Amintiri, amintiri...VI

 

Toate filmele care rulau la „Cinema” aveau un jurnal de 15 minute, în acest jurnal erau arătate măreţele realizări ale României sub conducerea înţeleaptă a lui Gh. Gh.-Dej până în martie 1965. După Congresul al IX-lea al PCR din vara lui 1965 când a fost ales Secretar General al Partidului Comunist Român (PCR) Nicolae Ceauşescu el a fost cel care a început să fie omagiat în jurnalele de film şi în mass media românească. La început omagierea lui Ceauşescu a fost timidă, el însuşi condamnând cultul personalităţii lui Gh. Gh.-Dej.  După 1968, atunci când N. Ceauşescu a blamat, în august, intervenţia trupelor „Pactului de la Varşovia”, având în frunte URSS, în Cehoslovacia și arestarea conducătorului cehoslovac Alexander Dupcek, cota de popularitate a liderului comunist român a crescut atât în Ţară cât şi în exterior, de atunci s-au înmulțit şi laudele la adresa sa.

S-a produs în această perioadă o oarecare destindere a politicii comuniste, se simţea o anumită libertate culturală şi intelectuală. Procesul de industrializare a Ţării a intrat într-o fază de dezvoltare rapidă, la fel şi construcţia de locuinţe. Sigur, locuinţele nu erau nişte vile impozante, dar aveau strictul necesar, oamenii care veneau dintr-un mediu rural, unde condiţiile de trai erau medievale, apartamentul de bloc era palat regal. Uzinele răsăreau ca ciupercile după ploaie. Unde cu un an în urmă era o baltă, acum apăruse o uzină în care lucrau mii de muncitori, blocurile se înălţau văzând cu ochii. Muncitorii lucrau la foc continuu, zi şi noapte. Ţara înflorea. Magazinele erau pline cu toate mărfurile, inclusiv de import. Mărfurile industriale se vindeau în rate fără dobândă. Muncitorii plecau în concedii la munte, la mare, fie cu bilete de tratament pentru 18 zile care nu costau prea mult, fie cu bilete de odihnă de 12 zile. Alţii mergeau pe cont propriu. Era un salt de la mămăliga cu magiun, dormitul în aceeaşi odaie a 8 persoane, spălatul în copaie, la micul dejun cu unt, salam, pâine albă, dormitor cu încălzire centrală, baie la cadă, concediu plătit pe care îl petreceau în cabanele de la munte, ori hotelurile de la mare. Acestor ţărani, deveniţi peste noapte orăşeni, nu le trebuia o libertate a cuvântului, o liberă exprimare, pluripartidism, vot liber etc. Aveau ce le trebuia, televiziunea avea un program variat, era şi politică, dar şi teatru şi divertisment. Oamenii, acelor vremuri, pentru a beneficia de toate aceste lucrurii, trebuiau să nu vorbească împotriva partidului, a activului de partid, iar de două ori pe an să strige „Trăiască PCR”, „Trăiască Ceauşescu” „Partidul Ceauşescu România”etc.

   

Cultul personalităţii lui Ceauşescu a crescut de la o zi la alta. Începând cu 1970 numele lui Ceauşescu era pronunţat de mii de ori pe zi de către radioteleviziune. Alături de N. Ceauşescu, mai ales după ce a fost ales Preşedinte al Republici Socialiste România, a început să fie lăudată şi Elena Ceauşescu, soţia sa, om de ştiinţă, academician, doctor inginer specialistă în polimeri, de fapt, un fals ordinar, în afara halatului alb pe care îl îmbrăca în faţa camerelor de luat vederi, altă legătură nu avea cu chimia, așa spuneau posturile de radio de peste „gârlă”, Vocea Americii, Europa liberă, etc.

Toate acestea arătau faţa hidoasă a conducerii PCR, dar cum toţi cei din jurul lui Ceauşescu, îl aplaudau, îl linguşeau şi îl pupau în fund toată ziua spunându-i că este foarte, că este ultra, că este cel mai deştept, lui Ceauşescu nu-i rămânea decât să creadă că asta este. Cultul personalităţii atinsese paroxismul. Televiziunea, radioul şi cei din propagandă se întreceau în a găsi noi merite lui Ceauşescu. De la „cel mai iubit fiu al poporului”, la „geniul din Carpaţi”, la punerea semnului de egalitate între comunism şi numele său, astfel Partidul Comunist Român a devenit „Partidul Ceauşescu România”.S-a mers până acolo încât se spunea că:        „Ţara este „cabinetul de lucru” al liderului comunist român.

Nu voi enumera scriitorii, ori pictorii care se întreceau în a scoate în evidenţă „meritele” acestui om . Până la urmă au lăudat pentru a trăi ei mai bine.

   

Trebuie să spun că în anii care au urmat, Ceauşescu, mai ales după '68, a avut o politică externă foarte bună, iar marii lideri ai lumii se înghesuiau în a-l primi pe Ceauşescu cu onoruri militare acordate marilor lideri. Ţara noastră era vizitată de liderii marilor puteri. România, prin reprezentanţii ei diplomatici, era un bun mediator între ţările aflate în conflict , ori cu relaţiile îngheţate. Mă refer la relaţiile dintre China şi SUA, dintre Israel şi Egipt în urma războiului din Înălţimile Golan, sunt numai câteva exemple.

În România acelor ani nu a existat o opoziţie reală faţă de regimul comunist. Erau prin diferite cuplete, piese de teatru, strecurate anumite şopârle ce satirizau regimul, dar şi acestea erau destul de subtile pentru a nu fi oprite de cenzura comunistă. Au fost câţiva oameni care au strigat împotriva regimului, dar erau voci izolate fără consistenţă şi real pericol pentru regim.

Pentru mine generalul Ioan Mihai Pacepa nu este un erou, este un trădător. Fuga lui în occident a produs României un prejudiciu mai mare decât cutremurul din 1977. Un om ca el, care cunoştea toate reţele de spionaj, toate legăturile, toate secretele şi dedesubturile spionajului românesc de pe teritoriile altor state, prin trădarea făcută a pus în pericol toate aceste reţele.

Linguşirea şi lăudarea lui Ceauşescu de către trepăduşii din jurul lui a făcut din acesta un zeu, cu cât linguşeala era mai mare, cu atât Ceauşescu se îndepărta mai mult de popor, de fapt, se rupea de realitate. Devenise un fel de Narcis, se îndrăgostise de sine, devenise paranoic. Orice spunea el, era aprobat, era genial, trepăduşii executau, nu se opunea nimeni. Cei care încercau să-i spună adevărul erau imediat îndepărtaţi ca deviaţionisti. Pupincuriştii lui Ceauşescu reuşiseră să facă din acesta o păpuşă pe care o încorsetaseră cu laudele lor. Este clar că el, Ceauşescu, s-a complăcut în acest joc murdar. Până la un punct este şi de înţeles. El, un copil sărac, fără multă ştiinţă de carte, a ajuns în vârful României pe care o conducea cu mână forte. Sigur că nu-l deranja când era lăudat, chiar căuta aceste laude, îi plăcea să-şi audă numele strigat la diferite manifestaţii, ori la congrese. Îi plăcea să fie considerat unic, asemănat cu marii domnitori ai Ţării. Ceauşescu a vrut să ajungă un erou, o legendă vie, un titan al politicii, ştiinţei şi tehnicii. Cei din jurul lui îi aplaudau toate zicerile, nimeni nu îşi asuma să-l contrazică.

Poeţii îi cântau faptele, îl ridicau în slăvi, pictorii zugrăveau tablouri cu Marele Cârmaci ce îşi avea „Cabinetul de lucru, Ţara”. Un mare pictor a fost întrebat de ce îi place să-i picteze pe soții Ceaușescu, răspunsul a fost simplu: „plătesc bine, dom`le!”

Va urma!

 

Amintiri, amintiri...V

 

Migrarea populaţiei active după anul 1965, din Moldova către celelalte regiuni, a post posibilă datorită bunelor condiţii oferite de stat la încadrarea în muncă. Pe ulițele satelor moldave umblau mașinile cu propagandiștii de partid care îndemnau tinerii să meargă la şcoli profesionale, iar pe ţăranii de până în 45 de ani să lase coarnele plugului şi să se califice la locul de muncă pe diferite şantiere din cuprinsul patriei. Oamenii şi-au părăsit vatra strămoşească şi au plecat la sute de km. depărtare de casă. Aici au primit o locuinţă la bloc, aveau salariu, deveniseră oameni de oraş.

Activul de partid era atent la doleanţele muncitorilor. Când un muncitor avea o problemă cu locuinţa, cu spitalizarea, ori la locul de muncă, mergea la secretarul de partid din întreprindere, aici raporta situaţia ivită. Activistul de partid, care de regulă era promovat din rândul muncitorilor, abia aştepta ocazia să certe un intelectual, un om cu carte, fie că era inginer, doctor, profesor. Activiştii de partid erau promovaţi dintre muncitorii care erau „atenţi la duşmanul de clasă” şi nu ezitau să aducă la cunoştinţa partidului orice abatere a colegilor de la sarcinile trasate de partid (PMR).  Aceşti informatori erau ai partidului şi nu aveau nimic în comun cu informatorii securităţii. După 1970 fiecare întreprindere avea o conducere colectivă, numit Comitetul Oamenilor Muncii (COM). Din acest comitet, pe lângă structura de conducere a întreprinderii, mai făceau parte şi muncitori, maiştri, tehnicieni, inclusiv secretarul de partid pe unitate.   Spun simplu secretarul de partid pentru că la acea vreme exista un singur partid, PMR (Partidul Muncitoresc Român) până în 1965, apoi s-a numit PCR (Partidul Comunist Român). Au existat secretari de partid lingăi, aceştia nu ieşeau din cuvântul directorului, dar au fost şi secretari de partid buni specialişti şi organizatori, ei au ştiut să ia poziţie atunci când considera că linia partidului este ocolită.

       Plăţile salariale se făceau la timp, nu existau întârzieri, în general partidul nu lăsa să se vadă anumite fisuri în mecanismul funcţionării lui. Măririle salariale nu erau mari, dar se cunoşteau în buzunar, în condiţiile în care, preţurile erau fixe şi fără creşteri, iar inflația era ținută sub control.

Învăţământul până la terminarea celor 12 clase era gratuit. În şcolile profesionale erau gratuite cazarea, masa, îmbrăcămintea, iar după terminarea practicii elevul primea şi câţiva bănuţi. Şi învăţământul universitar era gratuit, iar studenţii merituoşi primeau burse.

Spitalizarea era gratuită, la fel intervenţiile chirurgicale. Numai reţetele luate în ambulator se plăteau, nu erau scumpe, dar indiferent de preţ nu se compensau. Ciubucul la doctor era un pachet de ţigări „Amiral”, costa 6 lei, dar nu se găseau, mai putea fi un pachet de cafea, o bucată de brânză, o găină. Actul medical nu era condiţionat de aceste mici atenţii. Cine voia să dea, existau foarte mulţi medici care nu primeau, era teama de a fi turnaţi.

       După anii '80 când alimentele au început să dispară, atunci când mergeai la doctor era bine să ai în sacoşă o ciosvârtă de carne, brânză, cafea, orice aliment nu se găsea la acea vreme

În şcoli, regimul era aproape cazon. O dată intrat pe poarta şcolii nu mai puteai să ieşi până la terminarea orelor dacă erai „extern” (adică locuiai în oraş, ori faceai naveta), dacă erai elev „intern”(locuai în internatul şcolii), nu puteai pleca din şcoală până seara la ora 9. Se putea pleca şi mai devreme, practic la orice oră, însă numai pe baza unui „bilet de voie” semnat şi ştampilat de directorul şcolii. Spre exemplu în şcoala unde am învăţat eu, un liceu economic cu profil agricol, disciplina era într-adevăr cazonă. Se intra dimineaţa la ora 7, elevii care erau interni, la intrarea pe poartă trebuia să avem pantofii negri, aceştia să fie cremuiţi şi lustruiţi, uniforma standard, bleumarin, cămaşa bleu ( se purta de luni până miercuri, iar de joi până sâmbătă cămaşa trebuia să fie albă, duminica nu conta culoarea), cravată bleumarin simplă, număr matricol (băieţii îl aveau prins pe braţul stâng, iar fetele în piept pe partea stângă). Fetele nu aveau voie cu ciorapi subţiri din mătase, ci numai ciorapi mercelizaţi, rochiile de uniformă trebuiau să fie până la jumătatea genunchiului, părul să fie împletit, strîns la spate, oricum fără breton, pe cap purtau obligatoriu o bentiţă care ţinea părul. Nu se admitea ca fetele să fie fardate, rujate, machiate.

De la ora 7 la 8 se servea micul dejun, apoi la ora 8 se intra la ore până la ora 14. De la 14-15 masa de prânz, iar de la 16-19 meditaţie, pregătirea lecţiilor pentru ziua următoare. De la ora 14 şi până dimineaţa de elevi şi programul elevilor răspundeau pedagogii, la fel și la cămin.

De la ora 19 la 20 masa de seară, iar de la 20 la 21 program de televizor în cantina şcolii. La ora 21 ne încolonam şi mergeam la cămine însoţiţi de pedagogul de serviciu. Toaleta de seară până la ora 22, apoi stingerea. La ora 5,30 deşteptarea, înviorarea în curtea căminului indiferent de vreme timp de 30 de minute, toaleta de dimineaţă, făcutul patului. Ora 6,30 încolonarea şi deplasarea spre şcoală. Ora 7 prezenţi la şcoală.

       Dacă eram prinşi de vreun profesor fără număr matricol, uniformă, ori bilet de voie în timp ce ne deplasam prin oraş, eram aspru sancţionaţi, sancţiunea putea consta în tuns zero, eliminarea pe 3 zile din şcoală, consemn în cămin duminica, scăderea notei la purtare. Toate acestea erau aduse la cunoştinţa părinţilor care, nu întârziau să ia măsurile cele mai drastice, de la tăierea banilor de buzunar până la chelfăneală. Nu exista rabat de la disciplină şi învăţătură. În acele vremuri profesorul era Dumnezeul-tată, la care ne închinam toţi.

Tunsoarea băieţilor trebuia să fie decentă, fără perciuni, fără plete, undeva la 4-5 cm., iar fetele trebuiau să poarte bentiţă pe cap, iar părul să fie împletit, ori strâns, în nici un caz lăsat în valuri pe umeri. Pentru noi elevii nu era chiar cel mai bun program. Am fi vrut mai multă libertate, însă nu o aveam. Cei cărora părinţii le puteau plăti chiria şi mâncarea, locuiau în gazdă. Aici programul, după terminarea orelor de clasă era mult mai lejer.

Va urma.

 

Amintiri, amintiri...IV

 

După 1965, magazinele s-au umplut cu marfă. Mărfurile industriale se vindeau în rate fără dobândă. În acea perioadă nu se ştia de congelator. Găseam în magazinele de profil tot ce doream, nu era nevoie să facem provizii.

Industrializarea a ridicat bunăstarea oamenilor din pătura de jos. Acum aveam curent electric ( satul nostru a fost electrificat între 1963-1964), televizor, radio. La bloc aveau băi, ceea ce nu visaseră ei. Simt nevoia să fac o completare. Aici prezint situaţia unor ţărani, care veneau din evul mediu ca mod de viaţă. Aceşti oameni trăiseră în case mici, învelite cu paie, coceni, şindrilă, rar cu ţiglă. În case aveau pământ pe jos, cu saltele din paie pline cu purici, dormind pe timp de iarnă şi câte 8 persoane într-o singură cameră.

Pentru oamenii din popor, de la coarnele plugului, după 1965 viaţa lor s-a schimbat în bine. Nici nu bănuiau ei că va veni o zi când nu are să mai fi nevoie să drămuiască leul pentru a putea să-și cumpere gaz lampant şi chibrituri. Pe aceşti oameni nu îi interesau nici dreptul la vot, nici pluripartitismul, nici libertatea cuvântului. Pentru ei era suficient faptul că începuseră să trăiască mai bine. Dintr-o dată au început să aibă bani, la început cu banii şi-au construit case, apoi au mers în staţiuni, „la băi”, iar când pretenţiile au început să crească, au visat la autoturisme. Întâi şi-au cumpărat biciclete, era tare cine avea aşa ceva, apoi au pus motor la bicicletă, mai târziu au apărut motoretele „Carpaţi”, iar din 1968 când la Colibaşi, lângă Piteşti, a fost înfiinţată fabrica de autoturisme „Dacia” în colaborare cu „Renault”, românii au visat la acest autoturism, mulţi devenind proprietari de maşină „mică”.

Poate că lucrurile aşa ar fi evoluat şi fără comunism, nu am de unde să ştiu.

        După 1965 a fost o perioadă de descătuşare a poporului faţă de etapa întunecată 1946-1964.

        Din punct de vedere politic cel mai important moment a fost a fost „Declarația de Independență” citită de Gheorghe Gheorghiu-Dej în fața Biroului politic a PMR în aprilie 1964. În acea declarație era condamnat amestecul în treburile interne ale altor partide externe României. Aluzia clară era la PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) care încerca să conducă partidele din blocul de est socialiste.

        Deţinuţii politici au fost amnistiaţi în 1964, oamenii chiar simţeau un suflu nou.

Îmi amintesc că la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din martie 1965, casa noastră era plină cu lume, (satul nostru fusese racordat de puţin timp la curentul electric, de aceea eram printre puţinii fericiţi din sat  posesori al unui televizor, al nostru era un „Tonitza”), toţi acei oameni, ce se găseau la noi în casă, deplângeau moartea lui  Gheorghe Gheorghiu-Dej, de aici denotă că era iubit de oameni, altfel nu îmi explic. Nu erau lacrimi forţate, nu erau activişti de partid prin preajmă, erau lacrimi adevărate. Sunt sigur că nu tot poporul l-a plâns pe Gheorghiu Dej, au fost destui care ar fi vrut să joace și să scuipe pe mormântul lui.

Propaganda pentru lauda Partidului Muncitoresc Român(PMR) şi a liderului său era uriaşă şi agresivă ( aceeaşi propagandă se face şi în ziua de astăzi, la fel de agresivă şi parcă mai talibanică). La cinematograf, înainte de începerea filmului propriu-zis era un jurnal de 15 minute în care erau ilustrate minunatele realizări ale partidului, PMR, şi ale prim secretarului său, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Radioul, televiziunea, în toate buletinele de ştiri, jurnalele şi emisiunile lor, lăudau marele om politic, acelaşi Gheorghiu-Dej. Pe de altă parte, ţăranii care plângeau la înmormântarea lui Dej, erau aproape muritori de foame până-n colectivizare, erau oameni cu guri multe de hrănit şi pământ puţin. Acum copiii lor erau la şcoli profesionale pe cheltuiala statului. La terminarea şcolii aveau un loc de muncă asigurat. Ţăranii până-n 45 de ani puteau face cursuri de calificare pentru a învăţa o meserie.

Deasemeni, prin cursuri serale intensive se căuta eliminarea analfabetismului. Viaţa ţăranilor se schimbase radical în bine. Aici nu includ morarii, proprietarii de mult pământ, peste 15 ha, aceştia se puteau întreţine foarte bine, ei chiar au avut de pătimit în perioada de până-n colectivizare. Mulţi dintre ţăranii de mijloc şi chiaburi au trecut de partea comuniştilor reuşind să prindă posturi de conducere în viitoarele structuri ale GAC-urilor ( Gospodăria Agricolă Colectivă), ori GAS ( Gospodăria Agricolă de Stat). Completare. Nu au avuat de pătimit pentru că aveau ce mânca, dar pe de altă parte au avut de pătimit pentru că erau chiaburi.

Nu am pretenţia de a scrie o lecţie de istorie, ci de a rezuma faptele aşa cum le-am văzut şi perceput ca trăitor al acelor vremuri în transformare.

        Vreau să spun câteva cuvinte despre ce mâncau oamenii anilor '50. Vorbesc despre ţăranii lucrători ai peticelelor lor de pământ şi nu de familiile, puţine, care aveau un salariat în casă, cum era la noi tata.

Dimineaţa: în general mâncau ce rămânea de seara, dacă nu rămăsese nimic din seara precedentă, aveau câteva alternative:

-Frunze de ceapă verde cu lăptuci şi oţet, nu se făcea salată.

-Puricei, mămăligă fărâmată, prăjită-n puţină untură

-Tocăniţă, puţină ceapă prăjită în untură cu puţin bulion şi mămăligă rece

-Două ouă, asta era delicatesă, bătute cu mălai şi apă, câteodată punea lapte în loc de apă, se făcea o omletă, pe care o  mâncau tot cu mămăligă rece.

Magiun cu mămăligă

În acea perioadă pâinea era cartelată. Tatăl meu lucra în petrol şi avea dreptul la o pâine neagră de 2 kg/zi, sau la două zile, nu mai reţin exact cum era. Noi, copiii, împreună cu mama aveam conform cartelei dreptul la o pâine la câteva zile, cred că trei zile. Ceilalţi, care nu erau salariaţi, cu greu puteau face rost de o pâine pe săptămână. Când puteau găsi ceva drojdie, nu se găsea, făceau fie o pâine, fie cococi pe plită. Cei care aveau pâine erau consideraţi fericiţi, mai ales atunci când puteau înlocui la masa de dimineaţă mămăliga rece, cu pâine.

La prânz:

-Ciorbă de: cartofi, fasole, fasole verde, iar felul doi: varză călită, mâncare de cartofi. Cantităţile gătite pe timp de vară erau cât să ajungă pentru masa de prânz, nu aveau frigidere în care să păstreze mâncarea . Pasărea în general era tăiată duminica, dacă cineva tăia o pasăre în timpul săptămânii însemna că ori pasărea era bolnavă ori un membru al familiei, era bolnav.

Primăvara era bine. Se făcea mâncare din : urzici, lăptuci, ştevie, ştir, hamei, ceapă verde, etc.

Ca o curiozitate , acasă mâncam pâine neagră, iar atunci când ajungeam în spital ne era dată pâine albă. Dealtfel oamenii cu „dare de mână”, preferau să mănânce şi acasă pâinea albă, mai ales că nu era pe cartelă, în schimb era destul de scumpă. O pâine neagră de 2 kg. costa 4 lei, iar o franzelă albă de 0,750 kg. costa 3,60 lei.

        În anul 1965 când a început dezvoltarea industrială se punea mare bază pe muncitori. Migrarea din Moldova, spre celelalte regiuni ale Țării, a populaţiei active a fost posibilă, datorită condiţiilor bune oferite de stat, celor ce se angajau în unităţile noi create.

Va urma.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre prostituție.

 

Se vorbește în spațiul public că s-ar dori legalizarea prostituției. Mulți pudibonzi nu acceptă nici să se vorbească despre acest fapt. Sub diferite forme prostituția ca meserie a existat din cele mai vechi timpuri, fiind practic recunoscută ca având cea mai mare vechime.

Întrebarea mea este dacă se va legaliza doar prostituția care se referă la femeile și bărbații ce oferă servicii sexuale contra cost, ori se are în vedere și legalizarea corupției care este tot o formă de prostituție?

Prostituția, în România, se practică pe toate drumurile. Oriunde mergi vezi pe marginea drumului femei așteptând să pice un client. Și cred că pică, altfel nu ar sta pe marginea drumului zi de zi degeaba. Pe lângă aceste fete care oferă servicii sexuale contra foloase, bani, obiecte de valoare, mâncare, etc., sunt și acei proxeneți denumiți și pești. Aceștia sunt de fapt stăpânii lor.

De ce cred că prostituția ar trebui legalizată? În primul rând acest fenomen ar fi pus sub control și mă refer cu precădere la controlul medical. Poate fi chiar și o sursă mare de venit la buget, pentru că în lumea prostituției se învârt sume uriașe de bani.

În niciun caz prostituția de pe marginea drumului nu are să fie stârpită, dar va fi mult diminuată.

Nu trebuie să privim cu dispreț spre aceste persoane bătute de soartă, nu toate sunt niște Mesaline( Mesalina-împărăteasă, soția împăratului roman Claudius, a trăit în sec I d.h), care sunt stăpânite de pofte trupești fără sațiu. Multe dintre ele din disperare au luat această cale.

Din rândul prostituatelor unele au urcat foarte sus pe scara socială. Am să mă refer doar la Teodora care a ajuns din prostituată soția împăratului bizantin Iustinian I, după cum ne povestește în scrierile sale Procopius din Cezareea. Împărăteasa Teodora a trăit în sec VI d.h. și a fost una dintre cele mai importante împărătese ale bizanțului.

Să legalizăm doar prostituția ce se referă la acele femei care oferă servicii sexuale contra cost. În schimb să luptăm pentru a eradica acea depravare denumită corupție.

Anularea alegerilor prezidențiale un act impus CCR

 

    Președintele României tot amână prezentarea raportului cu dovezile care au stat la baza anulării alegerilor prezidențiale din 2024, mai precis a turului I după ce aceeași Curte Constituțională validase turul I. A trecut mai mult de un an de la acea decizie controversată a Curții Constituționale și poporul încă nu știe de ce li s-a invalidat votul.

Întrebarea mea este de bun simț și sună așa: „ pe 2 decembrie 2024 CCR validează turul I al alegerilor prezidențiale, iar pe 6 decembrie anulează turul I în baza unor documente desecretzate trimise de SIE, STS, via CSAT și alte servicii externe României. Așadar, cum în 4 zile CCR a avut documentele prin care a putut anula alegerile prezidențiale și la mai mult de un an raportul pentru popor încă nu este gata?

    Înțeleg că în documentele trimise CCR pot fi unele sensibile, care nu trebuie să ajungă la vulg, dar, cred, totuși, că puteau fi găsite modalități prin care poporul să fie informat. Mă tem că acest raport nu are să apară niciodată, pentru că decizia a fost impusă CCR și nu a avut nici un motiv temeinic.

    Pentru a liniști populația și a opri, eventual, alaiul care-l însoțește pe Georgescu Președenția, Nicușor Dan, ar trebui să pună pe tapet acel nenorocit de raport.

    Altfel, anularea acelor alegeri vor deveni mai periculoase decât bombele de la Hiroșima și Nagasaki.

    Într-o societate sănătoasă cu instituții credibile puse în slujba poporului la câteva zile după anularea alegerilor poporul avea în față toate documentele care determinaseră CCR să ia acea hotărâre.

    Din păcate noi trăim într-o societate bolnavă cu instituții compromise care se mențin într-o precară linie de plutire.

    Dumnezeu să apere România de instituțiile sale!

După 36 de ani.

 

    Privesc în jurul meu cu indignare, durere și fără să pot pricepe. Nu înțeleg ce se întâmplă în România? Nu pricep unde este Țara mea? Unde sunt românii mei? Vorbim de austeritate, de curbe de sacrificiu de parcă am fi în anii 1929-1930. Taxele cresc alarmant, jugul birurilor, din ce în ce mai multe și mai grele, apasă grumazul bieților români care, încă, mai sunt pe acest pământ strămoșesc.            Țara este datoare undeva la 60% din PIB. Nu ar fi o datorie prea mare dacă banii ar fi fost folosiți pentru construcția de spitale, școli, înzestrarea armatei, infrastructură rutieră, construcții feroviare, flotă civilă pentru pescuit marin și comercială, etc.

    Nenorocirea este că în 36 de ani România a ajuns o Țară datoare cu un deficit enorm fără să construiască ceva care să explice, să justifice această datorie. Nu doar că nu au construit nimic, însă au vândut și ceea ce era deja construit de comuniști. Oare chiar tot ce s-a construit până în 1989 a fost rău? Spunea cineva de pe la DIGI 24 că PIB-ul României a crescut față de 1989. Este adevărat a crescut, însă prin devalorizarea dolarului față de 1989.

    Dacă România este prosperă cu un PIB mare, cu economie care duduie, de ce 5.000.000 de români sunt peste graniță? De ce nu-i aducem acasă? Am putea să le asigurăm aici locuri de muncă bine plătite.

    În 1989 aveam 11.ooo.ooo de salariați. În ziua de azi avem undeva spre 6.ooo.000 de salariați. Cu 11.000.000 de salariați nu ne mai punem problema că nu sunt bani de pensii.

    Peste 5.000.000 de români au luat drumul pribegiei, nu pentru că au vrut să se plimbe prin lume bucuroși că scăpaseră de comunism, ci pentru că le era foame, iar România nu le putea oferi bucata de pâine de care aveau nevoie pentru familiile lor. Politicienii români au falimentat, în mod intenționat, economia Țării. Ne plângem că nu avem venituri la buget, de unde dracu venituri dacă România nu produce nimic? Tot ce se produce în România are capital străin, iar profitul pleacă peste graniță.

    Populația României este îmbătrânită, decesul în rândul populației este mai mare decât natalitatea. În ianuarie 2025  decesele au fost de 1,9 ori mai mari decât nașterile. În luna iulie 2025 s-au înregistrat 19122 decese, dar numai 14236 de nașteri. Sigur că femeile române nasc, însă nu în România, ci în Italia, Spania, Germania, Franța, Marea Britanie, etc.

    Politica proastă dusă de guvernele României din 1989 încoace a adus România în stadiul în care se află astăzi. Atât partidele de dreapta cât și cele de stânga sunt la fel de vinovate și dacă fac socoteala la anii în care au guvernat există o egaliate. Prin urmare, nu talpa Țării, care astăzi suportă încă o dată povara birurilor crescute, este vinovată de dezastrul economic în care este România, ci politicienii și politica lor de jaf și distrugere a economiei Țării. Politicienii și acoliții lor au jefuit cu premeditere România.

      Vine un nesimțit ca Bolojan, de parcă ar fi coborât de pe Muntele Athos unde și-a petrecut timpul în post și rugăciune și ne cere cu indolență și insolență să plătim datoriile Țării. Domnule Bolojan, plătește tu împreună cu cohortele din jurul tău, pentru că, TU ȘI LIBERALII TĂI, GRINDEANU CU SOCIAL DEMOCRAȚII LUI ȘI HUNOR CU UDEMERIȘTII LUI, voi ați despuiat Țara de bogățiile ei.

    Pe ultima sută de metri, adulmecand un rest rămas din prada numită România, s-a alăturat și USR, partid cu o sete de înavuțire mult mai mare decât al celorlalte partide.

    Nu sunt bani la buget. Așa este. Pentru a avea un buget cu excedent ar trebui să punem în fruntea Țării oameni care iubesc această glie străbună. România, timp de 36 de ani, a fost condusă de fripturiști și impotenți politic, de aceea în anul de grație 2026 poporul este supus unor asemenea biruri grele.

    Da, în anii 1982-1989 România a trecut printr-o perioadă grea, de austeritate și raționalizare a bunurilor, însă la sfârșitul acestei perioade România nu mai avea nici o datorie externă. Nu știu dacă a fost bine ori rău. Așa a gândit Ceaușescu, cu mintea lui de țăran, să nu fie Țara datoare.

    Acum ne aflăm într-o situație aproape la fel. Atunci aveam bani dar nu erau produse. Acum sunt produse, dar nu sunt bani. România e datoare mai mult de jumătate din PIB doar pentru ca unii să se îmbogățească.

    Asta nu este drept.

                       Dumnezeu să apere România!

 

Amintiri din „Epoca de aur” V

 

Voi continua cu amintirile. Aşa cum am spus și cu alte ocazii, eu nu sunt istoric, relatez faptele așa cum le-am trăit şi perceput eu. Nu în toate zonele din Ţară lucrurile au stat la fel, eu vorbesc de zona Târgoviştei.

După cum spuneam, în articolul trecut, începând cu 1947 liderii partidelor istorice au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Motivele invocate sunt multe. Eu mă opresc la unul. O societate nouă pentru a putea supraviețui și rezista în timp trebuie să rupă toate verigile trecutului, dacă se poate și amintirile oamenilor să fie radiate. Așa s-a procedat de-a lungul istoriei atunci când prin revoluții, mai mult sau mai puțin pașnice, au fost schimbate orânduirile sociale. Chiar și la noi în țară, până să vină comuniștii la putere, partidele istorice când ajungeau la guvernare căutau prin toate mijloacele să distrugă imaginea partidului care guvernase înaintea sa. Partidul Comunist, însuși, a fost obligat să intre în ilegalitate după ce a fost scos în afara legii de către liberali. Nu discut acum motivele politice invocate atunci, văd și eu cum se face politica.

        În acei ani tulburi, când armata sovietică se afla în România, iar I.V.Stalin conducea cu mână de fier toate statele din blocul de est aflate sub influienţa sa, pentru cel mai mic gest de revoltă, ori de negare a valorilor marxism leninismului și stalinismului, cel în cauză ajungea în celulele întunecoase ale puşcăriilor ori la „Canalul Dunărea- Marea Neagră”. Am să vă spun povestea canalului.

        Ideea unui canal care să facă legătura între Cernavodă și Constanța a apărut cu mulți ani în urmă, mai precis pe la sfârșitul sec XVIII și începutul secolului XIX, au fost idei chiar și mai vechi de prin sec XV. Totuși, cu adevărat conceptul a apărut în timpul vizitei din 11 iunie 1948 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova unde a avut o întâlnire cu Stalin. Dej i s-a plâns lui Stalin că nu are ce face cu atâţia intelectuali, bancheri, industriaşi, chiaburi, în general opozanţi ai comunismului pe care îi avea arestați. Atunci Stalin a luat un băţ, folosit  ca arătător pe hartă, şi i-a zis: „Ghiţă, aşa le spunea Stalin celorlalți lideri comuniști, pe numele mic, uite şi a arătat pe harta României, de aici până aici să faci un canal, să-l sapi cu bandiţii ăştia”. Astfel a început săparea Canalului Dunărea-Marea Neagră. Aici au murit mii de oameni. Munca era de Sisif, nu canalul conta, ci dezumanizarea celor care munceau acolo. Mulţi intelectuali de marcă au preferat să facă pact cu diavolul pentru a putea supravieţui şi parveni. Nu vreau să dau exemple, ele sunt ştiute, nu am căderea să judec pe nimeni atâta timp cât eu, personal, nu m-am ridicat împotriva regimului comunist. Lucrările au fost între 1949 și oprite în 1955. S-a motivat că se opresc lucrările din motive economice.

Se discuta în tăcere şi pe la colţuri despre rezistenţa din munţi a românilor. Cred că zvonurile erau lansate de către securitate. Se spunea că ar fi vorba de elemente reacţionare având în frunte legionarii. Nu ştiam nimic real, numai zvonuri, evenimentele se desfăşurau departe de noi, unele știri din acestea neoficiale vorbeau despre victoriile celor din munţi, altele despre loviturile organelor revoluţiei proletare, securitatea.

Până prin 1964, Securitatea îşi făcea simţită prezenţa la tot pasul, apoi a început să fie mai subtilă, dar nu mai puţin activă.

        Atâta timp cât nu crâcneai împotriva regimului şi îţi făceai treaba la locul de muncă, nimeni nu te deranja. Trebuia să fii atent să nu cazi în capcana provocatorilor. Erau informatori ai securităţii, ori chiar salariaţi de-ai lor, care te provocau să spui ceva rău împotriva regimului. Pentru asta puteai fi invitat la o ţuică, iar aici, dacă îţi deschideai fermoarul gurii și vorbeai de rău regimul comunist, era rău, se lăsa cu arestarea, cu bătăi, schinjuiri pentru a recunoaşte lucruri pe care nu le făcuseşi.

        În 1964, Gh. Gh.-Dej a dat un decret pentru eliberarea şi amnistierea deţinuţilor politici. Situaţia în Ţară a inceput să se destindă. Stalin murise în 1953. URSS îşi retrăsese trupele armate din România în 1957. Datoriile de război fuseseră plătite către sovietici. Singura rană care rămânea deschisă era Basarabia, deşi în 1964 ar fi trebuit să se întoarcă la vechea vatră, a rămas tot a URSS. Mai era o problemă încâlcită, încâlcită şi din cauza politicienilor români, tezaurul românesc trimis în 1916-1917 în Rusia măcinată de evenimente şi aproape neguvernată.

        Am să spun câteva cuvinte despre tezaurul României trimis la Moscova. După cum se cunoaște, în 1916 România a intrat în război. După câteva victorii ale armatei române, trupele austro-ungare, germane și bulgare au ocupat Oltenia, Muntenia și Dobrogea, obligând astfel guvernul să mute capitala țării de la București la Iași. În noiembrie a fost mutată și Banca Națională cu toate valorile ei. Astfel s-a pus problema transferului tezaurului românesc la Moscova, țară aliată la acea vreme.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

-acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare; efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.); o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparțineau Băncii Naționale a României); valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13 miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro (estimare din aprilie 2011).^[1]

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.

La începutul anului 1917 a izbucnit la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici. Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, ori în Crimeea, unde se începuseră deja pregătirile pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în același loc în care fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi și Depozite a Rusiei.

        Dacă primul transport putea fi justificat prin faptul că Rusia la acea vreme era cârmuită de țarul Nicolae al II-lea care avea legături de rudenie apropiate cu regina Maria, al doilea transport a fost o adevărată nebunie. Cum să trimiți aurul țării într-o țară aflată în plină anarhie și aproape neguvernată? Dar astea au fost faptele. Lenin a motivat, imediat după război, că tezaurul aparține de drept poporului român și nu unei țări capitaliste, prin urmare ar fi fost dispus să returneze tezaurul când în România s-ar fi instalat o putere populară de tip bolșevic. Mă opresc aici.