Femeia pierdută. Cap X

 

-Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost plecat și mă refer la o lipsă mai mare de 20-30 de minute.

-Nici vorbă, poate o fi ieșit pe-afară așa ca omu care bea o țuică, dar de lipsit nu a lipsit așa mult timp. Știu cu precizie deoarece imi amintesc că i-am spus celui de lângă mine că mă doare capul de la vorba răstită a lui Năuc.

-Știți cam în ce vreme a plecat Năuc acasă? Vă amintiți?

-Nu-mi amintesc dacă a plecat cu noi la închiderea bufetului, dar îmi amintesc faptul că atunci când în bufet a explodat vestea despre nenorocirea întâmplată la casa lui Tudor era încă la bufet. Știu asta pentru că a discutat mult pe această temă, iar el cu bocea lui se făcea auzit peste toată lumea.

-Păi eu zic că este suficient ce ne-ați spus. Vă rog să semnați declarația. În timp ce dumneavoastră ați povestit eu am notat totul aici așa cum ați declarat. Vă voi citi ce am scris, iar dacă veți considera că asta ați declarat să semnați această hârtie care va deveni un document în dosarul de cercetare penală. Nu vă ascund faptul că aveți să fiți audiat atât la procuratură cât și la Tribunal, nu trebuie să faceți altceva decât să vă mențineți declarația dacă ăsta este adevărul. Aveți ceva de adăugat?

-Nu se poate tovarășe fără să-l mai târâți prin procuratură și trebunale? Nevastă-sa se cam oțărâse când a auzit că bărbatul ei va fi chemat ca martor prin tribunal. Un lucru urât și de neacceptat pentru țăranii simplii.

-O femeie  de aici din sat, din cauza lașității și răutății unor oameni, a fost condamnată la ani grei de ocnă nevinovată. Eu vreau să-i fac dreptate acestei femei, dar fără ajutorul dumneavoastră nu am să pot.

-Nu vă luați după ea, tovarășe, am să vin oriunde nevoie va fi de mine, doar dreptate să se facă.

-Bine! Vă mulțumesc pentru informații și tratație! Noi acum om merge în treaba noastră. Rămâneți sănătoși!

-Șandrule, care este mai aproape Polcovnicu, ori Străjerul? Hai că ăsta este ultimul, dacă obținem de el ce vrem.

-Să mergem la Polcovnicu. Nu stă departe și este în drumul nostru.

Au luat drumul la pas, cu vârful bocancilor sculau pietrele amorțite de ger pe care le aruncau din calea lor. Obosiseră, mai mult trăgeau piciorele după ei, decât călcau cu pas vioi.

-Aici stă. Are curtea închisă de crezi că este cine știe ce cetate, auziți cum latră de gros, cred că este un  câine cât un vițel.

Din casă, scos de glasul câinelui, s-a auzit a fi ieșit cineva. Portița s-a deschis în fața lor, un bărbat slăbuț cu părul înspicat și mustața groasă, cu niște ochii vicleni ce cătau pe lângă om s-a tras un pas în spate când l-a văzut pe șeful de post.

-Stai nene, ce-ai pățit? Palcu încerca să-l liniștească.

-Nu am pățit nimic, doar că nu îmi place miliția și nici milițienii. Polcovnicu era franc, nu vorbea, scuipa cuvintele din vârful limbii.

-De ce nu suporții milițienii, ți-au făcut vreun rău? Ori aveți ceva ce vă supără pe conștiință. Se simțea ostilitatea gazdei ieșind prin fiecare por al trupului său slăbuț.

-Am mers o dată, cu ani în urmă, la Argatu să-mi facă dreptate în fața unuia care-mi furase un bou din grajd și pe care îl prinsesem cu boul de sfoară când la târg îl ducea să-l vândă. Hoțul m-a perpelit bine cu bătaia acolo în câmpul pustiu, apoi a luat-o spre sat. Eu am rămasce-i drept, cu boul, dar și bătut că abia mă mișcam. Când am ajuns cu boul în sat, am tras direct la postul de miliție să raportez cum devenea cazul cu furtul boului. Doar că, înaintea mea, fusese hoțul care-l mânjise pe Argatu și în loc să-mi facă dreptate, m-a omorât în bătaie, că vezi Doamne, de fapt eu am furat boul de la hoț și nu hoțul de la mine. După ce m-a bătut militărește, de nu am putut sta două săptămâni pe scaun, mi-a ordonat să duc boul acasă la hoț pentru ca ăla să-și primească înapoi paguba făcută de mine. Nu i-am dus boul, că doar era al meu. Și atunci cum să poată fi dragi milițienii când am simțit dreptatea lor pe propriam piele.

-Bine, astea sunt lucruri trecute. Cu noi ai ceva anume? Că doar nu ne cunoaștem și bănuiesc că nici nu ne acuzi de ceva?

-Nu, adevărat că nu vă cunosc, doar pe tovarășul șef de post îl cunosc din vedere, nu am vorbit niciodată deoarece nu a fost nevoie.

-Intrați în casă, bănuiesc că mai avem a discuta, că doar venirăți cu vreo treabă, altminteri pegerul ăsta din casă nu ieșeați.

În casa mobilată sărăcăcios, sau așa cum erau aproape toate casele satului, era cald, un miros discret de busuioc se simțea în aer, iar din cuptorul sobei venea miros de gutui coapte.

După ce au luat loc pe pat, Palcu l-a întrebat direct:

-Tovarășe Polcovnicu, îți mai amintești de noaptea când s-au prăpădit prin foc Tudor Ilie și averea lui?

-Îmi amintesc, a fost ca ieri. Groaznic moment. Eram la bufet cu mai mulți săteni, taman ce venisem de la muncă fiecare după cum avusese treabă. Ne-am tras ca de obicei la bufet, veneam aici ca vițeii când îi dai la vaci să sugă. Eram dornici de vorbă, ziua întreagă coseam, săpam, făceam ce era nevoie, iar seara abia așteptam să schimbăm câteva cuvinte între noi.

Era o seară liniștită, luna răsărise încă din timpul zilei, era plăcut, răcoarea serii ne potolea fierbințeala de peste zi.

Cu cinzecile în mână vorbeam și ascultam pe ceilalți să aud ce au de spus. Dintre toate glasurile a lui Năuc era cel mai strident. Vorbea tare și-i acopera pe ceilalți. Parcă voia să știe lumea că el este acolo cu ei. Aproape de închiderea bufetului a venit unul și ne-a spus depre nenorocirea abătută asupra familiei Tudor. După astă veste grea, dintr-o dată sufletul mi s-a înmuiat, am simțit o sfârșeală prin corp, fusesem la un pas să leșin. Am ieșit din cârciumă și am plecat acasă.

-Din câte vă amintiți, Năuc Ispas a părăsit incinta bufetului timp mai îndelungat, 20-30 de minute. Doar dacă vă amintiți, nu din auzite. E foarte important să stabilim aceste detalii.

-Da, a lipsit câteva minute, nu multe, cât i-a fost omului necesar să meargă afară și să revină la țoiul cu țuică. Îmi amintesc bine amănuntele deoarece așa cum v-am spus când tăcea el se lăsa așa o liniște nefirească.

-Te rog să scri pe hârtie tot ce ne-ai declarat, apoi semnezi și când te vom chema la Procuratură, iar mai apoi la Tribunal, va trebui să vii.

-Asta nu fac. Nu merg eu prin ale judecăți să mă arate lumea cu degetul. Nu fac, faceți ce vreți!

-Cum vrei, însă voiam să-ți spun că, prin declarația dumitale, evidentă susținută și în fața procurorului dar și a judecătorului, avem șanse mari ca Stanca să fie găsită nevinovată, așa cum se pare că au stat lucrurile, iar Argatu și Năuc să fie trimiși în judecată pentru mărturie mincinoasă, șantajare și altele.

-Pentru Stanca voi merge peste tot. Până la urmă mă trag dintr-un strămoș ce a fost colonel în armată țaristă, de aici și numele.

Palcu, în timp ce mergea pe lângă Șandru pe drumul prăfuit, se gândea privind în adâncimea drumului, la răutatea oamenilor, la miicimea sufletului și a înțelegerii lor ca oameni.

-Sunt ofițer de miliție de vreo 15 ani, aș putea spune că sunt printre primele cadre calificate în actualul regim de democrație populară. De-a lungul timpului, în lungile anchete interminabile în care infractorii, deși aveam probe clare, indubitabile, împotriva lor, continuau să-și suțină nevinovăția, nu neg că mi-am mai ieșit din fire și am altoit pe câte un astfel de gunoi aflat în afara legii, cu câteva bastoane pe spinare. Dar, de aici și până la a șantaja, plăti, mitui martori mincinoși care să trimită un om nevinovat în spatele gratiilor, ei bine, asta nu am făcut și nici nu voi face vreodată. Șandrule, femeia asta, Stanca, este clar ca lumina zilei că este nevinovată. Cine îi va mai putea da ei înapoi anii petrecuți în detenția grea de la Canalul Dunărea-Marea Neagră? Nimeni. Auzi, tu? Nimeni. Va rămâne stigmatizată pe viață, cu sufletul ciuntit de nedreptăți. Stanca, niciodată, cred, nu va mai putea fi determinată să creadă în dreptatea socială ori dreptatea justiției, ea însăși suferind, pe nedrept, inicvitățile justiției. Mergem la post, trebuie să dau un telefon la miliția raională să trimită un mandat de arestare pe numele lui Năuc și Arnăutu. Va fi o plăcere pentru căpitanul Gherman să-i încătușeze și să-i depună la arestul raional al miliției.

-Cred, a continuat Palcu, fără să greșesc că avem destule probe să putem determina un Recurs Extraordinar. Mâine de dimineață voi pleca la raion. Îți mulțumesc încă de pe acum pentru găzduire, ești un cadru de nădejde al miliției și, surprinzător, cu excepția lui Polcovnicu care, până la urmă nu avea ceva cu tine, ești bine văzut și respectat în sat. Apropo, de Polcovnicu. Miliția, Poliția în statele din vest, nu sunt iubite de populație, noi nu trebuie să fim cumsecade, nu trebuie să fim buni, ori răi, trebuie doar să aplicăm legea în conținut și spirit. Din această cauză suntem considerați o forță a legii, iar forța dreptului trebuie să primeze, chiar dacă, într-un moment nefericit, cel asupra căruia trebuie să acționăm ne este rudă, părinte, prieten.  Dar să trecem peste asta. Astăzi pe unde am umblat nu prea ne-au mai îmbiat cu țuică...

-Lăsați tovarășul căpitan că mai am eu ceva pusă deoparte pentru când pică așa la drum de seară un oaspete drag cum îmi sunteți dumneavoastră. Iertă-mi fie vorba proastă, însă așa am simțit, așa am vorbit.

..........................................................................................................................................................

Mașina de la raion cu ordinul de arestare a sosit pe seară. Gherman, fără a mai sta pe gânduri a urcat lângă șofer, în spate mai era un subofițer și împreună au pornit la fermă.

Muncitorii tocmai se pregăteau să plece de la grajduri. Terminaseră treaba, paznicii de noapte luaseră în primie efectivul animalelor, ei mai sporovăiau la ușa grajdului precum țațele ce nu terminaseră vorba.

Gherman împreună cu cei doi subofițeri s-au apropiat de Năuc și Argatu care erau puțin distanțați unul de celălalt și cu vorbe frumoase i-au ademenit la mașina care era parcată ceva mai departe. Cei doi complici, nebănuind despre ce este vorba, au mers bucuroși după îndemnul lui Gherman. În dreptul IMS-ului, Gherman s-a întors spre cei doi și, luând o poziție oficială, le-a adus la cunoștiință lui Arnăutu și Năuc că sunt arestați pentru complicitate la constituirea unui grup infracțional, mărturie mincinoasă și șantaj. Au protestat cei doi însă fără rost, subofițerii i-au încătușat și urcat în IMS-ul cu prelată. Seara târziu, când luna privea dintr-o parte pământul pitită în spatele unui nor, în lătratul unui câine șchiop ce-și făcea veacul în preajma unei măcelării aflată aproape de Miliția Raională, IMS-ul a oprit cu cei doi arestați însoțiți fiind de către subofițeri, Gherman nu a considerat necesar să meargă până la Miliție, depunerea arestaților putea fi făcută de către subofițeri.

A doua zi până în prânz, Palcu, proaspăt sosit din misiune, bine dispus, așa cum era de fiecare dată când rezolva ce își punea în cap, cu fața radioasă și rumenă ca unui bebeluș, a ordonat să-i fie adus la anchetă Năuc Ispas.

Nu s-a grăbit să-l primească, deși gardianul însoțitor îl încunoștiințase de prezența în anticameră a inculpatului. A ieșit din birou pe o altă ușă care comunica direct cu holul ce ducea spre micul lor bufet de unde putea să-și procure un sandviș și un pahar cu apă minerală. A mâncat îndelte chiftele proaspete și chiflele moi, s-a bucurat de fiecare înghițitură, nu a lăsat să-i scape nici măcar o firimitură. Nu se gândea la Năuc care îl aștepta, probabil fierbând, în fața ușii, se gândea doar la amărâta de Stanca, femeia ce fusese târâtă într-un proces nevinovată și condamnată, mai apoi, la ani grei de temniță. Suferea pentru suferința ei. Nu o cunoștea, nu știa dacă este slabă ori grasă, frumoasă ori urâtă, proastă sau deșteaptă. Știa doar că era un OM care suferise pe nedrept rigorile legii. Și mai știa ceva: doar el putea să miște mecanismul greoi al justiției pentru a determina Procuratura să declare un Recurs Extraordinar în vederea casării vechii sentințe. Astfel ar putea să se ajungă la o rejudecare a procesului. Dacă lucrurile merg pe făgașul bun, îl va cita și apărătorul lui Tudor Stanca din timpul procesului, acesta părea să fi avut o atitudine de rea credință față de persoana apărată de el. Partea cea mai grea rămânea aceea de a convinge un procuror de justețea anchetei sale. Este posibil ca acest caz să le explodeze în față multor procurori, milițieni și chiar judecători. Trebuie să rămână ferm pe poziție și să nu se hazardeze precum don Quijote de la Mancha în luptele cu morile de vânt.

Despre plecarea lui în misiune știa doar colonelul Ștef, îi expusese pe scurt toată tărășenia aflată de la Gherman și ceruse încuviințarea pentru o anchetă sintetică. Ștef aprobase mai mult gândindu-se că subordonatul lui are nevoie de aer și nu-i strică să petreacă câteva zile la țară cu țuică și cântatul cocoșilor încă din zorii nesosiți.

S-a întors în birou. Era calm, voia să nu se enerveze. Nu avea motive, indiferent ce ar fi declarat Năuc, în mapa lui erau zeci de declarații care anulau din start orice posibilă minciună spusă de Năuc. Un profesor de drept, la un colocviu, îi spuse cu ani în urmă. Infractorul va face tot ce-i stă în putință să te păcălească, el nu este obligat să te ajute. Tu, ca anchetator, trebuie să aduni probe și să-i demonstrezi că el este cu certitudine cel care a săvârșit fapta pentru care este incriminat. Deasemeni, arestatul va face tot ce îi stă în putință pentru a evada de sub escortă ori din locul de detenție, asta este treaba lui, treaba ta ca paznic al legii este aceea să iei toate măsurile restrictive pentru ca infractorul de sub pază să nu poată pleca.

A apăsat butonul soneriei. Gardianul l-a introdus în birou pe Năuc Iosif. A luat poziția de drepți apoi a făcut stânga împrejur și, la semnul ofițerului a părăsit încăperea.

-Ia loc! Ai stat destul în picioare. Cum te numești? Te rog să te limitezi strict la ce te întreb fără să te întinzi cu povești fără rost, sunt prea obosit și, din start îți spun, nu ai cea mai plăcută mutră.

-Așadar, să începem! Răspunde la întrebare.

-Năuc Ispas.

-Câți ani ai și de unde ești?

-Am 48 de ani. Sunt din Nucșoara.

-Pentru ce ai fost închis? Detaliază!

-Nu înțeleg. Repetați, vă rog!

-Spune tot! Acum ai înțeles?

-Da. Am furat lemne din pădure pe care le vindeam sătenilor, iar banii îi împărțeam cu plutonierul Argatu care pe vremea aia era șeful postului de Miliție.

-Înțeleg! Cum l-ai cunoscut pe Argatu? Palcu era numai ochi și urechi. Un magnetofon înregistra discuția fără ca Năuc să știe.

-M-a reclamat la Miliție că l-am bătut unul Pastramă. E drept că îl cam altoisem, avusesem dreptate, însă tovarășul Argatu a spus că nu trebuia să-l bat eu, trebuia să-l duc la postul de Miliție și acolo să-l bată domnia sa, el fiind singurul acreditat, chiar așa a zis: „acreditat”, nu știu ce înseamnă dar a sunat ca un text de lege, cum spuneam să-l duc la Argatu să-l bată în mod oficial. Drept să vă spun nu am cunoscut legea de aceea l-am „acreditat” eu și, din câte am înțeles, bietul Pastramă din cauza acelei „acreditări”nu s-a ridicat din pat două săptămâni. Șeful de post m-a chemat la anchetă, am recunoscut că pe lângă „acreditare” i-am tras și ceva pumni, dar că Pastramă se făcea vinovat de faptul că îmi contaminase cultura de trifoi cu torțel și astfel pierdusem trei sferturi din recoltă.

-Și acum crezi că Pastramă ți-a infectat cultura?

-Și acum cred. Nu a avut cine altcineva. Pastramă nu mă avea la suflet din cauza nevestei lui care, într-o seară cu lună plină, în timp ce sărea un pârleaz să ajungă acasă după ce-l vizitase la domiciliu pe agentul agricol, s-a nimerit să cadă în brațele mele. Eu tocmai treceam pe acolo în drum spre câmp unde voiam să tai niște coceni. Ea a venit în brațele mele, eu nu i-am dat drumul, ea s-a zbătut, eu am strâns-o mai tare în brațe, până la urmă și ea a vrut și eu am putut și toate cu bine s-au terminat. Doar că, nu se știe cum, a aflat Pastramă. Nu a zis nimic nevestei, o iubea mult, era și frumoasă. S-a răzbunat pe mine. A aruncat torțelul în trifoiul meu. Asta a fost tot.

-Măi, Năuc, ce părere ai de Argatu? Ce fel de om era cât timp a fost șef de Post?

-Eu, după mintea mea, nu că aș avea multă, dar asta pe care o am, zic că mai rar așa un suflet de om bun cu oamenii din sat. De, mai greșește și omul, mai greșește și organul. Nimeni nu este perfect, așa mi-a spus popa Nan: „mă Ispas, toată lumea greșește, doar Dumnezeu este fără de prihană,chiar așa a zis „prihană”.

-Pentru azi, o ultimă întrebare: o cunoști pe Tudor Stanca?

-Sigur, cine nu o cunoaște? Mai ales după ce a dat foc grajdului și l-a lăsat să moară în chinuri groaznice pe Tudor Ilie, bărbatul ei luat cu cununie în fața altarului. Cruntă femeie! Să facă ea așa ceva?

-Tu ai văzut când ea a pus foc grajdului? Ori ai aflat de la oamenii din sat? Întrebarea a căzut ca un trasnet pe capul bietului Năuc. Ești liber! Gardianul a intrat în birou și l-a luat în primire pe arestat pe care l-a condus mai apoi în celula din subsolul Miliției.