În 28 aprilie 1951 când eu am venit pe lume, s-a nimerit să fie sâmbăta Paștelui. Ori de câte ori făceam vreo prostie și zău că boacănele se țineau lanț de mine, mama îmi reproșa că m-am născut la zile mari de aceea am ieșit un nebunatic. Întotdeauna mama a avut dreptate, doar în cazul ăsta nu, știut fiind faptul că nu copilul își alege ziua venirii sale pe lume, iar chiar dacă am ales eu să vin pe lume în acea zi, tot mama a fost vinovată, deoarece, din borta mare a cuptorului din curte, tata scosese cozonacii copți și puternic aromați, probabil mirosul lor m-a chemat la lumina zilei.
În acel an Stalin încă nu plecase la cele veșnice, iar colectivizarea agriculturii era în anticamera istoriei și se chinuia să facă primul pas în interiorul ei.
Mi-a povestit mama, când ajunsesem flăcău și băteam ulițele satului după codanele frumușele ce seara ieșeau la portiță, că în anul în care m-am născut primăvara a venit dintr-o dată, era într-o vineri să fi fost pe la ora unu fără un sfert, mama împreună cu tata își păcăleau foamea mâncând dintr-o strachină prune afumate cu ușoare urme de orez. Fusese o iarnă grea, iar părinții mei, pe cât erau de tineri și frumoși, pe atâta erau de săraci. Își duceau sărăcia pe picioare mai mult mințind foamea care se instalase ca la ea acasă în familia mea. În acea zi, dintr-o dată o rază a intrat pe fereastră, de bucurie, fiindcă în sfârșit vedea soarele, tata a împins strachina cu mâncare în fața mamei spunându-i aceste cuvinte: „mănâncă tu, femeie, căci ai în pântecele tău un suflet de hrănit, de acum nu vom mai muri de foame, a venit primăvara.” În acele vremuri pământul le oferea din plin tot ce aveau nevoie pentru hrana de zi cu zi. Fără să risc să vă plictisesc voi enumera câteva plante ce creșteau în mod sălbatic: loboda, știrul, hameiul, ștevia, urzicile, lăptucile, salvia, măcrișul, etc. carnea de regulă se consuma sâmbăta și duminica. O găină în timpul săptămânii era sacrificată din unul dintre cele două motive, fie găina era bolnavă, fie cineva din casă era bolnav.
M-am format din
punct de vedere intelectal în perioada comunistă, primele cărți pe care le-am
citit, când încă eram sub influența sovietică, iar eu nu trecusem pragul
copilăriei, au fost din clasicii ruși, Turgheniev, L.N.Tolstoi, Alexei Tolstoi,
Maxim Gorki, etc.
Cărțile erau tipărite de Editura de Stat în colecția ”Cartea rusă”, aveau
coperțile cartonate cu titlurile aurit scrise și se găseau în toate
bibliotecile. De asemenea erau povestirile despre „Tânăra Gardă”, despre
războiul sovieticilor cu alb gardiștii, ori despre luptele armatei roșii cu trupele
Germaniei hitleriste. După 1965 a pătruns
puternic pe piață și literatura occidentală exp.: Thomas Mann, Alexandre Dumas,
Walter Scott, Victor Hugo, Honore de Balzac, etc.
Până la vârsta de 38 de ani am trăit în comunism.
Am trecut, am cunoscut, am simțit toate etapele prin care societatea s-a transformat de la proprietatea privată asupra pământului, la proprietatea colectivă, iar mai apoi din nou la proprietatea privată prin retrocedările de după 1989
Cărțile pe care le-am scris, au apărut din nevoia stringentă de a aduce la cunoștiința publicului date despre istoria noastră din perioada 1945 și până în ziua de astăzi.
Am observat, cu adâncă durere, că perioada anilor în care comuniștii au fost la putere este damnată cu toptanul, deși au fost și lucruri bune și foarte bune făcute atunci, cum de altfel au fost și lucruri rele. Cu alte cuvinte, cei din ziua de astăzi spun că tot ce a fost în epoca comunistă a fost rău, tot ce este acum este bun. Am încercat prin cărțile mele să pun pe tapet faptele așa cum s-au petrecut și cum le-am văzut eu ca fiu de pălmaș. M-am străduit, pe cât a fost posibil, să fiu obiectiv.
Nu există și nici nu a existat vreodată în istoria, nu doar a României, ci a oricărui stat din lumea largă o societate perfectă, o societate care să mulțumească întregul ei popor.
Orice societate a avut lucruri bune și lucruri rele. Important este ca faptele bune să le depășească numeric pe cele rele. Nu vreau să discut despre politică. Nici în cărțile mele nu sunt partizan vreunui partid, chiar nu dau nume de partide politice. Personal nu sunt simpatizantul nici unui partid.
M-am lungit cu preambulul. Acțiunea cărții „Destinul” pe care v-o supun atenție se desfășoară în zilele noastre având ca temă viața unei femei cu tot ce a avut bun ori rău. Viața ei cu suișuri, coborâșuri, fericire, tristețe, zâmbete și lacrimi. Pe lângă viața ei este prezentată și societatea zilelor noastre care are o ușoară abatere de la normele morale. Nu pot spune mai mult fără să nu intru cu totul în acțiunea cărții și asta nu îmi doresc. Vreau ca cititorul să descopere personajele cărții în toată splendoarea lor. Nu lipsește din carte ura și iubirea, dar și viața socială cu toate tarele ei.
Citez din prefața doamnei Constanța Popescu, poet, membră a Uniunii Scriitorilor: „Personajele se colorează și completează unele pe altele în dorința de a se face lumină în destin. Acesta este mereu alunecos, pe muchie de cuțit între liniște și haos”, am încheiat citatul.
Cea de-a doua carte pe care v-o prezint se intitulează „Pe aripi de vis spre cerul deschis”. În centru acțiunii se găsește un copil părăsit de mama lui care, pentru a se întreține, este nevoită să lucreze prin țări străine departe de familie. Pe lângă copil găsim o pensionară și fiica acesteia al cărei istoric nu este chiar de înaltă ținută morală. În jurul lor se țese întreaga poveste.
Pe lângă aceste cărți în Biblioteca Bucșani se mai găsesc câteva titluri:
-„Istoria așa cum a fost” este o radiografie a satului românesc din perioada 1961-1962, adică atunci când s-a apăsat pe accelerația colectivizării țării. Iar la oraș perioada de industrializare în ritm alert. Acțiunea cărții trece în revistă toate etapele, toate marile evenimente prin care a trecut România în drumul ei spre a aduce o viață mai bună poporului român. Cartea este sub forma unui roman iar personajele analizează toate faptele importante petrecute.
-„Prizonierul”- altă perspectivă asupra războiului. Un soldat german rănit fiind este salvat de o româncă, acesta se îndrăgostește de ea după care el nu vrea să mai părăsească România. De aici putem deduce că nu poporul german ne-a fost dușman ci conducătorii Germaniei. Poporul, indiferent de țară, este o masă de manevră la dispoziția celor care conduc Țara. Cartea poartă cititorul prin munți acolo unde se adăpostiseră partizanii, prin birourile noilor politicieni instalați la puterea României după 1945.
-„Primarul” o carte de actualitate a cărei acțiune se petrece în zilele noastre în primăria unei localități, prin birourile Consiliului Județean, cabinet senatorial, ori prin sala de judecată.
Vă prezint, cu voia dvs. un fragment din cartea „Primarul” : Primarul intră în cabinetul senatorial din teritoriu
„-Bună ziua!
Ce doriți? Domnul senator nu este aici, este plecat în Tanganyika la un Congres
pentru protecția țânțarului Anofel.
-Cum naiba
să-l protejeze? Este dăunător, femelele
înțeapă oamenii, animalele ceea ce poate propaga malaria.
-Se vede că
sunteți profan, aici este vorba de ecosistem. Vreți să vă spun ce înseamnă
ecosistem? Este ansamblul format dintre biotop și biocenoză...
-Mulțumesc!
primarul a oprit-o brutal pe vorbăreața secretară, când se întoarce excelența
sa? Am o problemă urgentă de rezolvat, sunt primarul din comuna Malu Plecat, la
noi în sat, din cauza ploilor, s-a prăvălit un deal peste casele oamenilor, avem
urgentă nevoie de fonduri pentru a
rezolva problema.
-Măi
fraților, voi nu mai aveți pic de respect față de aleșii neamului? Tu ai vrea să vină imediat senatorul din
Tanganyika, adică să lase baltă problema țânțarului, fiindcă unor țărani le-au plecat casele la vale? Băi, știți că sunteți pretențioși?
-Cum dracu,
mai important este un nenorocit de țânțar african ,care nici măcar nu
trăiește-n țara noastră, decât viețile unor oameni?
-Care oameni? Oameni au fost anul trecut la alegeri, de acum încolo, trei ani de zile, mai ușor cu omenia voastră, că vă știu eu. Poate nici nu l-ai votat și acum fuga la senatorul Tânjală să vă rezolve problemele. Dumneata ești de la opoziție, nici măcar nu ești de-al nostru. Ca să închei, senatorul este plecat pentru o lună, a trecut deja o săptămână, deci mai are de stat trei săptămâni, apoi intră direct în vacanța parlamentară. În toamnă revino mata cu cererea, eu te trec aici pe lista de așteptare, sper să nu o rătăcesc, am mai scris două liste și nu știu ce dracu le-am făcut. A venit într-o seară băiatul senatorului, este tânăr și cu poftă nebună de dragoste, n-am scăpat de el, mă înțelegeți...”
O altă carte pe care doresc să o supun atenție dvs. se intitulează „Iubirea dintr-o primăvară fierbinte”. Acțiunea cărți prinde perioada de sfârșit a ultimului război mondial cu toate frământările societății rurale, voi da un scurt fragment din roman: „
-Nicolae, mamă, acolo unde ai fost tu nu l-ai văzut și pe Gheorghe al meu? Nu am mai primit carte de la el de multă
vreme și nu mai știu de este viu, ori Doamne ferește, ...mort. Se plângea câte
o femeie, ori un bărbat, părinți ai celor duși de acasă cu de-a sila. Plângeau
bieții de ei, se închinau și se rugau lui Dumnezeu ca prin mila Sa să le
ocrotească odraslele plecate cătane la oaste.
Soldatul ridica
din umeri și, printre suspine și oftaturi, cu lacrimile ce îi inundau obrajii, le
vorbea și în numele celor de la care ei nu mai aveau vești:
-E greu lele și
nene Stanciule acolo. Frigul și foamea este pretutindeni, dar cea mai rea este
moartea. Asta nu ne slăbește nici ziua nici noaptea, nici când mâncăm ce bruma
avem, nici când moțăim în noroiul tranșeelor. Să vă spun doar ce s-a întâmplat
într-o dimineață. Apăruseră la orizont primele semne că se crăpa de ziuă, să fi
fost aproape de șase. Era un ger cumplit, nu mai simțeam picioarele înghețate
în bocancii deveniți bocnă. Îl luasem în brațe pe un camarad ce era pe jumătate
înghețat și dârdâia de frig mai rău decât mine, îi dădeam din căldura mea. Amândoi
începusem să ne încălzim, mă cuprinsese somnul, visam că sunt acasă, se făcea
că războiul se terminase, eram la horă în sat și jucam de-mi sfârâiau
picioarele. Din vis am tresărit. Căpitanul dăduse ordinul să atacăm la
baionetă. M-am cutremurat, am dat să mă ridic, însă picioarele nu mă ascultau,
simțeam că am milioane de ace în ele. Însă ordinul era ordin, nu puteam rămâne
în urmă. Eram soldat ce depusesem jurământul militar, ofițerii mă puteau
împușca pentru neexecutarea ordinului, ori mă trimiteau pentru insubordonare în
fața Curții Marțiale. M-am ridicat cum am putut, l-am ajutat și pe tovarășul
meu să se ridice, am montat baioneta la armă și la...atac!!!!!!!!!! Asta era
poate cel mai rău pe front, momentul în care trebuia să împlânți baioneta în
trupul unui om pe care nu-l cunoșteai, care nu-ți furase vaca și, în general, el,
personal, nu-ți făcuse niciun rău. Trebuia să-l omor pe cel de-l întâlneam în
luptă, altfel mă omora el pe mine.
Am ieșit din
tranșee strigând: uraaaa, victorie, la
luptă fraților, omorâți dușmanul. Dușmanul cui? Al meu nu era. Și ostașul
inamic ca și mine făceam parte din turma mânată de la urmă de patronii războiului,
care, după părerea lui don locotent, erau: Hitler, Mussolini, Stalin și Hirohito,
împăratul Japoniei. Tot alergând cu arma în mână, m-am trezit în fața unui
ostaș german, nu mai avea casca pe cap, o pierduse în luptă, pentru o clipă l-am
privit în ochi, avea niște ochi albaștri ca azurul cerului, m-a înfiorat tinerețea
lui, nu avea mai mult de 18 ani. Era un copil, am ezitat, nu am împlântat
baioneta în inima lui tânără. Mi-a fost milă de el și de copilăria lui. Am
greșit, el, din frică probabil, a dat cu baioneta în mine, noroc că am parat în
ultima secundă, însă tot s-a înfipt în pulpa mea. Și-a scos baioneta și a
alergat mai departe. Eu am rămas acolo cu piciorul sfâșiat și într-o baltă de
sânge. Uitasem ce îmi spusese un domn locotentent la instrucție. Zisese așa: „soldat,
să nu eziți niciodată, dușmanul nu te iartă, ucide-l tu, să nu te omoare el, nu
căuta să înțelegi ce și cum. În război totul se limitează la câteva cuvinte:
„omoară-ți dușmanul, să nu te omoare el!”. Nu te întreba dacă războiul este bun,
ori rău, dacă ne este nouă folositor, ori nu. Nu avem timp de asemenea
întrebări și nici cu folos nu ne sunt”. „Ucide, să nu fii ucis!”, ăsta era
ordinul de zi. Și ne-a mai spus don locotenent: „să nu privești niciodată
dușmanul în ochi, uită-te doar unde împlânți baioneta, dacă-i vezi ochii, te-nmoi,
îți dai seama că este și el un om ca și tine”. Avusese dreptate, îl privisem în
ochi pe acel copil îmbrăcat în uniformă germană, am ezitat, el a profitat și
m-a sângerat.
Așa povesteau, cu
ochii în lacrimi, soldații ce veneau de pe front, fie dați ca invalizi și
reformați cu o biată medalie agățată de mantaua ruptă și murdară, fie, alții
mai norocoși, prindeau câte o permisie.
Despre cărțile
mele aș putea vorbi la nesfârșit, sunt ca și copiii mei. Însă nu vreau să vă plictisesc
prea mult. Vă las dvs. bucuria de a descoperi acțiunea din fiecare carte.
Vă doresc să
aveți o lectură plăcută!
„
Vă doresc să aveți o lectură plăcută!
