Lumea se află la răspântie de drumuri

 

     Lumea se află la răspântie de drumuri. Parcă niciodată de la începuturile ei nu a trăit în vremuri atât de nesigure. Valorile culturale și ancestrale sunt condamnate și obligate să libereze drumul, pe care a mers de milioane de ani, pentru a face loc noilor curente progresiste.

     Libertatea este confundată cu libertinajul. Dreptul la opinie este perfect valabil atâta timp cât este exprimat de noul curent progresist. Îndată este condamnat dreptul la opinie dacă părerea ta intră în coleziune cu opinia unui progresist.

     Noile valori de tip LGBT tind să ocupe din ce în ce mai mult spațiu împotriva tradițiilor moștenite de la moșii și strămoșii noștri și susținute de Biserica Creștină.

     Îmi amintesc în anul 2023 câtă bucurie, cât tam-tam s-a făcut, câtă euforie manifestată o dată cu alegerea lui Edgars Rinkevics ca Președinte al Letoniei, a fost socotită o victorie a LGBT asupra părții conservatoare a lumii.

     Nu am nimic cu persoanele ce fac parte din LGBT, nu este un curent, o ocupație, o deviație nouă. Sofocle, Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Sapho, Michelangelo, Baiazid, Mahomed al II-lea și lista poate continua, au cochetat cu acest curent LGBT. Însă, nimeni nu a pornit pe stradă să-și etaleze apucăturile sodomiste.

     Politica LGBT ar trebui să fie una de alcov și nu o politică de nivel național. Asta considerând conservatorii ca fiind încă majoritari.

     Pe plan extern trebuie să privești faptele și să le comentezi în funcție de cum ți se ordonă de la Bruxelles, nu cum crezi tu conform conștiinței și culturii tale.

     Personal războiul Ucrainiano-Rusesc l-am privit ca pe o încăierare între doi soți care au divorțat fără să facă partajul. Pentru că nu s-au înțeles în mod amiabil s-au încăierat în plină stradă.

     Doar că au intervenit neamurile, ori și mai grav o familie care și-ar fi dorit Ucraina drept noră. Cum era de așteptat încăierarea s-a prelungit, beligeranții și-au pus poalele în cap, și-au scos dinții, și-au rupt mâinile. Încurajați și susținuți de pe margine au continuat să se înfrunte.

     Mai în vest, marele lider al lumii, Unchiul Sam, s-a gândit că după petrolul din Irak, i-ar fi bun și petrolul din Venezuela drept pentru care nici mai mult nici mai puțin a răpit capii Venezuelei, respectiv pe Președinte și soția sa. Liderii lumii au aplaudat gestul american. Rușii și chinezii au mormăit ceva contra însă nu au fost convingători. Vom vedea mai târziu ce a fost în capul lor de nu au protestat vehement.

     Bine că nu i-au răpit rușii ori chinezi că se pornea al III-lea război mondial. SUA sunt altceva, și dacă i-au răpit, a fost doar pentru a le preda lecții de democrație și suveranitate la alt nivel.

     Paranteză. Dacă eu sunt cetățean român și prin ceea ce fac în România încalc o lege a statului Gabon, spre exemplu, Gabonul îmi cere extrădarea pentru a fi judecat în Gabon pentru o lege pe care nu o cunoșteam și am încălcat-o pe teritoriul României?

     Nu se poate așa ceva. Un cetățean, un rezident, un turist, este obligat să respecte legile Țării pe al cărui teritoriu se află.

     Așadar, cum să-l condamni pe Nicolas Maduro, Președintele Venezuelei, cetățean venezuelean, pentru o lege care funcționează în SUA? Poate că a falsificat alegerile. Poate că a făcut trafic cu droguri. Poate că l-a înjurat pe Trump ori poate a scuipat pe steagul american în Venezuela. Asta este treaba organelor de anchetă ale statului Venezuelean. Însă când o dată cu arestarea lui Maduro, SUA arestează și petrolul venezuelean datele problemei se schimbă și aici intervine dreptul forței.

     Trump dorește să anexeze insula Groenlanda. Liderii europeni își umflă mușchii cum ar umfla o păpușă gonflabilă. Dacă Trump vrea, o va lua și toată lumea va găsi scuze și chiar se vor îngrămădi să-l felicite pe Trump. Iar mușchii liderilor se vor dezumfla precum o păpușă gonflabilă înțepată cu un ac.

    

Statele Unite vor lua Groenlanda și nimeni nu are să sufle. Așadar americanii pot să ia ce nu le aparține ori aparținut vreodată, dar Rusia nu poate să ia ce a fost al ei de drept? Îmi scapă ceva aici. Îmi dă cu virgulă. Mă opresc pentru că în virtutea dreptului la opinie sunt nevoit să mă autocenzurez, altfel va trebui să-mi fac autocritica.

     Revin la România. USR continuă politica de lichidare a lacurilor de acumulare. Cetățenii din Curtea de Argeș încă nu au apă potabilă. Lacul Vidraru încă este gol și asta poate aduce prejudicii enorme.

     Mai nou prin aprobarea planului UE-Mercosur, de către aripa rezistă a guvernului, fără dezbaterea acestui memorandum în guvern, se dă o gravă lovitură agriculturii românești.

     USR a luat un procent de 10% la alegerile din iarna lui 2024, cum dracu poate ține sub papuc liberalii, udemeriștii și mai ales social democrații? De aici se poate desprinde o concluzie: USR-iști au primit ordine clare de la stăpânii lor din afara Țării, așadar, știu ce vor și vor ce știu, față de ceilalți care habar nu au cu ce se mănâncă politica de tip nou manipulatoare și degrabă vânzătoare de Țară.

 

 

Reversul măririi taxelor locale

 

Pe întreg cuprinsul Țării primarii au început să „culeagă” roadele legii lui Bolojan prin care taxele locale au crescut nesimțit de mult. O asemenea lege care lovește mai ales în populația cu venituri mici nu va face altceva decât să ducă la sărăcirea și mai mult a populației.

Deja locuitorii unor comune și orașe au început să se burzuluiască la conducătorii locali, ei fiind la îndemână, față de Bolojan ce umblă însoțit tot timpul de paza SPP-istă.

Nu putem pune biruri atât de grele pe poporul român în timp ce guvernul donează  uriașe sume de bani Ucrainei. Motivul fiind acela că ajutând Ucraina ținem Rusia departe de noi.

O aberație menită să adoarmă vigilența proștilor.

Jugul pus pe grumazul poporului va fi rupt în curând, așa prevăd. Românii au ajuns la minima suportabilitate. De la 1 aprilie vine și liberalizarea gazelor, asta va pune capac la toate.

Dumnezeu să apere România de conducătorii ei!

Dăm bani Ucrainei pentru ca rușii să nu ne atace.

 

     Aseară în emisiunea lui Razvan Dumitrescu, fostul ministru de finanțe al PSD, Cîciu, s-a întrebat de ce guvernul României dă bani Ucrainei dacă noi suntem pe marginea prăpastiei? Profesorul universitar de istorie, Vlad Nistor, a replicat pe dată: „dăm bani Ucrainei să nu intre rușii peste noi.”

     Să mori tu!

     De pe români se iau 10 piei pentru ca banii să-i dăm Ucrainei.      Ucraina într-o situație similară ar fi ajutat România?

     În mod sigur nu. Cu tot ajutorul nostru, Ucraina se poartă urât cu etnicii români de pe teritoriul Ucrainei. Ce să înțelegem de aici?

     O mai mare prostie decât asta nu cred că există.

     Dumnezeu să apere România!

     Sfânta zi de astăzi să ne aducă binecuvântarea cerească!

Demonstrație de forță.

 

     Ieri s-a produs un fapt ce a creat un precedent periculos. Extragerea, răpirea, președintelui venezuelean și a soției sale din apartamentul prezidențial aflat în Caracas, de către forțele militare ale SUA reprezintă un act de forță și amestec în treburile interne ale unui stat suveran.

     SUA dorește ca Țările din imediata ei vecinătate să-i fie loiale și să nu reprezinte un pericol pentru SUA. Mai ales dacă acea țară care îi devine inamică mai are și cea mai mare cantitate de petrol în subsolurile ei.

     Mergând pe aceeași linie este posibil ca Rusia să motiveze, de fapt a și făcut acest lucru, că Ucraina trebuie să fie sigură pentru liniștea rusească.

     China poate intra în Taiwan pe același considerent.

     SUA nu se dezminte din intenția clară de a fi „jandarmul lumii”. Să sperăm că nu se va degrada și mai mult pacea fragilă care există în lume.

     De un lucru sunt sigur: Rusia nu va înceta războiul până nu își îndeplinește obiectivul. Mai ales acum,

     Se pare că lovitura asupra Ucrainei din partea Rusiei și lovitura asupra Venezuelei din partea SUA au mers mână în mână.

      Rusia, China, SUA, ei sunt, de astă dată, cei care vor felia tortul în care se află lumea.

      La Ialta lumea a fost împărțită de către SUA, Marea Britanie și Rusia. Nimic nou, s-a schimbat Marea Britanie cu China. Atât.

      Dumnezeu să ne apere!

      P.S. Se pare că tot în partea rușilor avem să cădem dacă Europa continuă să doarmă.

      Fără să vreu îl voi parafraza pe Lăpușneanu: dar cine cere voie Europei când grei lumii vor să împartă lumea ca pe niște felii de tort?

Mierea amară. Cap. XIV

 

    Ioana era în bucătărie, se familiarizase cu casa, doar cu stăpâna casei nu găsea un limbaj comun. Orice făcea nu era bine văzut. Dacă îi ducea supa fierbinte, Amalia o certa că, vezi Doamne, vrea să o opărească. Dacă era călâie, că e rece şi vrea să o îmbolnăvească, ţăranca ştiind că are un stomac sensibil.

    Singurul din casă cu care se înţelegea era cuscrul Victor. Doctorul nu ştia cum să-i mulţumească pentru ajutorul pe care i-l da într-un moment delicat.

     După ce a pus pe o măsuţă mică, cu picioare scurte, castronelul cu supă de pui şi legume, iar într-o străchioară a pus un hărtănel de pui cu mujdei de usturoi aşa cum ordonase doctoriţa, a plecat cu ele spre dormitorul Amaliei, a bătut la uşă, apoi a deschis: 

     -Cuscră, am adus mâncarea aşa cum mi-ai poruncit. Veselă, Ioana s-a apropiat cu măsuţa de patul infirmei.

     Amalia a privit cu atenţie pe femeia care îi aducea cina. Când a văzut zâmbetul de pe faţa luminoasă şi încă frumoasă a Ioanei i-a pierit pofta de mâncare. Un nor ameninţător s-a aşternut pe faţa ei, din ură a scrâşnit măselele în gura strânsă cu colţul buzelor pungite. Doctoriţa era cu moralul la pământ. A vrut să scoată un cuvânt, i s-a oprit în gât ca un nod care nu o lăsa să respire, plânsul era gata să o cuprindă. Strângea din dinţi să nu-i vadă ţăranca slăbiciunea. De multe ori, în lungul zilelor când rămânea singură  imobilizată în pat, se gândise ce ar fi făcut ea dacă cuscră-sa ar fi fost în locul ei. Oricât s-a chinuit să găsească un sentiment de milă, de înţelegere pentru cuscra aflată, teoretic, în suferință, nu a găsit. Răspunsul pe care i l-ar fi dat, dacă i s-ar fi cerut ajutorul, ar fi fost un refuz categoric. S-a întrebat în lungile ore de meditaţie de ce nu poate fi caldă, blândă, gata să ajute semenul aflat în suferinţă. De ce, chiar şi atunci când consultă un copil, o gravidă, un bătrân care provin din mediul oamenilor simpli, pălmaşi ori salariaţi în uzine ca muncitori, îi priveşte cu dispreţ, cu dezgust, abia dacă îi atinge? Îi consideră inferiori, nedemni să-şi ridice privirea până la faţa ei, a Amaliei Păsculescu. A făcut o comparaţie între părinţii ei şi aceşti oameni simpli, i-a găsit pe toţi la fel.   Atunci a urmat întrebarea dureroasă. Ea cine este? Răspunsul a fost pe măsură, este o fiinţă aleasă zămislită de nişte oameni sănătoşi biologic.   Mulţumea în gând părinţilor pentru că au adus-o pe lume, pentru că se sacrificaseră pentru ca ea să ajungă doctor, doar atât, când a văzut că părinţi îi pot da de gol obârşia umilă, i-a alungat.

    O ura pe Ioana, o considera o prefăcută, nu credea că un om poate avea sentimente în afară de prefăcătorie, ce este aia să fii bun?   Da, se considera un medic bun, un profesionist, consulta pe oricine călca pragul cabinetului unde lucra. Pe toţi îi detesta, se considera un zeu printre muritori. Pe oamenii cu dare de mână şi spilcuiţi îi trata cu oarecare deferenţă, pe cei săraci cu dispreţ, chiar dacă îi aduceau plocon, poate, ultima găină din bătătură.

     Îi plăcea să o chinuie pe Ioana. Observa că, deşi nu-i răspundea întotdeauna, suferea. Ea, Amalia, doctoriţa Păsculescu, adora momentele când putea umili pe cineva, prin asta îşi hrănea vanitatea, își savura porția de beatitudine bolnăvicioasă.

    -Ce ai rămas cu tava în braţe? Stai ca toanta şi te uiţi la mine precum vițelul la poarta nouă! Îmi dai să mănânc ori îţi place să mă chinui acum când sunt neputincioasă?

    Ioana, fără să scoată un sunet, a aşezat măsuţa în pat peste picioarele Amaliei, s-a asigurat că măsuța e stabilă, a luat lingura cu ciorbă și i-a răsturnat conținutul în gura deschisă a doctoriței, tabloul era aidoma unei păsării ce-și hrănea puii dându-le mâncarea regurgitată direct în micile lor pliscuri.

     După ce Amalia a terminat de mâncat, cu un prosop a şters-o delicat la gură, a luat măsuţa, a pus-o pe un fotoliu, apoi a tras un scaun lângă pat. Ioana s-a aşezat pe acel scăunel, cu mare grijă a pus mâna pe mâna ghipsată a Amaliei:

     -Cuscră, de ce te chinui? Ce năbădăi nu te lasă să trăieşti liniştită? Gândeşte-te că prin voinţa lui Dumnezeu, al lui Satana ori a altor forţe, eşti imobilizată, condamnată ca aproape două luni să nu te poţi mişca din pat. Femeie, dă slavă Domnului, fiindcă am vrut să vin să stau cu dumneata, altfel, pereţii îţi cântau simfonia nebuniei.

     -Lasă-mă dragă cu poliloghia ta, ai început să mă agasezi. Îţi place să fii cuscră cu o doctoriţă, prin mine vrei să intri în lumea mare, să fii cucoană, să-ţi zică ţăranii  din satul tău „madam.” Amalia şi-a smucit mâna, o grimasă de durere a apărut în coţul gurii.

     -Mâine aş pleca de aici, dacă nu mi-ar fi milă de dumneata. Nu te strâmba, Amalia avea o schimonosire a feţei în semn de batjocură,  mila este un sentiment uman, iar pe dumneata acum, după cum arăţi, trebuie să  te compătimesc. Închipuieşte-ţi că ies  pe uşă şi nu mă mai întorc, ai să rămâi privind în urma mea, la început cu bucurie căci ai scăpat de mine, apoi cu îngrijorare, mai târziu te vei panica. Toţi dracii, care te împing împotriva mea, vor veni şi te vor chinui cu cele mai rele cazne, un calvar îți va fii viața. Gândurile te vor purta în anii copilăriei din satul moldovean, unde părinţii tăi, oameni simpli, omenoşi şi cu bun simţ, te-au învăţat să-i respecţi pe ceilalţi, să-i saluţi şi să-i întrebi de sănătate, nu să-i dispreţuieşti. Ştiu că nu te vei îndrepta, însă vreau să-ţi spun că pierzi multe lucruri când uiţi să fii om. Iar dumneata ai uitat! Priveşte la soţul dumitale, chirurgul Victor Păsculescu, un mare medic, un mare Om. De ce nu iei exemplul de la el?

     -Sunteţi nişte proşti! Ioana, ascultă-mă pe mine, nu amestecaţi grâul cu neghina pentru că făina va fi neagră şi otrăvitoare. Vezi tu, noi, intelectualii, suntem grâul, voi neghina. Când priveşti un lan de grâu macul se vede frumos, însă cu trecerea timpului devine, nu doar nefolositor, ci de-a dreptul otrăvitor. Am să te şochez, sunt o fată de la ţară, crescută într-o casă cu pământ pe jos, mirosul de bălegar şi de animale era specific, nu ne şoca, eram obişnuiţi. Părinţii mei au muncit mult să mă poată ţine în şcoală, să ajung doctoriţa Amalia Păsculescu, eram mândră de ei. Totul a fost bine până în ultimul an de facultate. Un coleg mai mare, era deja rezident, coleg cu Victor, a vrut să mergem într-o iarnă de Crăciun la părinţii mei, era orăşean, nu fusese niciodată la ţară. Când am intrat cu el în casă, pe plita încinsă a sobei din cărămidă fierbea mămăliga şi o oală cu ciorbă de fasole, era în ajunul Crăciunului, cum spuneam, când am intrat în casă direct din gerul de afară, un val de abur cu miros pestilenţial ne-a izbit în plină faţă. În sobă duduia focul din lemne. Tata, care, tocmai intrase în casă, după ce dăduse mâncare animalelor, avea un miros înţepător de balegă. Aerul era fierbinte, cu mirosuri amestecate şi umed. Prietenul meu mi-a cerut să mergem în altă cameră, abia atunci am înţeles că nu aveam unde să-l duc în altă parte, deoarece eram în singura cameră locuibilă pe timp de iarnă. Odaia în care mă aflam era dormitor, bucătărie şi sufragerie. În acel moment s-a căscat prăpastia între mine şi părinţii mei. Am plecat în aceeaşi seară înapoi la oraş.  Nu mă condamna, nu mai aveam nevoie de ei, mi-am luat serviciu ca soră medicală, lucram mai mult de noapte, ziua mergeam la facultate. Aşa am reuşit să-mi termin studiile, recunosc, rar îmi trimiteau şi ai mei bani din puţinul lor.

    -Amalia, nu trebuia să-ţi repudiezi părinţii, spui că s-au jertfit pentru ca tu să fii o „Cineva”. Aşa îi răsplăteşti? Alungându-i?

    -Pentru că am devenit patetică nu trebuie să te porți familiar cu mine, obraznico! Ştii ceva? Se încăpăţânează să trăiască, pentru ce? Abia îşi târâie picioarele pe bătătură. Trebuie să rup din salariul meu să le trimit medicamente şi bani de cheltuială. Au fost înstăriţi, însă de când cu colectivul, nu au mai putut munci, abia au după ce să bea apă. Gata, m-am săturat să-i tot ştiu în viaţă! Dacă erau ţărani cu bun simţ, aşa cum se pretind, trebuiau să moară, să nu mai facă degeaba umbră pământului. Să nu-şi chinuie unicul copil.

    -Femeie, nu eşti sănătoasă! Pentru Ioana camera devenise dintr-o dată prea mică, nu mai avea aer, în timp ce Amalia părea să crească în hidoşenia sufletului ei. Mergi la nebuni, doar acolo te poţi face bine, dacă vei mai reuşi vreodată...Un strigăt de bărbat a oprit vorba Ioanei.

     -Îi spui mamei că este nebună? O trimiţi la balamuc? Fulgere ţâşneau din ochii tânărului. Cu pumnii strânşi şi faţa congestionată s-a repezit în direcţia Ioanei. Fiică-ta este nebună şi de moravuri uşoare, ştii unde am găsit-o? În cârciumă era, doamnă, bea cot la cot cu toţi beţivii, asta ai crescut, o depravată!

    În încăpere a intrat Adrian, roșu ca focul de nervi, în urma lui a intrat Emilia cu zâmbetul pe buze și bine dispusă.

    Cerul s-a prăbuşit pe mama Emiliei, nu credea o iotă din ce spunea Adrian, însă faptul că o ponegrea în faţa ei o făcuse să se cutremure. Pe moment a înţeles că punţile între cele două familii s-au rupt.

     -Mamă, ce voi spune acum, nu o fac pentru a mă scuza, nu am greşit cu nimic. Era plăcut afară, ningea frumos, văzduhul părea plin cu milioane de mici steluțe, copilul din mine se bucura pentru fiecare fulg. Am hotărât cu Gabriela să bem o cafea la cârciuma unde merg toţi avocaţii după proces. Câţiva colegi şi-au manifestat dorinţa de a ne însoţi. Fac o paranteză, de ceva vreme sunt considerată un fel de prinţesă a baroului, în jurul meu roiesc toţi colegii tineri care vor o sugestie, o idee, o îndrumare. Nu sunt atât de deşteaptă, însă sfaturile mele sunt gratis, iar ale avocaţilor cu experienţă costă, de aceea am mai tot timpul un alai care mă însoţeşte. Acolo, cu prietenii, am fost găsită de dragul de Adrian, care, nu s-a lăsat până nu s-a dat în spectacol. Să nu uit, sunt avocat că şi soţul meu, prin urmare nu consider că doar el are voie să fumeze, să intre în cârciumă şi duminica să meargă la fotbal, am aceleaşi drepturi ca şi el.

     -Auzi la ea, obraznica! Obrajii Amaliei erau stacojii, se îneca când vorbea, în colţul gurii îi apăruse o dâră subţire de spumă. Cum îţi permiţi să ridici vocea la soţul tău, avocatul Adrian Păsculescu, fiul doctorilor Amalia şi Victor Păsculescu, tu, o ţărancă, cu o obârşie atât de umilă? Nu te dor ochii când ne priveşti? Nu te orbeşte lumina ce vine din fiinţele noastre?

     -Recunosc că nu. Ştii de ce? Pentru că de la tine și Adrian doar întuneric vine, nu aveți sufletul însorit, ci îl aveți ascuns în cea mai neagră noapte. Eu vă privesc de sus în jos. Sunt o fiinţă nevinovată, cu cuget curat, venită de la ţară, nu cunosc ipocrizia, înfatuarea, trufia şi parvenirea. Am muncit susţinută fiind de părinţii mei pe care îi iubesc şi de care sunt mândră. Într-un fel, mamă soacră, carierele noastre se aseamănă până la un punct şi dumneata şi eu, venim de la ţară, suntem fii unor ţărani şi dumneata şi eu am fost susţinuţi de părinţii noştri să ajungem ceea ce suntem. Spre deosebire de dumneata, care ai preferat să-ţi alungi părinţii, eu îi voi păstra lângă mine, în inima mea, ei vor fi icoanele mele la care am să mă rog câtă viaţă voi avea. Ţi-ai distrus rădăcinile. Eşti handicapată, nu din cauza nenorocirii care a dat peste dumneata când ţi-ai rupt membrele, ci din cauza că ţi-ai omorât sufletul. Mamă soacră, tu şi Adrian sunteţi nişte insecte târâtoare, fără suflet, fără inimă, sunteţi nişte maşini, nişte roboţi prost programaţi. Sunt foarte atentă când merg prin casă, pentru că sunteţi aşa de mici, încât îmi este teamă să nu vă strivesc, voi nu luminaţi, din contră, sunteţi întunecaţi ca iadul.

     -Mamă, cum poţi să asculţi toate porcăriile spuse de fetiţa asta obraznică pe care am adus-o cu lăutari în curte şi de care se pare că nu vom mai scăpa niciodată? Adrian era gata să sară asupra Emiliei, doar teama de Ioana îl oprea.

     -Adrian, scumpule, ne întâlnim la divorţ, până aici a fost căsătoria noastră. Nu are rost să prelungim o agonie. Nu merge, puiule. Tu eşti prea însurat cu maică-ta. Încă eşti sub fusta ei. Când ai să reuşești să ieşi la lumină şi să tai cordonul ombilical care vă leagă, atunci ai să fii fericit. Până atunci, nu încerca să te mai însori, fetele s-au deşteptat, nu mai vor să fie nişte animale docile, bune de sex, de făcut copii, să spele, să facă mâncare şi să calce. Femeile din ziua de astăzi vor să fie libere, egale cu bărbaţii, nu slugile lor. Deşi, mamă soacră, eşti ţărancă prin origine, îţi renegi părinţii, ce exemplu crezi că vei da lui Adrian şi nepoţilor tăi? Te vor întreba cine eşti, de unde vii? Ce ai să le spui? Că ai picat din cer? O, femeie bătrână şi fără minte, mergi, când te vei vindeca, să-ţi saluţi părinţi! Cere-ţi iertare de la ei! Te vei simţi uşurată şi-ţi vei găsi locul sub soare. Vei fi tot doctoriţa Amalia Păsculescu, însă una cu totul schimbată, una care are să înţeleagă unde-i sunt rădăcinile.

     -Faceţi-mi plăcere şi plecaţi din camera mea, aerul a devenit irespirabil, miroase a balegă de vacă, nu-mi transformaţi camera în grajd. În lipsa argumentelor, Amalia zbiera la cele două femei, se sufoca cu propriile cuvinte răcnite cu disperare. Ieşiţi!

     -Cine să iasă dragă? Bună seara! Cuscră, ce se întâmplă aici? Victor, calm, jovial şi elegant îşi plimba privirea la toţi cei prezenţi.

     -Îţi spun eu! Se întâmplă că trebuie să alungi matracucele din casa mea. M-am săturat să suport mojiciile unor muieri parvenite care îmi iau şi bruma de oxigen pe care îl am în camera asta. Victore, dacă mă iubeşti, dacă ţii la familia ta, la copilaşul nostru, alungă ţărăncile din casa noastră, din cuibul nostru.

     -Ce s-a întâmplat? Cu ce au greşit? Ce rău ţi-au făcut? Cuscră, nu înţeleg nimic. Lămuriţi-mă! Victor nu înţelegea, nu putea să condamne, însă nici să respingă acuzaţiile. Adriane, spune-mi tu, copile, ce s-a întâmplat?

     -Tată, astăzi când am plecat de la barou, obosit şi puţin friguros, am intrat în cârciuma noastră, o ştii, aia peste drum de ICIL. La bar am luat un coniac, apoi cu paharul în mână am căutat o masă. M-am aşezat, cu gândul, să savurez aromata băutură. Liniştea mi-a fost tulburată de gălăgia care venea de la una dintre mesele aşezate la geam, pitită cumva după stâlpul de susţinere al salonului. M-am uitat atent să văd cine erau mesenii zgomotoşi, ei bine tată, nora dumitale era acolo, în cârciumă, alături de câţiva petrecăreţi. Se distra alături de bărbaţi străini, nu era singură, era lângă ea, cealaltă poamă, Gabriela. Acum  înţelegi cine îţi este noră? Cine sunt femeile care sunt aici, în casa noastră?

     -Nu înţeleg, să recapitulăm, tu ai intrat în cârciumă să bei o tărie, erai obosit şi friguros. Aşa este?

     -Da, tată!

     -De ce crezi tu, Adriane, că Emilia nu avea dreptul să guste un păhărel de coniac, ea nu era obosită şi friguroasă? Era la masă cu alţi bărbaţi. Ei şi? Puteau fi clienţi, colegi, poate dezbăteau ceva, poate nu înţelegeau un articol de lege şi-i căutau înţelesul ori înţelesurile. Cine te-a învăţat să fii misogin şi obtuz? Aşa m-ai văzut pe mine? Am controlat-o eu pe mamă-ta vreodată? E un om matur, are o diplomă, asta presupune că ştie cum să rezolve problemele vieţii. Maturizează-te, Adriane! Băiete, femeia îţi poate fi cel mai bun prieten, menajera cea mai atentă, soţie şi cea mai drăgăstoasă amantă, însă pentru asta nu trebuie să semeni cu mamă-ta. În viaţă, copilul meu, trebuie să ştii să oferi, pentru a putea cere. Nimic nu este gratis, nimic nu ni se cuvine, faptul că soarta a hotărât ca noi să fim bărbaţi, nu este suficient pentru a pretinde ca femeile să ne fie sclave. Îmi pare rău Adriane, ar fi trebuit să stau mai mult timp cu tine, să încerc să te smulg din mâinile mamei tale, să te pregătesc pentru viaţă. Dragul meu, o furtună pornită, niciodată nu ştii câte ravagii face. Dacă poţi, în viaţă să preîntâmpini asemenea calamități. Nu te vor  ajuta!

     -Victore, tu te auzi ce spui? Cum poţi să-ţi umileşti băiatul, singurul tău copil, în faţa unor ţărănci obraznice? Tu, doctorul Victor Păsculescu, să-ţi pui cenuşă în cap în faţa unor parvenite?

     -Amalia, nici tu, nici Emilia, nici cuscra, nu sunteţi parvenite, atât tu cât şi Emilia aţi muncit pentru ceea ce sunteţi, iar cuscra nu încearcă să treacă de condiţia de ţărancă emanicipată. În ce-l priveşte pe Adrian, dacă nu-l alungi de la sânul tău, nu va avea nevastă o femeie capabilă, va avea o prostănacă pe care să o puteţi     manipula cum vreţi. Eşti incurabilă Amalia, din câte văd, Ioana şi Emilia ne vor părăsi, ce vei face de mâine în colo? Mai ai de stat mult în ghips?

     -Un singur lucru îmi doresc în acest moment, a spus Amalia calmă, apoi cu un ţipăt isteric:

     -Să iasă dracului astea mai repede din casa mea! De mâine poate se scufundă pământul din cauza proştilor, tare s-au mai înmulţit.

     -Este adevărat Amalia, drept ai grăit...

     -În sfârşit, îmi dai o dată în viaţă dreptate. Mă bucur fiindcă, într-un târziu, te-ai convins de adevărata faţă a mironosiţelor. Victore, ele vor să distrugă armonia din casa noastră, pacea care există de zeci de ani. Vor să alunge căldura din căminul nostru conjugal, să ne facă să ne urâm, să bage zânzanie între noi până când ne vor vedea încăieraţi.

     -Nu Amalia, nu ai înţeles, prostia este în capul tău şi nu a fost suficient că te împopoţionezi cu ea, ai inoculat-o şi în capul copilului. Apoi, întorcându-se spre Adrian a continuat: de ce crezi băiete că ar trebui ca Emilia să-ţi fie slugă docilă? Ai merite deosebite? Ai făcut multe pentru ea şi, acum, a venit momentul să-ţi plătească?

     -Da, slugă ar trebui să ne fie tuturor, am adus-o din umila lor casă, în care mirosul de grajd era parfumul  preferat, într-un mic palat, iar ca socrii are doi dintre cei mai buni medici din oraş. Tăcerea ei, când suntem singuri în casa noastră, mă loveşte cu bolovani în moalele capului. Simt în sufletul meu dune din nisipul  pustiului când întrebările mele rămân fără răspuns.

     -Tată socrule, Doamne, cu câtă dragoste ţi-am spus aşa, nu mai există cale de împăcare, drumul meu şi al lui Adrian, pe care, Dumnezeu mi-e martor, l-am iubit cu toată iubirea copilei naive de la ţară, a ajuns în intersecţia vieţii, fiecare o va lua pe altă cale. E mai bine aşa, îi las liberi pe el şi pe mama soacră să poată respira în voie şi să se bucure de întunericul sufletului lor în care lumina adusă de mine și mama nu a putut încăpea. Ne întâlnim la divorţ, dragul meu bărbat, păcat că nu te-ai putut înțărca! Să mergem mamă!  

                                *

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mierea amară. Cap XIII

 

     A doua zi, după terminarea proceselor, Gabriela s-a apropiat de Emilia care era înconjurată de mai mulţi tineri avocaţi:

    -Emi, scumpo, vrei să bei o cafea cu bătrâna ta prietenă?

    Emilia a privit cu drag la colega ei de facultate, era ca un boboc de trandafir căruia începuse să i se deschidă petalele. Părul blond natural, bogat şi uşor inelat era lăsat pe spate. Pe cap avea o eşarfă grena care contrasta plăcut cu faţa albă, gura mică cu buzele roşii şi senzuale. Ochii albaştri erau ca bolta cerească după ploaie. Fruntea era înaltă şi luminoasă. Îmbrăcată cu un cojoc tip „Alain Delon” părea plinuţă.

    -Mergem toţi. De acord? Emilia a rotit ochii, privirea ei i-a sărutat pe fiecare în parte.

    -Mulţumim pentru invitaţie! Au strigat în cor cele două fete şi cei doi băieţi.

     Împreună au pornit spre barul unde se întâlneau de regulă avocaţii după program. În local era destulă gălăgie, dosarele erau din nou dezbătute, se punea suflet în apărarea probelor, se declama mai ceva ca la bară.

    Emilia a mers la masa de lângă geam, era pitită după un stâlp gros care susţinea plafonul sălii. S-au dezbrăcat de hainele groase şi le-au pus pe spetezele scaunelor.

    Chelnerul, care ştia cu ce lume scorţoasă are de-a face, a venit repede, a pus mapele cu listele de meniuri şi băuturi pe masă, apoi s-a retras un pas aşteptând respectuos comanda.

    -Eu iau o cafea şi un deget de coniac, voi ce doriţi?

     Fiecare şi-a spus dorinţa, ospătarul a notat conştiincios în carneţel, apoi a plecat cu paşi uşori, strecurându-se cu abilitate printre mese.

    Discuţia tindea să lâncezească. Se spuneau banalităţi cu glasuri moi, parcă îi trimitea la somn căldura şi fumul gros de ţigară din salonul restaurantului. Se vedea de departe că liderul grupului era Emilia. Toţi i se adresau ei şi tot de la ea aşteptau rezolvarea problemelor de drept ridicate de grup.

     -Vă pot deranja? Lângă masa lor poposise un tânăr în jur de 35 de ani, elegant şi infatuat. A ridicat aici cineva o problemă care a rămas fără răspuns. „Regina” voastră, noul venit a privit-o insistent pe Emilia, nu a găsit răspunsul. Dacă mă lasaţi, mă aşez la masa voastră şi vă explic cum stă treaba. Daţi-mi voie să mă prezint: Demostene, Dem pentru prieteni, Catargiu, avocat. Nu mă cunoaşteţi, abia ce am sosit din Galaţi. M-am transferat aici din dorinţa de a cunoaşte femeile frumoase cărora li s-au dus vestea.

    Chelnerul a aranjat o masă dublă şi astfel toţi au putut să ia loc fără să fie înghesuiţi. S-a nimerit, aşa s-a dorit, încă se analizează, ca Dem să se aşeze între Emilia şi Gabriela.

    Al doilea rând de coniac a dezlegat limbile. Discuţia era condusă de noul venit care stăpânea bine verbul şi vorbea cu eleganţă. Avea o elocinţă de avocat pledant care găseşte argument şi la cea mai încuietoare probă.

    -Am auzit multe despre tine, eşti una dintre tinerele avocate care promite, aşa mi s-a spus, când ai trecut azi prin dreptul meu. Te-am urmărit, am vrut să fiu cu voi aici, pentru simplul motiv că nimeni nu este mai bun decât mine. Eu sunt cel mai bun, nu vă uitaţi la mine aşa, ce vă aşteptaţi, să fiu modest? Nici vorbă! Nu uitaţi! Noi suntem avocaţi în slujba justiţiabililor. Ce îi spui unui potenţial client? Nu sunt bun, mergi la cutare! Nu, îl priveşti în ochi pe angajator şi îi spui fără să clipeşti: „bine ai făcut, fiindcă ai venit la mine, eu sunt cel mai bun şi împreună o scoatem la capăt”. Angajează-mă! Aşa se lucrează în avocatură. În avocatură, tinerii mei colegi, trebuie să fii elegant, îndrăzneţ, respectuos cu cel care te plăteşte, arogant cu partea adversă. Dacă toate acestea sunt susţinute şi de o bună pregătire juridică, succesul este garantat. Încă ceva, niciun proces nu este pierdut din start, indiferent că este în „penal” ori în „civil”. Nu există rechizitoriu perfect, după cum nu există crimă perfectă, tâlhărie perfectă, furt, etc. În rechizitorii, să fiţi atenţi când citiţi, veţi găsi multe compuneri juridice făcute din două motive, unul pentru a da o cât mai mare amploare cazului şi doi pentru a te ameţi, de aceea este bine ca atunci când citiţi, să aveţi creionul şi caietul în faţă pentru a putea extrage ideile din rechizitoriu. Doar aşa vă veţi da seama ce are cu adevărat procurorul ca probatoriu.  Nu vreau să vă plictisesc, să vorbim despre altceva.

     -Domnule Catargiu, mă numesc Alexandru Bitulescu, sunteţi căsătorit? Dacă da, care este reţeta iubirii  în căsnicie?

     -Sunt căsătorit, am doi copii, soţia a rămas la Galaţi, nu a vrut să vină la Brăila, de fapt, nu cred că ea nu a vrut, mai repede am fugit eu de ea.

     -Nu o mai iubiţi? Vreţi să divorţaţi? Alexandru, un tânăr cu faţa frumoasă ca de fată, abia aştepta să audă părerea unui bărbat ca Dem.

    -Gândeşte-te tinere, oricât de mult îţi place friptura, într-o zi tot vei dori fasole, apoi, după două, trei zile ,te vei întoarce la friptură care, acum, va părea şi mai bună la gust.

    -Nu este bine ce spui, familia este celula de bază a societăţii, pe familie se întemeiază societatea, fără familii bine închegate, nu vom putea construi o nouă societate.

    -Dragul meu, familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie care se iubesc la nebunie şi nu au altceva mai bun de făcut decât să susţină societatea, aşa vezi tu lucrurile?

    -Da, altfel cum? Ăsta este idealul familiei-iubirea.

    -Tinere, iubirea, chiar dacă există, ea dispare în faţa greutăţilor reale ale vieţii, uşor, uşor, iubirea se transformă, la început în respect unul pentru altul, apoi în milă, compasiune, ca în final abia să se mai suporte. Păstrarea unei familii cu orice preţ este o condamnare a celor doi soţi, o condamnare la suportabilitate.

     -Tot ce spuneţi tovarăşe Dem este împotriva preceptelor comuniste.

     -Lasă-mă dragă cu „tovarăşe” şi cu dogmele comuniste. Omul trebuie să fie liber, să facă ce îşi doreşte, să nu aibă prejudecţi. Să fie liber în gândire, să nu se gândească la ce va spune altul despre fapta sa, ci doar la ce îi va spune propria conştiinţă. Suntem ipocriţi. Când suntem singuri ne lăsăm imaginaţia să zboare, când suntem între oameni, ne mişcăm, mâncăm şi vorbim cu gândul dacă eşti pe plac celor din jur şi nu cumva te bârfesc. Dacă bârfesc, ce? Care este problema? Indiferent ce vom face, lumea va bârfii.

     Demostene Catargiu și-a continuat expozeul:

     -Căsătoria transformă soţii în doi stăpâni, lupta va fi tot timpul pentru supremaţie. Cine-i şeful? Cine conduce? Cine ia deciziile? Iubirea se pierde undeva în această bătălie. Într-o căsătorie, acum, când ambii soţi au serviciu şi doi copii acasă, dragostea celor doi se va rezuma la un program scurt, ca o sarcină de serviciu, între ora 22-22 şi 15 la început în fiecare seară, apoi la două seri şi tot aşa în scădere. Devenim o maşină de sex care repetă mereu aceleaşi mişcări, aceleaşi gesturi, dornici să se termine mai repede corvoada.

     -Nu sunt de acord cu dumneavoastră, a sărit Alexandru, eu îmi doresc ca iubirea mea să dăinuie până la adânci bătrâneţi. Nu vreau să umblu din floare în floare. Vreau să fiu credincios unei singure femei, să fiu sclavul iubirii, să mă trezesc dimineaţa cu zâmbetul ei.

    -Eşti romantic tinere. Ce te faci când vei veni într-o seară târziu şi obosit de la serviciu, iar iubita ta nevastă, înfiptă bine în pragul ușii, are să țipe la tine, nedându-ţi voie să intri în casă:

     „-De unde vii tu la ora asta? Te-ai uitat cât este ceasul? Ai terminat serviciul de trei ore, unde ai umblat hai hui?” Iubita, cu mâinile în şolduri, cu părul pus pe bigudiuri şi  cu gura mare, se zborşeşte la tine. Tu, obosit cum ești, încerci să o calmezi, să fii drăguţ cu ea, să-i explici că a apărut ceva în ultimul moment şi a trebuit să lucrezi, că eşti mort de foame, iar ea să fie bună să se dea la o parte din prag să poți intra în casă, fiindcă simţi că te prăbuşeşti de foame şi osteneală. Ce crezi că face Cerberul? Te lasă să te odihneşti? Nu, nici vorbă. Îţi ordonă să te schimbi fiindcă puţi ca un nesimţit, să te speli şi să mergi cu ea la teatru. Ai să te îmbraci, aşa cum îţi ordonă, îți pui costumul de haine pe care ți-l indică ea și la gât cravata o vei pune pe aceea care se va sorta cu ultima ei rochie de ocazie pe care și-a cumpărat-o din banii pe care-i puseseși deoparte pentru planetarele mașinii. În cazul, nefericit de altfel, dacă nu ai o cravată care să se asorteze, tu vei fi vinovat, deoarece nu-ți pasă de nimic. Te îmbraci ca ultimul om, mănânci ca un porc și bei ca ultimul bețiv pe care-l aduni de prin șanțuri. Sigur că îți sar capacele, simți că explodezi, după ce că ești frânt de oboseală din cauza zecilor de dosare și tratate de jurisprudență pe care le citiseși până să vii acasă. Și cu toate acestea o însoţeşti la teatru cu speranța că vei putea dormi măcar în actul al treilea. Nu te va lăsa să dormi, îţi va da cu cotul să o asculţi când va avea comentarii de făcut asupra piesei. Aşa se duce dracului iubirea. Tinere, iubirea cel mai mult ţine când ai o amantă. Ştii de ce? Pentru că faţă de amantă nu ai obligaţii, ea îţi va cere diferite lucruri, dacă poţi să-i satisfaci plăcerile bine, dacă nu cauţi alta. O seara cu ibovnica e relaxantă. Vei simţi că eşti liber, femeia va fi dezinhibată, tu la fel. Acasă, nevasta, nu se avântă în dragoste, strânge din dinţi, îşi înăbuşă fanteziile sexuale din teama că soţul ar putea să o eticheteze drept „curvă”.  Reţinerea asta o are şi bărbatul din aceleaşi motive. Vor trăi inhibaţi, încătuşaţi în propriile prejudecăţi.

     -Ce ne prezentaţi dumneavoastră, domnule Dem, este mai mult o lecţie de imoralitate. Cred că sunteţi ipocrit. Aţi venit să ne vindeţi teme de ce nu trebuie să fie oamenii căsătoriţi. Emilia îl certa pe avocat, însă ochii îi sticleau de plăcere.

    -Nu majestate, nu vând nimic, încerc să vă explic că voi sunteţi falşi. Am avut până la vârsta asta câteva aventuri, câteva legături amoroase care au rezistat în timp. În toate cazurile femeile erau măritate, ne-am întâlnit cu drag şi ne-am lăsat inimile libere să facă tot ce îşi doresc, nu am avut limite. Acasă m-am comportat normal, familia nu a suferit. Femeia secretă nu-mi cerea nimic, decât iubire neîngrădită.  Am mers câţiva ani până într-o seară când, după ce luasem masa la un restaurant în oraş, ne-am dezlănţuit amândoi şi eu şi soţia, am uitat de limite şi de încorsetări, de etichete şi suspiciuni. În acea seară am ştiut cu adevărat că ea este femeia pe care mi-am dorit-o. Tot atunci am strâns din dinţi, înţelesesem că nevasta avusese o aventură din care învăţase să fie liberă.

     -Nu v-a deranjat că nevasta v-a înşelat? Ce fel de om sunteţi? Dacă era nevasta mea o spânzuram de limbă. Emilia era furioasă pe ea, se autocondamna, Dem o fascina, ar fi vrut să plece cu el fără să se uite în urmă. Îl privea cu ură şi cu admiraţie, îi vedea faţa senină ca un cer după ploaie.

     -Nu prinţesă, nu ai dreptate. Uite, facem un exerciţiu. Dem a scos din geantă un carnet şi un stilou. Desenăm un cerc, pe circumferinţa cercului punem mici „x”-uri şi „y-uri”, fiecare „x” înseamnă un bărbat , „y” o femeie, soţia bărbatului, umplem toată marginea cercului cu astfel de cupluri. Veţi observa că unui bărbat(x) îi place o femeie (y) din partea opusă lui, deasemeni, femeii”Y” îi place un bărbat (x) din partea opusă. Dacă tragem linii şi unim punctele cu bărbaţi şi femei care se plac, veţi observa că  toţi bărbaţii vor alte femei şi  toate femeile alţi bărbaţi, nu neapărat soţii lor. Ce se desprinde de aici? Faptul că, aşa cum în autoservire îţi sare în ochi un produs frumos ambalat, deşi veniseşi hotărât să-l cumperi pe acela cu care ai fost obişnuit, aşa se întâmplă şi în căsnicie. Femeia tinde să nu se mai aranjeze tot timpul şi îşi aşteaptă bărbatul cu părul nepieptănat de zici că este o claie de fân aranjată în fugă. Cu un şorţ slinos în faţă şi hainele în dezordine. „Ei, sunt femeie măritată, ce-mi mai trebuie să mă aranjez, el mă place şi aşa”. Ori bărbatul umblă nebărbierit şi mirosind a transpiraţie, duhnind a mahorcă proastă şi rachiu ieftin. Astea sunt motive de a căuta plăcerea în altă parte valabil şi pentru bărbaţi şi pentru femei. Sunt pentru a ajuta femeia în treburile casnice, sunt gata să stau cu copiii cât ea este la coafor. Însă nu o accept să nu fie aranjată, femeia trebuie să  mă incite zilnic. Ce este iubirea? De multe ori m-am întrebat, nu este uşor să dăm o definiţie. Iubirea este o stare în care fericirea iubitei, iubitului, este fericirea ta. Asta este partea didactică, ideală. Poate fi transpusă în căsnicie? Da, poate, însă pentru puţin timp. Este greu, convieţuind şi împărţind timpul, aerul, banii şi treburile domestice să dăinuie iubirea în stare pură, aşa cum o denumim. Mai repede se transformă în respect.

     -Domnule, mă enervezi cu dogmatismul dumitale, cu infatuarea de care dai dovadă. Oare dumneata deţii adevărul absolut? Nu este indicat să îndrăznească cineva să te combată, pentru că eşti alfa şi omega. Nimeni până la dumneata nu a mai tratat problema căsătoriei?  Eu m-am măritat din dragoste, îl iubesc pe soţul meu. În acel moment Emilia simţea nevoia să fie undeva departe de acel loc, simţea că Dem începe să o domine. Nu s-a lăsat biruită, s-a răzvrătit pentru a găsi în el punctele slabe, ştia că le poate avea.

     -Draga mea, Michael de Montaigne spunea: „mariajul perfect are loc dacă femeia e oarbă, iar bărbatul surd”. Ce părere ai?

     -Lozinci! Sloganuri! Suntem fiinţe superioare capabile să ne conducem destinele, să ştim ce vrem.

     -Ai spus bine Emilia, Dem s-a întors cu faţa spre fată, a pus cu blândeţe mâna pe mâna ei, cu degetele a mângâiat-o uşor, voia să o liniştească,  apoi a continuat, să ne conducem destinele noastre, nu pe cele ale soţilor. Noi, de altfel, mergem pe un drum croit de destin, nu sunt fatalist, însă aşa se vede. Îţi dau un exemplu: trebuia să merg la Iaşi acum doi ani, rezervasem locul şi biletul. Autobuzul care mă ducea la gară a făcut pană, am pierdut trenul. Am regretat mult, trebuia să susţin un examen pentru ocuparea unui post de şef compartiment juridic într-o mare întreprindere. Seara am aflat că trenul care trebuia să mă ducă la Iaşi deraiase de pe linie când s-a ciocnit de un mărfar. Mulţi morţi şi răniţi, informaţiile le-am auzit la un post străin. Ai noştri nu au dat decât un comunicat lapidar. Cine m-a salvat? Nu ştiu! Destinul! Încă nu venise ziua să mor, când va fi? Habar nu am. Ce este destinul? Toate situaţiile asupra cărora noi nu avem control, acesta este destinul. Moare cineva accidentat, se pune peceta: „acesta i-a fost destinul”. Poate aşa este, însă noi îl vedem după ce se întâmplă. Ori în căsătorie, femeia este bătută de bărbatul violent şi beţiv, toţi se grăbesc să pună eticheta: „asta i-a fost soarta”. Despre destin putem vorbi doar după ce se întâmplă. Cât la sută este voinţa noastră şi cât a altor forţe? Nu ştim.

    -Te depărtezi de subiect, Emilia şi-a tras cu putere mâna de sub palma lui Dem, corpul îi tremura uşor, ar fi vrut să aibă puterea să-l prindă pe bărbat de mână şi să fugă cu el în lume. S-a oprit din gândurile care îi înfierbântaseră mintea: „ce va spune lumea, dar mamă-sa?” Cum vezi căsătoria? Despre asta discutăm, a continuat fata.

    -Ca pe o alianţă în care cele două părţi au negociat la sânge doleanţele lor, cum văd lucrurile şi cum îşi împart sarcinile. Cei doi trebuie să se placă, să aibă ceva unul pentru altul, nu neapărat iubirea care te ţine treaz noaptea, ci o reală posibilitate de a înţelege viaţa. Este greu la douăzeci şi ceva de ani să negociezi cine va schimba copilul, cine are să facă mâncare, ori cine are să spele rufele. Soţia mea avea serviciu, are şi acum, este tot avocată, plecam dimineaţa împreună, seara nu veneam amândoi o dată. Primul care ajungea acasă făcea piaţa, lua copilul de la creşă şi începea să facă de mâncare...

     -Nu-mi spune domnule Casanova că schimbai şi scutecele copilului. Mai taie din ele, nu te văd cu mâna în albie spălând rufe. Te văd cu ţigara în mână, cafeaua în faţă, pe care tot nevasta a pregătit-o, citind presa, adâncit în fotoliu. Căldura din sală devenise irespirabilă. Zilele de abstinenţă în care  nu îl primise pe Adrian să-i onoreze patul îşi spuneau cuvântul. Simţea că îi ies flăcări din obraji, trupul începuse să o ardă, se uita la Dem fără să-l vadă, privea pe deasupra lui, îi era teamă ca bărbatul să nu vadă dorinţa din ochii ei.

    -Căsătoria, dragă Emilia, este ca o căruţă plină cu calabalâc, pe care doi oameni, un bărbat şi o femeie, încearcă să o urce pe dealul vieţii. Mai pun o piatră la roată, se odihnesc protagoniştii, le scapă căruţa la vale, o iau de la capăt, unii reuşesc să urce mai uşor, alţii mai greu, iar alţii abandonează lupta cu dealul. Dem a aruncat o privire asupra celor care îl ascultau, era fericit că îi domină, întotdeauna s-a considerat un lider, un înţelept care are discipoli.

     -Cine face drumul greu, domnule Ştietot? Sarcasmul Emiliei era cald, afectuos şi rugător.

     Gabriela a observat schimbarea prietenei sale, nu s-a îngrijorat, o bucurie lăuntrică  a pus stăpânire pe ea, dacă va fi nevoie are să o ajute pe Prinţesa ei să îl înşele pe nemernicul de Adrian. Nu-l suportase niciodată, mai ales că, după nunta Emiliei cu el, nu o mai primise în casă.

     -Sunt mulţi factori fată deşteaptă. Sarcasmul tău nu mă atinge, aşa sunt, un om care ştie aproape tot. Gândeşte-te la prejudecăţi, la principii, la normele nescrise ale moralităţii, toate acestea fac ca soţii să fie înhibaţi, închistaţi, să se închidă fiecare într-o carapace proprie prin care comunică. Nu se vor dezlanţui, nu vor fi liberi în gândire şi comportament, deşi şi-ar dori să trăiască cum visează, îşi omoară visele din cauza prejudecţilor, vor prefera să fie pudibonzi, doar să nu fie etichetat de celălalt soţ drept:”curvă” ea, ori „pervers, sau curvar” el. Un alt factor decisiv are să fie amestecul părinţilor în căsătoria tinerilor, vor încerca să dirijeze casa influenţând  fiul, ori fiica.

     -De ce ar face, să zicem prin  absurd, soacra mea aşa ceva, ea nu ar vrea binele copilului ei? Gabriela a înlemnit când a auzit-o vorbind, spera totuşi să nu spună tot, ori să recunoască problemele ei din paradis.

     -Aparent, tu ai dreptate, însă soacra dumitale, spun doar aşa de dragul discuţiei, crede că nici o femeie nu este în stare să-i asigure copilului ei, mai ales dacă este singurul, confortul de care el s-a bucurat în casa părintească. Atunci are să acţioneze chiar împotriva dumitale, va încerca să te marginalizeze pentru ca odorul ei scump să fie prinţul alintat. Are să-i gătească tot ce îi place lui, iar pe dumneata te va îndepărta. Nu, nu va dori să pleci, ci doar să devi o slugă necondiţionată. Instinctual soacra e geloasă pe noră, nu este vorba de o gelozie sexuală, ci de o gelozie afectivă. Dacă vrei, soţul tău era motivul pentru care trăia, era jucăria ei pe care o bibilea toată ziua,  lăsând-o fără jucărie, ea a devenit, din acea clipă, inutilă.

     -Ar trebui, după părerea dumitale, ca oamenii să trăiască în concubinaj. Să nu se cunune civil, cu atât mai mult religios. Să trăiască în păcat. Mă revoltă o atitudine atât de anticreştină şi chiar împotriva preceptelor comuniste. Alexandru privea victorios asupra colegilor, părea să le spună: ”vedeţi cum l-am înfundat?”

     Dintr-o dată Dem devenise un adversar pentru tinerii avocaţi. Prin experienţa lui de viaţă reuşise să le capteze atenţia. Era frumos şi deştept, ştia acest fapt, de aceea făcea tot ce putea pentru a-i domina, însă prada, trofeul pe care şi-l dorea era Emilia, aceasta îl fascina cu frumuseţea şi inteligenţa ei. Pentru o clipă a închis ochii, se vedea a fi Marte, iar ea o Venus modernă coborâţi printre muritori.

     -Da, concubinajul, deşi criticat, lasă mai multă libertate partenerilor. Acel petic de hârtie numit „certificat de căsătorie” îi face pe cei doi să aibă pretenţii de suzeranitate unul asupra celuilalt. Concubinajul le dă libertate, nu se pot ameninţa cu divorţul din simplul motiv că nu sunt căsătoriţi, convieţuiesc împreună pentru că vor, au anumite afinităţi, se plac, da, se pot iubi cu adevărat. Societatea condamnă astfel de convieţuiri, de ce ar trebui să ne temem de eticheta societăţii? Ar trebui să procedăm precum Lăpuşneanu când boierii i-au spus că: ”nu te vrea ţara, măria ta!”, iar vodă a răspuns: „cine-o întreabă pe ţară, boierilor?”. Aşa trebuie să ne comportăm, ca şi cum societatea nu ar exista. Sigur, relaţiile inter umane trebuie să existe, respectul pentru semeni să fie, însă, curiozitatea societăţii, adeseori patologică, trebuie să se oprească la uşa casei mele. Dem se ridicase în picioare, privit de jos în sus de către convivi părea un uriaş, declamase ca un senator roman, era un Cicero, un zeu al tinerilor discipoli, îi cucerise definitiv. Până şi reticentul Alexandru a fost nevoit să recunoască:

     -Aveţi argumente solide, din păcate, societatea are alte principii, este frustă, necioplită şi curioasă, se hrăneşte cu sângele victimelor sale.

     -Ce este cu tine aici? O voce răstită s-a auzit din spatele lor.

     Toţii s-au întors, înaintea lor, cu faţa crispată, cu pumnii strânşi şi privirea rea, era Adrian, colegul lor.

     -Te-am întrebat, ce este cu tine aici? Mama suferă, iar tu chefuieşti cu bărbaţii prin cârciumi însoţită de ..., să nu mai zic, cum o consider pe iubita ta prietenă. Adrian înfipsese mâna în Emilia şi încerca să o ridice cu forţa de pe scaun. Fata se zbătea, se simţea umilită, ar fi intrat în pământ de ruşine. Adrian o înjosea, încerca să se dedea mare  faţă de  colegi arătându-le cât este el de „macho”.

     -Domnilor colegi, aveţi în faţă voastră exemplul elocvent al iubirii în căsătorie. Dem vorbea degajat, nu-l băga în seamă pe Adrian care turba de furie. A continuat: Alexandru, îţi aminteşti? Cu puţin timp în urmă Emilia ne spunea că îşi iubeşte soţul, acum soţul a venit să-şi declare iubirea veşnică pentru soţia sa. Sigur, face asta într-un mod original. Dacă mai aveaţi argumente să susţineţi că o căsătorie se bazează pe iubire, acum puteţi să vă convingeţi cum stau lucrurile. Mulţumesc, domnule coleg pentru lecţia de viaţă conjugală oferită gratis! Emilia, ai ales bine! Felicitări! Dem era sarcastic, şi răutăcios, atitudinea lui  Adrian îi lăsase un gust amar.

     -Cine naiba eşti? Un cavaler rătăcitor, un nou don Quijote ocrotitorul tinerei Dulcineea? Te anunţ, nebun îndrăgostit, că Dulcineea ta este nevasta mea cu acte în regulă. Să mergem nevastă, ne aşteaptă biata mama imobilizată în pat. Are nevoie de tine, cereţi scuze de la prietenii tăi şi să plecăm iubita.

     -Adrian, ai reuşit să te faci de râs. Nu era nevoie să aduci tensiunea din casă la masa din restaurant.

     -Nu o luaţi în seamă, bravează, de când e alintată prin barou ca mare avocată, umblă cu nebuna asta după ea prin toate cârciumile. Adrian a arătat spre Gabriela.

     Gabriela l-a privit cu dispreţ, fără să-i răspundă. Era hotărâtă să-i plătească mojicia altă dată.

      După plecarea lui Adrian la braţ cu Emilia, pe care mai mult o ducea pe sus, la masă s-a aşternut o tăcere stânjenitoare. Fiecare privea în altă parte, se ruşinau să se privească în ochi. Tot ce dezbătuseră, toate argumentele în favoarea iubirii în căsnicie fuseseră spulberate.

     Alexandru a ridicat ochii din ceaşca de cafea în zaţul căreia părea că îşi citise viitorul, a rotit o privire fugară asupra tuturor, apoi a vorbit cu glas stins:

     -Aşa arată iubirea? Atât de hâdă devine după căsătorie? Emilia şi Adrian sunt căsătoriţi de puţin timp, ea chiar spunea că îl iubeşte, cum  poate să se întâmple asemenea violenţe? Oamenii sunt falşi, vorbesc cu două limbi, privesc cu patru perechi de ochi, doi care mint, ceilalţi care spun urâtul adevăr.

     -Căsătoria trebuie să existe, Dem privea pe fiecare în faţă, însă nu iubirea trebuie să stea la baza ei, mai ales că iubirea este confundată cu dorinţa. Viitorii soţi trebuie să stea împreună o perioadă de timp, să încerce să se acomodeze, să se cunoască, să vadă dacă se înţeleg, dacă au puncte comune, dacă au preocupări compatibile, dacă au acelaşi ţeluri. Mi se pare o crimă ca doi tineri, după nuntă, să fie lăsaţi singuri şi să li se spună : „de acum sunteţi unul pentru altul”. Cele mai multe căsătorii reuşesc în timp prin sacrificiul soţilor, motivul: copiii. De dragul lor strâng din dinţi şi convieţuiesc. Aia nu este viaţă, este un chin, mulţi rup lanţul, divorţează, împart copiii ca pe mere, ori unul dintre soţi cedează partea lui de copii celuilalt soţ, urmând să plătească o pensie alimentară. De multe ori părintele care plăteşte pensie îşi urăşte proprii copii, din cauza banilor pe care a trebuit să-i plătească a avut discuţii în casă cu cea de-a doua nevastă. În concluzie şi închei, căsătoria trebuie privită ca pe-o afacere în care cei doi protagonişti caută să obţină un profit. Căsătoria trebuie să fie între doi oameni care pornesc împreună pe drumul vieţii, conştienţi de greutăţile prin care vor trece şi de transformările pe care le vor suferi. Chestiunea cu iubirea care dăinuie până la adânci bătrâneţi este o utopie ori e vorba de sentimente pe care soţii le confundă. Iubirea, dragii mei, este, după cum spunea Albert Camus: „Să dăruim totul fără speranţa de răsplată” . Gândiţi-vă la asta! Să ne vedem sănătoşi! Dem a plecat intempestiv, aşa cum venise.

                              *