Amintiri din „Epoca de aur” V

 

Voi continua cu amintirile. Aşa cum am spus și cu alte ocazii, eu nu sunt istoric, relatez faptele așa cum le-am trăit şi perceput eu. Nu în toate zonele din Ţară lucrurile au stat la fel, eu vorbesc de zona Târgoviştei.

După cum spuneam, în articolul trecut, începând cu 1947 liderii partidelor istorice au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Motivele invocate sunt multe. Eu mă opresc la unul. O societate nouă pentru a putea supraviețui și rezista în timp trebuie să rupă toate verigile trecutului, dacă se poate și amintirile oamenilor să fie radiate. Așa s-a procedat de-a lungul istoriei atunci când prin revoluții, mai mult sau mai puțin pașnice, au fost schimbate orânduirile sociale. Chiar și la noi în țară, până să vină comuniștii la putere, partidele istorice când ajungeau la guvernare căutau prin toate mijloacele să distrugă imaginea partidului care guvernase înaintea sa. Partidul Comunist, însuși, a fost obligat să intre în ilegalitate după ce a fost scos în afara legii de către liberali. Nu discut acum motivele politice invocate atunci, văd și eu cum se face politica.

        În acei ani tulburi, când armata sovietică se afla în România, iar I.V.Stalin conducea cu mână de fier toate statele din blocul de est aflate sub influienţa sa, pentru cel mai mic gest de revoltă, ori de negare a valorilor marxism leninismului și stalinismului, cel în cauză ajungea în celulele întunecoase ale puşcăriilor ori la „Canalul Dunărea- Marea Neagră”. Am să vă spun povestea canalului.

        Ideea unui canal care să facă legătura între Cernavodă și Constanța a apărut cu mulți ani în urmă, mai precis pe la sfârșitul sec XVIII și începutul secolului XIX, au fost idei chiar și mai vechi de prin sec XV. Totuși, cu adevărat conceptul a apărut în timpul vizitei din 11 iunie 1948 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova unde a avut o întâlnire cu Stalin. Dej i s-a plâns lui Stalin că nu are ce face cu atâţia intelectuali, bancheri, industriaşi, chiaburi, în general opozanţi ai comunismului pe care îi avea arestați. Atunci Stalin a luat un băţ, folosit  ca arătător pe hartă, şi i-a zis: „Ghiţă, aşa le spunea Stalin celorlalți lideri comuniști, pe numele mic, uite şi a arătat pe harta României, de aici până aici să faci un canal, să-l sapi cu bandiţii ăştia”. Astfel a început săparea Canalului Dunărea-Marea Neagră. Aici au murit mii de oameni. Munca era de Sisif, nu canalul conta, ci dezumanizarea celor care munceau acolo. Mulţi intelectuali de marcă au preferat să facă pact cu diavolul pentru a putea supravieţui şi parveni. Nu vreau să dau exemple, ele sunt ştiute, nu am căderea să judec pe nimeni atâta timp cât eu, personal, nu m-am ridicat împotriva regimului comunist. Lucrările au fost între 1949 și oprite în 1955. S-a motivat că se opresc lucrările din motive economice.

Se discuta în tăcere şi pe la colţuri despre rezistenţa din munţi a românilor. Cred că zvonurile erau lansate de către securitate. Se spunea că ar fi vorba de elemente reacţionare având în frunte legionarii. Nu ştiam nimic real, numai zvonuri, evenimentele se desfăşurau departe de noi, unele știri din acestea neoficiale vorbeau despre victoriile celor din munţi, altele despre loviturile organelor revoluţiei proletare, securitatea.

Până prin 1964, Securitatea îşi făcea simţită prezenţa la tot pasul, apoi a început să fie mai subtilă, dar nu mai puţin activă.

        Atâta timp cât nu crâcneai împotriva regimului şi îţi făceai treaba la locul de muncă, nimeni nu te deranja. Trebuia să fii atent să nu cazi în capcana provocatorilor. Erau informatori ai securităţii, ori chiar salariaţi de-ai lor, care te provocau să spui ceva rău împotriva regimului. Pentru asta puteai fi invitat la o ţuică, iar aici, dacă îţi deschideai fermoarul gurii și vorbeai de rău regimul comunist, era rău, se lăsa cu arestarea, cu bătăi, schinjuiri pentru a recunoaşte lucruri pe care nu le făcuseşi.

        În 1964, Gh. Gh.-Dej a dat un decret pentru eliberarea şi amnistierea deţinuţilor politici. Situaţia în Ţară a inceput să se destindă. Stalin murise în 1953. URSS îşi retrăsese trupele armate din România în 1957. Datoriile de război fuseseră plătite către sovietici. Singura rană care rămânea deschisă era Basarabia, deşi în 1964 ar fi trebuit să se întoarcă la vechea vatră, a rămas tot a URSS. Mai era o problemă încâlcită, încâlcită şi din cauza politicienilor români, tezaurul românesc trimis în 1916-1917 în Rusia măcinată de evenimente şi aproape neguvernată.

        Am să spun câteva cuvinte despre tezaurul României trimis la Moscova. După cum se cunoaște, în 1916 România a intrat în război. După câteva victorii ale armatei române, trupele austro-ungare, germane și bulgare au ocupat Oltenia, Muntenia și Dobrogea, obligând astfel guvernul să mute capitala țării de la București la Iași. În noiembrie a fost mutată și Banca Națională cu toate valorile ei. Astfel s-a pus problema transferului tezaurului românesc la Moscova, țară aliată la acea vreme.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

-acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare; efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.); o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparțineau Băncii Naționale a României); valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13 miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro (estimare din aprilie 2011).^[1]

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.

La începutul anului 1917 a izbucnit la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici. Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, ori în Crimeea, unde se începuseră deja pregătirile pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în același loc în care fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi și Depozite a Rusiei.

        Dacă primul transport putea fi justificat prin faptul că Rusia la acea vreme era cârmuită de țarul Nicolae al II-lea care avea legături de rudenie apropiate cu regina Maria, al doilea transport a fost o adevărată nebunie. Cum să trimiți aurul țării într-o țară aflată în plină anarhie și aproape neguvernată? Dar astea au fost faptele. Lenin a motivat, imediat după război, că tezaurul aparține de drept poporului român și nu unei țări capitaliste, prin urmare ar fi fost dispus să returneze tezaurul când în România s-ar fi instalat o putere populară de tip bolșevic. Mă opresc aici.

 

Amintiri din „epoca de aur” IV

 

      Nu pot să nu amintesc cu câtă bucurie așteptam să vină Crăciunul și Sântul Paști. Nu era neapărat vorba de importanța celor două mari sărbători creștine. Nu eram pătruns de spiritul sărbătorilor, poate eram prea mic să înțeleg, cu atât mai mult cu cât la școală profesorii ne interziceau să mergem la biserică. Înaintea celor două mari sărbători era postul care ținea 40 de zile, iar la noi în casă se respecta cu sfințenie. Să le iau pe rând. Crăciunul avea partea lui de spectacol, de bucurie. La miezul nopții când începea Ajunul Crăciunului mergeam la colindat.  La jumătatea satului ne întâlneam toți copiii, de multe ori erau și părinți cu copiii mai mici, de aici se pleca la colindat unii la „Vale”, alții în „Sus”. Nu se amestecau. De se întâmpla asta ieșea mai totdeauna cu bătăi între intruși și „gazde”.

       Era greu pentru bieții gospodari care locuiau în mijlocul satului, trebuiau să împartă dublu față de ceilalți săteni, la ei colinda tot satul. Nimeni nu se plângea, pentru Crăciun tot gospodarul din timp se pregătea.

        În mare parte din copilăria mea nu a fost curent electric în sat, când se întâmpla ca de colind să fie pământul gol, fără zăpadă, întunericul era de nepătruns. Singura posibilitate era o lanternă, îmi amintesc că se numea „Elba focus” era de fabricație românească, se producea la Timișoara, și folosea o baterie paralelipipedică. Puțini aveau bani să cumpere o lanternă cu baterie, de aceea cei mai mulți puteau să improvizeze o făclie dintr-o țeavă cam de 30 de centimetri lungă și cu diametrul de o jumătate de țol, aproximativ 12,70 milimetri, această țevuța se turtea bine la un capăt, iar prin celălat capăt rămas liber se umplea cu motorină în care se băga un fitil din sfoară cât diametrul țevii, astfel se obținea o feștilă care scotea un fum negru, înecăcios, dar fîcea și lumină. Așa era atunci.

        Copiii aveau trăisti mari cu baiere din lână ori cânepă țesute în casă, pe care le puneau în curmezișul pieptului și, de cele mai multe ori  ajungeau până la călcâie. În aceste uriașe trăsti puteau să intre ceva mai mult de 100 de covrigi. Flăcăiandrii aveau în mâine niște ciomege lungi pe care gazda le punea covrigii.

      Mergeam împiedicându-ne în noapte înstelată, înghețați, dar bucuroși, tot la doi pași strigam din toți bojogii să fim siguri că suntem auziți: „bună dimineațaaaa la moș Ajun!”. După câteva ore se termina colindul, acasă înnumăram covrigii, simțeam că prin asta și noi contribuiam la bunăstarea casei. Ce buni erau covrigii înmuiați în zeama de la caltaboș! Ca o paranteză, covrigii din ziua de azi nu se mai înmoaie, oare de ce? Să nu mai respecte rețeta bătrânească de făcut covrigi?

        În noaptea de Crăciun mergeam cu „Steaua” eram vestitorii Nașterii Pruncului Iisus. Ce frumos era gătită steaua! Îmi amintesc că țineam de la an la an hârtia poleită și multicoloră. Trebuia să fim trei „crai” însă mergeam și câte doi, astfel câștigul era mai mare. „ Trei crai de la Răsărit...” S-a întâmplat să câștigăm într-un an cam 40 de lei de fiecare. O sumă mare de bani. Banii îi înmânam mamei, în afară de câțiva lei pe care îi opream pentru rișcă. Eram un împătimit al jocului. Îmi plăcea să joc „marca”. Câștiga cel al cărui ban venea cu stema în sus, aia se numea marcă. Miza era mică, trei bani, cinci bani, zece bani, chiar și 25 de bani puteau fi puși în joc, la 50 de bani deja era prea mult.

        În ajunul Crăciunului tata tăia porcul. Din noapte cei doi bunici veneau pregătiți cu cuțitele, tata mai chema doi trei vecini să ajute. În general la acea vreme erau porci de grăsime, până prin 1960 aveam rasa de porc Mangalița, apoi a apărut rasa Bazna, a venit din Tansilvania și s-a răspândit în toată țara. Mangalița avea multă grăsime, Bazna avea și ceva carne în plus față de Mangalița.

        Tata lega o sfoară de piciorul din față al porcului, apoi îl mâna ușor de la spate, fără să-l sperie, era mult până îl scotea din coteț, după care smucea sfoara și porcul îngenunchea, ceilați, care stătuseră feriți să nu-i vadă porcul, cum îl vedeau căzut tăbărau pe el. Astfel porcul imobilizat era înjunghiat de unul dintre bărbați. Porcul trebuia să guițe mult, să se audă în sat că la noi în curte un porc a fost tăiat. Urma pârlitul cu paie, dar nu înainte ca bunicul din partea tatălui să smulgă păr de pe spinarea porcului cât să facă tata o bidinea cu care să văruiască mama în casă. Mangalița avea părul mare și puțin cârlionțat. După pârlit turnau apă caldă pe el și îl înveleau cu un țol. Unul dintre bunici mă ridica și mă așeza călare pe porc, ziceau ei să mă îngraș precum porcul. Ca o paranteză, urarea de atunci s-a împlinit cam 60 de ani mai târziu. În acele vremuri oamenii erau slabi, rar când vedeai câte unul gras. După ce se înmuia șoriciul se apucau să-l spele până îl făceau coală de curat.

        Abia așteptam să mă dau pe lângă tata, el se îndura să-mi rupă o mică bucățică de șorici, fără să mă vadă mama, deși, acum, privind în urmă, sunt sigur că mama știa.

        Carnea tranșată era pusă separat și socotită deja la ce putea fi bună: „carnea asta are și grăsime, spunea ta analizând cu atenție hălcile de carne, e bună pentru sarmale, asta este bună pentru cârnați, asta o prăjim și o băgăm la oală împreună cu mușchii porcului”. Oasele și slăninele erau afumate câte trei zile la fum ușor din lemn de prun. Nimeni, în ziua de ajun, nu mânca din pomana porcului, era post. Însă tata le punea, celor care îl  ajutaseră, mici pachete cu carne să ia acasă și să o pregătească când vor dori.

        Apoi urma Anul Nou, la noi în sat se mergea cu plugușorul în ajunul anului nou. Erau două plugușoare, unul în sus, altul la vale. 15 copii mai toitănei cu vârste între 15 și 18 ani mergeau cu Plugușorul. Nu am fost niciodată, doar mi-a plăcut să-i privesc. Cântau frumos, dar cel mai mult îmi plăcea când trosneau biciul să alunge relele anului, apoi  sunau clopoțeii, pe care copiii îi purtau în diagonală pe piept, anunțându-ne astfel că un nou an urma să înceapă. Clopoțeii erau de la oamenii din sat care aveau cai și în zile de sărbătoare puneau acei clopoței, legați în piele ca o uriașă salbă, la gâtul cailor.

        Pentru urarea lor mama le punea în frigarea, pe care o purta unul mai răsărit dintre urătorii, o bucată de carne cu mulțumire pentru urarea făcută și promisiunea că-i așteaptă și anul următor.

        De anul nou îl așteptam pe Moș Gerilă, ăsta venea de prin Siberia, nu din Laponia. Era atent cu școlarii. Ne chemau la școală să ne dea „Pomul de Iarnă”  aici ni se împărțeau mici  cadouri: caiete, cărți, bomboane. Țin minte că bomboanele aveau un gust deosebit, le mâncam cu zgârcenie să-mi ajungă cât mai mult timp.

        Acasă mama ne zicea în noaptea dintre ani, după ce ne povestea din copilăria ei, „hai, copii, culcați-vă! În noaptea asta dormiți un an”. Dimineața găseam sub pernă, pus de Moș Gerilă, câteva bomboane învelite în hârtie de sac.

         În noaptea de Crăciun venea Moș Crăciun tot cu câteva bomboane  pe care le lăsa sub pernă. Moșii din copilăria mea erau austeri ca într-o perioadă de criză cu recesiune cu tot.

        Ultima bucurie din sărbătorile de iarnă era „Iordanul” din noapte sfântului Ion. Cu Iordanul mergeau flăcăi de la 19 ani în sus. La noi ajungeau cam pe la ora patru dimineața, tata fierbea o oală cu țuică și-i chema pe toți în casă să primim noi copiii botezul Iordanului, iar ei să bea o ceașcă cu rachiu să-și încălzească oasele înghețate de frig. Pe acea vreme chiar era gerul „Bobotezei”.

        De Sântul Paști era bucuria mare în săptămâna patimilor când mama îmi permitea să-mi încalț tenișii pe care îi cumpărase pentru a mă înnoi de Paști. Mergeam la denii seară de seară, iar în Vinerea Mare cântam cu toții Prohodul Domnului. Abia așteptam dimineața zilei de duminică când mama venea de la Biserică și ne împărțea la toți câte o bucățică de pâine înmuiată în vin, slujită în altarul bisericii și denumită „Paști”, noi îl mâncam fericiți, știam că din acel moment puteam mânca „de dulce”. Nu vreau să plictisesc, însă tineretul de azi și cel viitor trebuie să știe cum a fost o dată. Nu trebuie să facă și ei la fel, ci doar să știe.

       

 

 

 

 

 

 

Amintiri din „epoca de aur” III

 

        Seara, la cină, strânşi în jurul mesei joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, după ce terminau de mâncat, se discuta programul pentru a doua zi. De fapt era monologul tatălui prin care împărțea sarcinile pe fiecare în parte. Era întotdeauna încruntat, pus pe arțag și atent să vadă dacă cineva are curajul să-l contrazică. Tatăl nu se sfătuia, ci dicta ca un veritabil tiran.

        Discuţia putea fi cam aşa :

        -Gheorghe, mâine mergi cu gâştele la gârlă, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi și de mâncat, lasă că mânânci cât ceilalţi. De acum trebuie să-ți câștigi bucata de mămăligă pe care o pun pe masă.

        -Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă, îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Copilul privea pe sub sprâncene cu oarece încrâncenare, însă fără curajul de a riposta. Clar? Era clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.

        -Vasile, după ce vii de la şcoală la 12, mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi lecţia! Să nu le mai scapi în trifoi ca săptămâna trecută când s-au umflat și am fost nevoit ca pe una să o sacrific, pentru că altfel murea și era păcat de așa pagubă. Zamfiro, tu iei vaca, ştii ce ai de făcut, nu trebuie să te mai dădăcesc! Nicolae, tu iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei dimineaţa să fi acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”! La ora cinci să fim pe loc. Să iei ceasul la tine să știi când să vii acasă. Ai grijă să nu te fure somnul să te trezești, Doamne ferește! când soarele e-n crucea zilei, să fim râsul satului când ne-o vedea plecând la prășit în dricul zilei.

        Apoi cu aceeași voce poruncitoare și încordat ca un arici se adresa nevestei:

        -Floare, tu supraveghează copiii şi vezi de casă. Poimâine, toți mergem la sapa porumbului!

        -Bine omule! răspundea femeia căutându-şi de treabă.

        Toți bărbații, poate, totuși, cu câteva excepții, acasă erau tot timpul nervoși gata să altoiască pe primul care îi întorcea vorba, de aceea când el poruncea ceva nu avea nimeni curajul cuvântul să-i întoarcă. Cred, acum când mă gândesc, că nu erau răi prin structura lor acei bărbați, ci necazurile, grijile că nu vor avea suficient să pună pe masă îi făceau să fie mânioși.

        Aşa arăta o zi la ţară până la colectivizarea din 1962.

       

 

 

 

 

Amintiri din „Epoca de aur” II

 

        Am să încerc să descriu cum erau casele, oamenii şi ocupaţiile lor. În anii cinzeci ai secolului XX, gospodăriile țăranilor nu difereau mult de cele ale țăranilor din secolul XIX.

        Privind retrospectiv, mă prinde nostalgia și dorul de intimitatea locuințelor în care sătenii își creșteau copiii și-și odihneau oasele frânte de muncă. Odăile aveau ferestrele micuțe, parcă nevrând să piardă din căldura sufletească a celor ce locuiau în ele. Pereții erau adevărate poezii ale sufletului scrise, cu migala acului, în nopțile de iarnă când gerul sculpta flori de gheață pe geamurile ferestrelor. Fetele și mamele lor, din asfințitul nopții și până ce ziua punea stăpânire pe sat, coseau, la lumina lămpii, șervetele ce urmau să îmbrace pereții.

        Lumina, friguroaselor dimineți de iarnă, scotea bărbații afară din casă să meargă să facă pârtie, ori dacă nu ninsese mergeau la animale pentru a le face curat și așa cum ei, ca oameni, se gândeau la mâncare, tot așa hrăneau și dobitoacele din grajd și cotețe, care, la rândul lor, trebuiau să producă pentru stăpân după cum era fiecareia datul de la Dumnezeu.  Femeile casei își împărțeau sarcinile. Fetele ce depășeau vârsta de treisprece ani ieșeau afară pentru a mulge vacile, caprele ori bivolițele. Oile le mulgeau abia după înțărcarea mieilor aproape de sfântul Paști, când iarba începea să răsară. Mama rămânea în casă pentru a pregăti micul dejun, pretențios cuvânt. Întâi aprindea focul în sobă cu surcele puse de seara la uscat. Când focul se încingea, scăpa în dură tigaia din fontă cu coadă și trei piciorușe. Tigaia o mințea cu nițel ulei de se întâmpla să fie zi de post ori oleacă de untură în zi în care se mânca cu dulce. În grăsimea încinsă a fărâmat mămăliga rămasă de seara. Din pivniță a luat într-o strachină înflorată murături aranjați ca într-un tablou pastelat. Ardeii verzi, părtlăgele gălbui, conopida albă și morcovii roșii. După ce punea masa scundă și rotundă în mijlocul casei, îi chema pe toți la masă.

        Rând pe rând s-au spălat în apa fierbinte din tuciul aflat în dură pe sobă. S-au așezat la masă, după ce mai întâi s-au închinat la icoana de pe peretele de la răsărit. Mâncau cu poftă mămăliga aurită din tigaia de fontă. Luau o dată din tigaie, o dată din murături pentru a stinge eventuala greață, deși ce bruma grăsime fusese în tigaie abia ajunsese să perpelească mămăliga. În sobă duduia focul. Salcâmul verde ardea cu sfârâituri de apă ce făcea ca în cameră să fie cald. Trosnetul lemnelor era o muzică care te îmbia la tihnă și huzur, dar țăranii nu aveau timp să asculte poezia focului, pe ei îi frământau răspunsurile la multiplele probleme pe care le aveau de rezolvat.

        Aşa cum am scris și în alte povestiri, casele anilor '50 aveau o prispă din care se intra într-o tindă. Acest coridor, o țâră mai lat decât prispa, avea două uși opuse, una în dreapta, alta în stânga prin care se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, sau camera „bună”, aici mirosea întotdeauna frumos. Se împleteau mirosul de busuioc cu cel de levănțică, iar toamna gutuile aduceau aroma specifică acestor minunate și uriașe fructe. În camera de dincolo era toată zestrea și averea țăranilor. În aceste camere era sufletul țăranului român așa cum s-a știut el pe acele meleaguri de la primele descălecaturi. Și acum mă prind fiorii amintindu-mi cu cât drag priveam costumele confecționate cu migală și iubire de femeile caselor, fie țesând pânza în războaiele primitive, dar bine clădite, fie cosând pe pânză modele de ii, de fote, de cămăși bărbătești. Inimile țesătoarelor, lacrimile și bucuriile lor, erau prinse în modelele așternuturilor manufacturate cu migala suveicii, a scripeților și a iepelor ca organe ale războiului.

        Lada de zestre era cel mai important obiect din camera bună. Aici erau așezate, cu sfântă orânduială, hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Lada mai avea la un capăt, unele aveau chiar la amândouă capetele, o mică casetă sau chichiță, cu capac în care țineau tot ce aveau mai scump în casă, de la crucifixuri sfinte la mahmudele. Aici e musai să fac o paranteză pentru bună și corectă informare. Nu toți țăranii aveau crucifixe și mahmudele ori alți bani din aur, mulți, săraci de ei, nici ladă nu aveau, iar alții nici măcar camera de dincolo, aveau doar o cameră la casă unde viețuiau toți ai casei. Banii, ăia puțini ce erau, se găseau fie în batista legată cu multe ochiuri și ascunsă de stăpâna casei în sân, fie aceeași batistă cu multiplele noduri și puținii bani era pusă sub saltea într-un mic buzunar secret.

        Cealaltă era „camera de zi”, care era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit; soba era joasă cu vatra mare, nu avea uşă la gura, când era cazul se punea o tăbliță pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, tatăl trăgea jarul pe vatra primitoare a sobei, apoi pe grătar  ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, aduceau un scaun, în faţa sobei, pe care se așezau, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.

        Pe jos era pământ pe care gospodina, de câteva ori pe an, dar mai ales în ajunul unor mari sărbători, îl lipea cu un amestec format din pământ galben și balegă de cal. Trebuia să stăpânească bine știința lipitului în așa fel să nu  rămână urme și nici stratul să nu fie gros.

        De sărbători, dar și toamna și primăvara spoiau toată casa. În vântul subțire de primăvară când potecile începeau să se usuce și pământul să se bată, femeile scoteau tot din casă, inclusiv saltele, cărora de multe ori li se schimbau paiele, aeriseau casa și o văruiau atât înlăuntru cât și pe afară. Pentru spoit foloseau var, pe care-l stingeau într-o găleată, în care puneau o țâră de scrobeală albastră, apoi cu o bidinea, prevăzută cu o coada lungă, cu care putea ajunge în toate ungherele camerelor, văruiau pereții. Peria era făcută, de stăpânul casei, din părul smuls de pe spatele porcului înainte să fie pârlit în Ajunul Crăciunului și pe care avusese grjă să-l păstreze cu sfințenie. După ce totul era văruit, apoi rufele și lenjeriile paturilor cât și șervetele de pe pereți fuseseră spălate în apă cu leșie, se trecea la aranjamentul lor în casă. În camere mirosea a proaspăt și a curat. Tot mirosul de fum, mâncare și tutun adunat peste iarnă, fusese alungat.

        Obligatoriu în cameră erau două paturi. Acestea erau înalte, formate din două capre din lemn pe care se sprijineau scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.

        Într-unul din paturi dormeau părinţii cu copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe pat se puneau nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână ori cânepă, pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi. În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearșaf.

        Un lucru important, întotdeauna patul era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de căldură.

        Tavanul, era de fapt o podină din scândură bine îmbinată, având grinzi interioare. La grinda din cameră gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, agățau panerul (un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel ca acelea în care duc gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.

       

 

 

 

 

 

Unirea de la 1859

 

     Astăzi sărbătorim ziua unirii Principatelor Române. 24  ianuarie 1859 a fost ziua care a dat peste cap planul marilor puteri cu privire la acceptarea unirii celor două principate române. În fapt, marile puteri, prin Convenţia de la Paris, acceptaseră o unire formală, cele două principate urmând a avea în continuare guvern şi domni separaţi. În 5 ianuarie 1859 Adunarea Electivă din Moldova a ales ca domn pe A. I. Cuza, iar la 24 ianuarie în Muntenia a fost ales, sub presiunea bucureştenilor din mahalele care au început să se manifeste şi să pună presiune pe Adunare, tot A.I. Cuza ca domn.       

     Astfel unul din punctele cheie din Convenţie a fost forţat, pentru că în articolele ei se vorbea de domn ales separat, dar nu se interzicea în mod formal a fi ales acelaşi domn în cele două țări. Prin urmare, a fost speculată omisiunea din Convenţie şi în loc să fie doi domni câte unul în  fiecare provincie, a fost ales domn Cuza-Vodă peste ambele principate, dând astfel o şi mai mare putere actului unirii.

     Cuza nu a fost unul dintre favoriţi, pot spune că a fost un outsider, a fost ales mai mult în speranţa că va fi uşor de manipulat de către cei din jurul lui. Lucrurile nu au stat aşa, prinţul Cuza dovedindu-se a fi un om puternic care a condus cu mână de fier în timpul celor 7 ani de domnie. Dar ca de fiecare dată când România merge, a mers, pe un drum bun, imediat au apărut contestatarii şi revoluţionarii de profesie. Aşa s-a întâmplat şi cu A. I. Cuza. În noaptea de 11 februarie 1866 mai mulţi demnitari au năvălit cu gărzile în camera domnitorului şi l-au forţat să abdice „(Monstruoasa Coaliție)”.

      Însă, chiar dacă A.I.Cuza a fost forțat să părăsească tronul Principatelor Române, actul de la 1859 a rămas și a fost continuat prin întregirea Țării în 1918.

Amintiri, amintiri

 

După 1965 România devenise un uriaș șantier. Se construia în fiecare oraș, orășel, iar la sate casele apăreau ca ciupercile după ploaie. Românii chiar începuseră să zâmbească. Magazinele erau pline cu mărfuri alimentare și industriale și ce era de noutate, erau librăriile care erau înțesate cu cărți din literatura universală. Bibliotecile deveniseră, pentru populația tânără și adultă, adevărate locuri de pelerinaj.

Românii, cei de la țară și cu precădere cei săraci, aveau o altă viață. Una pe care, probabil, nu ar fi crezut-o a fi posibilă cu 10-15 ani în urmă.

Cinematografele funcționau în plin, la fel era procesul de culturalizare al tinerilor prin diferite activități în cadrul Căminelor Culturale, Caselor de Cultură ori prin Palatele Pionierilor.

Tinerii căsătoriți primeau locuințe în apartamente la bloc unde aveau toate utilitățile la prețuri rezonabile. Oamenii erau în continuă mișcare de la sate la orașe.

Dimineața, când orașul se trezea, era un adevărat furnicar de oameni care se grăbeau spre locurile de muncă.

Nicolae Ceaușescu, după „Primăvara de la Praga” când condamnase ferm intervenția trupelor armate ale celor cinci state socialiste în Cehoslovacia, a prins aripi. Între 14-18 mai 1968 De Gaull a venit într-o vizită oficială în România. Între 2-3 august 1969 președintele SUA Nixon întreprinde o vizită oficială în România.

15-19 iunie 1970, Nicolae Ceaușescu face o vizită oficială în Franța la invitația Președintelui Franței Georges Pompidou.

21-25 mai 1973 N.Ceaușescu face o vizită oficială în Italia. Pe 26 mai Ceaușescu este primit în audiență de Papa Paul al VI-lea.

4-8 decembrie 1973 N. Ceaușescu face o vizită oficială în SUA unde are convorbiri cu Președintele Nixon.

Am evidențiat doar întâlnirile cu liderii importanți ai lumii dezvoltate. În această perioadă Ceaușescu avusese vizite oficiale în foarte multe state ale lumii menționez: Belgia, India, China, Iran, Pakistan, Coreea D., URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, țări din America de sud și din Africa, etc.

Toate aceste vizite au făcut ca România să-și dezvolte industria, dar și comerțul.

Au fost vizite fructuoase. Ceaușescu devenise un lider cunoscut, apreciat și căutat de alți lideri ai lumi. Nimeni nu-l căuta pe Ceaușescu fiindcă nu mai putea de dragul lui, poate mulți dintre aceia cu care se întâlnea îl batjocoreau în spate, însă aveau nevoie de el în anumite probleme de interes național. Relațiile dintre liderii lumii nu se bazează pe jocul de golf, primire de șepci, ori jocul de poker, ci fiecare întâlnire are un țel bine definit și ascuns al celor ce se întâlnesc. Fiecare lider, dintr-o convorbire oficială, vrea să obțină cât mai mult din ceea ce și-a propus, totul în interesul statului pe care-l reprezintă.

N.Ceaușescu era în 1973 liderul României de 8 ani.

Mă opresc aici. Am evidențiat vizitele oficiale efectuate de un lider comunist român în state atât capitaliste cât și socialiste.

Suntem în această democrație originală de 36 de ani. Însă din 1990 și până astăzi președinții României nu au făcut decât vizite sporadice fără esență diplomatică și economică.

Am fost fericiți dacă un lider american a făcut o vizită de câteva ore la București să ne mângâie pe cap fiindcă nu am fost primiți în NATO.

Sau mai nou, domnul Iohannis a făcut o vizită la Washington pentru a primi o șepcuță de la Trump, cam scumpă șepcuța.

Cum să nu meargă prost industria României dacă liderii țării nu au făcut nimic pentru ca industria românească să fie promovată și să ajute la dezvoltarea relațiilor comerciale externe. Dacă s-ar fi impulsionat aceste vizite, care ar fi putut  fi bine pregătite de câtre diplomații români și reprezentanții patronatelor și industriei românești, România astăzi ar fi arătat altfel.

De la Iliescu și până la Iohannis toți au dormit la Cotroceni fără să producă vreo dudă.

Ceaușescu, un analfabet după părerea învățaților de azi, a reușit ce nu au reușit acești lideri titrați de după revoluție. Ceaușescu, ați putea spune că a speculat intervenția din 1968 a URSS și satelițior săi în Cehoslovacia.

În Ucraina este război de aproape patru ani de zile, însă nu l-am văzut pe Iohannis, Nicușor Dan ori vreun ministru de externe care să aibă idei, ori să încerce să găsească soluții, să  lupte să devină lideri regionali.

A fost o oportunitate pentru România, nu am știut să o speculăm, din contră vom ieși foarte șifonați după încetarea ostilităților.

Cred că o poziție mai nuanțată a României față de Rusia ar fi fost mult mai benefică mai  târziu. Ostilitatea gratuită a noastră față de marele vecin de la răsărit ar putea avea consecințe în plan economic și comercial.

Acest război se va sfârși, iar Rusia va fi tot acolo, la fel de puternică și nu cred că ne vor uita dușmănia de acum.

Am făcut numai greșeli, cum a fost și în 1999 când România și-a deschis frontiera aeriană pentru ca avioanele Forțelor Aliate să poată bombarda Serbia.

Să nu mai vorbesc de participarea unor efective militare la războiul din Irak și Afganistan din care nu ne-am ales cu nimic. În Irak, în loc să participăm la refacerea Irakului după război, am pierdut mai mult de jumătate din banii pe care Irakul ni-i datora dintr-un debit istoric.

Îl condamnăm și ridiculizăm pe Ceaușescu însă avem pentru asta doar vorbe goale, dacă facem comparație vom vedea că rezultatele „analfabetului” sunt cu mult mai mari decât ale „emanaților” de după 1989 indiferent cum s-au numit aceștia. Nu spun că Nicolae Ceaușescu nu a făcut greșeli și nu a fost un dictator, nu am cum să neg acest fapt istoric.

Constantinescu, fostul Președinte, spunea odată că este citez: „scârbit de politica din România”.

Mai târziu Iohannis care se crede cumva cetățean german și face o analiză a României spunea cu emfază: „România este un stat eșuat”. Completez: O dată cu România ai eșuat și tu ca Președinte și politicienii pe care tu îi conduci de la Cotroceni”.

Păcat că nici Nicușor Dan nu înțelege care este rolul lui ca Președinte al României, se bucură că se poate ține de cârdul celorlalți lideri europeni fără să fie băgat în seamă sau să i se ceară o părere despre o problemă ori alta.

Nu trebuie să ni-l amintim pe Ceaușescu, nu trebuie să-l divinizăm pe tiranul împușcat, trebuie, este necesar să avem lideri de anvergură, nu niște păpuși secătuite de sevă intelectuală.

Nu este suficient ca un Președinte să fii fost olimpic la toate materiile. Un Președinte trebuie să fie un bun administrator, un fin observator politic și un bun diplomat.

 

Iarna pe uliță I

 

        Dimineaţa ne trezim somnoroşi şi zgribuliţi de frig. Mama, pe cap cu o basma neagră legată sub bărbie, cu veşnicul şorţ alb, pe care se află cusută într-un colț o floare maro, încins peste rochia din diftină gri, simplă , încălţată cu nişte bocanci rupţi, aprinde focul  cu surcelele puse de seara după sobă la uscat.

Tata ieşise din casă să dea mâncare la vite. Afară ningea, priveam pe fereastră, ningea abundent, fulgi mari de nea, uşori şi  jucăuşi se aleargau unii pe alţii, apoi timid, parcă având teamă de a nu se distruge o dată ajunşi pe pământ, se aşeazau peste plapuma de nea. Mă uit prin curte, caut coteţul câinelui, nu se vede. Acolo unde ştiu că este locuinţa lui se vede o movilă mai mare de zăpadă. Bietul câine era prins ca într-o cursă. Undeva, aproape de grajd, tata, cu cojocul în spate, pe cap cu căciula din blană de oaie, cu pantalonii pană şi ciorapii din lână având manşetele răsfrânte peste bocanc, cu o lopată uriaşa în mâini (cunoscută ca „inima lui Stalin”) se lupta cu zăpada; în urma lui rămânea o cărare îngustă mărginită de două maluri înalte de omăt.

    În casă, mama ne pregăteşte micul dejun, fiindcă eram în postul Crăciunului, a făcut puricei. Într-o tigaie din fontă, cu pereţii înalţi, prevăzută cu trei picioruşe, a pus puţin untdelemn, tigaia, a cărei coadă se rupsese cum mult timp în urmă, şi căreia tata îi improvizase altă coadă din sârmă groasă de aramă, a fost pusă pe plită, apoi când uleiul a început să sfârâie, mama a mărunţit o bucată de mămăligă rămasă de seara. A perpelit-o prin puţinul ulei încins din tigaie până ce a prins o culoare gălbuie. Tigaia, fierbinte, a pus-o în mijlocul mesei rotunde și joase, iar noi toţi, venise şi tata de afară, aşezaţi pe scăunele, am luat cu asalt mâncarea. Întingeam în tigaie cu mămăligă rece, pe care întâi o frământam în mâini până când o făceam ca pe un mic cârnăcior. Într-o clipă tigaia strălucea de curăţenie, semn că ne plăcuse, totuși şi foamea îşi pusese amprenta.

După masă am început, să ne îmbrăcăm, cei mici ne îmbrăcam cu hainele rămase de la cei mai mari. Echipaţi şi gata de muncă am plecat la treabă. Trebuia să scoatem din grajduri ogrinjii (cotoarele de coceni) nemâncaţi, rămaşi de la vite. După aceea, cu braţele pline de fân, înotând prin zăpadă, am umplut ieslele de la cai, vaci şi oi. Cel mai mare dintre noi a luat o lopată şi a început, voiniceşte, să-l ajute pe tata l-a făcut pârtie. Bucurie mare pe bietul căţeluş când s-a văzut eliberat din captivitate. Fratele meu a insistat în curăţarea zăpezii din jurul coteţului, reuşind să elibereze o suprafață destul de mare. Câinele sărea, se gudura pe lângă el, îi lingea mâna , mulţumind stăpânului pentru ajutorul dat.

     Adăparea animalelor era tot în sarcina noastră, oile aveau găleţile lor, caii şi vacile aveau găleţile lor. În timpul în care făceam aceste treburi, ne trânteam prin zăpadă unul pe altul, ne băteam cu bulgări. Eram rumeni în obraji, veseli şi lipsiţi de griji. Bucuria era cu atât mai mare, cu cât se nimerise să fie într-o zi de duminică şi nu eram nevoiţi să mergem la şcoală. Cum am terminat treburile, am scos cele două săniuţe din şură și cu glașpapir am început să le lustruim tălpicile pentru a aluneca mai ușor pe zăpadă.
Chemarea mamei ne-a adunat iar pe toţi în jurul mesei. Mămăliga mare, aurie ca razele soarelui în apus, aburindă şi vârtoasă, trona ca o uriaşă ciupercă în centrul mesei.

Tata a desprins ața de la toarta panerului, apoi cu ea a tăiat mămăliga care, vârtoasă fiind, se desprindea în felii. Mama a împărţit porţii tuturor, apoi a pus o strachină mare în mijlocul mesei plină cu ciorbă de cartofi acrită cu zeamă de varză cu o puternică aromă de leuştean, pentru tata, a avut grijă să pună alături boiaua iute şi un ardei roşu, uscat, foc de ardeiat. Șase linguri din lemn mari și adânci, transportau ciorba din strachină în gurile flămânde unde ajungeau cu sorbituri zgomotoase, buzele ţuguiate încercau să tempereze fierbinţeala ciorbei. Felul doi era o iahnie de fasole, lângă ea, pentru o bună digestie, era o strachină cu murături formate din: gogonele, morcovi, ardei căpresc, varză, ţelină şi ceva conopidă. Iahnia a fost un adevărat regal gastronomic.