La anu' și la mulți ani!

 

La revedere 2024, ai fost un an...Doar atât, ai fost. Nu spun mai multe despre tine pentru că sunt supărat. Spre sfârșit te-ai încurcat și un adevărat carambol i-ai lăsat, anului ce te-a urmat. Nu, nu nega, că nu ai dreptate! Să le luăm pe rând, dar la întâmplare:

-Avem, la Cotroceni, un ins care încă se crede Președinte, mulți spun că n-ar mai fi. El se jură că nu pleacă, că ar mai sta oleacă, că se simte confortabil, și rămâne...imuabil.

-Avuserăm și alegeri pentru un nou Președinte. CCR le respinse pe motiv că nea Georgescu, fără pic de omenie, a aruncat pionii și a bătut-o pe Lasconi.

-Memoria lui Ciolacu prea scurtă se dovedi a fi. A avut un comportament ca la Radio Erevan:

Nu ne-a promis, doar a ne-a zis, nu ne-a dat, doar ne-a înghețat.

-Liniștiți cu toți să fim, vine Trump și ne ascultă, poate ne dă și mai multă, decât noi singuri ne-am dat, când am găsit înmatriculată o plăcuță suedeză.

-Tot timpul i-am așteptat, cam de la bunicu’ încoace, că vin americani și niște dobitoace, cum sunt câinii, spre exemplu, vor umbla, având în coadă, mulți covrigi făcuți grămadă, aduși de către Ciolacu tocmai de la mama... dracu’.

Așadar, să fim cuminți, nu tocmai ca niște sfinți, fiindcă, toate câte sunt, vor rămâne cum au fost, altele chiar și mai prost. Optimiști și buni de gură, cum ne știm a fi în... glumă, le luăm în derâdere și fără surâdere, le dăm la spate și trecem mai departe.

La anul și la mulți ani!

Vremuri de cumpănă

 

În urmă cu 35 ani, oamenii, mai ales tineri, cădeau secerați de gloanțele unui regim tiranic. Sătui de frig și înfometare, cetățenii României în stradă își cereau drepturile. Am reușit atunci, cu prețul multor vieți răpuse de gloanțele așa zișilor teroriști, să ne câștigăm libertatea. De atunci avem libertatea de a alege și a fi ales. 35 de ani de democrație au adus România aproape de pragul falimentului. Oricum vorbim de o Românie ca stat eșuat, constatarea aparține Președintelui României aflat în funcție, Klaus Iohannis. Ultimele întâmplări din viața politică și socială ne dau cu prisosință dreptate să credem într-o Românie care și-a greșit drumul, într-o Românie care a suferit un mare eșec.

În aceste zile, când ar trebui să ne comemorăm eroii căzuți în urmă cu 35 de ani pentru ca noi, cei de astăzi, să avem o viață mai bună,  politicienii, aleși de noi, sau poate nu, (cine mai știe?) discută cum să înghețe salariile, pensiile și toate celelalte facilități obținute de salariați.

Se discută de un impact bugetar de 19 mliarde de lei, aproape 4 miliarde de euro, dacă ar fi mărite pensiile de la 1 ianuarie 2025. Întrebare: câți bani au fost cheltuiți pentru campania electorală făcută de candidații pentru Președinție? Să nu uităm un aspect, banii cheltuiți pentru campania electorală și alegerea Președintelui în primul tur și chiar puțin și din al doilea, au fost aruncați pe apa Sâmbetei, întru-cât alegerile au fost anulate. Câți bani au fost cheltuiți de partide pentru alegerile parlamentare?

Trebuie să plătim din bani publici niște partide să ajungă la putere pentru a ne tăia pensiile și salariile? România ar merge mult mai bine necondusă de nimeni, decât condusă prost și, pe deasupra și furată.

În zadar în decembrie 1989 s-a strigat: vrem libertate! Ne-a fost lăsată doar libertatea de a muri.

La dracu! În timpul pandemiei până ș libertatea de a muri ne fusese furată. Începuseră ei să hotărască când și cum să murim. Cine și cât să trăiască.

Marele scriitor american Mark Twain spunea cu referire la democrație, citez: „Dacă votul nostru ar schimba ceva în bine pentru noi, nu ne-ar mai lăsa să votăm”.

O rușine ce se întâmplă în ziua de azi pe scena politică, inclusiv faptul că s-a ajuns în situația de a se anula o campanie electorală cu voturi cu tot. Un precedent periculos. Nu știu dacă ar fi trebuit ori nu anulate aceste alegeri. E posibil ca istoria să considere acest fapt ca o gravă eroare a CCR.

Este cert, așa spun juriștii, ca rămânerea lui Iohannis în fruntea Țării și după 21 decembrie să fie ILEGALĂ. Trăim vremuri de cumpănă, în care politicienii joacă ping-pong cu soarta românilor.

 

Ce înseamnă suveranist?

 

    Un mare comunist, pe numele lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost arestat și apoi omorât pentru că a susținut că, citez: „ înainte de a fi comunist, sunt român”. Prin urmare putem spune despre el că era suveranist, un patriot.

    Articolul 1 din Constituția Republicii România se spune că, citez: „România este un stat SUVERAN...”. Așadar, ce este rău că un partid clamează că este SUVERANIST?  Este de condamnat faptul că  România încă este un stat suveran?

    Nu cred că a fi suveranist înseamnă să închini țara lui Putin, ar fi un non sens. A fi suveranist nu înseamnă că cineva vrea să iasă din NATO, din contră,  Alianța Nord Atlantică ne conferă o umbrelă de protecție. Suveraniștii nu vor să ieșim din UE. Din contră, vor să rămânem în UE cu ajutorul căreia vom deveni dacă vom știi să ne negociem interesele o României competitivă economic.

    Ce vor suveraniștii? Nimic mai mult decât să redevenim o Țară egală cu celelalte state membre NATO și UE. Suveraniștii vor ca noi, România, să nu mai fi tratați ca o Țară de mâna a doua. Acest lucru a fost posibil din cauza liderilor de slabă calitate pe care i-am avut în ultimii 20 de ani, aici mă refer la Președinții României, reprezentanții noștri în Consiliul Europei.

    Suveraniștii vor ca negocierile românilor cu UE să se facă de la egal la egal și nu cu liderul român în genunchi în fața europenilor.

    Suveraniștii nu vor ca România să mai fie groapa de gunoi a Europei. De asemenea nu mai doresc ca produsele străine aflate pe piețele din România să fie mai slabe calitativ decât același produse care se vând pe piețele occidentale.

    Suveraniștii condamnă faptul că au fost distruse marile complexe industriale și agroindustriale românești, iar,  în locul lor, străinii au construit complexe comerciale.

    Suveraniștii deplâng faptul că România nu mai are industrie, nu mai are bănci comerciale românești, nu mai are o agricultură proprie, mult pământ a fost vândut străinilor. Suveraniștii vor ca România să își exploateze petrolul, gazele naturale, apele minerale, sarea și celelalte bogății ale subsolului.

    Cum să exploateze petrolul românesc, cum să foreze puțuri pentru petrol o societate a cărei țară nu are petrol nici cât să aprindă o lampă? România, din mare constructoare de utilaj petrolier, începând cu vane și terminând cu utilaje de forare la mare și mică adâncime, a ajuns acum să importe aceste utilaje. România, în urmă cu 30 de ani, fora puțuri petroliere în Iran și lumea arabă și acum așteptăm pe la uși străine pe cineva care să vină să ne sape și nouă o gaură de sondă.

    Suveraniștii vor ca România să producă, să câștige banul ei, nu să se împrumute pentru a supraviețui.

    Când m-am referit la suveraniști nu m-am referit neapărat la AUR și Georgescu ori Simion. Nu! M-am referit la ceea ce înțeleg eu din a fi suveranist.

    A spune că ești proeuropean fără să aduci în discuție și România, înseamnă, după părerea mea, că accepți orice ți se spune de la Bruxelles, inclusiv ca biblia Țarii, Constituția, să fie călcată în picioare.

    Apropo de C. Georgescu. Un suveranist declarat, dar, care abia așteaptă să se urce Trump în fotoliul de la Washington pentru a-i trage pe români de urechi. Halal suveranist!

    Cred că PSD este un partid suveranist, la fel și PNL, altfel rădăcinile lor sunt uscate.

Dumnezeu să apere România de răutatea românilor!

 

Cuvânt înainte la cartea „Urme prin vremi”

                                            CUVÂNT ÎNAINTE

         M-am decis să aștern pe hârtie toate evenimentele trăite de mine ori cărora le-am fost martor pasiv. Toate acestea pentru ca tinerii, cei ce vor veni după ce eu mă voi fi petrecut din astă lume, să aibă idee de felul cum au trăit înaintașii lor din punct de vedere social și politic. Fără să am pretenția de a fi istoric, am consemnat faptele așa cum le-am simțit, trăit și cum mi-au fost împărtășite de părinții și bunicii mei.

         Nu pretind, nu cred și nici nu vreau să inoculez ideea, celor ce se vor osteni să arunce o privire asupra cărților mele, că eu dețin adevărul și că eventualele mele sfaturi ar trebui să fie urmate.

         Să nu uităm că orice scriitor este subiectiv, oricât de mult ar încerca să se detașeze și să descrie faptele cu sânge rece, subconștientul intervine fără voia noastră.

         În toate cărțile mele, fie că tratez aspecte ale vieții de după revoluția din 1989, fie că le arăt pe cele de dinaintea acestor evenimente, referirile la aspectele de ordin politic se bazează pe documentele vremurilor respective. Rar am făcut referire la folclorul politic.

         Nu am pretenția că o anumită etapă istorică, prin care a trecut mult prea încercata nostră Țară, este deasupra altora. Fiecare ciclu istoric are părțile lui bune, mai puțin bune și unele de-a dreptul catastrofale. De aceea, voi evita să spun că poporul român a trăit mai bine într-un stadiu istoric și mai puțin bine, ori mizerabil în altul. Poporul român, ca toate popoarele de altfel, este format din mai multe pături și clase sociale. Ierarhiile sunt date de mai mulți factori: pregătirea intelectuală și poziția în societate care nu ține neapărat de pregătirea intelectuală. Până la urmă condiția socială, mai pe românește spus, banii sunt aceia care fac diferența și nu neapărat studiile universitare.

         Pentru mine ca truditor cu condeiul ar fi o bucurie ca eventualii cititori să-și poată forma o părere despre viața și condițiile de viață ale celor care au viețuit pe acest pământ înainte de venirea lor pe această lume minunată cu toate tarele ei.

 

Amintiri despre mine I

 

      În anul în care m-am născut, primăvara a venit fără veste, era într-o zi de vineri pe la unu fără un sfert, tata împreună cu mama  mâncau  prune afumate cu urme de orez, deodată, o rază de soare a pătruns pe fereastră, tata s-a luminat la faţă şi i-a zis mamei : „femeie, am scăpat, nu mai murim de foame, a venit primăvaraaa”! Aşa era atunci, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, ceapa verde, hameiul, lăptucile, erau mâncăruri de bază.

    În acea perioadă ruşii erau stăpâni în Ţara noastră, eram la 6 ani de la încetarea războiului, Ţara era în reconstrucţie. Dar despre asta puţin mai târziu.

    Am venit pe lume în sâmbăta Sf. Paşte, era 28 aprilie 1951. Mama tocmai frământase coca pentru cozonaci, în timp ce coca era lăsată să crească, eu mi-am cerut dreptul de a veni pe lume. Mama a înţeles, că nu mai poate amâna venirea mea , a lăsat o vecină să coacă cozonacii, iar ea m-a născut. Ar fi vrut să termine  ea cozonacii de copt, numai că vecina nu a putut naşte în locul ei.

      Şase ani mai târziu am plecat la şcoală, nu frecventasem grădiniţă, nu avusesem pregătiri preşcolare, deşi se mergea la şcoală la vârsta de şapte ani, din lipsă de elevi am mers la şase. Domnu' Băilă, învăţătorul satului, a zis părinţilor, să mă lase, să merg la şcoală mai devreme, poate voi ajunge premiant ca mama. Aşa s-a făcut că în ziua de 15 septembrie 1957, am luat ghiozdanul în care se afla un caiet, un creion şi o feliuţă de pâine învelită într-o foaie de ziar şi am pornit spre şcoală. Eram mândru cu ghiozdanul meu pe care îl pusesem pe spate, majoritatea aveau trăisti ţesute-n casă. Păşeam ţanţoş, încălţat cu tenişi (până la căderea brumei nu aveam să-i mai încalţ, am mers desculţ, tenişii îi încălţam numai duminica), prin colbul adânc al drumului. Rar mă întâlneam cu câte o căruţă, maşinile nu circulau prin satul nostru, decât în ocazii cu totul nedorite.

    Cu respect salutam toţi oamenii, pe care îi întâlneam (dacă aflau părinţii mei că am trecut pe lângă o persoană mai în vârstă şi nu i-am dat „bună ziua” mă omorau cu bătaia), eram singur, fără flori şi fără părinţi. Eram mare de acum, mergeam la şcoală. Priveam casele aflate de o parte şi alta a drumului, parcă erau altfel, casele erau în general la fel, scunde, cu ferestre mici. Ele erau aşezate cu faţa spre sud şi erau formate dintr-o prispă, un fel de verandă cam de un metru şi jumătate lată şi lungă cât ţinea casa, de aici se intra într-o tindă, un fel de hol cam de 2 metri lăţime, din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi şi în camera de „dincolo”.Camera de zi era pe timp de iarnă bucătărie şi dormitor pentru toate sufletele casei. Aici erau, de regulă, două paturi cu saltele de paie, destul de încăpătoare, să cuprindă toţi membrii familiei. În camera de „dincolo” erau ţinute lucrurile bune ale familiei, zestrea pentru fete, hainele de sărbătoare. Peste tot mirosea a busuioc, tavanul era o podină cu grinzi interioare, aici la grindă era prins busuiocul. Învelitoarea caselor era din stuf, coceni de porumb, paie, ţiglă, sau şindrilă. Rar câte o casă învelită cu tablă, trebuia să fie prea bogat proprietarul. Zidul era din paiantă cu cărămidă, în satul nostru erau foarte mulţi cărămidari şi vărari, de aceea nu erau case în laţi cu pământ bătut între ei.

    Pe jos în toate camerele era pământ, în fiecare zi când se mătura camera, întâi se stropea cu apă ,pentru a nu se ridica praful. De două ori pe an, la Paşte şi toamna târziu se făcea curăţenie generală, asta consta în văruitul pereţilor şi lipit cu pământ pe jos ( se făcea  o clisă din pământ galben amestecat cu balegă de cal, se dădea într-un strat subţire). Atât varul cât şi pământul aduceau un miros de proaspăt. Peste pământ nu se punea nimic, în casă se umbla încălţaţi. Aşa cum am mai spus, timp de iarnă se strîngeau toţi într-o cameră, vara era bine, dormeau pe prispă, în fânărie, fiecare pe unde putea.

    Nu era familie să nu aibă cel puţin o vacă, câteva oi, un cal. Majoritatea, cred că proporţia era undeva la 85%, erau agricultori, puţini aveau serviciu. Pământ nu era suficient, de aceea cei care aveau braţe pentru muncă luau în „parte” pământ de la cei care nu-l puteau muncii, toamna produsele se împărţeau în două, o parte proprietarului, o parte celui ce îl muncise.

     La acea vreme banul era scump, oamenii trăiau din ce produceau în propria gospodărie, banul puţin care era îl ţinea pentru a cumpăra 1kg. de zahăr la Paşte, alt kg la Crăciun, orez, gaz lampant, lumânări, chibrituri, alte delicatese nu îşi permiteau. Dacă voiau peşte, luau hălăul şi plecau la Ialomiţa, de aici se întorceau cu un castron de fofigai, numai bun pentru o ciorbă acră cu zarzăre, ori zeamă de varză, o parte era prăjit cu mălai. Făceau o mămăligă mare, vârtoasă , pe care o răsturna pe masa rotundă joasă, ne aşezam toţi în jurul mesei, apoi femeia cea mai vârstnică, mama, bunica dacă locuia acolo, împărţea mâncarea la toţi. Cum o „legumeam” aşa o aveam. Mămăliga, de regulă, era la discreţie.Cei mai în vârstă ne îndemnau să nu mai mâncăm goală carnea, brânza, peştele (când le aveam), să mâncăm mămăligă mai multă, că aia ne satură.

      Nu era curent electric în sat, ştirile le auzeam din gură-n gură, ajungeau greu la noi şi atunci distorsionate.

    Începuse „întovărăşirile”şi prin zona noastră. În Dobrogea încă din '49 se formase prima Gospodărie Agricolă Colectivă (GAC). Oamenii nu credeau că se va ajunge şi la noi cu colectivizarea. Deşi săraci, priveau cu îngrijorare spre posibilitatea colectivizării pământului. De fapt cea mai mare teamă era din necunoaşterea fenomenului, ei gândeau aşa: ”vor veni ăştia și ne iau pământul, caii, căruţele, uneltele agricole, apoi vor face o cantină mare în centrul satului, dă la fiecare câte o gamelă şi vom mânca de la cazan”.

    Să continui cu şcoala, ajuns la şcoală, aici s-a format un careu cu toţi copiii. Şcoala era pentru primele 4 clase primare, cei care vroiau să înveţe 7 clase mergeau în comuna vecină. Abia din 1958 învăţământul devine obligatoriu pentru 7 clase, din acel an se va forma şi în satul nostru, care era reședință de comună, şcoală generală de 7 ani.

     Revin, după careu am fost împărţiţi pe clase, am intrat cu emoţie prin uşa mare din lemn masiv vopsită maro, la deschiderea uşii, m-a izbit un miros puternic de la motorina, folosită pentru ştergerea duşumelei. Pe peretele dinspre nord erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Gh.Gh.-Dej, Chivu Stoica, Petru Groza. Ăştia erau dumnezeii la care trebuia să se închine poporul. Pe peretele dinspre sud erau ferestrele și ghivecele cu flori, îmbrăcate în hârtie creponată. Catedra era aşezată undeva pe un piedestal înalt, pentru a sugera diferenţa dintre învăţător şi elev. Băncile din lemn erau lungi , încăpeau 4 elevi fără a se incomoda.

    Aşa a început aventura mea şcolară, mai vreau să precizez că până în 1961 cărţile erau cumpărate de părinţi, apoi au fost gratuite.

    În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mamă, şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, în clasă era o linişte mormântală, se auzea numai vocea ei, ori a elevului pus să răspundă...dacă se auzea.

    Când mergeam cu tema nefăcută la şcoală, pe lângă faptul că eram bătut de învăţătoare, eram oprit şi la „arest”. Asta însemna că, după terminarea orelor obligatorii, elevii care veniseră cu lecţia neînvăţată, erau opriţi în clasă până scriau şi învățau tema avută. Venirea de la şcoală mai târziu, îngrijora părinţii, după un interogatoriu scurt aflau motivul întârzierii, plata era bătaia. Doamne şi ce bătaie! Mama era o femeie perfecţionistă, aşa că şi bătaia se încadra în acelaşi norme temeinice.

    Pe parcursul celor 8 ani de şcoală, din 1964 învăţământul obligatoriu a fost ridicat la 8 ani, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc. Atât părinţii cât şi profesorii ne obligau să salutăm persoanele mai în vârstă decât noi, dacă trebuia să ne urcăm într-un mijloc de transport, dădeam întâietate, bătrânilor, femeilor, bolnavilor, iar în autobuz luam loc numai dacă, nu era o altă persoană în picioare, dintre cele enumerate.

    Cât timp am fost elev am avut şi alte activităţi domestice, una din ele era păscutul vacii. Când învăţam după amiaza, mergeam de dimineaţă cu vaca, dacă învăţam dimineaţa, mergeam după amiaza.

    Şi într-un caz şi în celălalt îmi luam cărţile cu mine, iar la venirea acasă trebuia ca vaca să fie sătulă, iar lecţiile învăţate. Nu exista rabat.

    Am fost unul din elevii buni la învăţătură, mai ales în ciclul gimnazial.

    În clasa a 5 am luat doi la lecturi suplimentare, nu citisem poveştile date la lecturi în afara clasei. Pentru că eram un elev ce promitea, profesoara de limba română m-a luat acasă şi mi-a dat cărţi de citit pentru vârsta mea. De atunci am citit continuu, fie că eram în tren, în autobuz spre locul de muncă, acasă în pauză, oricând am avut timp liber am citit. Timp de 45 de ani la fiecare salariu câştigat am cumpărat cărţi. Astea au devenit hrana mea spirituală.

       Pentru că în sat nu aveam curent electric, electrificarea s-a efectuat în sat abia în 1963-1964, a fost întrodusă radioficarea, dintr-o dată viaţa s-a schimbat, aveam acces la informaţie, erau destule emisiuni cu caracter cultural, de departe cea mai importantă era „teatrul la microfon”. Aici am făcut cunoştinţă cu marii dramaturgi români şi străini. Priveam la difuzoare ca la marile minuni ale lumii. Am avut noroc să am o mamă destupată la minte. În nopţile lungi de iarnă mama lucra la războiul de ţesut şi asculta la difuzor piesele de teatru, aşa am ajuns să mă îndrăgostesc de această emisiune. Difuzoarele pe lângă emisiunile culturale aveau şi foarte multe emisiuni de manipulare, de ideologizare a maselor. Prin emisiunea „vorbeşte Moscova”, sau „ora Moscovei”, se arătau măreţele realizări ale URSS-ului şi binefacerile muncii în comun a pământului prin colhozuri şi solhozuri. De asemeni erau redate la difuzor, încercările chiaburilor de a submina potenţialul agricol al Ţării, prin nedeclarea adevăratelor cantităţi de cereale obţinute la ha. Pentru a slăbi puterea chiaburilor, ţăranilor avuţi cu mult pământ şi unelte agricole, au fost înfiinţate cotele. Din orice recoltă obţinută, ţăranul era nevoit să dea statului o cotă parte, care nu era mică deloc, asta pe lângă impozitul agricol. Îmi amintesc că bunicul meu avea un pogon de vie, 0,5 ha., când culegeam strugurii, o căruţă, cu înălţătoare la cutie, o umplea cu struguri şi o ducea la centrul de colectare. Aici, struguri erau cântăriţi, verificate actele şi bifată achitarea de obligaţie.

      Oamenii se obişnuiseră şi cu cotele, declarau că au pământ mai puţin pentru a scăpa de obligaţia dărilor.

Prin 56-57 au apărut întovărăşirile, puţini au fost cei care au acceptat să intre în astfel de asociaţii agrare. Asta a fost o fază pregătitoare, urma colectivizarea. Procesul colectivizării începuse, aşa cum am mai scris, încă din '49, primul GAC a fost în Dobrogea, apoi au mai luat fiinţă câte unul, era undeva la relanti activitatea de colectivizare. După 1960 a început colectivizarea accelerată, procesul colectivizării a fost subordonat generalului-maior Nicolae Ceauşescu care, în decurs de 2 ani, a reuşit colectivizarea întregii Ţări. Acest proces s-a făcut prin schinjuiri, arestări, şantajări. Spre exemplu : tatăl meu avea serviciu, dar deţinea şi 1 ha de teren arabil, pentru că nu voia să se înscrie în colectiv, era ameninţat cu pierderea serviciului. Sigur că 1ha. de teren nu aducea venituri egale cu salariile tatei. Aşa că a fost nevoit să semneze cererea de a înscrie pământul în GAC.

      În 1962 Gh. Gh.-Dej a declarat : „În Republica Populară Română socialismul a învins la oraşe şi sate”. Principalele mijloace de producţie trecuseră în mâinile clasei muncitoare, conform documentelor PMR.

    În sate veniseră instructori ai Partidului Muncitoresc Român, aceştia vegheau ca sarcinile transmise de partid să fie întocmai duse la îndeplinire, iar acolo unde existau sabotaje, ori delăsare, securitatea era cea care impulsiona. Maşinile negre ale securităţii, noaptea, vizitau pe cei vizaţi de instructori ca fiind duşmani ai poporului. Erau ridicaţi de acasă şi duşi în beciurile securităţii, aici erau prelucraţi zi şi noapte, unii ajungeau după ani de arest să fie condamnaţi, alţii erau eliberaţi fără să fi fost condamnaţi. Familiile aflau, despre locul în care se aflau cei arestaţi, după mult timp. Tulburi erau acele vremuri, duşmanul de clasă era indentificat de activiştii de partid în toţi aceia care se abăteau de la indicaţiile partidului. Şi nu erau puţini, mulţi nu declarau veniturile agricole şi piteau din recoltă, ăsta era un motiv de arestare şi de declare a celui vinovat drept duşman al poporului.

 

 

Darul CCR de Sfântul Nicolae

 

    Ieri, de sfântul Nicolae, CCR a făcut istorie. La fel și Iohannis. Oprirea procesului electoral, care deja era în desfășurare, este un fapt fără precedent. Nu doar că s-a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale, însă s-a anulat întreaga campanie electorală, urmând să fie desemnați alți candidați și făcută o altă campanie în circa 75 de zile. Costul în bani este enorm pentru bugetul și așa cârpit al Țării. Hotărârea luată de CCR presupune că are la bază documente zdrobitoare despre ingerințe străine în actul de campanie electorală. Probabil că în următoarele zile urmează să cadă multe capete din fruntea serviciilor și a altor instituții care trebuiau să vegheze la bunul mers al campaniei electorale.

    Dacă va fi liniște, după tzunamiul care ne-a zguduit prin decizia CCR, înseamnă că totul a fost o făcătură menită să-l scoată din cursă pe Georgescu.

    Care ar fi fost decizia CCR dacă sondajele ar fi arătat că Lasconi câștiga turul al II-lea al prezidențialelor? Sigur, întrebarea este fără răspuns.  Să fii stat la baza deciziei CCR faptul că Georgescu ar fi câștigat detașat alegerile conform sondajelor? Nu cred. CCR este apolitică. Vai de mine, cum să cred asta? Am încredere în instituțiile statului, că doar d-aia le plătim cu vârf și îndesat.

    Am o dilemă. Parlamentarele de ce rămân? Crede cineva că fără marele aport al lui Georgescu POT(Partidul Oamenilor Liberi) ar fi intrat în Parlament cu un scor bunicel, pentru un partid de buzunar, un buzunar de ceas chiar? Prin urmare, anulăm unele și oprim altele? De ce? Procesul electoral dacă a fost viciat, a fost în întregimea lui. Așadar, ar trebui anulate și alegerile parlamentare.

    În acest fel, Iohannis nu și-ar mai pune „guvernul meu” și am merge înainte cu acest guvern până la noile alegeri din primăvară.

    Poate, după noile alegeri, USR ar intra în opoziție, prea se insinuase în noua, vechea, coaliție.

    Nu ne putem plânge că nu avem evenimente de primă mână în fiecare zi. În sfârșit, România a ajuns pe paginile ziarelor internaționale. Prea eram într-un con de umbră. „Felicitări protagoniștilor.”

Erou sau ticălos?

 

    Astăzi este vineri, nu mâine, dar poimâine trebuie să mergem la vot pentru a alege Președintele dintre cei doi candidați rămași în cursă. Unele televiziuni deja se umflă tare și aruncă tot soiul de acuzații la adresa lui Călin Georgescu. La CCR continuă să fie înregistrate sesizări care cer anularea primului tur de scrutin. DIICOT investighează posibilele acțiuni de trădare de țară și alte acte ilegale posibile a fi comise de Călin Georgescu. Avem o situație delicată care creează o stare de neliniște în rândul votanților lui Georgescu. Dacă Georgescu a comis fie și o singură acțiune ilegală, să fie oprit acum, până nu este prea târziu. Iar dacă nu este vinovat și cu bună știință distruge un om, încrederea în instituțiile statului și televiziunile aservite va fi egală cu zero. Posibil ca A3, Digi 24 să ajungă pe ultimul loc în preferințele telespectatorilor. Totodată jurnaliștii care în mod conștient au răspândit mesaje injurioase și calomnioase la adresa lui Georgescu să fie deferiți justiției.

    Niciodată în cei 35 de ani de democrație originală nu ne-am confruntat cu asemenea situație.

    Faptele care i se rețin în sarcina lui Georgescu sunt foarte grave. De aceea mă întreb: pentru ce plătim instituțiile care trebuie informatic să apere Țara? Dacă SIE și SRI au trimis rapoarte prin care atenționau Președintele Țării, Primul Ministru și pe ceilalți factori de decizie, iar aceștia nu au luat din timp măsurile care se impuneau, să fie trași la răspundere administrativ ori penal după caz.

    Nu este posibil ca Instituțiile pe care le plătim, să ne apere, să lase nesupravegheat un individ care, prin voința populară, poate accede în cel mai înalt post al statului. La fel de bine nu este posibil ca aceste instituții să distrugă viitorul unui om și poate să oprească chiar bunul mers al Țării dacă acesta ar fi ajuns Președinte.

    Mă tem că toată această abureală, vrăjeală și neseriozitate adusă pe micul ecran pentru a distruge încrederea într-un candidat la Președinția României este făcută cu scopul de a netezi drumul celuilalt candidat concurent cu primul, aici am numit-o pe Lasconi.

    Un joc murdar, mult prea murdar, făcut de oameni cu o moralitate îndoielnică, pentru a nu spune proastă.

    Este posibil, am mai văzut astfel de cazuri, ca tot acest noroi aruncat în Georgescu să se oprească pe fața lui Lasconi, iar aceasta să piardă la scor alegerile de duminică 8 decembrie 2024.

    Dumnezeu să apere România! Alte instituții, care să ne apere, nu avem, din păcate.