Confesiuni V. O zi la munte.

    Vară. Cald, prea cald. Îmi  târăsc picioarele până la umbra unor stejari stufoşi, mă aşez pe iarba înaltă, răcoarea şi moliciunea ei îmi fac bine. Mă las pe spate, privesc printre frunzele copacului cerul senin fără strop de nor, o pasăre cântă pre limba ei ceva duios, melancolic, parcă regreta ceva. Nu încerc să ghicesc, căldura m-a moleșit, pleoapele le simt grele ca de plumb, abia reuşesc să ţin ochii între deschişi. Creierul a rămas blocat, refuză să gândească, căldura l-a stors de vlagă, pun capul pe iarba grasă, răcoarea ierbii mă înfioară plăcut, simt sângele cum reîncepe să circule prin vene. Încet revin la viaţă, îmi amintesc că sunt pe munte, mai am puţin până la cabană, nu mă grăbesc să plec, e bine la umbra bătrânului prieten, stejarul. Mulţi oameni vor fi găsit adăpost şi răcoare de-a lungul timpului la umbra acestor făloşi arbori. Sunt bătrâni, au coaja brăzdată de şanţuri adânci, muşchiul mare, crescut pe partea de nord, ne arată că stejarul meu nu este chiar la prima tinereţe. Simt pleoapele din ce în ce mai grele, somnul vine pe furiş, mă cuprinde fără veste, aţipesc cu gândul la frumuseţea pădurii. Într-un târziu, când soarele scăpăta pe cer, m-am trezit odihnit şi plin de viaţă; aerul se răcorise. La orizont, soarele,  în drumul lui spre locul de odihnă, lăsase o mare roșie de foc. În curând se va lăsa în curând  înserarea. Fără grabă, dar cu regret pentru locul ce-mi oferise o binecuvântată odihnă, am pornit spre cabană. Mergeam, alene, prin iarba înaltă. Din senin liniștea a fost spartă de două voci care se certau, era un glas de femeie care plângea şi un glas de bărbat care ţipa şi înjura. Glasul bărbatului părea a fi al unui om beat, am mers ceva mai atent fără să mă grăbesc, cum glasurile veneau de undeva din dreapta mea, eram sigur că ne vom întâlni.

Într-adevăr, pe potecă venea un bărbat, înalt, cu părul roșu, mare, vâlvoi, cu ochii tulburi, cu mâna înfiptă în părul unei tinere femeii, pe care o târa după el, bărbatul o ameninţa că o dată ajunşi la cabană, o va lăsa acolo, iar el va pleca fără să spună vreo destinaţie.

     I-am lăsat să meargă înaintea mea, eu încetinind pasul, mă interesa ce făcuse  femeia, de ce o chinuia  nebunul. O dată ajunşi la cabană, bărbatul i-a dat drumul la păr, apoi cu şpiţul piciorului a lovit-o în coaste, a mai înjurat-o o dată, după care a pornit cu paşi zoriţi la vale. La acea oră în cabană nu eram decât eu, fata şi cabanierul, soţia cabanierului era plecată după marfă, urmând să revină fie seara târziu, fie a doua zi. M-am aplecat asupra fetei pentru a o ajuta să se ridice, cu mâinile pe sub braţele ei am ridicat-o în picioare şi am dus-o într-una din camerele libere ale cabanei. Am cerut spirt şi pansament de la cabanier, în rucsac aveam o alifie numai bună pentru răni. Cu grijă, căci oriunde puneam mâna fata ţipa de durere. Cu grijă și atenție i-am scos bluziţa, femeia a rămas în sutien, apoi am aşezat-o cu faţa în jos pentru a-i dezinfecta şi îngriji rănile. Pielea mătăsoasă, era tot o vânătaie, am uns cu grijă toate acele leziuni. Cu multă băgare de seamă am întors-o cu faţa în sus. După ce am curățat rănile de la gât au urmat cele de pe sâni. Am fost nevoit să desfac sutienul, femeia a avut un uşor gest de împotrivire, după câteva cuvinte de încurajare  s-a lăsat abandonată în mâinile mele. Sânii, de o albeaţă ireală, tari, cu sfârcurile ca nişte mici alune, cu bănuţul rozaliu, erau vineţi la baza lor din cauza loviturilor. Într-un târziu am terminat de pansat, fata deja dormea, era obosită, avea un somn agitat, tresărea, scotea mici ţipete, transpiraţia îi curgea şiroaie pe obrajii catifelaţi, se prelingea peste gâtul fin, pentru ca în final să ude perna. Priveam acel trup mlădios, cu faţa dreptunghiulară, cu doi ochi negrii, migdalaţi, vioi, acum obosiţi, nasul drept cu nări fine fremătânde, cu buzele pline, frumos conturate, formând o guriţă mică. Braţele rotunde, fără a fi grase, se terminau cu nişte palme micuţe şi degete lungi şi  fine.

O priveam cum se zbuciuma în coşmarul ei, încercam să nu fac nici-un zgomot pentru a o lăsa să se odihnească şi să  uite prin ce trecuse, o mişcare a trupului o facut-o, să scoată un ţipăt de durere, s-a trezit şi a privit cu groază în jur, când a dat cu ochii de mine, faţa i s-a luminat, apoi mi-a prins mâna într-o strângere uşoară de recunoştinţă. Am vegheat-o până dimineaţă, când s-a deşteptat, mi-a spus, că acela care a bătut-o este iubitul ei, de fapt, era cel care profitase de ea. Mai târziu când i-a spus că este gravidă a părăsit-o, mama ei a dat-o pe poartă afară cu copil cu tot. Acum lucra pe şantier, iar copilul îl creștea singură. Se întâlnise întâmplător cu el, o minţise că vrea să se împace pentru a creşte împreună copilul. Dusese copilul la o prietenă de a ei şi plecaseră împreună în excursie. După ce băuse mai multe pahare de coniac, a zis să urcăm pe munte, am luat telecabina, apoi cu piciorul am mers pe potecă spre cabană. Pe drum, mi-a cerut bani să plătim dormitul şi masa, i-am dat 100 de lei, el a zis că nu sunt suficienţi,  am încercat să-l conving, că nu am mai mulţi. Din acel moment a început să mă bată, numai în bătaie m-a adus până aici, restul îl ştii.

     În câteva zile fata arăta ca nouă, ne împrietenisem bine. În fiecare seară o pansam şi îi ungeam rănile cu alifia miraculoasă. Într-una din acele seri m-a rugat, să-i fac un masaj pe pulpe şi coapse. Era îmbrăcată, cu un capot încheiat cu nasturi în față, am  descheiat fiecare bumb, apoi am îndepărtat halatul, pulpele rotunde, cărnoase, cu pielea mătăsoasă, au apărut în toată splendoarea lor, cu amândouă mâinile, uşor, am început să masez picioarele bronzate. Cu fiecare mişcare a mâinilor pe picioarele ei ,simţeam cum trupul se destinde abandonându-se în braţele mele. Am continuat masajul cu mişcări lente pe toată lungimea picioarelor, am mers cu masajul pe întregul trup cu insistenţă în jurul sânilor albi, tari, cu vârfurile ca nişte săgeţi. Trupul fetei devenise moale, destins, frenetic, primitor, mâinile ei într-o pornire plină de dorinţă s-au încolăcit în jurul gâtului meu. Era momentul descătuşarii celor câteva zile de când eram împreună, frenezia ne-a cuprins pe amândoi, trupurile au prins să se contopească, să se cabreze, să freamăte, buzele se uneau în prelungi săruturi. Într-un târziu , obosiţi, dar liniştiţi şi eliberaţi de inhibiţii, ne-am lăsat cuprinşi de braţele lui Morfeu. Ne-am trezit târziu, soarele era de mult pe cer, un miros plăcut de fripură venea din bucătăria cabanei, noi doi, veseli, radiind de fericire, priveam cerul, cu speranţa tinerilor ce pot trece peste obstacole.

Prea ferictul, fericit!

    

     Acest articol este un pamflet. Întâmplările descrise nu au avut loc, dar cine ştie...

     „Omule, ieşi repede afară să vezi ce n-ai văzut”. Mă îmbrac şi ies la poartă, curios  de ce mă scosese nevasta intempestiv din casă. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut un cortegiu, precum cel  ce însoţeşte mortul, numai că nu avea dric. În fruntea alaiului, într-o cămaşă aspră din cânepă țesută în casă, lungă și neagră, purtând pe umeri o cruce din brad, mergea Mitropolitul Bineu al Olteniei, după el, împărţind bani săracilor, veneau episcopul  Fifon şi arhiepiscopul Tudose al Tomisului. Încadrat de mai mulţi arhierei, preoţi şi diaconi, într-o cămaşă lungă din cânepă albă, cu spatele gol, venea, autoflagelându-se, însuşi Prea Fericitul Dorel. Preoţii, din jurul Prea Fericirii sale, împărţeau bani săracilor, zicându-le să pomenească în rugăciunile lor pe Preafericitul, care, a făcut de acum jurământ de a trăi în sărăcie. Prea Fericitul Dorel, fericit în hotărârea luată, se lovea necontenit cu un cnut de provenienţă rusească, având cele 10 fişti din piele prevăzute la vârf cu cîte un bumb din plumb. La fiecare lovitură,  sângele sărea  din pielea bine hrănită a Prea Fericirii Sale. Cu fiecare lovitură pe care şi-o aplica, faţa i se lumina, cu cât cei din anturaj împărţeau mai mulţi bani săracilor, cu atât mai mult se vedea bucuria pe faţa Fericirii Sale. În faţa lui, acelaşi lucru îl făceau cei trei arhierei, Mitropolitul Bineu, hotărâse să dea toţi banii, din marea sa avere, astfel: jumătate la săraci, jumătate pentru repararea lăcaşurilor de cult din patrimoniul bisericii.

     Patriarhul, cu cămaşa plină de sânge, spatele sfâşiat de lovituri, dar cu faţa luminoasă ca a marilor sfinţi, aproape că numai păşea, ci plutea pe deasupra muritorilor pe care îi umilise ani de zile. Preoţii nu mai conteneau să cheme poporul sărac pentru a fi miluiţi de marii dregători ai Bisericii. Banii plecau din mâinile, altădată hrăpăreţe ale Înalţilor slujbaşi, direct în mâinile nevoiaşilor. În timp ce se autoflagela, Patriarhul, de fericită pomenire, din înaltul funcţiei sale striga către oameni :”sunt un biet călugăr, ajuns să mă nevoiesc pentru sfânta noastră Biserică, aşa cum Iisus Hristos, Domnul nostru, Mântuitorul nostru, s-a lăsat răstignit pentru noi. Am greşit atunci când am acceptat plată pentru slujirea Domnului, singura plată pentru mine trebuia să fie un blid cu mâncare şi un rând de straie. Prin intrarea în rândul ordinului călugăresc, am jurat să trăiesc în sărăcie, iar gândul, trupul şi capul meu să mă ajute să slujesc pe Domnul nostru Iisus. Am căzut în păcatul lăcomiei la fel ca şi ceilalţi arhierei ai Bisericii, în loc să fim iubiţi de către oameni, suntem huliţi şi prin noi şi sfânta noastră Biserică. Oameni buni, primiţi aceşti bani pe care preoţii îi împart şi îmulţiţi-i pentru a vă hrăni pe voi şi familiile voastre. Nu mărimea Bisericii și bogăția straielor noastre contează în faţa lui Dumnezeu, ci mărimea credinţei din sufletul nostru. Fraţi creştini, primiţi  banii oferiţi de noi, luaţi tot din munca voastră, pentru că noi, nici nu am arat, nici nu am semănat pentru a avea  banii aceştia. Luaţi darurile oferite de aceşti sfinţi părinţi şi rugaţi-vă pentru iertarea sufletelor noastre, pentru păcatul lăcomiei şi trufiei. Vreau să rog pe toţi preoţii şi diaconii acestei Ţări, să mă ierte pentru obligaţia impusă de mine şi ceilalţi înalţi arhierei de a strânge cât mai mulţi bani de la populaţia săracă, punând în pericol harul preoţilor în parohiile lor. Când mă voi deplasa dintr-un loc în altul voi folosi o maşină obişnuită, nu maşină de lux precum cele de acum. Mâine voi anunţa guvernul că numai am trebuinţă de nici un ban de la el pentru salariile noastre. Banii, astfel economisiţi, să fie folosiţi pentru căminele de copii, înzestrarea şcolilor şi a spitalelor.”

   Cortegiul a trecut de mine urmându-şi calea, se târa precum un şarpe pe uliţele satului. Am vrut să îmi fac cruce şi să spun Tatăl nostru, mâna nu putea face semnul crucii, iar vorbele pentru rugăciune nu prindeau viaţă.   Atunci am zis: piei drace!  Apoi m-am trezit lac de apă din coşmarul avut.

Confesiuni IV, o zi din comunism

„     Stai dom-le la rând, nu mai intra prin faţă, spune mă vânzătoarei să dea câte una, să se ajungă la toţi!”, striga disperat un nene ce se ataşase  rândului kilometric, format la uşa  magazinului alimentar. Mă apropii de guralivul cetăţean şi îl întreb : „ce se dă aici, a băgat marfă”? „nu ştiu domle, acum am venit şi eu”, îmi răspunde calm cetăţeanul. După câteva clipe îl întreb din nou :”de ce ţipaţi aşa?”, „îmi făceam antrenamentul, că precis vor intra prin faţă”. Îl las în plata domnului şi trec în revistă lungul rând de oameni aşezaţi ,care pe scaune, care rezemaţi de zid, câţiva pensionari jucau tabinet, aveau o măsuţă de picnic şi 4 mici taburete. Când am ajuns în dreptul uşii, am realizat că magazinul era închis, iar un afiş pus pe interior, anunţa că este în renovare. Curios, am întrebat pe primul om care era la rând, de ce stă acolo şi dacă ştie că magazinul este închis pentru renovare? Răspunsul cetăţeanului a fost spus cu toată răspunderea, " ştiu  că afişul este pus de sanchi, m-a informat unul de la alt magazin, unde mă aşezasem la rând, că el ştie precis că se va aduce carne şi de porc şi de pui, chiar m-a rugat să-i ţin un loc, dar văd, că nu a venit până acum." Aşa că, dacă se aşezase un prim om în faţă uşii magazinului Alimentara, ceilalţi, fără a mai întreba ceva, s-au aşezat lângă el. În timp ce discutam cu cetăţeanul aflat primul la rând, o cucoană, aşezată mai în spate, a început să ţipe la mine că am intrat prin faţă, zadarnică a fost încercarea mea, de a linişti femeia dezlănţuită. Am plecat din faţă şi m-am oprit în faţa furioasei doamne, am luat o poziţie cât pot eu de amabilă şi conciliantă, apoi am întrebat-o dacă ştie că magazinul este închis pentru renovare. Am privit-o cu atenţie să văd cum reacţionează, era o femeie la 30 de ani, frumoasă, unii ar spune, „o femeie bine”, adică una din acelea care mai au şi ceva carne nu numai o înşiruire de oase. Ochii mari, verzi, sprâncenele proaspăt pensate, fruntea înaltă, de unde începea un păr lung, brun, în inele mari, ce încadrau o faţă albă, cu obrajii uşor îmbujoraţi, nasul în vânt, obraznic, pus deasupra unor buze frumos conturate ce transmiteau o senzualitate aparte. Trupul, format din două trapeze având baza mică pe linia buricului, lăsa să se vadă un piept frumos şi generos, dintr-o bluză mult prea decoltată. La auzul veştii date de mine, prima impresia a fost şoc, apoi şi-a revenit şi a dat drumul unui râs aproape  isteric, un râs care elibera corpul de toată tensiunea acumulată. M-a privit şăgalnic şi a mai întrebat o dată dacă este adevărat, la răspunsul meu afirmativ, a ieşit din rând. Ceilalţi, care auziseră discuţia noastră, nu au crezut nimic, au rămas în continuare, bucuroşi că scăpaseră de două persoane.

     Am plecat, împreună, cu doamna să căutăm un alt magazin „alimentara”, ori vreo pleaşcă de ne apărea în cale. Mergeam, unul lângă altul, fără să ne grăbim, discutând câte-n lună şi stele. Doamna, la început timidă, a început să prindă curaj, discuţia se învârtea în jurul problemelor cu aprovizionarea casei cu cele necesare; vorbeam încet, aproape şoptit, discuţia noastră putea fi destul de periculoasă pentru acele vremuri. Privind-o în ochii ei mari, ca smaraldul, am întrebat-o cine este, cu ce se ocupă şi în general cu ce îşi omoară timpul. Aşa am aflat că a fost căsătorită, că are un băiat de 10 ani, care este în grija părinţilor ei  undeva la ţară nu departe de oraş. Serviciul era destul de bun, iar acum e în concediu. Trebuia neapărat să cumpere carne, ulei şi unt să trimită copilului, totodată a găsit timp să-şi ceară scuze pentru ieşirea nervoasă de mai înainte, asigurându-mă, că ea nu este așa şi că în general este dură pentru aş ascunde timiditatea.
 .

    Tot colindând pe la magazine, am trecut, fără intenţie, prin spatele unei „alimentări” de unde doi domni graşi, cu fălcile ce atârnau peste cravatele slinoase de la gât, ieşeau cu sacoşele pline. Când vânzătorul a vrut să închidă, am băgat repede piciorul între toc şi uşă făcându-i misiunea imposibilă. A încercat să mă bruscheze, tovarăşa mea de drum l-a atenţionat că strigă miliţia, dacă nu ne serveşte şi pe noi. Nu a fost tocmai ortodox ce am făcut, dar cum nici ce făcea el, nu era, ne-am împăcat conştiinţa. Vânzătorul a umplut sacoşele, am plătit ,apoi am plecat. Bucuroşi că am rezolvat problema cea mai spinoasă, ne-am oprit la o cafenea. Era o grădină umbroasă, doi castani uitaţi de vreme, străjuiau dinspre sud frumoasa terasă. Am căutăm un loc cât mai răcoros, apoi cu cafelele şi sucurile reci  în faţă, relaxaţi şi bine dispuşi, am început să vorbim despre vreme şi vremuri. Am pus mâna  peste a ei, nu a retras-o, m-a privit în ochi şi mi-a spus că este divorţată, că a fost destul timp singură, iar acum e  foarte vulnerabilă. Dacă ar avea o aventură, aşa pe nepusă masă, e posibil ca a doua zi să regrete, ceea ce am înţeles că, deşi ar vrea, bine ar fi să amânăm momentul. Mi-a fost greu, dar am acceptat dorinţa ei. Chiar a crescut în ochii mei,  ne plăcându-mi femeile care se lasă prea uşor cucerite.

    Am considerat întotdeauna femeia ca pe o redută. Trebuia să elaborez strategii, să fac învăluiri, asalturi, ofensive, contraofensive, trebuia să câştig fiecare petic din trupul ei. Nişte sâni la vedere fără a fi descoperiţi de mine puţin, câte puţin, nu produc asupra mea aceeaşi impresie. O rochie până la fund este aproape inhibantă, faţă de o descoperire a piciorului centimetru cu centimetru; trebuie lăsată bucuria de a trăi fiecare moment al dragostei. Numai violatorii şi soţii blazaţi se aruncă asupra femeilor precum lupii asupra prăzii. Oamenii normali văd femeia ca pe o poezie erotică, fiecare parte a ei este un vers din poezie.

    Despre relaţia cu doamna, nu pot povesti nimic mai mult decât că a fost o relaţie corectă care a durat, până s-a destrămat.
Mulţumesc pentru poză : istorie-pe-scurt.ro
.

Un tezaur ce nu trebuia pierdut

     Când am fost elev am învăţat despre tezaurul de la Pietroasele, „Cloşca cu puii de aur”, ce tocmai ne fusese returnat din URSS prin „bunăvoinţa” conducerii „înţelepte” a lui N.S.Hruşciov, liderul sovietic din 1956. Aşa am aflat despre tezaurul românesc aflat la Moscova, trimis de noi nu furat de ei. M-am întrebat dacă era absolut necesar ca tezaurul să fie scos din ţară, de fiecare dată răspunsul pe care mi l-am dat a fost nu, tezaurul trebuia să rămână în ţară.

     Nu cred că spionii români şi ambasadorul nostru de la Moscova nu ştiau despre frământările din Rusia ţaristă, despre criza economică provocată de războiul mondial, mai ales că primul transport format din 17 vagoane tezaur, nu voi enumera toate categoriile de articole conţinute, a plecat din România în decembrie 1916, cu 2 luni înainte de izbucnirea revoltei sociale ce va duce în martie 1917 la căderea ţarului Rusiei şi formarea unui guvern provizoriu. Revolta socială, cunoscută mai târziu sub numele de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, a apărut pe fondul crizei economice în care se afla Rusia în timpul Primului Război Mondial precum şi a provocărilor agenţilor germani. Precizez că Guvernatorul BNR din acea vreme Ioan G. Bibicescu s-a opus trimiterii tezaurului în Rusia. Dacă pentru primul transport accept ideea că guvernul României nu era informat despre ce se întâmplă în Rusia, pentru cel de al doilea transport, chiar numai există scuze. Al doilea transport format din 24 de vagoane pline cu tezaur a plecat din Ţară în data de 23 iulie 1917, în plină revoltă populară, când instituţiile statului rus erau dizolvate, asta este o greşeală de neiertat. Riscul asumat de guvern împreună cu regele este imputabil, cum să încredinţezi un tezaur de asemenea valoare unor derbedei revoltaţi, care îşi împuscau liderii într-o frenezie.

Ţara noastră are munţi cu destule peşteri cu cărări necunoscute, cu posibilităţi uriaşe de a depozita de 5 ori mai mult decât ce am trimis noi în Rusia. De ce nu s-a luat nu numai în calcul, dar să fie pus în practică această posibilitate, putea fi mai puţin riscantă decât încredinţarea averii Ţării unor aventurieri?

Conform datelor existente, mă refer la tezaurul trimis la ruşi, România la acea oră era o Ţară destul de bogată, atunci de ce nu s-a pregătit de război?

     Primul război mondial a început în 1914, România a rămas neutră, Carol I ca etnic german ar fi vrut să intre în război de partea Germaniei, dar pentru că o mare parte dintre politicienii români, printre car şi marele Tache Ionescu s-a opus, am rămas o Ţară neutră. Doi ani a avut la dispoziţie România pentru a instrui armata şi a se înarma, nu a făcut acest lucru. Deşi doi ani nu am participat la confruntarea sângeroasă de pe front, în 1916 când am intrat în război s-a dovedit că aveam o armată slab pregătită şi prost înarmată. Important este faptul că începând cu 22 iulie 1917, adică cu o zi înainte de trimiterea celui de al doilea transport în Rusia, armata română începe contraofensiva ce va stabiliza frontul pe linia Mărăşti-Mărăşeşti- Oituz.

    Istoria ne-a jucat feste încă odată. Acest articol este scris cu durerea celui care suferă pentru această Ţară, poate am fost subiectiv, dar rezultatele au fost dezastruase pentru noi şi asta mă doare.

Confesiuni III. Prima iubire.

Deşi au trecut peste 45 de ani, îmi amintesc perfect acea zi de ianuarie. Era un soare cu dinţi. Razele lui, reflectate de uriaşii nămeţi de zăpadă troeniţi pe marginile trotuarelor din micuţul orăşel de câmpie, îmi îngreunau vederea. mergeam cu ochii mijiţi, fără să fiu prea atent la ce se întâmplă în jur. Trecătorii rari, zgribuliţi, cu gulere ridicate şi mâinile în buzunarele hainelor, mergeau grăbiţi fiecare spre destinaţia lui. Eram rupt de realitatea din jur, păşeam visător, pierdut în gânduri fără formă, cu nepăsarea tânărului ce nu cunoaştea grijile. Paşii mă purtau, într-un mers legănat, fără direcţie stabilită; deşi ger, era plăcut, nu bătea vântul, tinereţea mea era o haină destul de călduroasă, nu-mi păsa de promoroaca ce se strînsese pe sprâncene şi smocul de păr ce ieşea de sub căciula de oaie. Cu mâinile adânc înfipte în buzunarele paltonului din stofă maro, căutam cu privirea pierdută spre nicăieri, spre un orizont abia schiţat în gândul meu, când , în mersul meu orbecăit, am simţit că am lovit pe cineva, m-am oprit, am întors capul spre stânga, să văd cine a fost victima plimbării mele nepăsătoare, atunci am văzut o mesadă cu gulerul ridicat, din care ieşea un ciuf de păr castaniu. M-am scuzat grăbit, înciudat că m-am trezit la realitate, atunci mesada s-a întors cu faţa spre mine şi dintr-o guriţă mică, cu buzele roşii şi cărnoase, au ajuns la mine câteva cuvinte suave, ce-mi dădeau de înţeles că îmi primea scuzele. Primul impuls a fost să plec, dar acea voce gingaşă m-a determinat să privesc mai atent persoana din faţa mea. O priveam cu nepăsarea tânărului ce se ştie adorat de fete, gulerul din blană artificială al mesadei ascundea o faţă mică, rotundă, cu doi ochii căprui verzi, aflaţi sub nişte sprâncene frumos arcuite, obraji proaspeţi şi rumeni de ger, cu nasul fin şi gura senzuală, era portretul unei fete ce merita admiraţia chiar şi a unui înfumurat ca mine. Am simţit nevoia să mă prezint şi am întins mâna spre ea spundu-mi numele, o mână micuţă cu degete lungi şi fine, s-a odihnit pentru câteva clipe în mâna mea. Atingerea a fost electrizantă, am simţit un fior plăcut pe şira spinării, ochii reci şi indiferenţi ce îi aţintisem asupra ei s-au transformat imediat. Locul răceli a fost luat de blândeţe şi dorinţă, inima îmi bătea să spargă pieptul, am vrut să spun ceva, cuvintele nu prindeau glas, bâiguiam neinteligibil, fata stăpână pe situaţie a luat iniţiativa, în câteva cuvinte m-a informat cu tot ce trebuia să ştiu despre o proaspătă cunoştinţă. Într-un târziu am fost în stare să vorbesc coerent şi, privind-o şăgalnic, i-am propus să ne întâlnim. A fost de acord şi am stabilit ora şi ziua când urma să ne vedem, apoi ea a plecat, iar eu am rămas privind cum se depărtează ,cu mersul ei săltat şi uşor legănat.

     O dată ajuns acasă, m-am trîntit în pat îmbrăcat cu gândul la frumoasa Petruţa, ăsta era numele frumoasei accidentate de mine. Cu ochii închişi, încercam să prelungesc filmul întâlniri noastre. Până sâmbăta când urma să ne întâlnim, zilele s-au târât, au mers ca melcul, simţeam că timpul lupta împotriva mea, până la urmă pământul în rotirea lui a adus şi ziua cea mare. M-am trezit de dimineaţă. Mi-am făcut toaleta indelung, apoi am călcat pantaloni din stofă englezească şi cămaşa din poplin alb. Pe la ora două îmbrăcat si cu mănuşile din piele neagra în mâini, am păşit afară în plină iarnă. Ningea, un vânt uşor, plăcut, făcea ca fulgii de zăpadă să se prindă în hore sălbatice, dansând şi plutind într-o dezordine perfectă , se aşterneau lin, aproape şovăind, peste zăpada depusă cu câteva zile în urmă. Urmăream cu bucurie jocul fulgilor de nea, mă consideram un tovărăş de joacă al lor, alergam cu ei, săream în sus să prind câte unul, temperatura rece a tovarăşilor de joacă mă incitau. Tot jucându-mă, am ajuns la locul întâlnirii, fata nu venise, am început să mă plimb prin faţa cinematografului gândidu-mă la ea.
Cineva m-a prins uşor de mâna, era o strânsoare blândă, dar fermă, am întors capul şi am văzut-o. Mă privea cu ochii ei blânzi, puţin umezi, aveau mai mult reflexe căprui, curiozitate şi un pic de timiditate se citeau în ei. I-am prins mâinile într-un gest de ocrotire a degetelor îngheţate, apoi uşor am tras-o spre mine, simţeam parfumul femeii tinere, am cuprins-o în braţe pentru ai transmite din căldura trupului meu, părul castaniu îmi gâdila obrajii, era plăcut, era minunată clipa ce o trăiam, aş fi vrut să se prelungească peste timp, doream să o imortalizez, să rămână pentru veşnicie acolo, în braţele mele.

Am intrat în sala de cinema, era cald, am scos hainele groase, apoi cu ele în braţe, ne-am aşezat pe scaune. După jurnalul în care erau arătate măreţele realizări ale PCR, a început filmul, priveam cu coada ochilor la fata din dreapta mea, nu era atentă la film, privea pierdută undeva spre ecran, fără să-l vadă. Am desprins mâna de pe cotiera scaunului, apoi uşor, şovăielnic, am început o incursiune pe sub mesada din braţele ei, mâna mea s-a atins de a ei, palma s-a desfăcut tremurând ,primind cu bucurie mâna mea mare în palma ei mică, pentru a acoperi întreaga palmă bărbătească a adus şi cealaltă mână. Simţeam căldura palmelor ei cum îmi încălzeşte tot corpul, dintr-o dată filmul numai prezenta interes, fiinţa caldă de lângă mine m-a captat cu totul. Am încercat să mişc mâna ce era prizonieră între palmele ei, strânsoarea a dispărut, mâna mea eliberată a început să exploreze cu pipăieli prin întunericul de sub mesadă, am găsit pulpa caldă a unui picior fremătând, m-am plimbat de-a lungul lui. Pantalonul pană din stofă, oprea posibilitatea de a simţi pielea catifelată. Am plimbat mâna de la genunchiul rotund până la coapse, o dată ajuns aici, o tresărire puternică a fetei a făcut să-mi trag puţin mâna, ca apoi să revin cu mai multă îndrăzneală, mâna ei a prins-o blând pe a mea, oprind astfel posibilitatea de a explora mai mult decât dorea ea. Filmul s-a terminat în acest joc mutesc, dar plin de înţelesuri. După film am mers la o cofetărie, cât timp am mâncat o prăjitură am putut-o privi în voie. Era o fată subţire, fără a fi slabă, pluovărul negru pe gât, acoperea sânii tari, cu sfârcuri obraznici ce împingeau în pluovăr pentru aş face loc să iasă la lumină. Mijlocul era subţire, deasupra unor coapse rotunde şi împlinite. Priveam la faţa ei, obrajii roşii, tari şi sănătoşi, buzele senzuale se mişcau cu eleganţă atunci când şopteau cuvintele, pe care le sorbeam precum zeii nectarul. Am vorbit banalităţi, cine suntem, ce suntem, de unde suntem. Aşa am aflat că este în ultimul an la liceu, de loc era din Galbenu, Brăila, era orfană de tată, dealtfel a fost ultima dată când am mai discutat despre tatăl ei.

     Zilele treceau, întâlnirile noastre deveneau tot mai dese, deşi exista atracţia carnală, comportamentul ei şi dragostea ce o purtam pentru ea, a făcut ca niciodată să nu am un comportament indecent faţă de ea.

O iubeam, aşa cum iubeam să mă trezesc în fiecare dimineaţă, era totul pentru mine, un măr dacă aveam aşteptam să mă întâlnesc cu ea pentru a-l mânca amândoi. Eram doi într-unul, nu puteam trăi fără să o văd, alergam în fiecare seară pe jos, deşi distanţa era măricică,  până la internatul ei, numai să o văd pentru o clipă. Ea de sus din camera  îmi arunca pe fereastră un bileţel, pe care îl luam aproape ritualic, îl băgam în buzunar, apoi ajuns acasă îl filam ca pe un loz în plic, citeam câte un cuvânt, mă opream, nu vroiam să se termine biletul de citit, citeam fiecare cuvânt cu pauză, abia după ce citeam toate cuvintele încercam să le pun în ordine pentru a înţelege ce îmi scria. A fost o poveste de dragoste pură, care a durat încă un an după terminarea liceului, apoi viaţa ne-a despărţit. A fost o iubire ce poate oricând să rivalizeze cu marile iubiri din poveşti, a fost o iubire adevărată, cu mii de fluturi în stomac, o iubire a spiritului, a curăţeniei trupeşti, o iubire care divinizează, care ridică pe om deasupra condiţiei umane. O iubire ce poate oricând da definiţii de cum se poate trăi fără să mănânci şi să dormi, numai bucurându-te că a doua zi o vezi pe Ea, pe femeia pentru care trăieşti, pe femeia prin care trăieşti, femeia de care eşti legat prin firele nevăzute ale iubiri ancestrale.

      Asemenea iubire o reţii toată viaţa, trecerea timpului nu estompează nimic din puterea ei, te face să tresari de fiecare dată când te gândeşti la ea. Acum, după trecerea atâtor ani, mi-aş dori să ştiu că este sănătoasă, că viaţa nu a vitregit-o şi că are asigurată o bătrâneţe liniştită.

       Nu cred aş dori să o văd, cred că îmi doresc să o port în gând aşa cum o ştiu.
Mulţumesc pentru poză: naţionaltv .ro

30 decembrie 1947, o zi istorică

      Voi spune câteva cuvinte despre ziua de 30 decembrie 1947. Pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la acest eveniment din 30 decembrie, trebuie să ne întoarcem în timp.

Carol al doilea suspendase Constituţia şi dizolvase Parlamentul se instalase dictatura regală. În urma manifestaşiilor de stradă violente ale legionarilor, Carol al II -lea hotărăşte să-l cheme din exil pe generalul Ion Antonescu pentru a i se încredinţă formarea guvernului, acesta acceptă cu condiţia ca regele să abdice în favoarea fiului său, Mihai, lucru care de altfel se şi întâmplă, la 6 septembrie 1940 se formează un guvern în care sunt cooptaţi şi legionarii, cu Ion Antonescu ca şef al guvernului. După înăbuşirea revoltei legionare din ianuarie 1941, Antonescu se declară Conducătorul Statului, atribuindu-şi multe din sarcinile regale, astfel regele va avea un rol mai mult decorativ. Intrarea României în război alături de Germania fascistă din vara lui 1941, a fost salutată de toate forţele politice, motivul declarat al intrării în război a românilor a fost eliberarea Basarabiei de sub tutele URSS, continuarea războiului peste Nistru nu a fost pe placul forţelor politice. Regele nu putea face nimic, Primul Ministru Antonescu dirija tot. Pentru rege, ceea ce a făcut Antonescu a fost ca o protecţie, mai târziu în august 1944, după arestarea mareşalului Antonescu, regele s-a putut prezenta în faţă noilor aliaţi, foştii inamici, ca un om curat care nu ordonase războiul împotriva URSS. În perioada din timpul războiului partidele istorice, liberalii şi ţărăniştii, au trimis pe Barbu Ştirbey să negocieze o pace separată cu anglo-americanii, ruşii au transmis aliaţilor ca din noua putere ce s-ar fi născut în urma păcii să facă parte şi reprezentanţi ai Partidului Comunist.

     În timpul întâlnirii de la Ialta au fost trasate zonele de interes ale Marii Britanii, SUA şi URSS, toţi au fost de comun acord ca ţările din Europa de est şi o parte din Europa Centrală să intre în sfera de influienţă sovietică. De fapt aici România a fost vândută de Marile Puteri comuniştilor. Ce s-a întâmplat mai târziu în Ţara noastră a fost rezultatul negocierilor de la Ialta.

Comuniştii au fost împuşi de către ruşii în guvernul Sănătescu format imediat după 23 august '44, de acum soarta regelui Mihai a fost pecetluită. Rămânerea lui pe tron era o chestiune de timp, oricât de mult a căutat sprijin în occident pentru a consolida statul monarhic, a fost un eşec. Cu ocazia vizitei făcute la Londra în noiembrie '47 la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, a luat legătura cu reprezentanţii SUA, Marii Britanii, toţi l-au sfătuit, voalat e drept ,să abdice în condiţii amiabile.

Chestiunea cu şantajarea regelui că dacă nu abdică, guvernul Groza va ordona omorârea a 1000 de studenţi, după părerea mea nu se susţine, cred că nici pistolul din mâna lui Groza nu era chiar pistol. Abdicarea regelui se înscria pe axa pe care însuşi regele o acceptase atunci când negociaseră pacea cu ruşii-România urma să devină un stat comunist, iar forma de guvernământ să fie republica.

Abdicarea regelui a fost pe fluxul istorie vitregite, a unui popor vitregit care, deşi dădu-se tribut în timpul războiului în oameni, armament şi reuşise prin lovitura din 23 aug.să scurteze războiul cu 6 luni să fie consideraţă o ţară învinsă şi în concluzie să suporte toate rigorile unui stat învins. Instalarea sub presiunea ruşilor în martie 1945 a guvernului comunist condus de dr.Petru Groza, a însemnat pentru monarhie începutul sfârşitului.Actul din 30 decembrie 1947 a arătat forţa pe care o avea URSS în România şi indiferenţa SUA şi Marii Britanii faţă de soarta României în general şi regelui în special.

    Nu poate fi condamnată o anumită persoană pentru forţarea regelui în actul abdicării, este vorba de opresiunea la care era supusă întreaga ţară de către sovietici şi uneltele lor cominterniste trimise în Ţara noastră pentru a aduce legile dictate de Moscova.

     Românii au adus în Ţară pe Carol I, sovieticii prin cozile lor de topor l-au exilat pe regele Mihai I. La aducerea comunismului în România a contribuit şi regele Mihai I prin actul de la 23 august 1944. Şi totuşi acel act era necesar, România nu putea scăpa din ghiara comuniştilor, soarta ei fusese stabilită la Ialta, restul e istorie.

       Să fiţi sănătos Majestate!

La mulţi ani cu sănătate!

      Cîteva cuvinte acum la încheierea anului, nu voi spune pluguşorul, nu voi spune sorcova, deşi aş vrea să spun câteva cuvinte unor politicieni. De ce ne luăm mereu de oamenii politici? Sunt ei vinovaţi pentru viaţa bună-rea pe care o trăim astăzi? Sunt ei vinovaţi pentru distrugerea economică a României? Sunt ei vinovaţi pentru distrugerea industrială a Ţării? Sunt ei vinovaţi pentru distrugerea agriculturi? Sunt ei vinovaţi pentru împrumuturile exorbitante făcute în numele României? Sunt ei vinovaţi pentru distrugerea sistemului de sănătate? Dar pentru distrugerea sistemului de învăţământ? Sunt ei vinovaţi pentru că România se află printre ţările cele mai corupte? Sunt ei vinovaţi că a crescut numărul asistaţilor social? Sunt ei vinovaţi că a avem şomeri în ţară? Într-un cuvânt, sunt politicienii vinovaţi de situaţia deplorabilă în care a ajuns România? Sunt toţi politicienii vinovaţi, ori numai unii şi alţii nu sunt. Care guverne au făcut mai mult rău în toţi aceşti 25 de ani? Răspunsul e simplu, toate. Sigur unele sunt mai vinovate decât celelalte, dar prin faptul că nu au denunţat în mod hotărât relele făcute de guvernul precedent sunt la fel de vinovate. Voi fi contrazis prin faptul că guvernul Ponta a trimis rezultatele constatate de Curtea de Conturi la DNA. Nici până în ziua de astăzi nu a fost chemat vreun ministru din guvernul Boc pentru declaraţii la DNA.

Alţi cârcotaşi ar putea să spună că ne-a forţat UE şi FMI să privatizăm şi să vindem marile unităţi industriale. Poate că aşa este, dar nu am văzut nici un ministru, ori Prim Ministru, să vină în faţa Ţării şi să spună că el nu vrea să distrugă unităţile economice, dar îl obligă UE şi FMI, iar el în semn de protest pentru amestecul lor în treburile interne ale Ţării noastre îşi dă DEMISIA. Nu, nu am văzut aşa ceva, de aici putem trage concluzia că le-a convenit aceste privătizări, de aici au putut să le intre bani frumoşi în largile buzunare şi ale clientelei lor.

     Cheltuim foarte mulţi bani cu războaiele altora, ne vin tineri morţi, înfăşuraţi în drapelul Ţării, militari-eroi într-un război străin de interesele Ţării.

Umblăm cu băţul prin gardul unei mari puteri aflate la răsărit de noi, este în interesul nostru să asmuţim câinii vecinilor? Să lăsăm marile puteri să-şi rezolve problemele, noi să ne vedem de sărăcia noastră, nu suntem în poziţia de a dicta condiţii.

     Au fost făcute legi pentru retrocedarea terenurilor, a clădirilor confiscate de regimul comunist, au fost făcute adăugiri la lege, ori alte legi că s-a ajuns cu cererile pentru retrocedări până la AICuza, în speţă la Legea privind „secularizarea averilor mânăstireşti”, aşa s-a ajuns ca Mitropolia Bucovinei şi Rădăuţilor a ajuns să fie împroprietărită cu mii de ha de terenuri şi păduri. Apropo de păduri aici tronează Legea Lupu. Predestinat nume, ca nişte lupi s-au repezit cei ce au fost puşi în posesia pădurilor, asupra copacilor, aşa am ajuns să avem păduri fără copaci. Aici s-a mers cu revendicările până la edictele emise în vremea lui Ştefan cel Sfânt. Dacă cineva ar totaliza suprafeţele cerute pentru a fi retrocedate cred că depăşeşte de 5-6 ori suprafaţa României.

     Bomboana de pe coliva României a fost pusă de Traian Băsescu în toţi cei 10 ani cât a fost Preşedintele României, numai scriu despre toate relele făcute de acest om şi regimul său. Menţionez numai că sfârşitul de an a adus printre altele şi plecarea lui Băsescu de la Cotroceni, dar încă mai există stafia regimului său.

     În final dragi prieteni, vă doresc numai bine, sănătate şi tradiţionalul La Mulţi Ani!