra, în caz de nevoie veţi acţiona în funcţie de urgenţele care apar. Rolul dumneavoastră va fi foarte important, în primul rând ne va da nouă siguranţă, apoi veţi putea ataca dacă vom fi arestaţi, sau veţi cere ajutoare de la săteni. Deocamdată nu amestecăm populaţia în această misiune, ne vom descurca cu forţele noastre, acum e posibil ca sătenii să ne încurce.

Domide şi Nicolae, la distanţă de câţiva paşi unul faţă de celălalt, au pornit pe un drum ocolitor spre sediul jandarmeriei. Ceilalţi au aşteptat zece minute, apoi au plecat şi ei. Dumitrana în faţă, jandarmul  cu arma în mâna la doi metrii în spate, iar mai în urmă, de parcă nu se cunoşteau, venea Oblegovici.

  Când au ajuns în dreptul postului, Dumitrana s-a oprit o clipă, a ascultat, apoi a aruncat o privire   aproape imperceptibilă  spre Moldovan, acesta a înţeles şi i-a făcut semn să urce treptele care duceau la uşa postului. Dumitrana a bătut în uşă, din interior s-a auzit : intră!

Comisarul a deschis uşa, a intrat în cameră, apoi s-a tras un metru în lateral, jandarmul l-a urmat cu arma îndreptată spre el.

În încăpere se aflau: la birou, aşezat pe scaun,  Arnăutu  care părea şi mai masiv  din spatele mesei, rezemat de  peretele din dreapta, lângă fereastră, era Băbuică şi un alt partizan, lângă  peretele  din stânga era un jandarm cu puşca îndreptată spre podea unde se găseau legaţi cobză, primarul comunist, instructorul Ghervase şi unul dintre jandarmi care se opusese arestării primarului. În spatele uşii se găsea unul dintre bandiţi care a şi închis uşa  în urma lui Moldovan.

-De unde vii tu acum? Băbuică nu ştia ce să înţeleagă, ce e cu ăstă?

-Să trăiţi! Raportez,  am fost atacaţi de partizani, m-am retras în pădure, in drum l-am prins pe mahăru’ ăsta care încerca să scape, tovarăşii lui sunt morţi. Mi-a fost teamă să mă arăt partizanilor, sunt tânăr don şef, nu voiam să fiu omorât.

-Băi jandarmule, unde sunt camarazii mei? De ce te-au lăsat să scapi? Nu cumva joci la cacialma? Arnăutu era atent, ceva nu-i suna bine, de ce ar fi venit jandarmul cu comisarul luat prizonier atâta cale pe jos?

Toţi ochii erau aţinţi pe noii veniţi, Dumitrana nu a făcut nicio mişcare care să-i pună viaţa în pericol, Moldovan avea arma cu glonţ pe ţeavă îndreptată spre comisar.

-Arnăutule a venit să facem un târg, jandarmul nu ştie de ce am fost cuminte până acum, Donose cu grupa lui e prizonieră în grajdul lui Nicolae, am venit să-ţi propun un târg, facem schimb de prizonieri, euîi eliberez pe Donose şi ceilalţi, tu eliberezi primarul, instructorul şi jandarmul. Ce zici?

-Fabulezi comisare, vă omor pe toţi! Ăia dacă au fost proşti şi s-au lăsat prinşi să moară, nu-mi pasă, eu îmi rezerv dreptul şi plăcerea să vă omor pe voi. Dealtfel nici nu te cred, nu a fost posibil.

Uşa din spatele biroului s-a deschis fără zgomot, s-a auzit o voce puternică:

-Sus mâinile domnilor! Jocul s-a terminat!

Toţi ca la comandă s-au întors spre locul de unde a venit somaţia.

-Sus mâinile bandiţilor!

Partizanii s-au văzut încolţiţi, din spate îi somaseră jandarmul Moldovan şi comisarul Dumitrana.

-Dezarmează-i Domide, apoi leagăţi-i pe toţi şi băgaţi-i la beci. Băbuică ai greşit bariera, te-ai aşezat pe partea rea! Bun! Toţi sunt legaţi, acum eliberaţi primarul şi pe instructor. Nicolae cheamă-l pe secretar de afară.

-Domnule Arnăutu, ai ales prost, puteai fi un om care îşi negociază viaţa şi libertatea, acum nu mai ai ce negocia. Nu ai crezut în spusele mele, trebuia să crezi, nu îmi place să mint.

-Te înşeli comisare, acum am libertatea de a muri ca un om liber, prefer moartea  decât o viaţă de reptilă târâtoare. Mai bine mort,  decât să mă plec stăpânilor. Mai bine mort, decât să-mi pierd libertatea. Voi muri cu zâmbetul pe buze, am avut libertatea de a-mi alege eliberarea dintr-o posibilă viaţă de sclav comunist. Arnăutu perora privindu-şi în ochi camarazii. Aceştia cu capul în jos regretau că se aflau în situaţia asta.

-Arnăutule, vei fi judecat şi pentru cele două crime comise. Domide cunoştea dosarul bine, el instrumentase ambele cazuri.

-Am omorât doi bandiţi, amândoi comunişti, îmi pare rău că voi mi-aţi scăpat, ah Donose nenorocitule, ai acţionat prost! Banidiţii ăştia doi, continuă Arnăutu arătând spre primar şi instructor, au făcut pe ei de frică când au văzut armele, au cerut îndurare, în acelaşi timp s-au jurat că vor trece de partea noastră dacă îi vom lăsa în viaţă. Mi-a fost scârbă când am văzut ce laşi se ascundeau în spatele faimoşilor comunişti. Dumitrana, omoară-ne! Altfel te vom omorî noi! Vom scăpa de aici, trebuie să coboare Donose cu oamenii mei, nu înţeleg cum aţi reuşit voi să scăpaţi.

-Măi banditule, camarazii tăi sunt legaţi cobză în grajdul lui Nicolae, trei au murit, alţii sunt răniţi, niciunul nu a scăpat. Du-i la beci Moldovane! Acolo le este locul! Oblegovici după ce a ordonat încarcerarea prizonierilor a ridicat receptorul, centralista a răspuns imediat:

-Imediat domnul Arnăutu, cu cine doriţi? Vocea nazală a telefonistei l-a surprins neplăcut pe secretar.

-Care Arnăutu fată, ce tot mormăi acolo? Sunt tovarăşul Oblegovici de la judeţ, secretar PCR, dă-mi urgent poliţia, aştept legătura. În câteva minute a auzit în telefon:

-Să trăiţi! Sunt ofiţerul de serviciu de la poliţia judeţană, inspectorul  Comănescu, ordonaţi tovarăşe prim!

-Măi, trimite-mi câţiva jandarmi şi poliţişti să ia în primire vreo 40 de partizani pe care i-am arestat, veniţi cu o dubă şi cătuşe, eventual şi lanţuri pentru aceia care vor fi recalcitranţi. Vreau ca în cel mult o oră să fiţi în Galbenu.

-Am înţeles! Să trăiţi!

Oblegovici a pus receptorul în furcă , s-a rezemat de masă, a privit mulţumit spre ei, apoi a făcut câţiva paşi, a dat mâna cu fiecare şi i-a sărut pe obraz:

-Vă mulţumesc băieţi, i-am prins pe toţi fără să avem pierderi sau răniţi! Partidul, prin mine, vă mulţumeşte, avem totuşi o problemă, cum vom proceda cu Ofiţeru?

-Îl vom aresta şi pe el, nu este nevoie să fie văzut de ăştia, să se afle că ne-a ajutat. Dacă se transpiră vreun cuvânt despre implicarea lui, îl vor linşa. De aceea cred că este bine să-l ţinem la secret. Da, aveţi dreptate, va trebui să-l ajutăm. Cred că ar trebui să  puneţi problema lui la nivel mare, acolo să se ia o hotărâre. Chiar dacă a fost rău intenţionat la început, a terminat prin a se pocăi. Din dosarul lui reiese că nu a fost unul dintre cei mai aprigi legionari. Cred că ar putea fi folosit cu succes pe mai departe. Este clar omul nostru acum, asta o ştim doar noi, am putea chiar să-l lăsăm liber şi să lucreze pentru noi, Domide pleda cauza Ofiţerului din tot sufletul, înţelesese cât de greu i-a fost omului să-şi trădeze camarazii pentru a se alia cu ei şi îi mai era recunoscător şi pentru faptul că acum erau vii şi nu nişte cadavre, pentru că aşa ar fi ajuns dacă nu trăda Ofiţeru acţiunea partizanilor.

-Nicolae, tu împreună cu Dumitrana mergeţi cu mine, Domide, Moldovan şi jandarmul care a fost legat, aveţi grijă de bandiţi să-i predaţi în regulă poliţiei. Întocmeşte actele necesare pentru ăştia de aici, pentru cei de sus voi merge eu cu ei direct la poliţie. Când vine duba să îi îndrumi să vină la Nicolae. Bine ar fi Domide să vii tu cu ei. Eu cu băieţii plec  la pădurar, sunt îngrijorat pentru Irina, nu ştim ce prostii ar fi putut să-i treacă prin cap Ofiţerului. După ce a dat ultimele ordine, Oblegovici a ieşit pe uşă urmat de Nicolae şi comisarul Dumitrana.

După plecarea maşinilor în sat, Irina a mai verificat odată încuietoarea grajdului, apoi a urcat în fânărie şi  printr-o gură făcută special în podină, a pus fân în iezlea animalelor aflate sub polatră.

Cu atenţie a privit de sus  în spatele grajdului, Ofiţeru se plimba de-a lungul zidului cu arma în mână, părea a fi cu gândul dus departe. Liniştită a coborât scara şi şi-a reluat paza la uşa grajdului.

Câinele a început să latre, Irina s-a trezit buimacă, o furase somnul cu puşca în poală stând pe buturuga din faţa grajdului, după hămăitul dulăului, femeia era sigură că la poartă este om străin. S-a ridicat şi a pornit cu arma în mână să vadă cine o vizitează, îi era teamă, ar fi vrut să-l anunţe pe Ofiţer, s-a răzgândit, încă nu avea deplină încredere în el. A deschis portiţa, în faţa ei se afla o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie de mătase ruptă şi peticită.

-Bună ziua! Femeia părea speriată şi îngrijorată

-Bună ziua! Răspunse Irina privind chiorâş spre musafiră. Ce doriţi?

-Caut pe George, zis Ofiţeru, am rămas înţeleşi noaptea trecută când ne-am despărţit să ne întâlnim aici dacă lucrurile merg bine. Spuneţi-mi că e bine, că nu a păţit nimic, mă liniştesc şi dacă nu mă primiţi în curte, voi aştepta bucuroasă la poartă, cât va fi necesar până îl voi putea vedea. Femeii îi luceau lacrimile în ochi, bărbia îi tremura. Şi-a dus mâna la gură, a început să plângă, roua ochilor curgea în broboane mari pe obrajii încă tineri ai femeii.

-Intră în curte, să mergem la omul tău fiindcă ştiu ce înseamnă friptura inimii din flacăra dragostei, George e bine, e sănătos şi cred că te aşteaptă. Aşează-te aici, Irina a dus-o în spatele casei la umbră şi a invitat-o să ia loc pe unul din scaunele aflate în jurul măsuţei. Îl voi trimite pe Ofiţer la tine, să vorbiţi încet, partizanii sunt încuiaţi în grajd, acolo i-am băgat şi pe răniţi, doar unul mai este pe prispă, muribund.

Mare bucurie a fost pe cei doi când s-au văzut faţă în faţă. S-au îmbrăţişat şi sărutat de parcă nu se mai văzuseră de ani.

-Cine a rămas în tabără? A bănuit cineva că eu am plecat noaptea trecută? Erau întrebări care îl frământau pe partizan.

-Nu, doar Olga m-a întrebat unde eşti, acum de dimineaţă când am spus că merg să culeg informaţii,  căci nu te văzuse plecând cu ceilalţi, i-am răspuns că ai plecat şi tu dar mai târziu, nu a fost prea încrezătoare, altă explicaţie nu i-am dat. Să stai liniştit, m-am asigurat că nu sunt urmărită.

-Femeie, stai aici! Eu merg în spate să fac de pază până vor veni cei de la poliţie cu duba să-i ridice. Am  inima cât un purice, îmi este teamă să nu fi păţit ceva rău Nicolae cu ai lui, îţi dai seama, că ne-am trezi cu Arnăutu pe cap? Ferească sfântul! După aceste cuvinte George a sărutat fruntea Ioanei şi cu un mic ocol ,să nu fie văzut sub nicio formă de prizonierii din grajd şi-a reluat locul de pază din spatele staulului.

Soarele se ridicase de trei suliţe, căldura izgonise de mult răcoarea dimineţii, se înseninase, în noapte doar fulgerele brăzdaseră cerul fără să cadă picături de ploaie, dinspre pădure venea un aer proaspăt.

Liniştea locului a fost spartă de zgomotul unui motor, Irina privea cu nelinişte spre poartă, de după grajd, George şi el neliniştit, i-a făcut semn să nu se sperie, că de el nu ştie nimeni şi o poate apăra.

Maşina a oprit în faţa porţii, inima Irinei a stat, s-a ferit după colţul casei, aştepta să vadă cine va intra pe poartă, armase, va trage dacă va fi cazul. Clipele se lungeau, timpul se dilatase, poarta nu se deschidea, femeia aştepta, simţea că explodează.  Uşor, poarta s-a deschis, Nicolae a fost primul care a intrat în curte , apoi Oblegovici urmat de Dumitrana, poarta s-a închis. Irina a scos un ţipăt şi a izbucnit în plâns, era descărcarea nervoasă, toată tensiunea acumulată, simţea cum i se uşurează sufletul, lacrimile părea că pleacă direct din inimă, spălau îngrijorarea cu umezeala lor.

-Care este situaţia, au fost probleme? Oblegovici fusese îngrijorat tot drumul, când a văzut-o pe Irina s-a liniştit.

-Totul este în regulă, Ofiţeru este în spate. A venit şi iubita lui care a fost cu el în pădure, şi-au dat întâlnire aici, a fost bucuroasă când l-a văzut viu şi nevătămat.

-Băieţi, în curând va veni duba şi vom îmbarca bandiţii care veniseră să ne omoare, Dumnezeu a avut alt plan cu noi, sunt ateu, însă, în situaţii de acest gen trebuie să ne gândim că deasupra noastră este o divinitate puternică, altfel, fără intervenţia ei, care s-a materializat prin trimiterea Ofiţerului să ne avertizeze, acum noi am fi fost în grajd sau morţi pe năsălie. Încă odată vă mulţumesc, Nicolae, tu ai să mai auzi de mine şi te vei bucura! Dumitrana ai trecut în ultimele zile prin multe, însă noaptea asta de toate relele te-a spălat, îţi vei lua în primire postul  pe care l-ai avut, sper să obţin chiar şi o avansare a ta, de fapt cred că toţi merităm să fim avansaţi. Irina, fată dragă, poţi tu pune pe masă ceva pentru nişte oameni care au pătimit multe într-o singură noapte? E cald afară, dar un gât de pălincă tot merge, ne va împrăştia oboseala şi ne va face mai ageri. Oblegovici s-a uitat la Ioana care sta retrasă mai departe de masă, se ridicase când îi văzuse venind, nu-i cunoştea, dar a înţeles că ei sunt barosanii veniţi de la judeţ pe care îi salvase George.

-Tu, fată, eşti femeia partizanului care ne-a salvat?

-Da, aşa este! Ce se va întâmpla cu omu’ meu? Doamne, mereu i-am spus să nu se bage în asemenea bucluc! Am fost  liniştiţi în casa noastră până  în ziua în care a venit un nenorocit şi l-a ameninţat că îl va turna la siguranţă pentru că a făcut parte din detaşamentul morţii care, a executat pe duşmanii legionarilor în închisoarea de la Jilava în iarna lui  40-41. De frică, George a acceptat să preia conducerea partizanilor din pădure. Din spusele lui, am înţeles că el nu ar fi omorât pe nimeni, dar că, într-adevăr fusese în acel detaşament. Dumnezeu va avea grijă şi de noi, dacă nu, ne vom duce crucea cum ne va fi scris. Femeia a vorbit cu glas egal şi liniştit, era resemnată, dar bucuroasă în acelaşi timp fiindcă  bărbatul ei, omul pentru care şi-ar fi dat viaţa de zeci de ori , era nevătămat.

-Nu ştiu ce se va întâmpla. Vom vedea,  îl voi sprijini mult să scape uşor, poate are puţin noroc, noi am avut datorită lui. Dumitrana, mergi în spate şi rămâi în locul Ofiţerului, el să se retragă şi împreună cu Ioana să meargă într-un loc ferit, pentru a nu fi văzuţi de bandiţi. După ce împachetăm coletele, tu, Dumitrana, vei merge cu mine în Volgă, Domide cu IMS-ul va urma din spate duba şi va asista la predarea prizonierilor arestului poliţiei. Parcă se aude maşina, eu zic să fim pe poziţii că nu se ştie ce surprize putem avea. Organizaţi-vă în poziţii de apărare! Irina, mergi să deschizi poarta!

Gazda a urmat îndicaţiile activistului de partid şi a plecat spre poartă, când maşina s-a apropiat a deschis larg porţile, duba a intrat în curte, şoferul a întors maşina, apoi a dat cu spatele până aproape de grajd, aşa cum îl dirija cu mâna Nicolae.

Din dubă, cu un automat nemţesc după gât, a coborât Moldovan, urmat de alţi 10 poliţişti de la poliţia judeţeană. Au făcut un cordon între maşină şi grajd, apoi au deschis uşa staului şi i-a poftit afară pe bandiţii închişi în casa animalelor.

Un poliţist neînarmat a intrat în grajd  a tăiat legăturile de la picioarele  partizanilor pentru a le da voie să se poată mişca, mâinile le rămăseseră legate, au ieşit unul câte unul, apoi ajutaţi de poliţişti au fost urcaţi în dubă morţii  şi răniţii. Hotărârea era ca răniţii să fie văzuţi de doctorul arestului, iar morţii predaţi la morga.După ce au terminat de îmbarcat prizonierii, Domide, Oblegovici şi Dumitrana şi-au luat la revedere de la Nicolae şi Irina, la toţi le jucau ochii în lacrimi. Şi-au promis că se vor revedea.

 Maşina înţesată cu prizonieri a pornit la drum, a fost urmată îndeaproape de IMS-ul  condus de Domide şi în care se mai găsea Ofiţeru şi iubita sa, de data asta fostul partizan era dezarmat, fără a fi încătuşat.

Dumitrana era la volanul automobilului, lângă el, cu un zâmbet enigmatic în colţul buzelor, era Oblegovici.

Soarele privea ghiduş, pitit  după un nor, cum oamenii se topeau de căldura lunii lui cuptor.

Nicolae şi Irina din cadrul porţii urmăreau maşinile cum se depărtează, în urma lor rămăsese o ceaţă densă de praf.

-Nicolae,  deşi sunt obosită, vreau să fac o friptură, să vii să tai o găină, să ne bucurăm că am scăpat cu bine.

-Să mergem femeie!  Cei doi au intrat în oborul păsărilor, găinile au început să cotcodăcească şi să se zburătăcească prin tot ţarcul, Nicolae a prins de coadă o găină porumbacă, bucuros a arătat-o Irinei

-Nu bărbate, nu o vezi că e moţată şi încălţată? Cum să o tăiem?

Nicolae dezamăgit a lăsat găina liberă şi a înfipt mâna într-una roşie:

-Priveşte, asta e bună?

-Nu, asta este găina care face ouălele alea mari cu coaja maro, nu o tăiem. Irina îl privea pe Nicolae cu zâmbetul pe buze.

-Alege tu găina, eu aştept lângă tăitor!

După ce Irina s-a hotărât ce găină să prindă a dat-o bărbatului pentru ca acesta să facă ritualul sacrificării. Cu găina tăiată  într-un lighean femeia a intrat sub şopron pentru a o pregăti.

Nicolae s-a retras la măsuţa din spatele casei, a luat sticla cu pălincă în care mai rămăsese  mai puţin de jumătate, apoi a turnat în ceaşcă. Simţea nevoia să bea o tărie, trecuse prin multe în noaptea şi ziua de azi. Era bucuros că scăpase cu bine. Acum spera că  se consolidase încrederea organelor statului în buna lui credinţă. Se implicase şi dăduse o mână de ajutor în prinderea partizanilor dintr-un motiv egoist, personal nu avea nimic împotriva partizanilor, era doar dorinţa lui de a se face folositor noilor structuri de putere, pentru a putea fi crezut un om de bună credinţă.

  Se considera român?  A oftat, a turnat încă un păhărel din licoarea bahică, l-a dat de duşcă, gândurile i-au zburat înapoi cu mulţi ani, era acasă în Germania în vara lui ’34 când s-a produs măcelul cunoscut ca” Noaptea Cuţitelor Lungi”, nesiguranţa de atunci o resimţea acum. A tras o spaimă mare, s-a refugiat împreună cu iubita şi părinţii săi într-un mic sătuc departe de oraş, aveau acolo nişte rude îndepărtate.

Hitler, prin elocinţa sa, reuşise să cucerească poporul german, toţi îl urmau şi erau gata să se înroleze în armată. Aşa ajunsese şi el soldat în primăvara lui ’40, după instruirea militară şi o mică pregătire sanitară, participase în campania din iunie din Franţa, era plin de avânt şi mândrie, Franţa capitulase în două luni.

Germania se răzbuna împotriva Franţei pentru înfrângerea de la Verdun din 1916, dar şi pentru întreg dezastru suferit  în primul război mondial.

Soldaţii erau înflăcăraţi şi pătrunşi de patriotism naţional, dornici de a subjuga Europa, se considerau superiori tuturor raselor europene, erau arieni, aşa îi învăţa Josepf Goebbels.

  Mai târziu, după atacarea Rusiei, a participat la luptele de la Stalingrad, abia a rămas în  viaţă, a avut doar  două degete de la piciorul stâng degerate, a fost bucuros că a scăpat cu atât. Voia să ajungă acasă în Germania, acolo unde îl aştepta iubita, sora, care se căsătorise de când era plecat şi scumpii lui părinţi.

  După bătălia de la Stalingrad în ’43 fusese trimis în concediu în ţară, atunci îi văzuse pentru ultima oară pe toţi, s-au bucurat de întâlnire, moralul germanilor era la pământ, în ciuda eforturilor maşinei de propagandă naziste care spunea că victoria este aproape. Bombardarea oraşelor Germaniei de către anglo-americani se înteţea în fiecare zi, centrele urbane începuseră să arate ca nişte ruine, lipsurile alimentare se făceau simţite. Oamenii strângeau din dinţi, nu puteau să se plângă pentru greutăţile pe care le îndurau, aprovizionarea armatei  era prioritară, poliţia secretă, gestapoul, îi aresta imediat pe aceea care s-ar fi răzvrătit, fie şi verbal, împotriva ordinei stabilite de Hitler.

  Întors pe front după cele 20 de zile de concediu, a participat la luptele din Basarabia, germanii pierdeau teren. În primăvara lui ’44 o bombă căzuse pe casa din Germania  în care se afla întreaga lui familie, toţi muriseră, odată cu ei murise şi o parte din el. Din acel moment viaţa lui nu a mai fost ca înainte, se arunca în lupte cu dezinteres pentru propria viaţă, căuta moartea, nu mai găsea un motiv pentru a supravieţui. Gloanţele îl ocoleau, moartea îl evita, încă nu-l voia. Totul până în toamna lui ’44 când a fost rănit şi salvat de Irina. Irina l-a salvat de două ori, o dată din moartea biologică şi a doua oară din moartea sufletească. Iubirea pentru salvatoarea lui a venit pe nepusă masă, pe negândite, dar intrase în sufletul lui cu toate săgeţile lui Cupidon. Binecuvântat fie glonţul care îl lovise, binecuvântat fie cel care-l trimisese, datorită lui o cunoscuse pe Ea. Era român sau neamţ? Se gândise de multe ori la acest aspect, da, era român, pentru ce ar mai fi neamţ, când în Germania nu mai are pe nimeni? Aici în România avea iubirea, îşi făcuse o familie. „Ubi bene ibi patria”, da, aici este bine pentru el, nu-l interesa comunismul, îl interesa iubirea lui, nu voia măriri, voia liniştea unui cămin cald.

-Poftim la masă! Irina făcuse friptură de găină cu mujdei de usturoi şi o mămăligă mare, galbenă ca aurul şi de  forma unei  pălări de ciupercă.

L-a smuls din gânduri, nu văzuse când nevasta pusese toate bunătăţile pe masă.

Un zâmbet al femeii i-a alungat orice gând trist ar mai fi avut.

S-a aşezat şi Irina pe scăunel, iar după ce şi-a făcut o cruce mare, a început să mănânce.

-Iubitule, vreau să-ţi dau o veste.

-Spune scumpo! Nicolae era cu faţa radioasă.

-Sper să te bucurii, sunt însărcinată, ştiu de câteva zile, nu am vrut să-ţi spun până când nu am fost sigură.

-Sunt fericit femeie, îţi mulţumesc, spuse Nicolae îmbrăţişându-şi nevasta! Acu va trebui să mă botez ortodox şi să ne cununăm la biserică, nu putem încreştina copilul cu noi trăind în păcat ca doi păgâni.

-Te-ai gândit la vreun nume? Cum ai vrea să se numească? Karl, Hans, Iohann, sau Gretha? Irina îl privea în adâncul ochilor.

-Nu femeie, se va numi Ion, Ioana, Gheorghe sau Georgeta, va avea nume de român, pentru că eu asta sunt şi voi fi, român.

  Viaţa celor doi a continuat în linişte, de multe ori plecau amândoi călare în pădure, mai mult pentru a se plimba, Irinei îi plăcea să călărească.

Terminaseră de strâns fânul, o parte îl urcase în fânărie, dar cel mai mult îl înălţase în mari stoguri puse pe prăjină pentru ca vânturile puternice din anotimpul rece să nu le dărâme.

Iarna a venit într-o dimneaţă de sfârşit de noiembrie,  când s-au trezit zăpada era mare. Nicolae a făcut pârtie peste tot. Irina  privea cu admiraţie pe fereastră cum bărbatul mânuia lopata, din gură îi ieşea abur, cu căciula dată pe ceafă şi minteanul în spate Nicolae croia adevărate drumuleţe, unele drepte, altele şerpuind prin toată bătătura în funcţie de destinaţia lor. Pentru o clipă şi-a tras sufletul, a privit în spate spre casă, de la geam Irina i-a făcut cu mâna, i-a zâmbit, pentru el, gesturile ei au fost suficiente să-l revigoreze şi să muncească cu maimult spor. Mai avea multe de făcut, trebuia să hrănească animalele, să le dea apă, la fel la păsării şi la cei doi godănaci, acum ajunşi porci cu greutate.

  Iarna, odată instalată , nu s-a mai dat dusă, zăpada s-a aşternut în trepte ca foile de plăcintă. Crescuse stratul,  frigul era pe măsura zăpezii, mai ales când stele luceau pe cer şi păreau mari cât roata calului, atunci gerul făcea să se audă pietrele crăpând, iar ferestrele era pictate în relief cu mii de flori.

   În ajunul anului nou, aproape de cumpăna dintre anii ’ 47-48’ Nicolae a mers în sat să cumpere gaz, chibrituri, zahăr şi făină, cum mai era timp până seara, a intrat în cârciumă să mai asculte voroavele oamenilor. După ce a salutat, i-a răspuns unul mic  cu căciula din piele de oaie neagră roasă pe mărgini şi desfundată.

-Iote-mă, cine a intrat la noi în cârciumă alături de prostime! Ce doriţi  to’arăşu’ pădurar? Au mai apărut partizani în pădure sau ai prins vreunul cu căruţa de lemne şi nu avea bon? Era băut, dar nu atât de mult să nu ştie ce spune.

Nicolae a trecut pe lângă el fără să-i răspundă, mesele erau toate ocupate, oamenii erau într-o stare avansată de beţie, câţiva erau treji, probabil nu veniseră de mult, a mers la tejghea de unde şi-a cumpărat un ţoi cu pălincă de prună din zona Zalăului, apoi s-a aşezat la o masă cu alţi doi săteni.

-Grea iarnă, spuse Nicolae doar pentru a intra în vorbă. Cum o duceţi? Nu aţi mai venit în pădure.

-Aşa cum spui, grea, nu putem răzbi nici cu sania prin nămeţii depuşi, am înţeles că în câmp sunt troiene mari. Ne perpelim la gura sobei, mai ieşim afară să hrănim şi să adăpăm animalele, tăiem un braţ de lemne, apoi fuga în casă la căldură alături de nevastă şi pisică, copiii s-au însurat şi au plecat la caşcioarele lor.

-Aţi auzit noutatea, începu vorba al doilea sătean, acesta abia gustase din cinzeaca cu ţuică pe care o avea în faţă. Ceilalţi doi s-au uitat cu o privire curioasă. A fugit regele, continuă vorba omul. Cică ieri, am auzit vorbind pe instructorul Ghervase, regele a cerut  să plece pentru a lăsa ţara să se conducă cum vrea. Bravo lui! A înţeles mersul istoriei, continuă filozofic săteanul.

-Eu nu cred că a plecat de bună voie, spuse primul sătean, mai repede cred că a fost forţat de vreun pistol comunist să abdice. Măi oameni buni, nici un câine nu pleacă din faţa măcelăriei.

-Acu’ ce vrei să zici Marine? Îl apostrofă cel de-al doilea ţăran, că Măria sa este un câine?

-Nu măi Eftene, dar hai să ne gândim puţin, de ce ar fi plecat singur, să lase frumuseţea de palate şi sutele de slugi? Eu cred că a fost alungat! Tu ce crezi Nicolae?

-Nu ştiu, dar de bună voie nu cred că a plecat. E posibil să fii fost forţat de comunişti, vor să facă ca în URSS când şi-au omorât Ţarul în 1918. Politica o fac ăi mari, noi suntem doar martorii istoriei.

-Băi, fără rege, ţara va fi ca o barcă fără luntraş aflată pe Someşul învolburat. Nu vor şti comuniştii să conducă ţara fără rege. Băi, el a fost trimis de Dumnezeu să ne apere, ai văzut că a reuşit să-l omoare până şi pe Antonescu? Crezi tu că dacă nu ar fi fost ocrotit de Dumnezeu, ar fi fost mai tare ca Antonescu?

-Bă, vă spun eu , va fi rău de ţara noastră dacă ne-a părăsit regele, a continuat ameninţările şi lamentările ţăranul.

-Eu nu înţeleg de ce nu l-a iertat pe Antonescu, pentru că mareşalul l-a ferit de răspundere. Asta nu pot să-i iert regelui, dacă Antonescu l-ar fi lăsat să fie rege cu drepturi depline ar fi fost arestat odată cu mareşalul, pentru că soarta războiului ar fi fost aceeaşi. Nu plâng prea mult din cauza regelui, ducă-se!

-Nu ai dreptate Ioane, regele e unsul Domnului, e persoană sacră, alături de sfinţii din Biserică, cum puteţi vorbi de rău asemenea om, voi l-aţi văzut cât de falnic şi mândru este? Se vede că e rege!

-De ce băi Sofronie vorbeşti cu păcat? Te-a pus regele pe tine la masă cu el? Aveai pământ mă până să vină comuniştii? A fost bună reforma agrară făcută de Groza.

-Vorbeşti prostii Balinte, eu nu am primit pământ de la comunişti, deşi am fost şi eu pe front, uite aici am fost rănit, spuse Sofronie, un ţăran arătos cu mustăţile răsucite în sus, arătând locul pe corp unde fusese împuşcat de nemţi în luptele din munţii Tatra.

-Nu ai primit pământ pentru că ai destul, eşti chiabur, aşa zic comuniştii despre tine.

-Chiar dacă am pământ, tot trebuia să mai primesc, era dreptul meu de veteran de război, Sofronie se agitase, bătea cu pumnul în masă şi ridicase glasul la ceilalţi. Fără rege vom fi ai nimănui, asta este dovada că regele se punea curmeziş la prostiile pe care le fac comuniştii. L-au alungat să-şi poată face de cap, Stalin bă, ne va mânca capul. Şleahtă de proşti ce sunteţi, pupaţi în fund comuniştii, sărăntocilor, credeţi că vă vor pune aia în capul mesei? Mi-e silă de voi, sunteţi nişte neisprăviţi care aţi mâncat la masa mea şi acum mă contraziceţi, v-au mânjit ăştia ochii cu câţiva iugări de pământ şi acum jucaţi cum vă cântă.

-Sofronie, ai grijă la cuvintele pe care le spui, pe mine mă zgârâie cam rău...Da ce mă, ţărăniştii sau liberalii te-au pus în capul mesei?  Îmi povestea tata că în ’907 în Moldova au fost împuşcaţi mulţi ţărani, asta era facerea de bine a regelui Carol şi a politicienilor de atunci. E drept, ţărăniştii nu au fost în 907, ei au fost în ’29 şi ’33, dreptatea lor a fost glonţul trimis în pieptul săracului şi tu vii acum, să-mi spui mie, să plâng urma regelui venetic?

-Ce este mă, ăsta al lui Parpalac, ţi-au dat ochii? Zamfire, ai grijă cum vorbeşti cu mine, uit că ai fost cioban la oile mele, acu spăl rugina cuţitului în tine.

Zamfir, un zdrahon de flăcău , cu  mustaţă blondă în furculiţă, s-a ridicat de la masă, era aşa de înalt, că părea că nu se mai termină de ridicat, a făcut doi paşi spre Sofronie, l-a privit cu răutate în ochi, apoi i-a zis:

-De azi, Sofronie, un cuvânt să nu mai scoţi la adresa mea, ai înţeles?

-De ce mă? De când dă ordin sluga stăpânului? Am trăit să o văd şi p-asta, te răzvrăteşti, muşti mâna care te-a hrănit...

-Nu m-ai hrănit tu, eu ţi-am băgat bani în buzunar păzindu-ţi oile, drept plată mi-ai dat   oleacă de brânză şi un rând de straie purtate de tine, care tot timpul mi-au fost mici, pentru că eu sunt mai voinic decât tine.

Nu mă răzvrătesc, vreau doar să-ţi pocesc mutra care m-a oropsit până acum, da, am mâncat la masa ta, dar pentru asta mi-ai luat trei rânduri de piei. Bine au făcut ăştia că l-au dat afară din ţară pe rege, să meargă-n Germania lui, aici noi ne croim un drum al nostru, fără rege şi boieri, chiar şi fără chiaburi ca tine, Sofronie. A venit vremea noastră!

-Vremea prostimii, ce ştiţi voi analfabeţilor să conduceţi o ţară? Sau tu Zamfire ai învăţat când erai cioban la oile mele? Pleacă mai încolo de lângă mine, puţi a jeg şi a prostie, Sofronie cu mâna a vrut să-l împingă pe Zamfir de lângă el, mâna chiaburului s-a izbit de un zid, aşa părea fostul cioban.

Nervos, când s-a văzut împins, l-a miruit  pe chiabur cu un pumn în plină faţă, acesta s-a clătinat, apoi a căzut pe lângă masă. A vrut să-l lovească şi cu piciorul, atunci a intervenit Nicolae:

-Ajunge băiete, este căzut la pământ, acum nu mai dai în el. Lasă-l!

Zamfir s-a calmat, apoi a mers la masă şi a stat liniştit de parcă nu se întâmplase nimic. În tavernă s-a lăsat o linişte de mormânt, oamenii uitaseră de abdicarea regelui, în subconştietul lor ştiau că este doar un joc politic, un joc care nu îi avea pe ei în vedere. Ţăranii erau doar chibiţii de  la masa marilor jucători politici şi financiari.

   Dezgustat, Nicolae a plecat acasă după ce a urat  celor din local :”un an nou fericit!”.

Prizonierul XV

  Partizanii au fost conduşi, sub ameninţarea armelor,  în curtea lui Nicolae, apoi înghesuiţi în grajd, după ce au fost scoase animalele  şi legate sub polată. Răniţii au fost întinşi pe prispă, erau tineri, strigau de durere, din ochi lor dispăruse răutatea, erau doar oameni suferinzi la un pas de a se înfrăţi cu moartea, Nicolae şi Irina le-au spălat şi pansat rănile. Cei morţi urmau să fie indentificaţi, apoi înmormântaţi în cimitir.

-Am terminat cu ăştia, însă trebuie să mergem în sat să vedem cum stau lucrurile cu primarul şi instructorul Ghervase, am înţeles că Arnăutu este acolo împreună cu alţi doi partizani şi beneficiază de complicitatea lui Băbuică. Moldovane, nu ai ştiut nimic despre alianţa asta?

-Nu, îl ştiu pe jandarm că este corupt, dar nu ştiam că este în legătură cu bandiţii.

-Cine rămâne aici să păzească prizonierii până când va veni o dubă să-i ridice? Activistul nu-şi mai încăpea în piele de fericire, deja se vedea membru în Comitetul Central.

-Rămân eu, spuse Irina. Sunt bine legaţi nu au cum să scape, iar dacă se dezleagă, tot nu au cum să iasă.

-Rămân şi eu cu ea, voi păzi partea din spate a grajdului dacă aveţi încredere în mine. Ofiţeru era gata să ducă până la capăt misiunea de prindere a foştilor colegi.

-Am încredere în tine, rămâi aici! Băbuică avea un curaj nebun dându-i un asemenea gir fostului partizan

Domide şi pădurarul s-au urcat în IMS, iar Oblegovici cu Dumitrana în Volgă având pe Moldovan la volan.

  Iarba era mare şi înspicată,multe plante de câmp, majoritatea adevărate leacuri pentru sănătate, îşi purtau cu mândrie frumuseţea florilor, nu plouase de câteva zile, glodul era gros, roţile maşinilor tăiau în stratul de colb, în urma lor totul intra într-un nor de praf

-Dumitrana, am făcut treabă bună, poate reuşim să salvăm viaţa celor doi din sat. Unde crezi că îi vom găsi pe bandiţi? Secretarul era sub imperiul victoriei repurtate cu uşurinţă împotriva partizanilor. Ai făcut un plan bun comisare, a continuat discuţia activistul, trebuie să recunoşti că te-am sprijinit şi eu, au căzut bandiţii în capcană ca muştele în lapte.

-Pe bandiţi cred că-i găsim la postul de jandarmi, este un loc ferit, apoi schimbând vorba a continuat, recunosc tovarăşe secretar , v-aţi comportat ca un militar de carieră, aţi dat dovadă de curaj şi abnegaţie. Se vede că aveţi stofă de erou. Dumitrana îl lăuda deşi, nu era obişnuit cu astfel de comportament faţă de superiori, acum făcea o excepţie, cu atât mai mult cu cât Oblegovici chiar se comportase brav.

-Comisare, comisare, m-am călit în lupta cu voi şi cu siguranţa statului în anii de ilegalitate. E drept că seva o primesc de la partid, el reuşeşte să ne înfiripe dragostea pentru ţară şi pentru poporul obidit. Moldovane, spuse secretarul adresându-se şoferului, nu intrăm cu maşina în curtea postului, o lăsăm undeva în afara satului.

-Am înţeles tovarăşe secretar!

-Tovarăşe  Oblegovici, am o propunere, pentru că Moldovan este îmbrăcat în haine de jandarm să mă ia ca pe un prizonier la post, Domide şi Nicolae să facă un ocol şi să intre în post pe uşa din spate, iar noi, eu cu mâinile sus, urmat de jandarm,  să intrăm în post, acolo să acţionăm pentru prinderea bandiţilor. Ce părere aveţi?

- Bun planul, dar eu ce fac, mă scoateţi din joc, vreţi doar voi gloria? Supărarea lui Oblegovici venea mai mult dintr-un sentiment egoist.

-Veţi fi afară, veţi păzi fereastra, în caz de nevoie veţi acţiona în funcţie de urgenţele care apar. Rolul dumneavoastră va fi foarte important, în primul rând ne va da nouă siguranţă, apoi veţi putea ataca dacă vom fi arestaţi, sau veţi cere ajutoare de la săteni. Deocamdată nu amestecăm populaţia în această misiune, ne vom descurca cu forţele noastre, acum e posibil ca sătenii să ne încurce.

Domide şi Nicolae, la distanţă de câţiva paşi unul faţă de celălalt, au pornit pe un drum ocolitor spre sediul jandarmeriei. Ceilalţi au aşteptat zece minute, apoi au plecat şi ei. Dumitrana în faţă, jandarmul  cu arma în mâna la doi metrii în spate, iar mai în urmă, de parcă nu se cunoşteau, venea Oblegovici.

  Când au ajuns în dreptul postului, Dumitrana s-a oprit o clipă, a ascultat, apoi a aruncat o privire   aproape imperceptibilă  spre Moldovan, acesta a înţeles şi i-a făcut semn să urce treptele care duceau la uşa postului. Dumitrana a bătut în uşă, din interior s-a auzit : intră!

Comisarul a deschis uşa, a intrat în cameră, apoi s-a tras un metru în lateral, jandarmul l-a urmat cu arma îndreptată spre el.

În încăpere se aflau: la birou, aşezat pe scaun,  Arnăutu  care părea şi mai masiv  din spatele mesei, rezemat de  peretele din dreapta, lângă fereastră, era Băbuică şi un alt partizan, lângă  peretele  din stânga era un jandarm cu puşca îndreptată spre podea unde se găseau legaţi cobză, primarul comunist, instructorul Ghervase şi unul dintre jandarmi care se opusese arestării primarului. În spatele uşii se găsea unul dintre bandiţi care a şi închis uşa  în urma lui Moldovan.

-De unde vii tu acum? Băbuică nu ştia ce să înţeleagă, ce e cu ăstă?

-Să trăiţi! Raportez,  am fost atacaţi de partizani, m-am retras în pădure, in drum l-am prins pe mahăru’ ăsta care încerca să scape, tovarăşii lui sunt morţi. Mi-a fost teamă să mă arăt partizanilor, sunt tânăr don şef, nu voiam să fiu omorât.

-Băi jandarmule, unde sunt camarazii mei? De ce te-au lăsat să scapi? Nu cumva joci la cacialma? Arnăutu era atent, ceva nu-i suna bine, de ce ar fi venit jandarmul cu comisarul luat prizonier atâta cale pe jos?

Toţi ochii erau aţinţi pe noii veniţi, Dumitrana nu a făcut nicio mişcare care să-i pună viaţa în pericol, Moldovan avea arma cu glonţ pe ţeavă îndreptată spre comisar.

-Arnăutule a venit să facem un târg, jandarmul nu ştie de ce am fost cuminte până acum, Donose cu grupa lui e prizonieră în grajdul lui Nicolae, am venit să-ţi propun un târg, facem schimb de prizonieri, euîi eliberez pe Donose şi ceilalţi, tu eliberezi primarul, instructorul şi jandarmul. Ce zici?

-Fabulezi comisare, vă omor pe toţi! Ăia dacă au fost proşti şi s-au lăsat prinşi să moară, nu-mi pasă, eu îmi rezerv dreptul şi plăcerea să vă omor pe voi. Dealtfel nici nu te cred, nu a fost posibil.

Uşa din spatele biroului s-a deschis fără zgomot, s-a auzit o voce puternică:

-Sus mâinile domnilor! Jocul s-a terminat!

Toţi ca la comandă s-au întors spre locul de unde a venit somaţia.

-Sus mâinile bandiţilor!

Partizanii s-au văzut încolţiţi, din spate îi somaseră jandarmul Moldovan şi comisarul Dumitrana.

-Dezarmează-i Domide, apoi leagăţi-i pe toţi şi băgaţi-i la beci. Băbuică ai greşit bariera, te-ai aşezat pe partea rea! Bun! Toţi sunt legaţi, acum eliberaţi primarul şi pe instructor. Nicolae cheamă-l pe secretar de afară.

-Domnule Arnăutu, ai ales prost, puteai fi un om care îşi negociază viaţa şi libertatea, acum nu mai ai ce negocia. Nu ai crezut în spusele mele, trebuia să crezi, nu îmi place să mint.

-Te înşeli comisare, acum am libertatea de a muri ca un om liber, prefer moartea  decât o viaţă de reptilă târâtoare. Mai bine mort,  decât să mă plec stăpânilor. Mai bine mort, decât să-mi pierd libertatea. Voi muri cu zâmbetul pe buze, am avut libertatea de a-mi alege eliberarea dintr-o posibilă viaţă de sclav comunist. Arnăutu perora privindu-şi în ochi camarazii. Aceştia cu capul în jos regretau că se aflau în situaţia asta.

-Arnăutule, vei fi judecat şi pentru cele două crime comise. Domide cunoştea dosarul bine, el instrumentase ambele cazuri.

-Am omorât doi bandiţi, amândoi comunişti, îmi pare rău că voi mi-aţi scăpat, ah Donose nenorocitule, ai acţionat prost! Banidiţii ăştia doi, continuă Arnăutu arătând spre primar şi instructor, au făcut pe ei de frică când au văzut armele, au cerut îndurare, în acelaşi timp s-au jurat că vor trece de partea noastră dacă îi vom lăsa în viaţă. Mi-a fost scârbă când am văzut ce laşi se ascundeau în spatele faimoşilor comunişti. Dumitrana, omoară-ne! Altfel te vom omorî noi! Vom scăpa de aici, trebuie să coboare Donose cu oamenii mei, nu înţeleg cum aţi reuşit voi să scăpaţi.

-Măi banditule, camarazii tăi sunt legaţi cobză în grajdul lui Nicolae, trei au murit, alţii sunt răniţi, niciunul nu a scăpat. Du-i la beci Moldovane! Acolo le este locul! Oblegovici după ce a ordonat încarcerarea prizonierilor a ridicat receptorul, centralista a răspuns imediat:

-Imediat domnul Arnăutu, cu cine doriţi? Vocea nazală a telefonistei l-a surprins neplăcut pe secretar.

-Care Arnăutu fată, ce tot mormăi acolo? Sunt tovarăşul Oblegovici de la judeţ, secretar PCR, dă-mi urgent poliţia, aştept legătura. În câteva minute a auzit în telefon:

-Să trăiţi! Sunt ofiţerul de serviciu de la poliţia judeţană, inspectorul  Comănescu, ordonaţi tovarăşe prim!

-Măi, trimite-mi câţiva jandarmi şi poliţişti să ia în primire vreo 40 de partizani pe care i-am arestat, veniţi cu o dubă şi cătuşe, eventual şi lanţuri pentru aceia care vor fi recalcitranţi. Vreau ca în cel mult o oră să fiţi în Galbenu.

-Am înţeles! Să trăiţi!

Oblegovici a pus receptorul în furcă , s-a rezemat de masă, a privit mulţumit spre ei, apoi a făcut câţiva paşi, a dat mâna cu fiecare şi i-a sărut pe obraz:

-Vă mulţumesc băieţi, i-am prins pe toţi fără să avem pierderi sau răniţi! Partidul, prin mine, vă mulţumeşte, avem totuşi o problemă, cum vom proceda cu Ofiţeru?

-Îl vom aresta şi pe el, nu este nevoie să fie văzut de ăştia, să se afle că ne-a ajutat. Dacă se transpiră vreun cuvânt despre implicarea lui, îl vor linşa. De aceea cred că este bine să-l ţinem la secret. Da, aveţi dreptate, va trebui să-l ajutăm. Cred că ar trebui să  puneţi problema lui la nivel mare, acolo să se ia o hotărâre. Chiar dacă a fost rău intenţionat la început, a terminat prin a se pocăi. Din dosarul lui reiese că nu a fost unul dintre cei mai aprigi legionari. Cred că ar putea fi folosit cu succes pe mai departe. Este clar omul nostru acum, asta o ştim doar noi, am putea chiar să-l lăsăm liber şi să lucreze pentru noi, Domide pleda cauza Ofiţerului din tot sufletul, înţelesese cât de greu i-a fost omului să-şi trădeze camarazii pentru a se alia cu ei şi îi mai era recunoscător şi pentru faptul că acum erau vii şi nu nişte cadavre, pentru că aşa ar fi ajuns dacă nu trăda Ofiţeru acţiunea partizanilor.

-Nicolae, tu împreună cu Dumitrana mergeţi cu mine, Domide, Moldovan şi jandarmul care a fost legat, aveţi grijă de bandiţi să-i predaţi în regulă poliţiei. Întocmeşte actele necesare pentru ăştia de aici, pentru cei de sus voi merge eu cu ei direct la poliţie. Când vine duba să îi îndrumi să vină la Nicolae. Bine ar fi Domide să vii tu cu ei. Eu cu băieţii plec  la pădurar, sunt îngrijorat pentru Irina, nu ştim ce prostii ar fi putut să-i treacă prin cap Ofiţerului. După ce a dat ultimele ordine, Oblegovici a ieşit pe uşă urmat de Nicolae şi comisarul Dumitrana.

După plecarea maşinilor în sat, Irina a mai verificat odată încuietoarea grajdului, apoi a urcat în fânărie şi  printr-o gură făcută special în podină, a pus fân în iezlea animalelor aflate sub polatră.

Cu atenţie a privit de sus  în spatele grajdului, Ofiţeru se plimba de-a lungul zidului cu arma în mână, părea a fi cu gândul dus departe. Liniştită a coborât scara şi şi-a reluat paza la uşa grajdului.

Câinele a început să latre, Irina s-a trezit buimacă, o furase somnul cu puşca în poală stând pe buturuga din faţa grajdului, după hămăitul dulăului, femeia era sigură că la poartă este om străin. S-a ridicat şi a pornit cu arma în mână să vadă cine o vizitează, îi era teamă, ar fi vrut să-l anunţe pe Ofiţer, s-a răzgândit, încă nu avea deplină încredere în el. A deschis portiţa, în faţa ei se afla o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie de mătase ruptă şi peticită.

-Bună ziua! Femeia părea speriată şi îngrijorată

-Bună ziua! Răspunse Irina privind chiorâş spre musafiră. Ce doriţi?

-Caut pe George, zis Ofiţeru, am rămas înţeleşi noaptea trecută când ne-am despărţit să ne întâlnim aici dacă lucrurile merg bine. Spuneţi-mi că e bine, că nu a păţit nimic, mă liniştesc şi dacă nu mă primiţi în curte, voi aştepta bucuroasă la poartă, cât va fi necesar până îl voi putea vedea. Femeii îi luceau lacrimile în ochi, bărbia îi tremura. Şi-a dus mâna la gură, a început să plângă, roua ochilor curgea în broboane mari pe obrajii încă tineri ai femeii.

-Intră în curte, să mergem la omul tău fiindcă ştiu ce înseamnă friptura inimii din flacăra dragostei, George e bine, e sănătos şi cred că te aşteaptă. Aşează-te aici, Irina a dus-o în spatele casei la umbră şi a invitat-o să ia loc pe unul din scaunele aflate în jurul măsuţei. Îl voi trimite pe Ofiţer la tine, să vorbiţi încet, partizanii sunt încuiaţi în grajd, acolo i-am băgat şi pe răniţi, doar unul mai este pe prispă, muribund.

Mare bucurie a fost pe cei doi când s-au văzut faţă în faţă. S-au îmbrăţişat şi sărutat de parcă nu se mai văzuseră de ani.

-Cine a rămas în tabără? A bănuit cineva că eu am plecat noaptea trecută? Erau întrebări care îl frământau pe partizan.

-Nu, doar Olga m-a întrebat unde eşti, acum de dimineaţă când am spus că merg să culeg informaţii,  căci nu te văzuse plecând cu ceilalţi, i-am răspuns că ai plecat şi tu dar mai târziu, nu a fost prea încrezătoare, altă explicaţie nu i-am dat. Să stai liniştit, m-am asigurat că nu sunt urmărită.

-Femeie, stai aici! Eu merg în spate să fac de pază până vor veni cei de la poliţie cu duba să-i ridice. Am  inima cât un purice, îmi este teamă să nu fi păţit ceva rău Nicolae cu ai lui, îţi dai seama, că ne-am trezi cu Arnăutu pe cap? Ferească sfântul! După aceste cuvinte George a sărutat fruntea Ioanei şi cu un mic ocol ,să nu fie văzut sub nicio formă de prizonierii din grajd şi-a reluat locul de pază din spatele staulului.

Soarele se ridicase de trei suliţe, căldura izgonise de mult răcoarea dimineţii, se înseninase, în noapte doar fulgerele brăzdaseră cerul fără să cadă picături de ploaie, dinspre pădure venea un aer proaspăt.

Liniştea locului a fost spartă de zgomotul unui motor, Irina privea cu nelinişte spre poartă, de după grajd, George şi el neliniştit, i-a făcut semn să nu se sperie, că de el nu ştie nimeni şi o poate apăra.

Maşina a oprit în faţa porţii, inima Irinei a stat, s-a ferit după colţul casei, aştepta să vadă cine va intra pe poartă, armase, va trage dacă va fi cazul. Clipele se lungeau, timpul se dilatase, poarta nu se deschidea, femeia aştepta, simţea că explodează.  Uşor, poarta s-a deschis, Nicolae a fost primul care a intrat în curte , apoi Oblegovici urmat de Dumitrana, poarta s-a închis. Irina a scos un ţipăt şi a izbucnit în plâns, era descărcarea nervoasă, toată tensiunea acumulată, simţea cum i se uşurează sufletul, lacrimile părea că pleacă direct din inimă, spălau îngrijorarea cu umezeala lor.

-Care este situaţia, au fost probleme? Oblegovici fusese îngrijorat tot drumul, când a văzut-o pe Irina s-a liniştit.

-Totul este în regulă, Ofiţeru este în spate. A venit şi iubita lui care a fost cu el în pădure, şi-au dat întâlnire aici, a fost bucuroasă când l-a văzut viu şi nevătămat.

-Băieţi, în curând va veni duba şi vom îmbarca bandiţii care veniseră să ne omoare, Dumnezeu a avut alt plan cu noi, sunt ateu, însă, în situaţii de acest gen trebuie să ne gândim că deasupra noastră este o divinitate puternică, altfel, fără intervenţia ei, care s-a materializat prin trimiterea Ofiţerului să ne avertizeze, acum noi am fi fost în grajd sau morţi pe năsălie. Încă odată vă mulţumesc, Nicolae, tu ai să mai auzi de mine şi te vei bucura! Dumitrana ai trecut în ultimele zile prin multe, însă noaptea asta de toate relele te-a spălat, îţi vei lua în primire postul  pe care l-ai avut, sper să obţin chiar şi o avansare a ta, de fapt cred că toţi merităm să fim avansaţi. Irina, fată dragă, poţi tu pune pe masă ceva pentru nişte oameni care au pătimit multe într-o singură noapte? E cald afară, dar un gât de pălincă tot merge, ne va împrăştia oboseala şi ne va face mai ageri. Oblegovici s-a uitat la Ioana care sta retrasă mai departe de masă, se ridicase când îi văzuse venind, nu-i cunoştea, dar a înţeles că ei sunt barosanii veniţi de la judeţ pe care îi salvase George.

-Tu, fată, eşti femeia partizanului care ne-a salvat?

-Da, aşa este! Ce se va întâmpla cu omu’ meu? Doamne, mereu i-am spus să nu se bage în asemenea bucluc! Am fost  liniştiţi în casa noastră până  în ziua în care a venit un nenorocit şi l-a ameninţat că îl va turna la siguranţă pentru că a făcut parte din detaşamentul morţii care, a executat pe duşmanii legionarilor în închisoarea de la Jilava în iarna lui  40-41. De frică, George a acceptat să preia conducerea partizanilor din pădure. Din spusele lui, am înţeles că el nu ar fi omorât pe nimeni, dar că, într-adevăr fusese în acel detaşament. Dumnezeu va avea grijă şi de noi, dacă nu, ne vom duce crucea cum ne va fi scris. Femeia a vorbit cu glas egal şi liniştit, era resemnată, dar bucuroasă în acelaşi timp fiindcă  bărbatul ei, omul pentru care şi-ar fi dat viaţa de zeci de ori , era nevătămat.

-Nu ştiu ce se va întâmpla. Vom vedea,  îl voi sprijini mult să scape uşor, poate are puţin noroc, noi am avut datorită lui. Dumitrana, mergi în spate şi rămâi în locul Ofiţerului, el să se retragă şi împreună cu Ioana să meargă într-un loc ferit, pentru a nu fi văzuţi de bandiţi. După ce împachetăm coletele, tu, Dumitrana, vei merge cu mine în Volgă, Domide cu IMS-ul va urma din spate duba şi va asista la predarea prizonierilor arestului poliţiei. Parcă se aude maşina, eu zic să fim pe poziţii că nu se ştie ce surprize putem avea. Organizaţi-vă în poziţii de apărare! Irina, mergi să deschizi poarta!

Gazda a urmat îndicaţiile activistului de partid şi a plecat spre poartă, când maşina s-a apropiat a deschis larg porţile, duba a intrat în curte, şoferul a întors maşina, apoi a dat cu spatele până aproape de grajd, aşa cum îl dirija cu mâna Nicolae.

Din dubă, cu un automat nemţesc după gât, a coborât Moldovan, urmat de alţi 10 poliţişti de la poliţia judeţeană. Au făcut un cordon între maşină şi grajd, apoi au deschis uşa staului şi i-a poftit afară pe bandiţii închişi în casa animalelor.

Un poliţist neînarmat a intrat în grajd  a tăiat legăturile de la picioarele  partizanilor pentru a le da voie să se poată mişca, mâinile le rămăseseră legate, au ieşit unul câte unul, apoi ajutaţi de poliţişti au fost urcaţi în dubă morţii  şi răniţii. Hotărârea era ca răniţii să fie văzuţi de doctorul arestului, iar morţii predaţi la morga.După ce au terminat de îmbarcat prizonierii, Domide, Oblegovici şi Dumitrana şi-au luat la revedere de la Nicolae şi Irina, la toţi le jucau ochii în lacrimi. Şi-au promis că se vor revedea.

 Maşina înţesată cu prizonieri a pornit la drum, a fost urmată îndeaproape de IMS-ul  condus de Domide şi în care se mai găsea Ofiţeru şi iubita sa, de data asta fostul partizan era dezarmat, fără a fi încătuşat.

Dumitrana era la volanul automobilului, lângă el, cu un zâmbet enigmatic în colţul buzelor, era Oblegovici.

Soarele privea ghiduş, pitit  după un nor, cum oamenii se topeau de căldura lunii lui cuptor.

Nicolae şi Irina din cadrul porţii urmăreau maşinile cum se depărtează, în urma lor rămăsese o ceaţă densă de praf.

-Nicolae,  deşi sunt obosită, vreau să fac o friptură, să vii să tai o găină, să ne bucurăm că am scăpat cu bine.

-Să mergem femeie!  Cei doi au intrat în oborul păsărilor, găinile au început să cotcodăcească şi să se zburătăcească prin tot ţarcul, Nicolae a prins de coadă o găină porumbacă, bucuros a arătat-o Irinei

-Nu bărbate, nu o vezi că e moţată şi încălţată? Cum să o tăiem?

Nicolae dezamăgit a lăsat găina liberă şi a înfipt mâna într-una roşie:

-Priveşte, asta e bună?

-Nu, asta este găina care face ouălele alea mari cu coaja maro, nu o tăiem. Irina îl privea pe Nicolae cu zâmbetul pe buze.

-Alege tu găina, eu aştept lângă tăitor!

După ce Irina s-a hotărât ce găină să prindă a dat-o bărbatului pentru ca acesta să facă ritualul sacrificării. Cu găina tăiată  într-un lighean femeia a intrat sub şopron pentru a o pregăti.

Nicolae s-a retras la măsuţa din spatele casei, a luat sticla cu pălincă în care mai rămăsese  mai puţin de jumătate, apoi a turnat în ceaşcă. Simţea nevoia să bea o tărie, trecuse prin multe în noaptea şi ziua de azi. Era bucuros că scăpase cu bine. Acum spera că  se consolidase încrederea organelor statului în buna lui credinţă. Se implicase şi dăduse o mână de ajutor în prinderea partizanilor dintr-un motiv egoist, personal nu avea nimic împotriva partizanilor, era doar dorinţa lui de a se face folositor noilor structuri de putere, pentru a putea fi crezut un om de bună credinţă.

  Se considera român?  A oftat, a turnat încă un păhărel din licoarea bahică, l-a dat de duşcă, gândurile i-au zburat înapoi cu mulţi ani, era acasă în Germania în vara lui ’34 când s-a produs măcelul cunoscut ca” Noaptea Cuţitelor Lungi”, nesiguranţa de atunci o resimţea acum. A tras o spaimă mare, s-a refugiat împreună cu iubita şi părinţii săi într-un mic sătuc departe de oraş, aveau acolo nişte rude îndepărtate.

Hitler, prin elocinţa sa, reuşise să cucerească poporul german, toţi îl urmau şi erau gata să se înroleze în armată. Aşa ajunsese şi el soldat în primăvara lui ’40, după instruirea militară şi o mică pregătire sanitară, participase în campania din iunie din Franţa, era plin de avânt şi mândrie, Franţa capitulase în două luni.

Germania se răzbuna împotriva Franţei pentru înfrângerea de la Verdun din 1916, dar şi pentru întreg dezastru suferit  în primul război mondial.

Soldaţii erau înflăcăraţi şi pătrunşi de patriotism naţional, dornici de a subjuga Europa, se considerau superiori tuturor raselor europene, erau arieni, aşa îi învăţa Josepf Goebbels.

  Mai târziu, după atacarea Rusiei, a participat la luptele de la Stalingrad, abia a rămas în  viaţă, a avut doar  două degete de la piciorul stâng degerate, a fost bucuros că a scăpat cu atât. Voia să ajungă acasă în Germania, acolo unde îl aştepta iubita, sora, care se căsătorise de când era plecat şi scumpii lui părinţi.

  După bătălia de la Stalingrad în ’43 fusese trimis în concediu în ţară, atunci îi văzuse pentru ultima oară pe toţi, s-au bucurat de întâlnire, moralul germanilor era la pământ, în ciuda eforturilor maşinei de propagandă naziste care spunea că victoria este aproape. Bombardarea oraşelor Germaniei de către anglo-americani se înteţea în fiecare zi, centrele urbane începuseră să arate ca nişte ruine, lipsurile alimentare se făceau simţite. Oamenii strângeau din dinţi, nu puteau să se plângă pentru greutăţile pe care le îndurau, aprovizionarea armatei  era prioritară, poliţia secretă, gestapoul, îi aresta imediat pe aceea care s-ar fi răzvrătit, fie şi verbal, împotriva ordinei stabilite de Hitler.

  Întors pe front după cele 20 de zile de concediu, a participat la luptele din Basarabia, germanii pierdeau teren. În primăvara lui ’44 o bombă căzuse pe casa din Germania  în care se afla întreaga lui familie, toţi muriseră, odată cu ei murise şi o parte din el. Din acel moment viaţa lui nu a mai fost ca înainte, se arunca în lupte cu dezinteres pentru propria viaţă, căuta moartea, nu mai găsea un motiv pentru a supravieţui. Gloanţele îl ocoleau, moartea îl evita, încă nu-l voia. Totul până în toamna lui ’44 când a fost rănit şi salvat de Irina. Irina l-a salvat de două ori, o dată din moartea biologică şi a doua oară din moartea sufletească. Iubirea pentru salvatoarea lui a venit pe nepusă masă, pe negândite, dar intrase în sufletul lui cu toate săgeţile lui Cupidon. Binecuvântat fie glonţul care îl lovise, binecuvântat fie cel care-l trimisese, datorită lui o cunoscuse pe Ea. Era român sau neamţ? Se gândise de multe ori la acest aspect, da, era român, pentru ce ar mai fi neamţ, când în Germania nu mai are pe nimeni? Aici în România avea iubirea, îşi făcuse o familie. „Ubi bene ibi patria”, da, aici este bine pentru el, nu-l interesa comunismul, îl interesa iubirea lui, nu voia măriri, voia liniştea unui cămin cald.

-Poftim la masă! Irina făcuse friptură de găină cu mujdei de usturoi şi o mămăligă mare, galbenă ca aurul şi de  forma unei  pălări de ciupercă.

L-a smuls din gânduri, nu văzuse când nevasta pusese toate bunătăţile pe masă.

Un zâmbet al femeii i-a alungat orice gând trist ar mai fi avut.

S-a aşezat şi Irina pe scăunel, iar după ce şi-a făcut o cruce mare, a început să mănânce.

-Iubitule, vreau să-ţi dau o veste.

-Spune scumpo! Nicolae era cu faţa radioasă.

-Sper să te bucurii, sunt însărcinată, ştiu de câteva zile, nu am vrut să-ţi spun până când nu am fost sigură.

-Sunt fericit femeie, îţi mulţumesc, spuse Nicolae îmbrăţişându-şi nevasta! Acu va trebui să mă botez ortodox şi să ne cununăm la biserică, nu putem încreştina copilul cu noi trăind în păcat ca doi păgâni.

-Te-ai gândit la vreun nume? Cum ai vrea să se numească? Karl, Hans, Iohann, sau Gretha? Irina îl privea în adâncul ochilor.

-Nu femeie, se va numi Ion, Ioana, Gheorghe sau Georgeta, va avea nume de român, pentru că eu asta sunt şi voi fi, român.

  Viaţa celor doi a continuat în linişte, de multe ori plecau amândoi călare în pădure, mai mult pentru a se plimba, Irinei îi plăcea să călărească.

Terminaseră de strâns fânul, o parte îl urcase în fânărie, dar cel mai mult îl înălţase în mari stoguri puse pe prăjină pentru ca vânturile puternice din anotimpul rece să nu le dărâme.

Iarna a venit într-o dimneaţă de sfârşit de noiembrie,  când s-au trezit zăpada era mare. Nicolae a făcut pârtie peste tot. Irina  privea cu admiraţie pe fereastră cum bărbatul mânuia lopata, din gură îi ieşea abur, cu căciula dată pe ceafă şi minteanul în spate Nicolae croia adevărate drumuleţe, unele drepte, altele şerpuind prin toată bătătura în funcţie de destinaţia lor. Pentru o clipă şi-a tras sufletul, a privit în spate spre casă, de la geam Irina i-a făcut cu mâna, i-a zâmbit, pentru el, gesturile ei au fost suficiente să-l revigoreze şi să muncească cu maimult spor. Mai avea multe de făcut, trebuia să hrănească animalele, să le dea apă, la fel la păsării şi la cei doi godănaci, acum ajunşi porci cu greutate.

  Iarna, odată instalată , nu s-a mai dat dusă, zăpada s-a aşternut în trepte ca foile de plăcintă. Crescuse stratul,  frigul era pe măsura zăpezii, mai ales când stele luceau pe cer şi păreau mari cât roata calului, atunci gerul făcea să se audă pietrele crăpând, iar ferestrele era pictate în relief cu mii de flori.

   În ajunul anului nou, aproape de cumpăna dintre anii ’ 47-48’ Nicolae a mers în sat să cumpere gaz, chibrituri, zahăr şi făină, cum mai era timp până seara, a intrat în cârciumă să mai asculte voroavele oamenilor. După ce a salutat, i-a răspuns unul mic  cu căciula din piele de oaie neagră roasă pe mărgini şi desfundată.

-Iote-mă, cine a intrat la noi în cârciumă alături de prostime! Ce doriţi  to’arăşu’ pădurar? Au mai apărut partizani în pădure sau ai prins vreunul cu căruţa de lemne şi nu avea bon? Era băut, dar nu atât de mult să nu ştie ce spune.

Nicolae a trecut pe lângă el fără să-i răspundă, mesele erau toate ocupate, oamenii erau într-o stare avansată de beţie, câţiva erau treji, probabil nu veniseră de mult, a mers la tejghea de unde şi-a cumpărat un ţoi cu pălincă de prună din zona Zalăului, apoi s-a aşezat la o masă cu alţi doi săteni.

-Grea iarnă, spuse Nicolae doar pentru a intra în vorbă. Cum o duceţi? Nu aţi mai venit în pădure.

-Aşa cum spui, grea, nu putem răzbi nici cu sania prin nămeţii depuşi, am înţeles că în câmp sunt troiene mari. Ne perpelim la gura sobei, mai ieşim afară să hrănim şi să adăpăm animalele, tăiem un braţ de lemne, apoi fuga în casă la căldură alături de nevastă şi pisică, copiii s-au însurat şi au plecat la caşcioarele lor.

-Aţi auzit noutatea, începu vorba al doilea sătean, acesta abia gustase din cinzeaca cu ţuică pe care o avea în faţă. Ceilalţi doi s-au uitat cu o privire curioasă. A fugit regele, continuă vorba omul. Cică ieri, am auzit vorbind pe instructorul Ghervase, regele a cerut  să plece pentru a lăsa ţara să se conducă cum vrea. Bravo lui! A înţeles mersul istoriei, continuă filozofic săteanul.

-Eu nu cred că a plecat de bună voie, spuse primul sătean, mai repede cred că a fost forţat de vreun pistol comunist să abdice. Măi oameni buni, nici un câine nu pleacă din faţa măcelăriei.

-Acu’ ce vrei să zici Marine? Îl apostrofă cel de-al doilea ţăran, că Măria sa este un câine?

-Nu măi Eftene, dar hai să ne gândim puţin, de ce ar fi plecat singur, să lase frumuseţea de palate şi sutele de slugi? Eu cred că a fost alungat! Tu ce crezi Nicolae?

-Nu ştiu, dar de bună voie nu cred că a plecat. E posibil să fii fost forţat de comunişti, vor să facă ca în URSS când şi-au omorât Ţarul în 1918. Politica o fac ăi mari, noi suntem doar martorii istoriei.

-Băi, fără rege, ţara va fi ca o barcă fără luntraş aflată pe Someşul învolburat. Nu vor şti comuniştii să conducă ţara fără rege. Băi, el a fost trimis de Dumnezeu să ne apere, ai văzut că a reuşit să-l omoare până şi pe Antonescu? Crezi tu că dacă nu ar fi fost ocrotit de Dumnezeu, ar fi fost mai tare ca Antonescu?

-Bă, vă spun eu , va fi rău de ţara noastră dacă ne-a părăsit regele, a continuat ameninţările şi lamentările ţăranul.

-Eu nu înţeleg de ce nu l-a iertat pe Antonescu, pentru că mareşalul l-a ferit de răspundere. Asta nu pot să-i iert regelui, dacă Antonescu l-ar fi lăsat să fie rege cu drepturi depline ar fi fost arestat odată cu mareşalul, pentru că soarta războiului ar fi fost aceeaşi. Nu plâng prea mult din cauza regelui, ducă-se!

-Nu ai dreptate Ioane, regele e unsul Domnului, e persoană sacră, alături de sfinţii din Biserică, cum puteţi vorbi de rău asemenea om, voi l-aţi văzut cât de falnic şi mândru este? Se vede că e rege!

-De ce băi Sofronie vorbeşti cu păcat? Te-a pus regele pe tine la masă cu el? Aveai pământ mă până să vină comuniştii? A fost bună reforma agrară făcută de Groza.

-Vorbeşti prostii Balinte, eu nu am primit pământ de la comunişti, deşi am fost şi eu pe front, uite aici am fost rănit, spuse Sofronie, un ţăran arătos cu mustăţile răsucite în sus, arătând locul pe corp unde fusese împuşcat de nemţi în luptele din munţii Tatra.

-Nu ai primit pământ pentru că ai destul, eşti chiabur, aşa zic comuniştii despre tine.

-Chiar dacă am pământ, tot trebuia să mai primesc, era dreptul meu de veteran de război, Sofronie se agitase, bătea cu pumnul în masă şi ridicase glasul la ceilalţi. Fără rege vom fi ai nimănui, asta este dovada că regele se punea curmeziş la prostiile pe care le fac comuniştii. L-au alungat să-şi poată face de cap, Stalin bă, ne va mânca capul. Şleahtă de proşti ce sunteţi, pupaţi în fund comuniştii, sărăntocilor, credeţi că vă vor pune aia în capul mesei? Mi-e silă de voi, sunteţi nişte neisprăviţi care aţi mâncat la masa mea şi acum mă contraziceţi, v-au mânjit ăştia ochii cu câţiva iugări de pământ şi acum jucaţi cum vă cântă.

-Sofronie, ai grijă la cuvintele pe care le spui, pe mine mă zgârâie cam rău...Da ce mă, ţărăniştii sau liberalii te-au pus în capul mesei?  Îmi povestea tata că în ’907 în Moldova au fost împuşcaţi mulţi ţărani, asta era facerea de bine a regelui Carol şi a politicienilor de atunci. E drept, ţărăniştii nu au fost în 907, ei au fost în ’29 şi ’33, dreptatea lor a fost glonţul trimis în pieptul săracului şi tu vii acum, să-mi spui mie, să plâng urma regelui venetic?

-Ce este mă, ăsta al lui Parpalac, ţi-au dat ochii? Zamfire, ai grijă cum vorbeşti cu mine, uit că ai fost cioban la oile mele, acu spăl rugina cuţitului în tine.

Zamfir, un zdrahon de flăcău , cu  mustaţă blondă în furculiţă, s-a ridicat de la masă, era aşa de înalt, că părea că nu se mai termină de ridicat, a făcut doi paşi spre Sofronie, l-a privit cu răutate în ochi, apoi i-a zis:

-De azi, Sofronie, un cuvânt să nu mai scoţi la adresa mea, ai înţeles?

-De ce mă? De când dă ordin sluga stăpânului? Am trăit să o văd şi p-asta, te răzvrăteşti, muşti mâna care te-a hrănit...

-Nu m-ai hrănit tu, eu ţi-am băgat bani în buzunar păzindu-ţi oile, drept plată mi-ai dat   oleacă de brânză şi un rând de straie purtate de tine, care tot timpul mi-au fost mici, pentru că eu sunt mai voinic decât tine.

Nu mă răzvrătesc, vreau doar să-ţi pocesc mutra care m-a oropsit până acum, da, am mâncat la masa ta, dar pentru asta mi-ai luat trei rânduri de piei. Bine au făcut ăştia că l-au dat afară din ţară pe rege, să meargă-n Germania lui, aici noi ne croim un drum al nostru, fără rege şi boieri, chiar şi fără chiaburi ca tine, Sofronie. A venit vremea noastră!

-Vremea prostimii, ce ştiţi voi analfabeţilor să conduceţi o ţară? Sau tu Zamfire ai învăţat când erai cioban la oile mele? Pleacă mai încolo de lângă mine, puţi a jeg şi a prostie, Sofronie cu mâna a vrut să-l împingă pe Zamfir de lângă el, mâna chiaburului s-a izbit de un zid, aşa părea fostul cioban.

Nervos, când s-a văzut împins, l-a miruit  pe chiabur cu un pumn în plină faţă, acesta s-a clătinat, apoi a căzut pe lângă masă. A vrut să-l lovească şi cu piciorul, atunci a intervenit Nicolae:

-Ajunge băiete, este căzut la pământ, acum nu mai dai în el. Lasă-l!

Zamfir s-a calmat, apoi a mers la masă şi a stat liniştit de parcă nu se întâmplase nimic. În tavernă s-a lăsat o linişte de mormânt, oamenii uitaseră de abdicarea regelui, în subconştietul lor ştiau că este doar un joc politic, un joc care nu îi avea pe ei în vedere. Ţăranii erau doar chibiţii de  la masa marilor jucători politici şi financiari.

   Dezgustat, Nicolae a plecat acasă după ce a urat  celor din local :”un an nou fericit!”.

Iohannis a jucat pentru PSD

  Habemus candidat de prim ministru. Toată lumea este bucuroasă.

Domnul Preşedinte a rezolvat foarte repede criza guvernamentală, suspect de repede. Chestiunea asta seamănă cu situaţia aceea când mergi la medic, acolo se întâmplă să fie un doctor cinstit, mai sunt şi din ăştia, tu îi bagi plicul cu bani în buzunar, el te refuză politicos, îţi pune diagnosticul, iar la sfârşit îl întrebi: „Domn doctor este aşa de grav? Cât mai am de trăit?” Doctorul se uită la tine şi nu înţelege nimic, pentru că boala e banală, nu-i gravă.

Liberalii, USR-iştii, PMP-iştii şi TFL-iştii au rămas fără grai, adică cum, Iohannis nu a încercat să provoace alegeri anticipate?

   Măi băieţi liberali, dacă voiaţi aşa de mult alegeri anticipate, vă duceaţi cu o propunere de premier şi cu angajamentul că faceţi o majoritate, apoi trânteaţi propria propunere la vot în Parlament. Voi aţi lăsat măgăreaţa în spinarea lui Iohannis, el nu a intrat în jocul vostru, a înţeles că nu v-a sosit vremea.

Încă o vorbă, voi chiar credeţi că se va ajunge vreodată la alegeri anticipate? Cine e atât de prost să se dea afară din Parlament când nu este sigur că va mai prinde alt mandat de Prlamentar? Băieţii de acum din Parlament sunt boboci, abia au stat 1 an, abia au prins gustul liv-ului şi al somnului, credeţi voi că vor renunţa la o sută şi ceva de milioane pe lună, contra a fi şomer? Eu nu cred, de aceea nu cred în miorlăiala asta cu alegeri anticipate. Apoi şi dacă ar fi fost în extremis alegeri înainte de termen, tot PSD-ul câştigă, pentru că bun, rău, doar el există, celelalte partide se pierd în spatele unor nume de tristă amintire, Chichirău, Turcan etc.

  De data asta, privind strict ce s-a întâmplat pe scena politică, Iohannis a arătat că sprijină alianţa în rezolvarea propriei crize. Adică le-a cam dat peste bot social-democraţilor, nu i-a fost teamă de suspendare, e o prostie cine crede asta.

  Echipa cu care doamna Dăncilă va merge în Parlament va fi validată. Întrebarea care se pune este doar cât timp va rezista la Palatul Victoria. Va fi un guvern, aşa cum un mucalit i-a zis lui Ion Ghica când a fost numit prim ministru al Moldovei în 1859, „va fi un guvern vremelnicesc”, sau îşi va duce mandatul până la capăt? Eu aş fi de acord ca după patru luni să fie demis prin moţiune de cenzură introdusă de alianţa PSD-ALDE, aşa această alianţă va intra în Cartea recordurilor, nici un partid, nicio alianţă din lumea asta, mai mult sau mai puţin civilizată nu şi-a mazilit cu aşa o voioşie premierii.Cineva probabil va face trimitere la instabilitatea politică din Italia anilor ’70. Există o asemănare, guvernele în Italia cădeau la fel de uşor, doar că nu şi le trânteau cei care le formase, ci cei care le făceau opoziţie. Drept este că Chichirău, Turcan et.co.nu vor putea trânti în veci pe nimeni, de aceea puterea a ales să-şi „mănânce”proprii premieri. A era să uit, a mai fost acea alianţă cu PNŢcd în mijloc Convenţia Democrată unde erau foarte multe partide, cred că nici ei, cei care făceau parte din convenţie, nu ştiau cu precizie câte sunt, şi atunci au fost schimbaţi trei premieri în trei ani, de fapt doi al treilea a stat până la finele mandatului.

Vorba domnului Iliescu:”avem o democraţie originală” completez, suntem originali în tot ce facem, chiar dacă este o proastă originaitate.

  Domnule Dragnea, învaţă Dumnezeului ceva din toate aceste păţănii!  Mie ca votant şi ca umil pensionar (nu ar trebui să fiu aşa, dar voi m-aţi învăţat că trebuie să fiu umil, de fapt nici nu pot fi altfel, la câtă umilinţă mă supuneţi voi), nu-mi place circul ăsta ieftin cu uite premierul, nu e premierul, apoi scuza că ai mână proastă. Schimbă domnule mâna, ce dracu, doar ai multe mâini drepte pe acolo şi stângi, că am înţeles că eşti stângaci! A început să-mi fie jenă de situaţiile astea de-a dreptul penibile . Am înţeles, ai greşit un premier  care nu ştiu al cui spuneai că este, al doilea, dar dacă şi despre această doamnă aud la fel, plecaţi cu toţii din fruntea PSD, voi contaminaţi partidul!

  Dacă avem structuri antinaţionale, de ce nu daţi lege să le desfiinţaţi, vreţi să se autodizolve că v-au auzit pe voi miorlăind prin emisiunile TV? Fiţi serioşi!

  Băi băieţi, fiţi oameni serioşi, lăsaţi viitorul guvern Dăncilă să treacă de 1 iulie să mai pună ceva la pensie, nu-l trântiţi dracului mai înainte!

  Am emoţii, cu ăştia nu se ştie niciodată. Doamna Dăncilă, fiţi bărbată, ce naiba! Nu vă luaţi după spusele lui CTP, ăla e dus cu babuinii, sunteţi frumoasă, sper că sunteţi şi deşteaptă, doar sunteţi petrolistă de a mea!

Ura, a căzut guvernul PSD !

  Ura, PSD-ul a învins, Tudose a demisionat, guvernul  social democrat a căzut. Cine a învins, cine a câştigat? Dragnea a învins, s-a întărit în partid.

Domnilor, dar noi, muritorii acestei ţări, care am votat cu PSD, unde suntem în această ecuaţie? Răfuielile din partid, găştile şi poziţionările lor faţă de unul sau altul dintre lideri partidului sau faţă de premier mă lasă rece. Doresc şi ca mine toţi oamenii votanţi ai PSD, ca acest uriaş partid să-şi găsească o cadenţă, să caute între cei aproape 600.000 de membri un om care să fie în stare să guverneze ţara. Să stabilească  de la început cu liderul Dragnea, cu Ştefănescu sau cu tot CEx-ul, ca seara la 8 să bea împreună o cafea unde vor hotărî ce va face premierul a doua zi. Dragnea a declarat că nu are mână bună la alegerea premierilor, asta presupune că el a ales de fiecare dată, iar membrii CEx au votat ca papagalii.

  Să-i pupe tălpile  Dragnea lui Tudose că a acceptat să-şi dea demisia şi nu a procedat ca Grindeanu.

Chiar dacă au luat unele măsuri economice şi sociale bune, modul în care manageriază conducerea partidului şi colaborarea cu propriul guvern al liderului PSD lasă de dorit. Sigur că este posibil să nu piardă puncte în sondaje, dar asta se datorează proastei opoziţii făcute de partidele parlamentare PNL, USR, PMP şi nu modului în care se defăşoară activitatea în PSD.

PSD-ul la ora această face şi actul de guvernare, dar şi opoziţie propriului guvern. Voi urmări cu atenţie evoluţia lucrurilor. Este posibil ca scena politică să se încălzească, să devină incandescentă prin intervenţia Preşedintelui care, probabil, va dori să devină jucător. Domnul Iohannis are aşa din când în când o poziţionare de Gică-contra, ceva în stilul Chichirău de la USR, deosebirea constă doar în instituţia de unde se produc ca actori ambulanţi, un fel de circari cu veleităţi de bufoni.

PSD-ul se poate mişca repede, Dragnea va alege prost şi şase luni stăm liniştiţi, apoi avem ceva circ care ne va face să uităm că pensia nu s-a mărit de la 1 ianuarie, ci se va duce undeva în iulie sau, ne scuzaţi, s-a schimbat guvernul, nu mai sunt aceleaşi priorităţi, acum facem WC-uri stradale să se bucure toţi de norocul nostru. Mă scuzaţi, nu mai zic!

  Spuneam că domnul Iohannis se va produce de la Cotroceni cu morga lui de neamţ serios, care nu poate dormi în weekend în vila Lac 3 şi trebuie să meargă la Sibiu, şi ne va aduce un nume propriu pentru a fi candidat de premier , adică din gaşca lui (Tudose din ce gaşcă o fi fost?) pe care PSD-ul îl va respinge la vot. PSD-ALDE îl va suspenda pe Iohannis pentru aş putea numi un premier al alianţei de la guvernare. Aici sunt două aspecte care trebuie privite cu atenţie. Tăriceanu va avea ocazia să devină Preşedinte, fie şi interimar, ceea ce nu este de colea, iar Iohannis se va aşeza în fruntea manifestanţilor explicând lumii întregi cum penalii au furat ţara, iar pe el, cumpărătorul de rea credinţă, l-au pus pe liber. Asta doreşte Iohannis, o suspendare, de aici speră să-i sară în braţe al doilea mandat, mai ales că PSD nu se arată dornic a prezenta un candidat pentru preşedinţie.

 Doamne apără şi păzeşte! Merg în pelerinaj la sfintele moaşte, poate aşa voi fi mai luminat şi voi înţelege ce fac actoraşii ăştia de duzină care se produc pe scena Românie şi în loc să guverneze se scălâmbâie la noi.

Abuzarea sexuală a României

  De câteva zile televiziunile  dezbat  problema poliţistului pedofil, recunosc că este o chestiune gravă cu atât mai mult cu cât infractorul este un organ al statului. Profesorii, preoţii, medicii, poliţiştii cu astfel de apucături sunt adevărate plăgi, pentru că un copil îi poate pica uşor în plasă, el, copilul, fiind tentat să aibă încredere în astfel de elemente. Dar de aici şi până la a dezbate, steril până la urmă, această problemă până la paroxism, nu face nimănui bine. Trebuie trase concluziile şi luate măsurile în consecinţă. Faptul că politicienii care sunt la putere se ceartă cu ceilalţi care au fost la putere şi aruncă biata pisică moartă când la unul, când la altul, nu ajută copiii abuzaţi sexual să-şi revină din traumă. Trebuie găsite acele fisuri care sunt în legi, apoi remediate şi eventual completate, fără atâta tam-tam.

  Nici nu ştim la ora asta dacă bugetul s-a aprobat, dacă măsurile pe care guvernul Tudose trebuia să le implementeze, le-a implementat. Cui îi pasă?

Nu vreau să fiu rău înţeles, nu încurajez astfel de comportamente, Doamne fereşte! Însă nu putem rămâne cantonaţi în aceste discuţii fără rezultate.

România este violată de 28 de ani continuu, nimeni nu a ţipat de durere când industria, bună, rea, cum era, a fost siluită şi vândută cu toptanul la fier vechi, nimeni nu a reclamat violul, toţi au fost părtaşi.    Muncitorii, în prostia lor, s-au mulţumit cu faptul că statul le plătea doi ani de zile salariul, cu singura rugăminte din partea politicului ca ei, muncitorii, să stea la umbră şi să nu-i intereseze când uzina unde lucrase era dezmembrată şi dusă la topire.

Agricultura a fost sedusă, apoi abandonată, nimeni nu a reclamat violul. Cui îi pasă că 40% din terenul arabil este pârloagă?

Băncile comerciale româneşti au fost tâlhărite, cui i-a păsat? Au fost falimentate şi gata.

  Constituţia, această Biblie laică a României, a fost violată, sodomizată şi pângărită de toţi politicienii începând cu şeful statului. Cui i-a păsat? Nimănui.

Populaţia este violată în grup de corporatişti, soroişti, merkelişti, rusofoni, filoamericani, cu binecuvântarea politicienilor români. Cui îi pasă?

Dacă aceste violuri nu ar fi existat în ultimii 28 de ani, altfel puteam gestiona aceste anomalii compotamentale care se petrec acum.

Dacă fundaţia unei societăţi este pusă prost şi nu este bine consolidată, se năruie. Asta ne aşteaptă, năruirea, pentru că avem ca temelie violul şi corupţia. Politicienii nu pot  să pozeze  în justiţiabili la televizor, când partidele lor au fost toate, rând pe rând, la guvernare şi nu au făcut altceva decât să-şi aştepte rândul să tâlhărească, fure şi să violeze capitalul românesc şi economia ţării.

  Clasa politică, în totalitatea ei, trebuie să plece, problema este ce vom pune în loc. Poate vom găsi nişte feţi frumoşi care au stat ascunşi până acum.

Prizonierul XIV

-Tovarăşe Oblegovici, şi-a început jandarmul raportul, până acum Nicolae s-a  comportat  ca un om normal, ca un om cinstit. A  făcut ordine în pădure,  mulţi hoţi de lemne au fost duşi la  postul de jandarmi, Băbuică în loc să le facă dosar penal, apoi să le înainteze spre soluţionare poliţiei, a preferat  să se pupe cu hoţii şi să muşamalizeze infracţiunile contra unor sume de bani pe care le-a primit. În rest, nu am ce să raportez, nu mi-a atras atenţia cu nimic. Pare a fi, cine susţine că este, adică un amnezic, face eforturi pentru a se încadra în societate.

-Tu ce părere ai Dumitrana, ştiu că te-ai văzut cu el şi acum câteva zile.

Surprins, Dumitrana s-a uitat în ochii lui Oblegovici, ce voia să insinueze activistul?

-Mi se pare un om onest, însă sunt poliţist, meseria mă face să fiu tot timpul suspicios, de ce un om pare a fi perfect, de aceea cred că ascunde ceva. Nu îmi dau cu părerea mai mult, încă sunt pregătit pentru surprize.

Tot discutând au ajuns la poarta pădurarului.

-Aici locuieşte, spuse tânărul jandarm.

-Aici în pustietatea asta? Secretarul de partid era nedumerit.

-Da, aici, continuă Dumitrana care cunoştea istoria casei, asta este casa pădurarilor încă de pe vremea grofilor, apoi a fost cedată în proprietate definitivă Irinei, după ce soţul i-a murit în război.

  Cei trei au coborât din maşină şi s-au apropiat de poartă, Ursu’ a început să latre, din spatele casei a apărut un cap curios, a privit cu atenţie spre poartă.  Nicolae a intrat  în tindă prin uşa din spate şi a ieşit pe uşa  din faţă  direct pe prispă, ca şi cum ar fi fost în casă, s-a apropiat cu inima cât un purice de poartă, de când se băgase în povestea cu partizanii îi era tot timpul teamă de poliţia de siguranţă. A mers cu pas hotărât pe poteca pietruită, era bărbat şi-i plăcea să se comporte astfel în orice situaţie.        Când a deschis portiţa a dat cu ochii de Dumitrana pe care îl ştia arestat, nu i s-a părut în regulă acest lucru, a doua persoană era Oblegovici, pe jandarm nu l-a băgat în seamă.

-Să trăiţi! Ce onoare pe mine şi umila mea casă! Poftiţi în curte! Nicolae era dispus să joace cartea până la final, acum nu mai avea de ce să-i fie teamă, erau toţi grangurii la el în curte.

-Deschide porţile să băgăm maşina în curte, Oblegovici vorbea ca un vătaf boieresc, funcţia începuse să-l pervertească.

-Imediat! Nicolae a deschis porţile, iar jandarmul a parcat maşina aproape de casă.

-Ar fi bine să o ducem după casă, aşa nu se mai vede din drum. Nicolae risca, însă nu avea altă soluţie, nu putea tăinui prezenţa lui Domide în casa lui. Dumneavoastră, haideţi după mine în spate, acolo e răcoare şi vom putea povesti.

Ajunşi în spatele casei au fost surprinşi să vadă la masă pe Irina împreună cu Domide. Subcomisarul a încremenit în poziţia de drepţi când l-a văzut pe Dumitrana împreună cu Oblegovici.

-Pe loc repaus, Oblegovici se comporta ca un general, preluase rolul de conducător.

-Aveţi pe masă o sticlă cu ceva pălincă, dacă vreţi să gustaţi, eu vă las, mai am ceva treabă, Irină pune ceşti pe masă şi vină să rânduim oarece în curte.

 Plecarea  lui Nicolae a fost strategică, a vrut să-i lase singuri, „ să-şi spargă capetele”, nu voia să fie  părtaş la discuţiile lor, după plecarea lui şi a Irinei, cei trei, apoi s-a alăturat discuţiei şi jandarmul Moldovan, au început să se certe:

-Domide, ce cauţi tu aici fără încuvinţarea mea? Ţi-am dat eu ordin? Secretarul de partid era orbit de furie.

-Tovarăşul prim, am avut un pont, trebuia să-l verific, apoi vă informam, Domide răspunsese ca la carte, dar celălalt era proaspătul tiran, dornic de afirmare.

-Măi Domide, tu eşti comisar de poliţie, însă noi dictăm ce şi cum. Tu trebuia să mă anunţi, să-mi ceri aprobarea, am fi discutat, probabil aprobam planul tău şi ai fi avut binecuvântarea mea. Ai trecut peste mine, mi-ai minimalizat funcţia. Domide, Domide, învaţă bă, fără partid eşti zero, partidul ne dă puterea, ne dă directiva şi clarviziunea. Păi dacă tu neglijezi partidul, de unde vrei să iei lumină? Cine să lumineze mă bezna din capul tău? Ai gărgăuni capitalişti în cap? Te sfătuiesc să-i scoţi, de acum nu te mai ajută! Raportează, să vedem ce dude ai făcut tu pe aici!

-Tovarăşe  Oblegovici, raportez: Acum câteva zile s-a prezentat la mine Nicolae, nu-l cunoşteam, voia să vorbească cu tovarăşul comisar Dumitrana, dar cum dânsul nu era, nu insist asupra motivelor care îl făceau indisponibil, am decis să-l primesc eu. L-am audiat multe ore, nu am avut ce scoate de la Nicolae, susţinea că el nu are nimic de raportat comisarului , era şi el curios să vadă de ce îl chemase Dumitrana. Deiu chiar a insistat să nu-l mai întreb  despre dumneavoastră tovarăşe comisar că nu va spune nimic, chiar dacă ştie ceva, nu va divulga,  secretul nu este al lui. Loial om!

Abia mai târziu Nicoriţă l-a determinat să vorbească, nu l-a lovit, i-a explicat ce s-a întâmplat cu tovarăşul comisar şi cu chestorul Vasilescu. Declaraţia lui Nicolae m-a determinat să vin aici şi să iau legătura cu bandiţii, mi-am zis că, dacă pot să opresc o vărsare de sânge, să o fac! Domide îşi revenise, ştia că nu greşise cu nimic.

-Dumitrana, tu cum ai fi acţionat? Oblegovici tot mai avea un dinte împotriva lui Domide, de fapt el avea dinţi împotriva tuturor vechilor poliţişti.

-Tovarăşe  secretar, aş fi acţionat la fel ca Domide, nu avea sens să vă amestec în toată tărăşenia asta până nu deţineam controlul, dacă eu picam, eram doar un poliţist vechi, dacă aţi fi fost descoperit în  tevatura asta, ar fi căzut o umbră pe partid.

-Mda, poate ai dreptate! Activistul încerca să fie împăciuitor. Domide te-ai întâlnit cu cineva din conducerea bandiţilor? În ce apă se scaldă?

-M-am întâlnit cu liderul lor, unu Ofiţeru, nu-i ştiu numele adevărat, mi-a comunicat că este gata să se predea dacă îi asigurăm o pedeapsă de până în doi ani, iar celorlalţi procese corecte.

-Nu ştiu ce să zic, nu ar trebui să fie greu, până la urmă partidul e-n toate, chiar şi în instanţă, mai sunt dracului şi judecători scrupuloşi care dau sentinţe conform legii, nu conform înţelegerii. Tovarăşi, în situaţii de criză cum este şi aceasta pe care încercăm să o traversăm, cu toţii trebuie să punem umărul la asanarea societăţii şi cine cunoaşte mai bine decât Partidul Comunist nevoile oamenilor. De aceea aş dori să facă front comun cu noi, în munca noastră de anihilare a partizanilor, toate organele, mă gândesc la poliţie, procuratură şi instanţele de judecată. Nimeni nu trebuie să se abată de la sarcinile trasate de partidul nostru care ne este far călăuzitor. Dumitrana, spune ceva!

-În împrejurările acestea, eu aş merge pe înţelegere, putem rezolva o problemă paşnic, fără vărsare de sânge, toate instituţiile ar trebui să înţeleagă situaţia dată, dar cel mai important ar fi să avem acceptul Comitetului Central.

-Mai este o problemă, Ofiţeru nu-i conduce chiar pe toţi, mai este o aripă a unuia Arnăutu, formal se subordonează Ofiţerului, în schimb nu vrea sub nici o formă să se predea. Pentru el, şeful partizanilor s-a gândit să-i întindem o capcană. Sunt câteva probleme pe care trebuie să le analizăm cu maximă atenţie.

-Tovarăşe secretar, dacă dăm greş, puşcăria ne mănâncă pe toţi, vom fi acuzaţi că am pactizat cu duşmanul poporului. Eu zic să luaţi legătura cu Bucureştiul, e bine să ştie ce vrem să facem. Dumitrana, om cu experienţă, voia să se pună la adăpost, să acţioneze în baza unor ordine clare.

-Nu Dumitrana, eu sunt şeful politic al judeţului, prin urmare voi conduce întreaga misiune. Cum a rămas Domide, cum te-ai înţeles cu Ofiţeru? Oblegovici se simţea bine când putea da porunci.

-Va discuta cu toţi membrii şi vor hotărî , apoi ne va contacta. Cred că mâine vom avea răspunsul, nu ştiu în ce mod ne va anunţa, dar va găsi o modalitate.

-Ce fel de om este şeful partizanilor?

-Pare un om dintr-o bucată, obişnuit să ordone, după cum îi sunt palmele a fost ofiţer, intelectual sau boier. Vocea este a unuia obişnuit să poruncească.

-Moldovane, nu vi l-am prezentat  pe tânărul jandarm, este ofiţer de la siguranţă înfiltrat aici cu misiunea de a-l supraveghea pe Nicolae şi pe Băbuică, Moldovane, ce părere ai?

-Sunt de acord că trebuie să fim prudenţi, o întrebare: tovarăşul Domide, când aţi vorbit cu Ofiţeru, Nicolae a asistat la discuţie?

-Nu, ca şi acum s-a retras discret, nu a vrut să fie părtaş la tratativele noastre.

-În situaţia asta, vom aştepta, peste noapte  rămânem toţi aici la Nicolae, vom bea oarece, apoi ne vom culca. Puteam pleca, dar nu vreau să atrag atenţia asupra noastră. Cheamă-l pe Nicolae să vină să stea cu noi.

După despărţirea de Domide, Ofiţeru s-a făcut nevăzut printre copaci. A mers pitulându-se până s-a îndepărtat destul de mult, a dat un semnal sonor care semăna cu cârâitul unei ciori, dintre ramurile  stejarilor s-au auzit alte ciori. Bărbatul şi-a zâmbit în barbă, străjerii erau la post, era pe teritoriul lui. Intrarea în tabără nu a trecut neobservată, din dreapta lui, prin spate, a apărut Arnăutu’ un tip masiv cu pectoralii ieşiţi mult în faţă, era îmbrăcat într-o cămaşă de culoare maro fără mâneci, i se vedeau bicepşi uriaşi de halterofil, făcuse sport, acum fusese prins ca într-o menghină de viaţă.

-Ce ai rezolvat cu ăia? Tot nu înţelegi că libertatea noastră este în ţeava pistolului? Nimeni nu ne salvează, doar noi împreună cu americanii care trebuie să sosească din zi în zi, mai ales acum când comuniştii  au arestat conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, mai putem să ne salvăm. Ofiţerule, americanii şi englezii nu vor suporta un asemenea afront, vor veni grămadă peste ruşi, şi le vor spune aşa: „ruşilor, plecaţi peste Nistru, lăsaţi Basarabia românilor căci este a lor din moşi strămoşi. Aici, în ţară, Mihăiţă, regele românilor, va şti cum să conducă România, iar unde se va împotmoli, îi vom arăta noi”.

-Visezi Arnăutule, nu va veni picior de englez  sau de american, suntem pe cont propriu, ce putem face noi, nişte amărâţi prost înarmaţi şi instruiţi, împotriva unor trupe regulate, nu avem şanse. Am trimis vorbă şi altor cete risipite pe întreg cuprinsul ţării, nu am găsit înţelegere, pe fiecare îl mână altceva în luptă, nu avem un ţel comun. Ofiţeru vorbea calm, intrase împreună cu Arnăutu într-o mică grotă, era răcoare şi bine. Afară sub nişte adăposturi din frunziş câteva femei fierbeau nişte oase de mistreţ, mai  aveau trei cartofi şi două cepe, puţin zarzavat pentru ceaunul de trei vedre. Proviziile se sfârşiseră, câţiva erau bolnavi, medicamente nu aveau, omul de legătură care îi aproviziona fusese arestat, situaţia lor nu era de invidiat. Cum vrei să ieşi din ipostaza asta?

-Atacăm casa pădurarului, din câte am aflat, azi a  sosit o Volgă cu trei ştabi, îi omorâm şi dăm un imbold şi   sătenilor  să-i alunge  pe comunişti din sat. Punem mâna pe putere, aşa vom face şi cu celelalte localităţi. Arnăutu se înflăcărase, declama ca un senator antic, deja îi vedea pe comunişti fugind mâncând pământul. După ce punem mâna pe putere, vom elibera liderii ţărănişti, avem nevoie de ei pentru a putea conduce ţara.

-Vorbeşti prosti Arnăutule! Nu vom rezolva nimic, doar îi vom înrăi, eu nu te sprijin. Ofiţerul a întors puţin capul, apoi s-a adresat unuia dintre tovarăşi: spune oamenilor să vină aici!

În câteva minute cei doi lideri au fost înconjuraţi de către ceilalţi partizani. Ofiţeru a luat un scaun s-a urcat pe el şi a început să vorbească:

-Astăzi am luat legătura cu un comisar de poliţie, am negociat cu el libertatea noastră, probabil nu vom scăpa fără condamnări, dar a rămâne mai departe aici, nu vom face decât să agravăm lucrurile, nimeni nu ne va ajuta, vedeţi şi voi, comuniştii adună pe cei care se împotrivesc politicii lor, precum aduni ciupercile după ploaie. Nu s-au sfiit să-l aresteze pe Maniu şi Mihalache, se vor încurca când va fi să ne termine pe noi? Arnăutu propune să atacăm casa pădurarului, acolo sunt trei ştabi comunişti, ce credeţi că vom câştiga din asta? Unii dintre noi vor muri, iar ceilalţi vor fi prigoniţi până când vor fi prinşi şi puşi în lanţuri. Asta vreţi? Arnăutu este urmărit pentru dublă crimă, ori aici, ori dacă se predă tot va fi  omorât, dar voi, ceilalţi, care aţi venit în pădure doar pentru a alunga comuniştii, nu puteţi intra în aceeaşi oală cu un criminal. Încă ne putem retrage, nu s-a făcut mult rău, comuniştii au armata rusă în spate,nu se tem de nimeni. Americanii nu vor veni, ne-au vândut ruşilor, nu au interese în România. Fraţilor, cauza noastră este pierdută, poate mai putem rezista câţiva ani, apoi ce vom face? Dacă eu aş avea certitudinea, sau cel puţin nişte mici garanţii că lupta noastră nu este fără  rost şi copiii noştri vor trăi într-o ţară liberă de comunism, sunt gata să rămân aici, să murim cu arma în mână, însă moartea noastră nu va ajuta pe nimeni.

-Fraţilor, nu vă luaţi după Ofiţer, ăsta s-a vândut comuniştilor, a făcut în izmene de frică, de ce ne-am retras în păduri şi munţi? Pentru ca acum să ne predăm? Am jurat să nu avem linişte până nu vom izgoni Anticristul comunist din ţară, sunt mulţi comuniştii? Noi suntem şi mai mulţi, număraţi toţi aceşti stejari bătrâni, mergeţi şi vorbiţi cu ei, ascultaţi-le poveştile, multe ştiu, la nevoie vom învăţa de la ei cum să prindem rădăcini în acest pământ hrănit cu sânge românesc de câteva mii de ani. Nu suntem copii, nu am venit în pădure pentru a ne juca de-a „hoţii şi vardiştii”, am venit să îndeplinim o misiune sacră, aceea de a izgoni comuniştii şi comunismul din ţară. Poate nu vor veni americanii în ajutor, dar chiar avem nevoie de ei?. Nu fraţilor, trebuie să ne eliberăm noi prin noi, fără ajutor, m-am săturat să vină alte popoare să ne ajute, apoi să uite să mai plece de aici. Vom câştiga fraţilor! Arnăutu se transfigurase, semăna, în razele soarelui care îşi căuta culcuş pentru odihnă , cu un orator mitologic, trăia momentul, transpiraţia curgea şiroaie pe faţa lui, nu o simţea, nu mai era real, devenise un personaj de basm, partizanii ascultau fermecaţi, era o linişte mormântală, bărbaţii îşi strângeau armele în mâini gata să pornească la luptă, femeile uitaseră de ciorba care fierbea-n ceaun, erau gata să-şi ajute idolul, iar idolul lor în acel moment era Arnăutul, el era zeul de care aveau nevoie să le potolească foamea de libertate. Simţeau că sunt acolo doar pentru a muri jertfiţi pe altarul libertăţii prorocului Arnăutu.

  Ofiţeru era izolat într-o parte, toţi erau cu spatele la el, părăsit ca un ciumat, oamenii voiau sânge, nu pace, moarte, nu comunism, libertate, nu lanţuri. A privit cu milă peste toată adunarea, şi-a dat seama că i-a pierdut, toţi sunt ai lui Arnăutu. Într-un fel era gelos pe ei, avusese puterea să aleagă moartea.

Arnăutu a continuat discursul în acelaşi mod înflăcărat:

-Fraţilor, vom instaura teroarea! Vom omorî  comuniştii şi pe simpatizanţii lor, vom pătrunde noaptea peste ei în casă şi-i vom ucide, nu vă atingeţi de copii, ei trebuie să înveţe din greşelile părinţilor.

-Dacă are 15 ani şi pune mâna pe furcă ce facem? Întrebase unul dintre lotrii, avea privirea rea şi saşie, părul crescut în neorânduială îi venea peste ochi.

-Îl omori, apoi, te aşezi în genunchi şi spui o rugăciune către Domnul prin care-I ceri să te ierte, căci tu nu ai vrut să omori un suflet de copil, în schimb el te-a provocat, spui aşa: „nu am vrut Doamne să-l omor, dar nici eu nu vreau să mor!” În această noapte vom ataca casa pădurarului, nu vreau să scape nici unul. Eu împreună cu alţi  doi vom merge în sat la primar şi la instructorul lor de partid să le facem de petrecanie, deja am luat legătura cu Băbuică, jandarmul, ne aşteaptă. Donose, preiei comanda celor care atacă casa pădurarului. Acum fiecare la ale lui, încercaţi să dormiţi.

  Grota avea în partea dreaptă o altă încăpere, aici a intrat Ofiţeru, dar nu înainte de a face un semn discret uneia dintre cele cinci femei care erau în tabără şi pregăteau mâncarea. Intrarea în acest „dormitor” era acoperită cu o foaie de cort, în partea cea mai întunecată a  încăperii erau paie puse direct pe pământ, iar peste paie o zdreanţă de pătură cazonă. Ofiţeru s-a trântit pe patul improvizat, din paie venea un miros dulceag de mucegai, a închis ochii, se gândea la Arnăutu, la discursul său mobilizator, nu l-ar fi crezut în stare, rămăsese singur, nimeni nu mai era în tabăra lui. A oftat, era prins între ciocan şi nicovală, ar fi vrut  să găsească o ieşire, voia să se salveze, să-i salveze pe toţi, ceilalţi au ales lupta, moartea în numele unui ideal pierdut.

  O mână uşoară la atins pe frunte, a tresărit, lângă el se cuibărise femeia iubită, singurul motiv pentru care îşi dorea să trăiască era ea, Ioana, iubita care-l urmase în sălbăticie.

A cuprins-o cu mâna pe după gât, a privit în apele adânci şi verzi ale ochilor ei mari şi alungiţi, iar buzele  au cuprins-o într-un sărut, un sărut de abandonare a fiinţei lui, de uitarea de sine, era sărutul care transcede dincolo de real. Buzele cărnoase şi voluptoase ale Ioanei i-au  răspuns cu pasiune, cu afecţiune  aproape părintească, îl considera pe Ofiţer, George cum îi spunea ea, ca pe un copil al ei de care trebuia să aibă grijă şi să-i dea toată iubirea ei, era amanta perfectă, femeia care nu cerea nimic şi oferea totul necondiţionat. Mâinile bărbatului se rătăciseră sub rochiţa ei subţire din mătase ponosită şi cârpită din cauza uzurii, îl simţea cum se înfioară când îi atingea pielea catifelată, sânii  mijlocii şi fermi  cu sfârcurile tari  aşteptau să fie sărutaţi, de mult nu-l mai avusese lângă ea. Ioana îl săruta pe tot trupul lui fierbinte de dorinţă, în timp ce el o răsfăţa cu mângâieri. Iubirea s-a dezlănţuit  nestăvilită, s-au iubit ca şi când ar fi fost pentru ultima oară, într-un târziu obosiţi, i-a  furat somnul, s-au trezit în miezul nopţii.

-Ioană, eu plec! Merg să anunţ pe Nicolae de ceea ce vrea să facă Arnăutu, e păcat să moară cineva. M-am săturat de crime. Vreau să trăim normal, ca nişte oameni liberi, atâta libertate câtă putem avea în comunism.

-Comuniştii te vor condamna George, iar tovarăşii tăi te vor blestema, chiar vrei asta? Indiferent de hotărârea pe care o vei lua, voi fi alături de tine, nu te voi părăsi. Se simţea tristeţea şi determinarea în vocea Ioanei. Mergi liniştit, ne vom întâlni mâine acasă la Nicolae, dacă va mai exista casa.

Femeia l-a sărutat pe George, apoi acesta şi-a luat pistolul şi două încărcătoare şi a ieşit tiptil din adăpost. Ştia configuraţia terenului şi locul unde erau santinelele. S-a strecurat printre ele şi s-a apropiat de casa pădurarului. În depărtare cânta o cucuvea, o buhă îi răspundea cu  ţipătul ei sfâşâietor, pe cer norii parcă se alergau, timpul stătea a ploaie. Câinele Irinei a început să latre, a ascultat să vadă dacă vine la poartă, era legat, atunci a sărit gardul şi a pătruns în curtea lui Nicolae, nu era timp de pierdut, a alergat până la casă, apoi a bătut în geam. Din interior s-a auzit o voce speriată:

-Cine-i?

-Deschide Nicolae sunt Ofiţeru, e bai mare! Vocea lui George era agitată, omul sufla greu, se simţea efortul făcut pentru a ajunge la ei.

-Imediat, ce s-a întâmplat? Nicolae şi-a luat arma din cui, a băgat glonţ pe ţeavă, apoi a crăpat uşa: sunteţi singur?

-Da, sunt singur, treziţi-vă! Vine Arnăutu cu oamenii lui să vă omoare.

-Intră în casă!

Nicolae a aprins o lumânare şi a mers în camera de „dincolo” să-i trezească pe cei patru musafiri.

-Ce s-a întâmplat, de ce ne trezeşti? Oblegovici striga ca un apucat.

-Tovarăşe secretar ne atacă partizanii, ce ne facem?

-Câţi sunt? Dumitrana, ofiţer obişnuit să doarmă iepureşte, deja era în picioare.

-Aproape cinzeci, vor ataca pe la ora trei. George a răspuns calm.

-Cum? Oblegovici a înfipt mâna în gâtul Ofiţerului, ce cursă vrei să ne întinzi nenorocitule?! Cine eşti tu?

-Este Ofiţeru, tovarăşe secretar, omul de legătură. Ai pierdut controlul asupra oamenilor tăi? Domide era calm, voia să afle cât mai multe date despre atacatori.

-Am vrut să-i conving să se predea, Arnăutu  i-a  încurajat  să rămână în pădure şi să instaureze teroarea, a câştigat Arnăutu. La ora două, adică acum 15 minute, continuă George privind ceasul, au plecat din tabără, în 45 de minute vor fi aici. Ce plan aveţi?

-Dumitrana, ce vom face? Hotărăşte omule, doar nu vom fugi ca nişte şobolani, afară este aşa de întuneric că îl putem dantela, asta va putea fi în folosul nostru. Ca prin minune secretarul devenise calm, cooperant.

-Să facem inventarul armelor, să vedem ce muniţie avem, apoi ne vom organiza. Tovarăşe secretar daţi-mi voie să preiau comanda. Comisarul era ferm şi stăpân pe el.

-Bine Dumitrana, organizează-ne! Vom executa ordinele tale. Eu am pistol cu două încărcătoare, adică 16 gloanţe, voi?

-Eu am pistol cu un încărcător de rezervă, tu Domide? Întrebarea lui Dumitrana era rece, a unui om care ştie ce face şi mai ales ce vrea.

-Arma din dotare cu un încărcător de rezervă.

-Eu am puşca şi treizeci de gloanţe, spuse Nicolae.

-Iar eu am puşca şi 10 gloanţe, plus pistolul meu de ofiţer pe care îl am legat la spate, am şi un încărcător de rezervă.

-Vă rog să puneţi la socoteală şi pistolul meu mitralieră şi încă 60 de gloanţe rezervă, spuse Ofiţeru.

-Bun, Ofiţerule poţi fi un partizan înfiltrat între noi, la fel de bine poţi să fii bine intenţionat, eu te iau pe încredere, avem muniţie destulă, vom face un cordon în exteriorul curţii, îi lăsăm să treacă de noi apoi îi atacăm din spate. E clar?

-Clar! Răspunse Oblegovici. Ce facem cu Irina? Unde va sta?

-Daţi-mi o puşcă şi merg cu voi, ştiu bine să trag, chiar sunt un bun ochitor.

-Ia puşca mea, spuse jandarmul, îmi păstrez pistolul.

-Ieşim afară din curte şi mergem până-n liziera pădurii, ne aşezăm în evantai pe un semicerc, îi lăsăm să treacă pe lângă noi, este întuneric şi nu ne vor observa,  apoi îi vom ataca  când vor ieşi din pădure şi vor fi în câmp deschis. Trebuie să tragem „foc cu foc” pentru a ne economisi muniţia. Întrebări?

-Nu, toţi am înţeles! Secretarul a răspuns în numele tuturor.

Au ieşit tiptil din casă, apoi s-au furişat pe poartă alergând aplecaţi spre marginea pădurii, fiecare s-a lipit de câte un copac aşteptând atacatorii, după spusele Ofiţerului mai rămăseseră cam 20 de minute.

Aşteptarea era grea, erau calmi, puteau să câştige datorită surprizei, era o bătălie pe viaţă şi pe moarte, dintre toţi doar Nicolae fusese pe front şi cunoştea regulile războiului, poate şi Ofiţeru, ceilaţi luaseră parte la lupte de stradă.

Noaptea era grea şi întunecoasă, s-a auzit un zbor de păsării, toţi au ciulit urechile, bandiţii se apropiau.

 Crăcuţele rupte sub greutatea partizanilor se auzeau din ce în ce mai aproape, erau destul de siguri pe ei, sperau că vor lua casa prin surprindere. După ce au ieşit din pădure au început să se grăbească spre casă, mergeau grupaţi, un ordin scurt a spart întunericul nopţii:

-Desfăşurarea! Arnăutu dădu-se ordinul de încercuire a proprietăţii.

Ofiţeru’ a înţeles pericolul în care s-ar fi aflat ei, dacă se desfăşurau partizanii, a tras fără a mai aştepta ordinul. Lumina rafalei a spintecat întunericul, a urmat un ţipăt, apoi altul, după care s-a aşternut tăcerea. Partizanii se făcuseră una cu pământul. Nu ştiau din ce parte s-a tras, Donose a dat un ordin scurt:

-Capcană, retrageţi-vă spre pădure să ne regrupăm, era debusolat, a avut împresia că s-a tras din curte.

Atacatorii, acum atacaţi, au luat-o la fugă spre lizieră, cei din pădure nu s-au grăbit să tragă, i-au lăsat să se apropie. Un fulger a brăzdat cerul, o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra partizanilor, alt fulger, altă rafală, ţipete, urlete, degringoladă, partizanii au rămas pe loc şi au cerut îndurare. Un ordin venit de după un stejar le-a cerut să se grupeze. Donose a ordonat adunarea, au venit în jurul lui circa douăzeci de oameni. Acelaşi glas le-a ordonat să facă zece paşi în faţă, să se aşeze în linie şi să arunce armele în faţa lor. Partizanii s-au conformat. După ce au aruncat armele, au primit ordin să se retragă patru metrii şi să rămână în picioare pentru a putea fi urmăriţi. O altă lumină a spintecat întunericul care începuse să se rarefieze, ziua îşi făcea loc cu greu prin păcura nopţii. S-a aşternut liniştea, o linişte grea, prevestitoare de rău, o linişte care apăsa pieptul, pe care o simţeai ca pe o piatră de moară, în aer mirosea a moarte.

  Furiş, pe după casa Irinei, cu paşii mici se apropiau zorile, începuse să se distingă siluetele partizanilor, acelaşi glas le-a comandat să se aşeze cu burta pe pământ, partizanii s-au executat fără să crâcnească. Donose nu înţelegea cine i-a trădat, nu apucase să tragă nici un foc de armă.

Când părăsise tabăra vorbise cu Ioana, o întrebase unde este Ofiţeru, ea îi spuse că doarme, să-l lase în pace, că nu va merge cu ei.

Atunci cine a trădat, dacă el e în tabără? Erau întrebări la care nu găsea răspuns.

  Ofiţeru a cerut voie să nu se arate în faţa partizanilor, să nu se ştie că el îi trădase. A primit încuviinţarea lui Oblegovici, însă şi ordinul de a nu pleca fără aprobare.

  Cum afară se luminase bine de ziuă, Nicolae, care fusese plecat după prinderea partizanilor, se întorsese de acasă cu o sfoară lungă şi un cuţit. Doi partizani, sub supravegherea jandarmului, adunaseră  trupurile rămase pe câmpul de luptă, erau trei morţi şi cinci răniţi,pe cei zdraveni iau legat cu mâinile la spate, apoi iau condus spre casă.

Premierii vânduţi ai lui Dragnea

  Doamne, mă iartă că din când în când mă cert cu nevasta, nu o fac din răutate, ci doar din dorinţa de a ne împăca după ceartă!

Asta despre mine, dar ce ne facem când certurile sunt în sânul PSD, partidul care în 2016 în timpul campaniei electorale ne asigurase că va face ca lucrurile să se mişte în bine. Zis şi început de făcut.

A pus prim ministru pe Grindeanu, după aproape şase luni liderul PSD constată că omul pe care el îl ridicase la rangul de premier nu mai corespundea cerinţelor, mai precis că premierul ar mai fi avut o comandă, una ocultă. Cu mare greutate a reuşit alianţa să-şi demită propriul prim ministru.

Liviu Dragnea a învăţat din păţania cu Grindeanu şi după o matură chibzuinţă l-a propus pe Mihai Tudose pentru postul de premier. Bucurie mare, pupături pe gură, jurământe de iubire. Totul a fost bine aproape alte trei luni, apoi au apărut fisurile, ele s-au numit Plumb, Şhhaideh.

Bomboana de pe tort este Carmen Dan. Premierul Tudose în loc să-l demită pe şeful IGPR Bogdan Despescu, aşa cum propusese ministrul său şi în acelaşi timp şeful lui Despescu, hotărăşte să-l menţină în funcţie pe şeful IGPR. Asta înseamnă că premierul nu are încredere în propriul ministru, ci în subalternul ministrului pe care acesta voia să-l demită. Toate au plecat de la un violator care era agent de poliţie, cu toate că poliţiştii , colegii violatorului, îl cunoşteau şi aveau poza lui în mână, nu se hotărăsc să-l denunţe decât după trei, patru zile. Cred că toţi poliţiştii care l-au acoperit ani de zile şi aceia care nu l-au denunţat deşi ştiau cine este, ar trebui consideraţi vinovaţi şi demişi fără discuţie. În situaţia asta premierul trebuia să se alieze cu ministrul de interne, chiar dacă nu o agrea şi să o susţină până-n pânzele albe.

  Nu ştiu care sunt criteriile care stau la baza alegerilor premierilor în PSD, dar în mod sigur trebuie schimbate. Nu ştiu dacă Tudose e vinovat, sau nu e vinovat, ştiu un singur lucru, dacă eşti premier politic respecţi directivele partidului, altfel te pui în afara lui şi trebuie să-ţi dai demisia.

Domnule Tudose, dumneavoastră nu aţi dat examen pentru a obţine funcţia uriaşă  ca importanţă, după mine cea mai importantă instituţie, pentru că aici se pun bazele fundaţiei şi traseul economiei României , nu aţi făcut o şcoală pentru a ajunge premier, ci pur şi simplu liderului PSD i-a fugit ochii pe dumneata şi într-o străfulgerare şi-a zis: „ăsta este premierul meu, Doamne îţi mulţumesc că m-ai luminat”. Apoi cu dumneata de mână a mers în faţa forurilor de conducere ale PSD  care ţi-au dat binecuvântarea.

  Aşa ai fost uns vremelnic premier. Şi pentru că PSD-ul te-a susţinut să ajungi pe fotoliul cel mai înalt din Palatul Victoria, tot PSD-ul te poate extrage de acolo fără să ceară voie lui Iohannis, acestea fiind chestiuni de ordin politic intern. Preşedintele, în situaţia în care PSD-ul îşi va retrage premierul şi va înainta altă propunere , nu are altă alternativă decât să nominalizeze persoana desemnată de alianţa PSD-ALDE, altfel urmează alte proceduri care sunt prinse în Constituţie.