Referendumul pe justiţie praf în ochii electoratului.

  Iohannis vrea să facă referendum pentru justiţie. Am o nelămurire, face referendum pe justiţia lui, ori pe justiţia celorlalţi? Cei din partea stângă a eşichierului politic spun, şi din păcate s-a adeverit, că până acum anchetele penale şi condamnările în justiţie, nu toate, au fost viciate, fie prin întocmirea unor dosare „subţiri” ca probatoriu, dar care în instanţă au suferit condamnări pe ele prin şantajarea judecătorului de către procurori, fie prin intimidarea martorilor şi falsificarea de probe. De cealaltă parte, Iohannis şi ai lui spun cu voce tare că justiţia şi anchetele penale au fost corecte şi doar Dragnea şi PSD-ul vor să controleze justiţia.

Iohannis, ca şef declarat al dreptei, aici fac o paranteză, de ce un şef de partid, chiar neoficial, însă recunoscut ca atare, primeşte salariul de Preşedinte? Spuneam că Iohannis, ca şef al dreptei şi vârf de lance în această confruntare pe care nu o înţeleg, nu este, cel puţin din motive morale, cel mai indicat om, dar demnitar, să vorbească despre fraude, hoţii, corupţii. Nu-mi place să readuc în discuţie motivele, sunt arhicunoscute, de aceea cred că nu are credibilitate.

Ce vrea să facă prin acest referendum? Doar un capriciu politic, referendumul, în afara faptului că va înghiţi mulţi bani, nu va rezolva ceva. Referendumul şi rezultatul lui vor fi teme de dezbatere în campania prezidenţială. Nu va face altceva decât să deturneze atenţia cetăţenilor de la adevăratele probleme ale Românie.

Prin divizarea ţării şi talibanizarea taberelor nu vom reuşi să punem pe masă în faţa tuturor factorilor de decizie din Parlament ceea ce România are nevoie. Orice idee spusă şi pusă în lege de Alianţa de la putere, este contestată de opoziţie. Orice spune opoziţia, contestă puterea şi, pe deasupra Preşedintele care distruge tot.

Oare Alianţa PSD-ALDE să lupte împotriva propriilor cetăţeni? Sau partidele de dreapta, PNL, USR, PMP sunt antiromâneşti? Care dracului este adevărul?

România este în război cu România, o tabără vrea să o distrugă pe cealaltă? Suntem sănătoşi la cap?

Mie mi se pare că politicienii au luat-o razna de tot.

Spunea un fost jurnalist, proaspăt liberal, Rareş Bogdan, că infractorii din PSD-ALDE distrug România. Îi atrag atenţia că din PNL au fost arestaţi mult mai mulţi infractori decât din PSD-ALDE. Nu mi se pare o chestiune relevantă, oameni politici care încalcă ori au încălcat legea sunt, au fost dintotdeauna, decând se face politică, nu este nimic nou. Sunt în China, unde pedepsele sunt foarte aspre. Nu depre asta vorbim, ci despre posibilitatea ca actorii politici de pe scena politică care au primit votul cetăţenilor să-şi dea mâna şi să pună în discuţie marile proiecte. Nu cu jelanii de babe vom urni România, ci cu discuţii pro şi contra în limita bunului simţ. S-a ajuns până acolo încât politicienii sunt acostaţi pe stradă şi înjuraţi, ameninţaţi etc. Violenţa nu este bună. Incitarea la violenţă nu este bună. Violenţa poate scăpa de sub control şi escalada, transformându-se în adevărate lupte. De ce? Pentru că oamenii politici în loc să găsească soluţii să vină cu idei , mai repede incită o masă de oameni gata a fi manevrată?

Opoziţia trebuie să stea în coastă puterii cu idei mai bune, cu proiecte, guvernele din umbră ale opoziţiei trebuie să aibă proiecte la îndemână cu care să combată puterea. Nu, mai simplu, fără muncă, au ura. Ură pe care o propagă cu multă largheţe. Nu uitaţi domnilor, într-o zi veţi ajunge la guvernare, tot ce acum faceţi se va întoarce împotriva voastră.

Domnul Preşedinte care ar trebui să păstreze echilibrul între instituţii, s-a urcat pe tas-ul din dreapta înclinând balanţa, neconstituţional, spre partidele din partea dreaptă. Nu ştiu dacă îi foloseşte electoral, însă în rândul cetăţenilor exemplul nu este bun.

Românii, dincolo de afinităţile politice, au votat pentru ca ţara să meargă bine, pentru ca aceia cărora le-au dat votul să muncească în Parlament pentru ei. Nu să se ia la mişto unii pe ceilalţi, miştoul lor fiind la adresa celor care iau trimis acolo să încaseze bani frumoşi şi pensii speciale.

Referendumul pe Justiţie. Un motiv de discuţii sterile. Poporul vrea cu adevărat o luptă clară împotriva corupţie, hoţiei banditismului. Întrebarea este retorică.

Nu de referendumuri pe justiţie e nevoie

Ci de o adevărată muncă a procurorilor şi judecătorilor care, slavă Domnului, câştigă căruţe cu bani nemunciţi. Dacă muncesc să ne spună cine a furat toate activele României? Uite o întrebare.

Destinul cap I

   

Drumul cobora şerpuind printre munţii ai căror vârfuri formau o umbrelă găurită pe diagonală, erau aşa de apropiaţi încât se puteau săruta. Pădurea de răşinoase îmbrăca ca o mantie înălţimile de jur împrejur. Vlad a oprit mașina, apoi a coborât, i se părea că ar comite un sacrilegiu dacă ar continua drumul cu mașina. A făcut câteva exerciții simple de gimnastică pentru aș dezmorți picioarele și a putea inspira mai profund, voia să-și umple plămânii cu acel aer ozonat şi pur. A lăsat maşina, după ce a încuiat-o, apoi a pornit spre nicăieri. Nu avea o ţintă precisă, destinaţia lui era mult mai departe, aici oprise doar pentru a se sătura să respire aerul curat neatins de poluare. Totodată să admire  pădurile sălbatice scăpate de criminala drujbă care chelise cea mai mare parte a munţilor.

După o lungă plimbare, cu bateriile încărcate, a revenit în locul în care lăsase maşina. S-a  hotărât să nu mai continuie drumul prin munţi pentru a nu polua atmosfera cu emisiile de gaze ale maşinii. A întors, deşi făcea un ocol de 50 de Km, a preferat ocolul, decât să vicieze aerul proaspăt şi răcoros al pădurilor de răşinoase.

Trebuia să meargă în  orăşelul C., prin pădurea de brazi erau 10 Km., a făcut un lung ocol de 50 de km, nu a regretat, într-un fel a prelungit momentul când avea să ajungă la destinație. 

    Cunoscuse o femeie pe o reţea de socializare. Vorbiseră mult timp, povestiseră de toate, însă cum de multe ori pe aceste reţele lucrurile nu sunt cum par, hotărâseră împreună să meargă la ea pentru a se cunoaşte mai bine şi, dacă totul era în regulă, să rămână împreună.

   În amurg, când soarele aflat la chindie îşi căuta loc de odihnă şi seara cobora în linişte peste urbea prăfuită, a ajuns în dreptul porţii cu numărul 5...de pe strada Principală. A intrat în curte fără să bată în poartă. Proprietara îi spusese, când stabiliseră întâlnirea: „intră în curte , câinele este legat în obor, doar va lătra să-mi anunţe sosirea ta.” Aşa a făcut. A intrat. O potecă din ciment despărţea un gard din lemn câinesc lat, des şi înalt de 60 de centimetri, de un şir de trandafiri precum soldaţii medievali cu buzduganele în mâini.

    Când a ajuns la usa casei, a întins mâna să bată, ca prin farmec s-a deschis, amfitrioana îl urmărise din spatele perdelelor. Apariţia a fost bruscă. Nu a apucat să zică nici un cuvânt. L-a luat în braţe şi l-a strâns frăţeşte la piept. Cu ochii scânteietori l-a privit de sus până jos, apoi, bucuroasă de ceea ce văzuse l-a pupat pe amândoi obrajii.

    -Intră! Ai  parcurs drum lung până aici, vei fii fiind obosit, spuse Domnica aranjându-şi cu degetele părul, mai mult din cauza emoţiei decât din necesitate, era un fel de tic când se găsea în situaţii sensibile.

    -Ia loc! Te rog! Uite aici pe canapea! Mintenaş voi veni lângă tine, îngăduie doar să aduc puţină cafea şi un pahar cu un pic de tărie să te înviorezi după truda drumului.

    Gazda, vioaie, unduioasă, în ciuda celor câteva kilograme în plus aşezate proporţional începând cu obrajii bucălaţi, sânii plini, potriviţi de mărime, fără burtă proeminentă, se mişca cu precizie, fără să facă un gest în plus. A adus pe o tăviţă două ceşti cu cafea şi două păhărele cu whisky dintr-o sticlă din care ea băuse, preţ de un deget, cu ani de zile în urmă, spera ca băutura să fie încă bună.

    -Sunt Domnica, am 46 de ani, ingineră, doi copii, băieţi gemeni. S-a prezentat fixând privirea în ochii lui verzi precum smaraldul, ar fi vrut să pătrundă dincolo de ei, să vadă o secundă mai devreme ce gândeşte bărbatul din faţa ei.

    -Ştiu toate astea, mi le-ai spus de multe ori în discuţiile noastre. Vlad avea un glas blând, venise cu gânduri mari, însă, totodată voia să aibă răbdare. I se părea că este la o vârstă când nu are voie să greşească. Nu îl speria cei 50 de ani care se apropiau. Până la urmă era vârsta lui. Nu voia să mai treacă prin divorţuri, despărţiri, partaje, toate acestea i se păreau urâte şi încerca să şi le alunge din minte.

    -Ai dreptate, însă, vreau să-ţi precizez, să-ţi amintesc de fiecare dată pentru ca tu să mă înţelegi că nu am minţit şi am spus tot timpul doar adevărul. Îmi voi dezbrăca sufletul în faţa ta.

    -Ştiu că ai fost sinceră, dovada stă în faptul că sunt aici. Vlad o privea blând, voia să o apropie, să prindă încredere în el, era convins că nu va fi uşor, însă venise să câştige. Vom avea timp să povestim, a continuat bărbatul, avem o viaţă înaintea noastră.

    -Nu, Vlad. Vreau să-ţi spun totul din nou, privindu-te în ochi. Vei observa că nu am fost un înger. Dacă, după ce voi termina de spus povestea vieţii mele, tu, încă, vei mai fi aici, aici vei rămâne! Cred că astăzi eşti foarte obosit, nu vreau să te torturez. Să lăsăm pe mâine mărturisirea secretelor, multe ferecate în inima mea. Aş vrea să-mi dai voie să-ţi cer o îngăduinţă, Domnica  mângâia palmele lui Vlad în timp ce continuă discuţia, deşi îmi eşti drag precum razele soarelui primăvara când încălzeşte petalele ghioceilor, nu ne vom bucura de iubirea trupească până ce nu voi spune întreaga poveste. Nu vreau să ierţi ceva, ci doar să înţelegi faptele, dacă poţi, dacă nu, nu mă voi supăra, e dreptul tău. Când a terminat ultimul cuvânt, din ochi o lacrima s-a scurs pe obrazul femeii înaintând până la bărbie, iar de aici a căzut fără zgomot pe mâna ei.

    -Voi asculta destăinuirile tale, eşti hotărâtă să-ţi pui pe tavă, în faţa mea, tot ce ai pătimit până acum? Scumpo, apreciez faptul că vrei să te spovedeşti, să deschizi tainiţele celor mai adânci sertare ale inimii, să aduci la suprafaţă păcate grele, poate, pe care le-ai zăvorât cu multe lacăte în adâncul tău. Vlad a băut o gură de cafea, apoi, cu paharul de tărie în mână a continuat: noroc, ceasul cel bun al destinelor noastre, acum să pornească! Dumnezeu să binecuvânteze casa aceasta! A băut o gură din tăria scoţiană. Nu sunt obosit, ci dornic să aflu cât mai multe despre tine, să-ți cunosc sufletul, să ajungem să ne cunoaștem în profunzimea ființelor noastre. Îmi doresc să vibrăm în aceleași acorduri ale lirei lui Apollo. Dacă vrei să-mi spui ceva eu te ascult, nu te voi întrerupe.

    -Bine! Voi începe cu începutul. Provin dintr-o familie de profesori. Am avut o educaţie strictă, spartană, pot să zic. Mama era profesoară de chimie, iar tata profesor de matematică. Erau amândoi reci, însă corecţi, uitaseră de mult să zâmbească. Nu am înţeles niciodată cum făceau dragoste, nu i-am văzut să-şi zâmbească unul altuia, ori să se ţină de mână. Îşi vorbeau doar atunci când aveau ceva de spus, în rest era fiecare cu activitatea lui. Nu se priveau în ochi, nu se mângâiau, pe scurt, în sufletele lor, în intimitatea lor, nu răsărea niciodată soarele. Părea că în sufletele acestor doi oameni, care erau părinţii mei, ploua mocăneşte, acea ploaie rece cu stropi mărunţi care te pătrunde şi instalează frigul în oase.

    Nu aveam voie să merg la joacă, locuiam la ţară. Aveam o casă frumoasă cu o grădiniţă de flori pe care o îngrijea mama. Tata o certa tot timpul, îi reproşa că numai femeile slabe se bucură de flori. Dacă tot stă cu mâinile în pământ, mai bine să pună ceapă şi usturoi, decât crini şi garofiţe. Tata îi privea pe toţi, începând cu învăţătorii şi terminând cu ultimul ţăran, ca pe nişte proşti şi inculţi. Nu se amesteca niciodată cu ei, nu le vorbea decât cu un dispreţ vădit, cuvintele le spunea de parcă cerea bani în schimbul lor. Din acest motiv nu eram lăsată să mă joc cu copiii din sat. În cursul primar, mă jucam cu fata vecinului, era fiica învăţătorului meu. O accepta tata, chiar şi cu el vorbea cu multă consideraţie, însă totul a mers până când am trecut în cursul gimnazial. Din acel moment tata a schimbat foaia cu domnu’ Stan, învăţătorul, nu-l mai trata ca pe un egal, de fapt nu-i mai vorbea de loc. Îmi amintesc că într-o seară, când amurgul încă nu pusese stăpânire peste sat, iar câinii nu începuseră să latre la lună, domnu’ Stan a intrat în curtea noastră. Cum afară era cald, tata se relaxa stând pe o bancă din lemn, aşezată sub bolta cu viţă de vie nobilă din curtea noastră. În faţa băncii era o masă făcută din scândură de brad geluită, apoi lăcuită, după ce înainte fusese băiţuită în nuanţa nucului. Când tata l-a văzut intrând pe poartă, s-a încruntat, a bâiguit câteva cuvinte neînţelese, apoi s-a ridicat şi i-a ieşit în întâmpinare:

    -Ce vânt te-aduce la o oră aşa de târzie în vizite neanunţate şi dinainte pregătite? Poate la ora asta îmi făceam baie, ori eram obosit de peste zi şi nu aveam chef de oaspeţi nepoftiţi. Vasilescu Vasile, era nervos, în adâncul inimii îl bucura vizita învăţătorului, însă îşi dorea ca Stan să cerşească privilegiul de a avea cinstea să vorbească cu profesorul de matematică.

    -Bine, dacă nu vreţi să vorbim, voi pleca. Scuzați deranjul...! Învăţătorul vorbea cu un glas de om mucalit, îl privea pe sub sprâncene pe tata, îl știa lacom când era vorba să-i pice ceva pleașcă. A continuat,  eu voi pleca în drumul meu, tot mă aşteapta prietenul de română. Păcat de pălincuţa asta veche, galbenă şi uleioasă, am gustat o gură până să vin la dumneavoastră, lunecă pe gât mai ceva ca slana. Lasă-l pe Gogu de română, căci va şti el să aprecieze. Terminând de vorbit, Stan a tras în faţă mâna pe care o ţinea la spate, în ea era o sticlă de un litru. A ridicat-o în faţa ochilor apoi a pus-o în zare la ultima rază de soare care încă nu scăpătase în abisul de la capătul pământului. Sclipiri de diamant au reflectat sticla.

    Vasilescu, cu balele şiroaie, a îngăimat:

    -Apăi dacă tot ai venit, fă bine şi ia loc aici lângă mine, în grabă voi aduce două păhărele să gustăm minunea bahică pe care ai lăudat-o. Vasile, gazdă subţire când era vorba să-i fie adusă o pomană, a plecat în casă şi rapid, din teamă să nu plece Stan cu băutura, s-a întors la masă. Ochii verzi spălăciţi ai gazdei, luceau de poftă.

    Tata nu era un cheltuitor, era mână strânsă. Fuma din ţigările altora şi nu bea din banii lui. Însă dacă era vorba să îi pice pe daiboj o băutură bună, o mâncare, ori ţigări, nu făcea nazuri şi nici nu se uita de la cine le lua. Dacă îi erau oferite de săteni, ori de învăţători, le lua ca pe nişte daruri de la vasali, iar dacă se întâmpla să fie de la superiori, le considera ca pe nişte premii, ca o recunoaştere a meritelor sale. Este drept, a continuat Domnica, tata era cel mai bun profesor de matematică din judeţ recunoscut de toţi.

    -Cum vi se pare licoarea? L-a întrebat învăţătorul după ce dăduse de duşcă paharul în care fusese o cantitate considerabilă de pălincă.

    -După prima gură nu m-am edificat, tata nu era un băutor de rachiuri tari, ori ăsta depăşea cu multe grade temperatura cloştii când clocește ouălele, de aceea doar gustase din rachiu.

   -Domn’ profesor, vinarsul se dă de duşcă, nu se gustă, învăţătorul îl călăuzea pe tata pe cărarea bahică. Trebuie să duceţi paharul la gură şi dând capul pe spate, să-i răsturnaţi conţinutul în fundul gâtului. Imediat veţi simţi căldura cum vă învăluie stomacul, apoi vă încălzeşte picioarele şi se ridică la cap. Veți avea un sentiment plăcut că vi se limpezeşte capul, vă veţi simţi mai odihnit. Al doilea pahar vă va da poftă de vorbă, ideile vor veni singure, veţi fi volubil şi gata să treceţi la acţiune, indiferent despre ce va fi vorba. Simţiţi domn profesor ce vă spun? Stan zâmbea mânzeşte în colţul gurii, parcă aştepta să se întâmple ceva hilar.

   -Mă simt foarte bine, recunosc, am să merg în casă să lucrez. Pentru prima dată tata avea un zâmbet pe buzele senzuale, se simţea bine, era măgulit de cinstea pe care i-o arăta învăţătorul.

   Au continuat să vorbească. Tata era gureş ca un canar în colivie. Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, se schimbase, spunea şi glumea, la un moment dat chiar a râs, a fost un râs zgomotos, de om speriat că poate să râdă. Era speriat de slăbiciunea lui. Stan punea în pahare, iar tata bea şi vorbea, nu se mai sătura de vorbă.

    -Acum, după ce aţi băut cel de-al treilea pahar, şi-a continuat învăţătorul lecţia, veţi observa, în cel mai scurt timp, că picioarele vi se vor înmuia de parcă nu mai aveţi control asupra lor, echilibrul dumneavoastră va deveni precar, iar pe mine mă veţi vedea dublu. Singura dorinţă pe care o aveţi acum, este să mai bem un păhărel, am dreptate Vasile?

   Stan îşi bătea joc de tata, cu scopul ăsta venise, ştiuse perfect cum să procedeze. Tata a întins  paharul cu mâna tremurândă, învăţătorul l-a umplut cu pălincă. Tata l-a dus la gură cu teama de a nu vărsa vreo picătură, nu l-a gustat, l-a vărsat pe gât cum pui apă într-o pâlnie.

    Învăţătorul şi-a luat sticla în care mai rămăsese un sfert din rachiu, apoi a plecat tiptil spre poartă, a ieşit din curte şi şi-a văzut de drum. Eu cu mama urmărisem de după perdea tot ce se întâmplase afară. Rămas singur tata a încercat să se ridice de pe bancă, nu a reuşit, părea că mii de kilograme sunt prinse de picioarele lui. Capul îi devenise greu, a căzut cu o bufnitură pe masă, după ce mai întâi se plecase mult pe spate.

    Mama a hotărât să-l lăsăm acolo până ce se va trezi, însă, să punem o pătură pe el, să nu răcească. O priveam cu coada ochiului. Nu-i plăcea situaţia, îl ura pe învăţător pentru că îşi bătuse joc de tata în curtea lui, îl ura pe tata pentru faptul că era nesăbuit când era vorba de băutură gratis. La o privire mai atentă, mama a văzut că în locul în care stătuse învăţătorul pământul era ud, a dat cu mâna prin iarba udă, apoi a dus la nas, mirosea a ţuică.

    -Al dracului nenorocit, porţia lui de băutură a vărsat-o, a venit chitit să-l îmbete pe tac-tu, a mizat pe lăcomia ăstuia. Dacă mai intră Stan în curtea noastră, îl încing cu mătura de curte. Scârba!

    Ăsta era tata, de atunci vorbă, cu fostul meu dascăl de primară nu a mai scos. Învăţătorul a râs de tata prin cancelarie, l-a făcut milog şi apucător. Totul a culminat până în ziua în care, Stan ştiind că tata e liber, făcea băşcălie de el în cancelarie. Când tata a intrat pe uşă a auzit ultimele cuvinte, fără să spună ceva, ori să dea vreun semn de enervare, a mers la învăţător şi cum era un om slăbuţ şi micuţ de statură,  l-a prins de guler cu mâinile lui mari cât lopeţile, apoi l-a ridicat, fără mare efort, cu gândul să-l arunce pe fereastră. Doar intervenţia, în ultimă instanţă, a celor din jur a făcut ca Stan să scape de furia tatei. I-a dat drumul din mâini ca unui sac cu cartofi, bietul învăţător făcuse pe el de frică. Avea şi de ce. Cancelaria era la etajul unu, jos era o alee din ciment, nu era grozavă perspectiva unei căzături. Tata a rezolvat problema pentru care venise la şcoală, apoi a salutat ceremonios, cum făcea de fiecare dată, de parcă nu se întâmplase nimic, a ieșit pe ușă și și-a văzut de treburile lui. Din acel moment învăţătorul Stan nu a mai adus niciodată vorba despre tata, nici de bine, nici de rău. Am uitat să îţi spun, tata era un munte de om, cu ochii verzi spălăciţi, faţa încruntată, întotdeauna ras proaspăt, răspândea un miros de lavandă. Avea nişte palme uriaşe, cu degete groase, nasul drept, aşezat deasupra unor buze senzuale care nu cunoşteau zâmbetul. Avea un mers elastic, de om care făcuse sport în tinereţe. Grosso modo era un om cu trăsături frumoase, însă nu era plăcut, nici nu făcea ceva special să devină agreabil şi frecventabil.

    Tata mă punea toată ziua să lucrez la matematică. Mama nu se băga. Înţelesesem că avuseseră o discuţie între ei în privinţa viitoarei mele cariere. Deşi mama îşi dorea să ajung o mare chimistă, câştigase tata care nu suporta chimia. Nu accepta pentru mine nimic altceva decât matematică.

Prin urmare zilnic lucram la matematică, celelalte materii le pregăteam doar pentru a încununa dragostea pentru matematică. Eram o elevă silitoare, învăţam din conştiinţă, este drept şi dacă nu aş fi avut conştiinţa, nu aveam unde să mă pitesc de tata. Duritatea tatei în casă era de domeniul tiraniei. Tata era un despot, nu accepta să-i fie întoarsă vorba, chiar dacă greşea, rămânea cum spusese el, însă nu era obligatoriu atunci să executăm ce spusese.

    Când mă plictiseam de matematică şi se întâmpla des la început, mă pocnea cu rigla din lemn peste dosul degetelor, apoi îmi dădea minimum de informaţie dacă mă poticneam.

    Aşa a fost copilăria mea până la terminarea liceului. Am luat examenele la facultate fără probleme. Recunosc că munca depusă, în afara orelor, dăduse roade. Luasem cea mai mare notă la examen. Eram o mică matematiciană. Tata îmi băgase în cap ştiinţa exactă şi scosese de acolo sentimentele de om, de femeie. Făcuse din mine un fel de calculator uman. Nu ştiam nici să râd, nici să plâng. Eram un sloi de ghiaţă fără suflet.

Cutremurul din 4 martie 1977

  1977, 4 martie, într-o zi de vineri ora 21,21, la TVR, singurul post de televiziune, era filmul bulgăresc „Dulce şi amar”. Deodată, câinii au început să urle, caii să bată din picioare în duşumeaua grajdului, un vuiet se auzea din ce în ce mai tare, erau semnele apocaliptice ale dezastrului ce urma să vină. Pământul a început să se clatine, se mişca din ce în ce mai tare. Pomii se apropiau cu coroanele de pământ. Casa şi tot ce era în jur erau ca o barcă uşoară pe o mare cuprinsă de furtună. Secundele treceau greu, timpul se oprise, doar pământul se scutura ca un cal sălbatic care vrea să scape de călăreţ. S-a zgâlţâit, s-a tot zgâlţâit circa 56 de secunde. Mult! Curentul electric era întrerupt. Radiourile nu funcţionau. Doar tranzistoarele prindeau Europa liberă, ei erau singurii care aveau veşti despre ce se întâmplă în ţară.

Nicolae Ceauşescu, secretarul general al PCR, Preşedintele RSR, era într-o vizită oficială în Nigeria. A fost informat despre dezastrul din Ţară. S-a întors cu pima aeronavă în aceeaşi noapte.

A fost decretată prin decret prezidenţial :”Starea de necesitate”.

Noi, eram rupţi de realitate, zvonurile erau contradictorii, în acea noapte nu am mai intrat în casă. Am îmbrăcat bine copiii şi am noptat afară. Se aşteptau replici la cutremurul care tocmai se terminase.

Bucureşti, 5 martie 1977. Scala şi multe alte blocuri din capitală erau distruse, moloz, ţipete, sânge, trupuri inerte. Veştile au venit ca un trăznet, a murit Doina Badea şi Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ şi...alţi peste 1300 de morţi doar în capitală.

Zimnicea fusese ştearsă de pe faţa pământului.

Militarii în termen, pompierii, cascadorii, alpiniştii, muncitorii de la întreprinderile bucureştene, câinii de la Crucea Roşie, forţe mecanizate, toţi aveau un singur scop, să salvarea vieţilor celor prinşi sub dărâmături şi au fost mulţi salvaţi, dar şi mai mulţi au rămas cu ţărâna în gură.

Ceauşescu umbla cu suita după el în toate punctele fierbinţi, îndruma, îmbărbăta populaţia şi organiza mai eficient punctele de lucru.

La serviciu, o adunare a sindicaliştilor pe care o prezidam, fiind lider, ia hotărârea să înfiinţeze un centru pentru primirea de efecte de la populaţie, hrană neperisabilă, bani pentru ajutorarea sinistraţilor. Deasemeni s-a hotărât ca salariaţii să doneze o zi din salariu pentru populaţia rămasă pe drumuri.

Se răspundea unei nevoi imediate.

Ţările vecine, din lagărul socialist şi nu numai şi-au oferit sprijinul în bani, logistică şi materiale.

Oamenii din toată ţara erau traumatizaţi. Pentru generaţia noastră a celor născuţi după 1940 era primul cutremur. Cu dragoste de ţară şi de semenii noştri am reuşit să trecem cu bine peste sinistrul cutremur. Atunci oamenii aveau o singură culoare, nu erau împărţiţi în tabere, orice om ar fi fost găsit sub dărâmături era doar om, fără culoare politică.

Fiind dictatură, puterea a fost în mâinile unui singur om, de aceea a fost şi mai uşor de coordonat.

Să ne ferească Dumnezeu de un cutremur mare, comanda va fi împărţită, ăla de dreapta îl va sabota pe cel de stânga. Rănitul găsit sub dărâmături va fi întrebat ce politică face, dacă ţine cu Iohannis, ori cu Dragnea. Depinde de noroc, dacă spune că a votat şi va vota cu Iohannis va fi salvat, dacă nu, va fi lăsat acolo, oricum Dragnea va fi  vinovat de cutremur.

Dumnezeu să apere România!