-Tovarăşe Oblegovici, şi-a început jandarmul raportul, până acum Nicolae
s-a comportat ca un om normal, ca un om cinstit. A făcut ordine în pădure, mulţi hoţi de lemne au fost duşi la postul de jandarmi, Băbuică în loc să le facă
dosar penal, apoi să le înainteze spre soluţionare poliţiei, a preferat să se pupe cu hoţii şi să muşamalizeze
infracţiunile contra unor sume de bani pe care le-a primit. În rest, nu am ce
să raportez, nu mi-a atras atenţia cu nimic. Pare a fi, cine susţine că este,
adică un amnezic, face eforturi pentru a se încadra în societate.
-Tu ce părere ai Dumitrana, ştiu că te-ai văzut cu el şi acum câteva zile.
Surprins, Dumitrana s-a uitat în ochii lui Oblegovici, ce voia să insinueze
activistul?
-Mi se pare un om onest, însă sunt poliţist, meseria mă face să fiu tot
timpul suspicios, de ce un om pare a fi perfect, de aceea cred că ascunde ceva.
Nu îmi dau cu părerea mai mult, încă sunt pregătit pentru surprize.
Tot discutând au ajuns la poarta pădurarului.
-Aici locuieşte, spuse tânărul jandarm.
-Aici în pustietatea asta? Secretarul de partid era nedumerit.
-Da, aici, continuă Dumitrana care cunoştea istoria casei, asta este casa
pădurarilor încă de pe vremea grofilor, apoi a fost cedată în proprietate
definitivă Irinei, după ce soţul i-a murit în război.
Cei trei au coborât din maşină şi s-au apropiat de poartă, Ursu’ a început
să latre, din spatele casei a apărut un cap curios, a privit cu atenţie spre
poartă. Nicolae a intrat în tindă prin uşa din spate şi a ieşit pe uşa din faţă direct pe prispă, ca şi cum ar fi fost în
casă, s-a apropiat cu inima cât un purice de poartă, de când se băgase în
povestea cu partizanii îi era tot timpul teamă de poliţia de siguranţă. A mers
cu pas hotărât pe poteca pietruită, era bărbat şi-i plăcea să se comporte
astfel în orice situaţie. Când a deschis portiţa a dat cu ochii de Dumitrana pe
care îl ştia arestat, nu i s-a părut în regulă acest lucru, a doua persoană era
Oblegovici, pe jandarm nu l-a băgat în seamă.
-Să trăiţi! Ce onoare pe mine şi umila mea casă! Poftiţi în curte! Nicolae
era dispus să joace cartea până la final, acum nu mai avea de ce să-i fie
teamă, erau toţi grangurii la el în curte.
-Deschide porţile să băgăm maşina în curte, Oblegovici vorbea ca un vătaf
boieresc, funcţia începuse să-l pervertească.
-Imediat! Nicolae a deschis porţile, iar jandarmul a parcat maşina aproape
de casă.
-Ar fi bine să o ducem după casă, aşa nu se mai vede din drum. Nicolae
risca, însă nu avea altă soluţie, nu putea tăinui prezenţa lui Domide în casa
lui. Dumneavoastră, haideţi după mine în spate, acolo e răcoare şi vom putea povesti.
Ajunşi în spatele casei au fost surprinşi să vadă la masă pe Irina împreună
cu Domide. Subcomisarul a încremenit în poziţia de drepţi când l-a văzut pe
Dumitrana împreună cu Oblegovici.
-Pe loc repaus, Oblegovici se comporta ca un general, preluase rolul de
conducător.
-Aveţi pe masă o sticlă cu ceva pălincă, dacă vreţi să gustaţi, eu vă las,
mai am ceva treabă, Irină pune ceşti pe masă şi vină să rânduim oarece în
curte.
Plecarea lui Nicolae a fost strategică, a vrut să-i
lase singuri, „ să-şi spargă capetele”, nu voia să fie părtaş la discuţiile lor, după plecarea lui şi
a Irinei, cei trei, apoi s-a alăturat discuţiei şi jandarmul Moldovan, au
început să se certe:
-Domide, ce cauţi tu aici fără încuvinţarea mea? Ţi-am dat eu ordin?
Secretarul de partid era orbit de furie.
-Tovarăşul prim, am avut un pont, trebuia să-l verific, apoi vă informam,
Domide răspunsese ca la carte, dar celălalt era proaspătul tiran, dornic de
afirmare.
-Măi Domide, tu eşti comisar de poliţie, însă noi dictăm ce şi cum. Tu
trebuia să mă anunţi, să-mi ceri aprobarea, am fi discutat, probabil aprobam
planul tău şi ai fi avut binecuvântarea mea. Ai trecut peste mine, mi-ai
minimalizat funcţia. Domide, Domide, învaţă bă, fără partid eşti zero, partidul
ne dă puterea, ne dă directiva şi clarviziunea. Păi dacă tu neglijezi partidul,
de unde vrei să iei lumină? Cine să lumineze mă bezna din capul tău? Ai
gărgăuni capitalişti în cap? Te sfătuiesc să-i scoţi, de acum nu te mai ajută!
Raportează, să vedem ce dude ai făcut tu pe aici!
-Tovarăşe Oblegovici, raportez: Acum
câteva zile s-a prezentat la mine Nicolae, nu-l cunoşteam, voia să vorbească cu
tovarăşul comisar Dumitrana, dar cum dânsul nu era, nu insist asupra motivelor
care îl făceau indisponibil, am decis să-l primesc eu. L-am audiat multe ore,
nu am avut ce scoate de la Nicolae, susţinea că el nu are nimic de raportat
comisarului , era şi el curios să vadă de ce îl chemase Dumitrana. Deiu chiar a
insistat să nu-l mai întreb despre
dumneavoastră tovarăşe comisar că nu va spune nimic, chiar dacă ştie ceva, nu
va divulga, secretul nu este al lui.
Loial om!
Abia mai târziu Nicoriţă l-a determinat să vorbească, nu l-a lovit, i-a
explicat ce s-a întâmplat cu tovarăşul comisar şi cu chestorul Vasilescu.
Declaraţia lui Nicolae m-a determinat să vin aici şi să iau legătura cu
bandiţii, mi-am zis că, dacă pot să opresc o vărsare de sânge, să o fac! Domide
îşi revenise, ştia că nu greşise cu nimic.
-Dumitrana, tu cum ai fi acţionat? Oblegovici tot mai avea un dinte
împotriva lui Domide, de fapt el avea dinţi împotriva tuturor vechilor
poliţişti.
-Tovarăşe secretar, aş fi acţionat
la fel ca Domide, nu avea sens să vă amestec în toată tărăşenia asta până nu
deţineam controlul, dacă eu picam, eram doar un poliţist vechi, dacă aţi fi
fost descoperit în tevatura asta, ar fi
căzut o umbră pe partid.
-Mda, poate ai dreptate! Activistul încerca să fie împăciuitor. Domide
te-ai întâlnit cu cineva din conducerea bandiţilor? În ce apă se scaldă?
-M-am întâlnit cu liderul lor, unu Ofiţeru, nu-i ştiu numele adevărat, mi-a
comunicat că este gata să se predea dacă îi asigurăm o pedeapsă de până în doi
ani, iar celorlalţi procese corecte.
-Nu ştiu ce să zic, nu ar trebui să fie greu, până la urmă partidul e-n
toate, chiar şi în instanţă, mai sunt dracului şi judecători scrupuloşi care
dau sentinţe conform legii, nu conform înţelegerii. Tovarăşi, în situaţii de
criză cum este şi aceasta pe care încercăm să o traversăm, cu toţii trebuie să
punem umărul la asanarea societăţii şi cine cunoaşte mai bine decât Partidul
Comunist nevoile oamenilor. De aceea aş dori să facă front comun cu noi, în
munca noastră de anihilare a partizanilor, toate organele, mă gândesc la
poliţie, procuratură şi instanţele de judecată. Nimeni nu trebuie să se abată
de la sarcinile trasate de partidul nostru care ne este far călăuzitor.
Dumitrana, spune ceva!
-În împrejurările acestea, eu aş merge pe înţelegere, putem rezolva o
problemă paşnic, fără vărsare de sânge, toate instituţiile ar trebui să înţeleagă
situaţia dată, dar cel mai important ar fi să avem acceptul Comitetului
Central.
-Mai este o problemă, Ofiţeru nu-i conduce chiar pe toţi, mai este o aripă
a unuia Arnăutu, formal se subordonează Ofiţerului, în schimb nu vrea sub nici
o formă să se predea. Pentru el, şeful partizanilor s-a gândit să-i întindem o
capcană. Sunt câteva probleme pe care trebuie să le analizăm cu maximă atenţie.
-Tovarăşe secretar, dacă dăm greş, puşcăria ne mănâncă pe toţi, vom fi
acuzaţi că am pactizat cu duşmanul poporului. Eu zic să luaţi legătura cu
Bucureştiul, e bine să ştie ce vrem să facem. Dumitrana, om cu experienţă, voia
să se pună la adăpost, să acţioneze în baza unor ordine clare.
-Nu Dumitrana, eu sunt şeful politic al judeţului, prin urmare voi conduce
întreaga misiune. Cum a rămas Domide, cum te-ai înţeles cu Ofiţeru? Oblegovici
se simţea bine când putea da porunci.
-Va discuta cu toţi membrii şi vor hotărî , apoi ne va contacta. Cred că
mâine vom avea răspunsul, nu ştiu în ce mod ne va anunţa, dar va găsi o
modalitate.
-Ce fel de om este şeful partizanilor?
-Pare un om dintr-o bucată, obişnuit să ordone, după cum îi sunt palmele a
fost ofiţer, intelectual sau boier. Vocea este a unuia obişnuit să poruncească.
-Moldovane, nu vi l-am prezentat pe
tânărul jandarm, este ofiţer de la siguranţă înfiltrat aici cu misiunea de a-l
supraveghea pe Nicolae şi pe Băbuică, Moldovane, ce părere ai?
-Sunt de acord că trebuie să fim prudenţi, o întrebare: tovarăşul Domide,
când aţi vorbit cu Ofiţeru, Nicolae a asistat la discuţie?
-Nu, ca şi acum s-a retras discret, nu a vrut să fie părtaş la tratativele
noastre.
-În situaţia asta, vom aştepta, peste noapte rămânem toţi aici la Nicolae, vom bea oarece,
apoi ne vom culca. Puteam pleca, dar nu vreau să atrag atenţia asupra noastră.
Cheamă-l pe Nicolae să vină să stea cu noi.
După despărţirea de Domide, Ofiţeru s-a făcut nevăzut printre copaci. A
mers pitulându-se până s-a îndepărtat destul de mult, a dat un semnal sonor
care semăna cu cârâitul unei ciori, dintre ramurile stejarilor s-au auzit alte ciori. Bărbatul
şi-a zâmbit în barbă, străjerii erau la post, era pe teritoriul lui. Intrarea
în tabără nu a trecut neobservată, din dreapta lui, prin spate, a apărut
Arnăutu’ un tip masiv cu pectoralii ieşiţi mult în faţă, era îmbrăcat într-o
cămaşă de culoare maro fără mâneci, i se vedeau bicepşi uriaşi de halterofil,
făcuse sport, acum fusese prins ca într-o menghină de viaţă.
-Ce ai rezolvat cu ăia? Tot nu înţelegi că libertatea noastră este în ţeava
pistolului? Nimeni nu ne salvează, doar noi împreună cu americanii care trebuie
să sosească din zi în zi, mai ales acum când comuniştii au arestat conducerea Partidului Naţional
Ţărănesc, mai putem să ne salvăm. Ofiţerule, americanii şi englezii nu vor
suporta un asemenea afront, vor veni grămadă peste ruşi, şi le vor spune aşa:
„ruşilor, plecaţi peste Nistru, lăsaţi Basarabia românilor căci este a lor din
moşi strămoşi. Aici, în ţară, Mihăiţă, regele românilor, va şti cum să conducă
România, iar unde se va împotmoli, îi vom arăta noi”.
-Visezi Arnăutule, nu va veni picior de englez sau de american, suntem pe cont propriu, ce
putem face noi, nişte amărâţi prost înarmaţi şi instruiţi, împotriva unor trupe
regulate, nu avem şanse. Am trimis vorbă şi altor cete risipite pe întreg
cuprinsul ţării, nu am găsit înţelegere, pe fiecare îl mână altceva în luptă,
nu avem un ţel comun. Ofiţeru vorbea calm, intrase împreună cu Arnăutu într-o
mică grotă, era răcoare şi bine. Afară sub nişte adăposturi din frunziş câteva
femei fierbeau nişte oase de mistreţ, mai
aveau trei cartofi şi două cepe, puţin zarzavat pentru ceaunul de trei
vedre. Proviziile se sfârşiseră, câţiva erau bolnavi, medicamente nu aveau,
omul de legătură care îi aproviziona fusese arestat, situaţia lor nu era de
invidiat. Cum vrei să ieşi din ipostaza asta?
-Atacăm casa pădurarului, din câte am aflat, azi a sosit o Volgă cu trei ştabi, îi omorâm şi dăm
un imbold şi sătenilor
să-i alunge pe comunişti din sat.
Punem mâna pe putere, aşa vom face şi cu celelalte localităţi. Arnăutu se
înflăcărase, declama ca un senator antic, deja îi vedea pe comunişti fugind
mâncând pământul. După ce punem mâna pe putere, vom elibera liderii ţărănişti,
avem nevoie de ei pentru a putea conduce ţara.
-Vorbeşti prosti Arnăutule! Nu vom rezolva nimic, doar îi vom înrăi, eu nu
te sprijin. Ofiţerul a întors puţin capul, apoi s-a adresat unuia dintre
tovarăşi: spune oamenilor să vină aici!
În câteva minute cei doi lideri au fost înconjuraţi de către ceilalţi
partizani. Ofiţeru a luat un scaun s-a urcat pe el şi a început să vorbească:
-Astăzi am luat legătura cu un comisar de poliţie, am negociat cu el
libertatea noastră, probabil nu vom scăpa fără condamnări, dar a rămâne mai
departe aici, nu vom face decât să agravăm lucrurile, nimeni nu ne va ajuta,
vedeţi şi voi, comuniştii adună pe cei care se împotrivesc politicii lor,
precum aduni ciupercile după ploaie. Nu s-au sfiit să-l aresteze pe Maniu şi
Mihalache, se vor încurca când va fi să ne termine pe noi? Arnăutu propune să
atacăm casa pădurarului, acolo sunt trei ştabi comunişti, ce credeţi că vom
câştiga din asta? Unii dintre noi vor muri, iar ceilalţi vor fi prigoniţi până
când vor fi prinşi şi puşi în lanţuri. Asta vreţi? Arnăutu este urmărit pentru
dublă crimă, ori aici, ori dacă se predă tot va fi omorât, dar voi, ceilalţi, care aţi venit în
pădure doar pentru a alunga comuniştii, nu puteţi intra în aceeaşi oală cu un
criminal. Încă ne putem retrage, nu s-a făcut mult rău, comuniştii au armata
rusă în spate,nu se tem de nimeni. Americanii nu vor veni, ne-au vândut
ruşilor, nu au interese în România. Fraţilor, cauza noastră este pierdută,
poate mai putem rezista câţiva ani, apoi ce vom face? Dacă eu aş avea
certitudinea, sau cel puţin nişte mici garanţii că lupta noastră nu este
fără rost şi copiii noştri vor trăi
într-o ţară liberă de comunism, sunt gata să rămân aici, să murim cu arma în
mână, însă moartea noastră nu va ajuta pe nimeni.
-Fraţilor, nu vă luaţi după Ofiţer, ăsta s-a vândut comuniştilor, a făcut
în izmene de frică, de ce ne-am retras în păduri şi munţi? Pentru ca acum să ne
predăm? Am jurat să nu avem linişte până nu vom izgoni Anticristul comunist din
ţară, sunt mulţi comuniştii? Noi suntem şi mai mulţi, număraţi toţi aceşti
stejari bătrâni, mergeţi şi vorbiţi cu ei, ascultaţi-le poveştile, multe ştiu,
la nevoie vom învăţa de la ei cum să prindem rădăcini în acest pământ hrănit cu
sânge românesc de câteva mii de ani. Nu suntem copii, nu am venit în pădure
pentru a ne juca de-a „hoţii şi vardiştii”, am venit să îndeplinim o misiune
sacră, aceea de a izgoni comuniştii şi comunismul din ţară. Poate nu vor veni
americanii în ajutor, dar chiar avem nevoie de ei?. Nu fraţilor, trebuie să ne
eliberăm noi prin noi, fără ajutor, m-am săturat să vină alte popoare să ne
ajute, apoi să uite să mai plece de aici. Vom câştiga fraţilor! Arnăutu se
transfigurase, semăna, în razele soarelui care îşi căuta culcuş pentru odihnă ,
cu un orator mitologic, trăia momentul, transpiraţia curgea şiroaie pe faţa
lui, nu o simţea, nu mai era real, devenise un personaj de basm, partizanii
ascultau fermecaţi, era o linişte mormântală, bărbaţii îşi strângeau armele în
mâini gata să pornească la luptă, femeile uitaseră de ciorba care fierbea-n
ceaun, erau gata să-şi ajute idolul, iar idolul lor în acel moment era
Arnăutul, el era zeul de care aveau nevoie să le potolească foamea de
libertate. Simţeau că sunt acolo doar pentru a muri jertfiţi pe altarul libertăţii
prorocului Arnăutu.
Ofiţeru era izolat într-o parte, toţi erau cu spatele la el, părăsit ca un
ciumat, oamenii voiau sânge, nu pace, moarte, nu comunism, libertate, nu
lanţuri. A privit cu milă peste toată adunarea, şi-a dat seama că i-a pierdut,
toţi sunt ai lui Arnăutu. Într-un fel era gelos pe ei, avusese puterea să
aleagă moartea.
Arnăutu a continuat discursul în acelaşi mod înflăcărat:
-Fraţilor, vom instaura teroarea! Vom omorî
comuniştii şi pe simpatizanţii lor, vom pătrunde noaptea peste ei în
casă şi-i vom ucide, nu vă atingeţi de copii, ei trebuie să înveţe din
greşelile părinţilor.
-Dacă are 15 ani şi pune mâna pe furcă ce facem? Întrebase unul dintre
lotrii, avea privirea rea şi saşie, părul crescut în neorânduială îi venea
peste ochi.
-Îl omori, apoi, te aşezi în genunchi şi spui o rugăciune către Domnul prin
care-I ceri să te ierte, căci tu nu ai vrut să omori un suflet de copil, în
schimb el te-a provocat, spui aşa: „nu am vrut Doamne să-l omor, dar nici eu nu
vreau să mor!” În această noapte vom ataca casa pădurarului, nu vreau să scape
nici unul. Eu împreună cu alţi doi vom
merge în sat la primar şi la instructorul lor de partid să le facem de
petrecanie, deja am luat legătura cu Băbuică, jandarmul, ne aşteaptă. Donose,
preiei comanda celor care atacă casa pădurarului. Acum fiecare la ale lui,
încercaţi să dormiţi.
Grota avea în partea dreaptă o altă încăpere, aici a intrat Ofiţeru, dar nu
înainte de a face un semn discret uneia dintre cele cinci femei care erau în
tabără şi pregăteau mâncarea. Intrarea în acest „dormitor” era acoperită cu o
foaie de cort, în partea cea mai întunecată a
încăperii erau paie puse direct pe pământ, iar peste paie o zdreanţă de
pătură cazonă. Ofiţeru s-a trântit pe patul improvizat, din paie venea un miros
dulceag de mucegai, a închis ochii, se gândea la Arnăutu, la discursul său
mobilizator, nu l-ar fi crezut în stare, rămăsese singur, nimeni nu mai era în
tabăra lui. A oftat, era prins între ciocan şi nicovală, ar fi vrut să găsească o ieşire, voia să se salveze,
să-i salveze pe toţi, ceilalţi au ales lupta, moartea în numele unui ideal
pierdut.
O mână uşoară la atins pe frunte, a tresărit, lângă el se cuibărise femeia
iubită, singurul motiv pentru care îşi dorea să trăiască era ea, Ioana, iubita
care-l urmase în sălbăticie.
A cuprins-o cu mâna pe după gât, a privit în apele adânci şi verzi ale
ochilor ei mari şi alungiţi, iar buzele
au cuprins-o într-un sărut, un sărut de abandonare a fiinţei lui, de
uitarea de sine, era sărutul care transcede dincolo de real. Buzele cărnoase şi
voluptoase ale Ioanei i-au răspuns cu
pasiune, cu afecţiune aproape
părintească, îl considera pe Ofiţer, George cum îi spunea ea, ca pe un copil al
ei de care trebuia să aibă grijă şi să-i dea toată iubirea ei, era amanta
perfectă, femeia care nu cerea nimic şi oferea totul necondiţionat. Mâinile
bărbatului se rătăciseră sub rochiţa ei subţire din mătase ponosită şi cârpită
din cauza uzurii, îl simţea cum se înfioară când îi atingea pielea catifelată,
sânii mijlocii şi fermi cu sfârcurile tari aşteptau să fie sărutaţi, de mult nu-l mai
avusese lângă ea. Ioana îl săruta pe tot trupul lui fierbinte de dorinţă, în
timp ce el o răsfăţa cu mângâieri. Iubirea s-a dezlănţuit nestăvilită, s-au iubit ca şi când ar fi fost
pentru ultima oară, într-un târziu obosiţi, i-a
furat somnul, s-au trezit în miezul nopţii.
-Ioană, eu plec! Merg să anunţ pe Nicolae de ceea ce vrea să facă Arnăutu,
e păcat să moară cineva. M-am săturat de crime. Vreau să trăim normal, ca nişte
oameni liberi, atâta libertate câtă putem avea în comunism.
-Comuniştii te vor condamna George, iar tovarăşii tăi te vor blestema,
chiar vrei asta? Indiferent de hotărârea pe care o vei lua, voi fi alături de
tine, nu te voi părăsi. Se simţea tristeţea şi determinarea în vocea Ioanei.
Mergi liniştit, ne vom întâlni mâine acasă la Nicolae, dacă va mai exista casa.
Femeia l-a sărutat pe George, apoi acesta şi-a luat pistolul şi două
încărcătoare şi a ieşit tiptil din adăpost. Ştia configuraţia terenului şi
locul unde erau santinelele. S-a strecurat printre ele şi s-a apropiat de casa
pădurarului. În depărtare cânta o cucuvea, o buhă îi răspundea cu ţipătul ei sfâşâietor, pe cer norii parcă se
alergau, timpul stătea a ploaie. Câinele Irinei a început să latre, a ascultat
să vadă dacă vine la poartă, era legat, atunci a sărit gardul şi a pătruns în
curtea lui Nicolae, nu era timp de pierdut, a alergat până la casă, apoi a
bătut în geam. Din interior s-a auzit o voce speriată:
-Cine-i?
-Deschide Nicolae sunt Ofiţeru, e bai mare! Vocea lui George era agitată,
omul sufla greu, se simţea efortul făcut pentru a ajunge la ei.
-Imediat, ce s-a întâmplat? Nicolae şi-a luat arma din cui, a băgat glonţ
pe ţeavă, apoi a crăpat uşa: sunteţi singur?
-Da, sunt singur, treziţi-vă! Vine Arnăutu cu oamenii lui să vă omoare.
-Intră în casă!
Nicolae a aprins o lumânare şi a mers în camera de „dincolo” să-i trezească
pe cei patru musafiri.
-Ce s-a întâmplat, de ce ne trezeşti? Oblegovici striga ca un apucat.
-Tovarăşe secretar ne atacă partizanii, ce ne facem?
-Câţi sunt? Dumitrana, ofiţer obişnuit să doarmă iepureşte, deja era în
picioare.
-Aproape cinzeci, vor ataca pe la ora trei. George a răspuns calm.
-Cum? Oblegovici a înfipt mâna în gâtul Ofiţerului, ce cursă vrei să ne
întinzi nenorocitule?! Cine eşti tu?
-Este Ofiţeru, tovarăşe secretar, omul de legătură. Ai pierdut controlul
asupra oamenilor tăi? Domide era calm, voia să afle cât mai multe date despre
atacatori.
-Am vrut să-i conving să se predea, Arnăutu
i-a încurajat să rămână în pădure şi să instaureze
teroarea, a câştigat Arnăutu. La ora două, adică acum 15 minute, continuă
George privind ceasul, au plecat din tabără, în 45 de minute vor fi aici. Ce
plan aveţi?
-Dumitrana, ce vom face? Hotărăşte omule, doar nu vom fugi ca nişte
şobolani, afară este aşa de întuneric că îl putem dantela, asta va putea fi în
folosul nostru. Ca prin minune secretarul devenise calm, cooperant.
-Să facem inventarul armelor, să vedem ce muniţie avem, apoi ne vom
organiza. Tovarăşe secretar daţi-mi voie să preiau comanda. Comisarul era ferm
şi stăpân pe el.
-Bine Dumitrana, organizează-ne! Vom executa ordinele tale. Eu am pistol cu
două încărcătoare, adică 16 gloanţe, voi?
-Eu am pistol cu un încărcător de rezervă, tu Domide? Întrebarea lui
Dumitrana era rece, a unui om care ştie ce face şi mai ales ce vrea.
-Arma din dotare cu un încărcător de rezervă.
-Eu am puşca şi treizeci de gloanţe, spuse Nicolae.
-Iar eu am puşca şi 10 gloanţe, plus pistolul meu de ofiţer pe care îl am
legat la spate, am şi un încărcător de rezervă.
-Vă rog să puneţi la socoteală şi pistolul meu mitralieră şi încă 60 de
gloanţe rezervă, spuse Ofiţeru.
-Bun, Ofiţerule poţi fi un partizan înfiltrat între noi, la fel de bine
poţi să fii bine intenţionat, eu te iau pe încredere, avem muniţie destulă, vom
face un cordon în exteriorul curţii, îi lăsăm să treacă de noi apoi îi atacăm
din spate. E clar?
-Clar! Răspunse Oblegovici. Ce facem cu Irina? Unde va sta?
-Daţi-mi o puşcă şi merg cu voi, ştiu bine să trag, chiar sunt un bun
ochitor.
-Ia puşca mea, spuse jandarmul, îmi păstrez pistolul.
-Ieşim afară din curte şi mergem până-n liziera pădurii, ne aşezăm în
evantai pe un semicerc, îi lăsăm să treacă pe lângă noi, este întuneric şi nu
ne vor observa, apoi îi vom ataca când vor ieşi din pădure şi vor fi în câmp
deschis. Trebuie să tragem „foc cu foc” pentru a ne economisi muniţia.
Întrebări?
-Nu, toţi am înţeles! Secretarul a răspuns în numele tuturor.
Au ieşit tiptil din casă, apoi s-au furişat pe poartă alergând aplecaţi spre
marginea pădurii, fiecare s-a lipit de câte un copac aşteptând atacatorii, după
spusele Ofiţerului mai rămăseseră cam 20 de minute.
Aşteptarea era grea, erau calmi, puteau să câştige datorită surprizei, era
o bătălie pe viaţă şi pe moarte, dintre toţi doar Nicolae fusese pe front şi cunoştea
regulile războiului, poate şi Ofiţeru, ceilaţi luaseră parte la lupte de
stradă.
Noaptea era grea şi întunecoasă, s-a auzit un zbor de păsării, toţi au
ciulit urechile, bandiţii se apropiau.
Crăcuţele rupte sub greutatea
partizanilor se auzeau din ce în ce mai aproape, erau destul de siguri pe ei,
sperau că vor lua casa prin surprindere. După ce au ieşit din pădure au început
să se grăbească spre casă, mergeau grupaţi, un ordin scurt a spart întunericul
nopţii:
-Desfăşurarea! Arnăutu dădu-se ordinul de încercuire a proprietăţii.
Ofiţeru’ a înţeles pericolul în care s-ar fi aflat ei, dacă se desfăşurau
partizanii, a tras fără a mai aştepta ordinul. Lumina rafalei a spintecat
întunericul, a urmat un ţipăt, apoi altul, după care s-a aşternut tăcerea. Partizanii
se făcuseră una cu pământul. Nu ştiau din ce parte s-a tras, Donose a dat un
ordin scurt:
-Capcană, retrageţi-vă spre pădure să ne regrupăm, era debusolat, a avut
împresia că s-a tras din curte.
Atacatorii, acum atacaţi, au luat-o la fugă spre lizieră, cei din pădure nu
s-au grăbit să tragă, i-au lăsat să se apropie. Un fulger a brăzdat cerul, o
ploaie de gloanţe s-a abătut asupra partizanilor, alt fulger, altă rafală,
ţipete, urlete, degringoladă, partizanii au rămas pe loc şi au cerut îndurare.
Un ordin venit de după un stejar le-a cerut să se grupeze. Donose a ordonat
adunarea, au venit în jurul lui circa douăzeci de oameni. Acelaşi glas le-a
ordonat să facă zece paşi în faţă, să se aşeze în linie şi să arunce armele în
faţa lor. Partizanii s-au conformat. După ce au aruncat armele, au primit ordin
să se retragă patru metrii şi să rămână în picioare pentru a putea fi urmăriţi.
O altă lumină a spintecat întunericul care începuse să se rarefieze, ziua îşi
făcea loc cu greu prin păcura nopţii. S-a aşternut liniştea, o linişte grea,
prevestitoare de rău, o linişte care apăsa pieptul, pe care o simţeai ca pe o
piatră de moară, în aer mirosea a moarte.
Furiş, pe după casa Irinei, cu paşii mici se apropiau zorile, începuse să
se distingă siluetele partizanilor, acelaşi glas le-a comandat să se aşeze cu
burta pe pământ, partizanii s-au executat fără să crâcnească. Donose nu
înţelegea cine i-a trădat, nu apucase să tragă nici un foc de armă.
Când părăsise tabăra vorbise cu Ioana, o întrebase unde este Ofiţeru, ea îi
spuse că doarme, să-l lase în pace, că nu va merge cu ei.
Atunci cine a trădat, dacă el e în tabără? Erau întrebări la care nu găsea
răspuns.
Ofiţeru a cerut voie să nu se arate în faţa partizanilor, să nu se ştie că
el îi trădase. A primit încuviinţarea lui Oblegovici, însă şi ordinul de a nu
pleca fără aprobare.
Cum afară se luminase bine de ziuă, Nicolae, care fusese plecat după
prinderea partizanilor, se întorsese de acasă cu o sfoară lungă şi un cuţit.
Doi partizani, sub supravegherea jandarmului, adunaseră trupurile rămase pe câmpul de luptă, erau
trei morţi şi cinci răniţi,pe cei zdraveni iau legat cu mâinile la spate, apoi
iau condus spre casă.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere