Destinul capitolele X si XI

                         Capitolul X

-Nu te dau afară din casă, însă o voi aduce pe Cocuţa peste tine. Să văd atunci, ce vei face? Mai bine, pleacă curvă cu bastarzii tăi din casa mea! Pleacă, altfel te omor! Mitel avea ochii tulburi, privirea rea și rătăcită, arăta ca un nebun scăpat din cămașa de forță. Nu m-am speriat de el, i-am replicat calm, dar hotărâtă:

-Nu plec! Să văd eu ce muiere îndrăzneşte să vină peste mine.

-Nu pleci? Stai să-ţi dau eu ție, blestemato!

Cu ochii ieşiţi din orbite, nebunul a apucat ciocanul de şniţele şi într-un acces de furie a încercat să mă lovească cu el în cap. Am eschivat, m-a lovit în umăr, am simţit o arsură. A ridicat din nou mâna cu ciocanul, m-am ferit, am căzut peste masa lungă din bucătărie. Instinctiv m-am sprijinit cu mâna de masă, atunci am simţit în palmă mânerul cuţitului. M-am întors fulgerător, tocmai la timp să-mi feresc capul, lovitura, dată cu toată forța, m-a lovit în piept. Am ridicat mâna cu cuţitul să mă apăr, cuţitul a pătruns ca-n brânză în gâtul lui. A căzut pe podea cu sângele şiroind. Pentru o secundă m-a privit în ochi cu ură:

-M-ai ucis curvă! S-a întins pe gresie, leşinase. Dintr-un dulăpior, în care aveam o trusă de

prim -ajutor, am luat tot ce îmi trebuia pentru a dezinfecta şi pansa rana. Trebuia să opresc sângerarea.

 Am sunat la Urgenţe şi  poliţie. Un echipaj de la Salvare i-a acordat primul ajutor, apoi

l-au preluat. Medicul mi-a spus că va scăpa fiindcă nu fuseseră atinse arterele, însă va fi nevoie de timp până se va recupera.

Poliţiştii mi-au pus cătuşele şi m-au depus în arest. Nu realizam ce se întâmplase. Totul fusese fulgerător. Vieţile noastre se năruiseră în câteva secunde. Mitel îmi distrusese viaţa. Nu regretam ce făcusem, regretam ca ajunsesem in acea situatie fara iesire. Fusesem în legitimă apărare, dacă nu-l loveam eu, mă omora el. De altfel rănile destul de urâte din umăr şi din piept erau mărturie. Am cerut poliţiştilor să fiu dusă la medicul legist pentru a se constata loviturile pe care le primisem şi care puteau determina ca eu să beneficiez de „legitimă apărare” şi „scuza provocării”.

Mersul anchetei nu părea să-mi dea dreptate. Procurorul insista că eu am premeditat totul. În zadar încercam să-i explic că el mă lovise cu ciocanul. Nu mi-a dat posibilitatea să merg la legist pentru a scoate un certificat medico-legal cu zilele necesare pentru îngrijirea rănilor provocate de Mitel. Domnica a oftat, a pus capul jos privind fix in podea, din ochi i s-a prelins doua margele de lacrimi.

....................................................................................................................................................................

Trecuseră câteva zile de la noaptea în care baierele cerului se rupseseră, urgia se dezlănţuise, vâltorile apei  ocupaseră oraşul.

Vlad se trezise devreme, a ieşit din casă tocmai când dimineaţa îşi făcea loc printre casele din cartierul Vale. Ultimele umbre ale nopţii fuseseră risipe, se crăpase de ziuă. De după culmea dealului, împădurit cu răşinoase, o limbă semirotundă de foc de un roşu intens prevestea apariţia astrului zilei. Vlad a rămas impresionat de frumuseţea răsăritului, probabil tot la fel fusese şi Claude Monet, prin deceniul trei al sec. XX, atunci când pictase: „Impresie, răsărit de soare”, astrul părea să răsară direct din vârful brazilor. Cerul era de un albastru intens, doar câteva dâre de nori firavi şi subţiri pătau azurul înaltului ceresc.

Bărbatul mergea desculţ prin roua abundentă de pe iarba crescută pe marginile potecii care despărţea grădina în două părţi aproape egale. Somnoroşi, câţiva ţânţari deranjaţi de paşii bărbatului, au început să bâzâie şi să îşi apere teritoriul. Pişcăturile lor s-au făcut imediat simţite. Vlad a început să se scarpine, îl supăra agresivitatea micilor făpturi. S-a grăbit să privească cu atenţie plantele, să vadă cum se prezintă după ploile trecute. Mulţumit de ceea ce văzuse, a plecat spre casă urmărit de răutatea ţânţarilor.

În bucătărie, Domnica se pregătea pentru micul dejun.

-Bună dimineaţa frumoaso! Bărbatul s-a apropiat de ea, a luat-o în braţe, a depus cu drag un sărut pe buzele ei moi şi plăcute.

-Bună scumpule! Ai fost în grădină? Ce fac dragele mele plante? E rost să culeg ceva de acolo, ori am muncit în zadar? Domnica glumea, grădina de zarzavat era cea mai mică grijă a ei. Cred că ar trebui să mergem la Dan Pârvan. Apele s-au retras, aş vrea să vedem ce se poate recupera din întreaga investiţie.

-Mergem! După ce mâncăm, îi facem o vizită. Să-i  telefonezi, să fie acolo, altfel va fi pierdere de timp. Nu uita, astăzi  trebuie să vină băieţii.

Domnica a ieşit din bucătărie, bărbatul a rămas singur, a spart într-un bol câteva ouă, care erau pe masă pregătite de Domnica, le-a amestecat cu felii de şuncă împănată cu carne, peste ele a pus câteva linguri de lapte, o ţâră de mălai, un praf bun de sare si cateva boabe de piper alb rasnite. Le-a bătut bine cu telul, apoi compoziţia a turnat-o în tigaie, după ce, mai întâi, a încercat cu o picătură din acel amestec cât de bine este încins uleiul. O dată compoziţia turnată în uleiul fierbinte, s-a ridicat ca o movilă aurie gata să dea peste marginile vasului. Când a căpătat o culoare gălbui-maronie, a oprit focul, a luat o paletă găurită şi cu ajutorul ei a tăiat în două părți uriaşa omletă, împărţind-o astfel în mod egal în cele două farfurii.

 A tăiat roşiile feli, a râşnit piper alb cu aromă pătrunzătoare peste ele, apoi a turnat câteva picături de ulei din floarea soarelui, iar ca ornament, un fel de cireaşă de pe tort, câteva fire de mărar şi pătrunjel, proaspăt culese din grădină, tocate şi presărate peste ele.

Cu omleta şi salata gata pregătite, a chemat-o la masă pe Domnica. Aceasta a lăsat telefonul pe masa din sufragerie și s-a grăbit să vină în bucătărie.

S-a aşezat la masă, fără nicio vorbă a început să mănânce. Mâncase jumătate din porţia uriaşă avută în farfurie.

-Tu vrei să mă îngraşi? Nu vezi că nu sunt o prăpădită, din contră, cred că ar trebui să dau câteva kilograme jos. Femeia a pus furculiţa pe marginea farfuriei, apoi şi-a aşezat coatele pe masă şi şi-a sprijinit capul în mâini. Am două veşti, a continuat ea, una e bună, alta e rea.

-Spune-le! Nu contează ordinea. În viaţă trebuie să fim pregătiţi pentru orice, fie necaz, fie bucurie, să ştim să le gestionăm. Până la urmă de noi depinde ce facem cu viaţa noastră. Indiferent unde ne aflăm, trebuie să ştim ce vrem.

-Mă încurajezi Vlad. Vestea bună, copiii au prins drag de bunici şi şi-au amânat venirea. Doi, Pârvan nu răspunde la telefon. Cred că nu trebuie să mergem la el, până când nu vom stabili dinainte o data precisă.

-Asta înseamnă că vom fi de capul nostru. Domnica, până acum nu am fost curios să ştiu ce s-a întâmplat cu viaţa ta până să mă cunoşti pe mine. Însă, acum vreau, Vlad a accentuat cuvântul, să aflu tot ce ai păţit. Ultimele destăinuiri nu au fost dintre cele mai plăcute pentru tine, te asigur că şi eu am fost profund şi neplăcut impresionat, iar suferința ta m-a marcat. Când eşti pregătită şi vrei, te rog, să continui povestea.

-Cafeaua o bem afară, în chioşc. Acolo eu voi povesti, iar tu mă vei asculta fără să mă întrerupi, insa, sunt convinsă, ca vei fii tentat.

Aşezaţi la masă faţă în faţă, cei doi, ţinându-se de mâini, se priveau în adâncul ochilor. Vlad voia să vadă în azurul ochilor femeii o clipă mai devreme, pe lângă iubirea pentru el şi tot ce păţise ea în căsătoria trecută.

-Voi continua povestea de unde am rămas rândul trecut, am să redau faptele fără a le analiza, voi încerca să le povestesc cât mai obiectiv, deşi e greu, când este vorba de propria suferinţă.

Avocatul, din oficiu, în loc să îmi apere interesele, îmi spunea să colaborez cu procurorul pentru a spera la o pedeapsă mai blândă.

Deşi Apostoiu nu murise, ei îmi reiterau că este o chestiune de ore sau de zile, până când va deceda.

Eram într-un coşmar urât din care nu puteam ieşi. Au ajuns cu ancheta la amanta lui Mitel, aceasta a declarat că, în ziua în care noi ne bătusem, urma ca el să-mi spună că divorţează de mine pentru a se căsători cu ea. Convenabil pentru procuror, găsise mobilul tentativei de crimă.

În zadar încercam să expun faptele, vorbeam singură. Am cerut să se facă reconstituirea faptei. Procurorul s-a uitat la mine cu dispret, m-a incunostintat ca au facut reconstituirea cu ajutorul altor persoane. Am cerut să se ia amprentele de pe ciocanul de făcut şniţele, mi-au răspuns că este irelevant întrucât, din informaţiile lor, soţul meu era cel care făcea şniţele, prin urmare era normal ca amprentele lui să fie pe ciocan.

Atunci, l-am întrebat pe procuror cum îşi explică rănile din umăr şi de pe pieptul meu. Mi-a răspuns sec:”nu le explic, până la proces nu vor rămâne urme din aceste răni, se vor vindeca”. L-am întrebat direct: „domnule procuror, mă cunoaşteţi? V-am făcut eu vreun rău? De ce vă purtaţi aşa cu mine?” Răspunsul lui a fost: „fac ancheta cum vreau, dacă ceva nu-ţi convine, se va discuta în timpul procesului.” Să nu o mai lungesc, avocatul din oficiu a pledat împotriva mea, aveam certitudinea că este asistentul procurorului. Nu am avut nicio sansa. Am fost condamnata la 7 ani de inchisoare cu executare.

Am declarat recurs împotriva sentinţei.

Cu puţin noroc am reuşit să iau legătura cu Niki Badea, fostul meu patron. Acesta s-a grăbit să vină la mine, eram arestată de mai mult de un an de zile.

Niki m-a ascultat cu atenţie, i-am descris faptele în cronologia lor. Mi-a promis că va angaja un avocat, cum de altfel a şi făcut. A angajat pe decanul baroului de avocaţi.

Prima şedinţă de grefă a avut un rol de tatonare, de a mă cunoaşte, de a se asigura că sunt nevinovată. Până la urmă, puţini sunt dintre cei arestaţi care îşi strigă fapta în gura mare, majoritatea spun că sunt nevinovaţi. Mi-a pus întrebări încrucişate cu cele ale asistentului său. A vrut să vadă şi care era starea mea psihică.

A doua şedinţă de grefă a fost consistentă. Am povestit cu lux de amănunte cum a decurs ancheta, avocatul a rămas uimit de ceea ce eu povesteam, a avut grijă să-mi spună că nu sunt primul caz  de  abuz.

Totodată mi-a fost confirmată o bănuială, procurorul avea un dinte împotriva tuturor femeilor, eu picasem victimă răutăţii lui.

Avocatul mi-a destăinut următoarele:

-În urmă cu doi ani, a început avocatul să povestească, soţia procurorului l-a părăsit pentru un coleg de-al lui. Nevasta-sa nu a vrut să plece cu mâna goală din casa soţului, i-a luat toţi banii pe care îi avea pitiţi prin diferite locuri din casă, erau bani negri, proveniţi din şpăgi, nu puteau fi ţinuţi în bancă. Bonus a luat şi bijuterile familiei lui, cele mai multe moştenite de el de la bunică-sa şi mamă-sa.

La partaj a câştigat jumătate din casă, mai puţin banii, de altfel nici nu s-a făcut vorbire de ei, era riscant. A recuperat doar o mică parte dintre bijuterii, nefiind nicăieri înregistrate, nu a putut face dovada, că au fost în proprietatea sa.

Executorul judecătoresc a împărţit casa, a stabilit cu exactitate care sunt camerele ei, care ale lui.

Lucrurile nu s-au oprit aici, femeia a împărţit curtea în două, apoi a tras un gard despărţitor înalt de doi metri. A blocat singura uşă care comunica între ei. După ce toate au fost gata şi-a adus iubitul să locuiască cu ea.

De atunci procurorul nostru urăşte femeile. A continuat avocatul: „Domnica, să stai liniştită, avem destule probe să putem demonta acuzaţiile. Voi cere o examinare a ta la medicul legist, chiar dacă s-au cicatrizat, rănile pot fi evaluate. Apoi sunt probele de la faţa locului, toate trebuie reexaminate. Deasemeni va trebui să facem reconstituirea faptelor. Voi avea de luptat, însă am o echipă bună şi, sunt sigur, că voi reuşi să desfiinţăm sentinţa. Trebuie să te audiez pe tine, deasemeni pe Apostoiu.”

Domnica a răsuflat adânc, a fost un fel de oftat de uşurare. A tras cu coada ochiului spre Vlad, era dus pe gânduri şi preocupat.

-Unde te gândeşti? Regreţi că ai venit?

-Nu, mă gândeam, cât de mult ai putut să suferi în închisoare. Vlad o privea cu drag şi compasiune.

-Da, adevărat! Perioada de detenţie o împart în două. Prima, când am luat contact cu arestul la poliţie şi a doua perioadă, când am fost depusă în penitenciar.

În prima zi, la vreo trei ore după ce îl lovisem pe Apostoiu, am fost dusă în cătuşe în faţa Procurorului.

Magistratul m-a măsurat din cap până-n picioare,  apoi s-a adresat agentului de poliţie:

-Măi, mergi cu ea la beci şi ai grijă să fie cazată într-un „salon de lux”. Nu-i rău să aibă şi servitori. Femeie, nu vei mai vedea lumina zilei prea curând.

Tradus însemna aşa: celula să fie cea mai proastă, iar colegele de cameră să fie nişte bătăuşe.

Aşa s-a întâmplat, am intrat în celulă, de fapt, am fost împinsă de agent în cămăruţă. Era semiîntunecoasă, abia distingeam siluetele celor trei femei care erau deja cazate. Am rămas lângă uşă cu mica bocceluţă în mână.

-Ce stai cucoană în prag? Aştepţi mirele să te ia în braţe să te aşeze în pat? Ori crezi că se va redeschide uşa să pleci acasă? Kaput! Femeia care îmi vorbise, nu ştiu din ce cauză, mă privea cu răutate.

Patul este ăla de sus, dacă vrei să urci, trebuie să plăteşti, a continuat arestata, altfel, vei dormi pe jos.

Atunci am înţeles ce înseamnă „servitori”.

-Femeie, nu caut gâlceavă, nu am nimic cu voi, noi ar trebui să fim de aceeaşi parte a baricadei, nu să ne batem între noi. Nu am ce să vă dau, prin urmare, va trebui să mă laşi să mă ajut de patul tău, pentru a urca într-al meu. De frica cuiva, nu ştiu. Tocmai mi-am tăiat soţul, mă opresc aici, nu mai vreau să fac alte victime.

Tupeul meu, puţin forţat, a potolit avântul celor trei recidiviste puse pe scandal. Aveam să aflu, mult mai târziu, că toate erau informatoare, condamnate, însă, păstrate în arest pentru a trage de limbă persoanele reţinute care nu declarau ce voiau procurorii.

Procurorul a simţit, ori fetele au raportat, că nu scot nimic de la mine în afara celor declarate când mă arestase şi care erau purul adevăr.

Trei luni am stat în arest, în tot acest timp am dat o singură declaraţie.

După trei luni am fost transferată în penitenciar. Acolo, camera pentru carantină era luminoasă şi curată. Însă deţinutele erau rele. Printre femei era un grup de hoaţe de buzunar, toate colorate şi tinere, robuste şi rude pe deasupra. Ele au preluat comanda în cameră. Ştiau rostul pe acolo, se cunoşteau cu gardiencele de parcă erau cumetre.

Am uitat să-ţi spun, nu m-a căutat nimeni cât am fost în arestul poliţiei. Tata a spus că este sub demnitatea lui să meargă să-şi caute fiica în arestul poliţiei. În zadar a plâns mama, nu a putut să-l înduplece.

După ce s-a vindecat, Mitel l-a căutat pe tata, s-a plâns la el că am vrut să-l omor. Tata l-a întrebat cum s-a întâmplat? El a răspuns că nu îşi explică. S-a trezit cu mine, eu aveam cuţitul în mână, năpustindu-mă asupra lui. Doar bunul Dumnezeu i-a salvat viaţa. Nu a suflat o vorbuliţă despre ciocanul de şniţele cu care mă lovise, nici despre farfuriile pe care le spărsese.

Printre cele 10 deţinute care erau în cameră s-a nimerit să fie şi o avocată, Elena Georgescu, aşa se numea.

Ne-am împrietenit. Aveam puncte comune. Cu ea discutam de dimneaţa până seara. Am disecat toate probele pe care le aveam, sau cel puţin ar fi trebuit să se găsească în dosarul de urmărire penală. Prietena m-a învăţat să fac plângere penală procurorului pentru rele tratamente.

Elena avea o poveste interesantă, dacă nu te plictiseşti aş vrea să o relatez în câteva cuvinte.

-Nu, nu mă deranjează, mă captivează modul în care povesteşti, eşti un Creangă, varianta feminină şi cu întâmplări mult mai triste decât ale marelui povestitor.

-Vlad, vom continua dimineaţă! L-a prins de mâini şi s-a oglindit în azurul ochilor săi. A privit adânc încercând să treacă dincolo, în sufletul lui, să-i vadă toate cotloanele ascunse. Mergem la masa Vlad si cu un gest matern, l-a ajutat sa se ridice de pe scaun. Vino cu mine in bucatarie, am o sticla cu tuica buna. Vlad a cuprins-o în braţe, a sărutat-o pe buzele fierbinţi, a mângâiat-o pe spate în timp ce continua să o sărute pe obraji, pe gât şi pe gură. Trupul ei emana valuri de senzaţii. Domnica intrase într-o stare neomenească de beatitudine. A simţit cum se contopesc, cum devin un singur trup. S-a speriat de ceea ce simţea. Era prea repede, abia ce îl îmbrăţişase şi...

-Nu este aşa Vlad, că tu nu îmi vei face nici un rău? Mă vei iubi, iar dacă va fi să ne supărăm, nu vei ţipa la mine şi nici nu vei sparge vesela?

-Domnica, nu voi sparge niciodată nimic, cu toate acestea, pentru liniştea noastră, să cumpărăm nişte farfurii ieftine, iar când ne vom supăra, să spargem câte una. Mă gândesc până acolo, încât, să-ţi ofer eu vasul când eşti nervoasă, să nu cumva să spargi dintre farfuriile de la seturi. Vlad era tot un zâmbet, doar în adâncul ochilor se putea citi o umbră de tristeţe. Se gândea la femeia din faţa lui. Frumoasă, inteligentă, echilibrată. Nimic nu ar fi lăsat să se vadă viaţa trepidantă plină de lipsuri, nu de ordin material, ci afectiv. Primise o educaţie spartană dintr-o gelozie a tatălui pe ea, nu din dorinţa părintelui de a scoate  din ea un om puternic. Trăise lângă o mamă iubitoare, dar care nu şi-a putut arăta iubirea din cauza bărbatului. Copilul Domnica, după părerea tatălui ei, îi furase dragostea nevestei. Gelozia lui a durat ani de zile, nu i-a putut ierta fetei venirea pe lume, de parcă, de Domnica ar fi depins acest lucru. Părintele fetei, era un profesor bun,  însă un pedagog slab, un tată tiran, nechibzuit şi oportunist.

Mai târziu, viaţa ei a mers pe aceeaşi linie, a ajutat un om aflat pe marginea prăpastiei. L-a spălat, i-a îngrijit rănile sufleteşti, a ajutat la redresarea economică a bărbatului, apoi, după ce s-a văzut stăpân pe situaţie, sănătos şi cu bani în pungă, în loc să-i mulţumească, a făcut totul pentru a o distruge pe ea. Încă o dată se adeveresc proverbele româneşti: „ facerea de bine... etc.”

-Eşti un scump! s-a auzit glasul suav al femeii

S-a desprins din braţele lui:

-Mergem la masă, altfel o facem aici pe hol. Domnica, râzând, l-a prins de mână şi l-a tras după ea în bucătărie. Până pun masa, bem  câte o ceaşcă de rachiu, aduc carafa cu licoare.

Mi-am încălcat promisiunea, făcută mie, de a nu mă culca cu tine până  cand nu îţi voi spune întreaga poveste. Am riscat, sper, să nu mă fi păcălit.

-Domnica, te iubesc, indiferent de ceea ce îmi vei povesti şi ce voi afla despre tine, tu vei rămâne femeia mea iubită. Poţi opri acum destăinuirile, sau le poţi continua, pe mine nu mă vor afecta decât, în măsura în care voi suferi, pentru suferinţa ta. Tu trebuie să decizi, cum vei proceda. Să fiu sincer, aş vrea să continui să povesteşti, sunt precum cititorul căruia i se ia cartea pe care o citea tocmai când ajunsese în toiul acţiunii. Vlad glumea, însă se simţea dorinţa de a afla mai multe despre femeia iubită.

-Dragule, femeia a turnat în ceşti ţuica galbenă, uleioasă, plină cu şiraguri de  mărgele de la gradele de alcool, după ce m-am eliberat am avut o legătură cu un bărbat pe care l-am cunoscut într-un mall.

Intrasem să-mi cumpăr, nu-ţi vine să crezi, lenjerie intimă de culoare roşie. Auzisem că este bine ca femeile să o poarte în noaptea dintre ani. La raionul de lenjerie vânzătoarea îmi prezenta fel de fel de chiloţi de damă, de diferite culori şi modele, cu dantelă, fără dantelă, cu şnur, fără şnur, doar culoarea roşie nu îmi arăta, însă nici nu mă lămurea, dacă au, ori nu, culoarea cerută de mine. Un client, care era în spatele meu şi pe care nu-l văzusem, a atras atenţia lucrătoarei, că eu am cerut chiloţi roşii fără alte precizări. Fata din spatele tejghelei s-a pierdut pentru moment, necunoscutul avea o voce dură, însă, ciudat, am simţit o anumită căldură în vocea lui. I-am zâmbit, apoi am întărit comanda. Vânzătoarea s-a scuzat că nu are culoarea solicitată, a încercat doar să-şi vândă marfa etalând mai multe modele şi culori.

Am plecat de acolo cu gândul să caut un alt raion, uriaşul magazin avea o mulţime de tejghele unde se vindeau lenjerii de damă. Bărbatul necunoscut, care mi-a fost aliat ad-hoc, m-a însoţit în pelerinajul meu printre mulţimile de oameni veniţi, unii să caşte gură, alţii să fie văzuţi că sunt în mall la cumpărături, iar cei mai puţini, cum eram eu, care, chiar voiau să cumpere. Nu eram în largul să-mi cumpăr chiloți fiind însoțită de un necunoscut. Mi se părea că mă dezbrac în fața lui, că sunt lipsită de pudoare, ridicolul începea să pună stăpânire pe mine. Singură mi-am făcut curaj, veneam dintr-un loc unde intimitatea îmi fusese violată la fiecare pas. Gardienii pe care îi avusesem, mai ales în arest, niște libidinoși cu balele târâș ne spionau în timp ce ne făceam duș. Știam că ochiul lor era lipit de găurica din ușă prin care ne supravegheau, unele deținute, cu tupeu, își etalau în mod ostentativ țâțele și părțile intime doar pentru a-i întărâta și mai mult.  

-Sunt impertinente aceste fete, în loc să facă tot ce pot să îşi vândă marfa, devin insolente, a remarcat tovarășul meu de ocazie.

-Scuză-mă, sper că nu vorbeşti de vânzătoarea de la care tocmai am plecat.

-Ba da, putea să spună că nu are culoarea roşie, insă vă putea oferi alte culori şi modele. Bărbatul vorbea tare, cu vocea dură, luase ca o jignire personală comportamentul lucrătoarei.

-Chiar dacă nu a spus, a făcut-o, a aşezat în faţa mea tot ce se putea găsi în materie în acest moment. Să nu fim mai catolici decât papa, dă-l încolo, că nici ăsta nu mai este catolic iezuit, s-a apropiat mult de lumea modernă.

Îl chema Paul, lucra pe unul dintre şantierele patriei care se umpleau de bani „construind” autostrăzi fantomă.

Am reuşit să găsesc ceea ce căutam, el m-a însoţit tot timpul. În drumul nostru printre mărfurile elegant expuse, cu negustori vorbind chineza, araba, turca si alte limbi exotice, sincera sa fiu, era imaginea clară a Turnului Babel, am ajuns în dreptul unei ceainări cu mobilier luxos şi preţuri piperate.

M-a invitat, curtenitor, să bem o cafea.

-Vlad, nu mă condamna, abia ieşisem din închisoare de puţin timp şi chiar îmi doream îmbrăţişarea unui bărbat. Ne-am mai întâlnit de câteva ori la o ciorbă, o friptură, un pahar de vin, un dans, în care ne atingeam voit, ori din întâmplare. A început sângele să fiarbă, să clocotească, dorinţa de a avea bărbatul de lângă mine, devenise puternică. Eram în stare să îl posed pe masa din local.

Eram vulnerailă, intrasem într-o stare neverosimilă de excitare. Îmi doream ca trupurile noastre să se contopească. M-am speriat de ceea ce se întâmpla cu mine. În seara aceea am chemat chelnerul, acesta a venit cu nota, am plătit, după care am plecat, deşi, Paul ar fi vrut să mai bea un pahar.

În taxi i-am prins mâna şi aşa de tare am strâns-o că s-a uitat cu reproş la mine. Maşina a oprit la uşa blocului, l-am întrebat dacă urcă la mine pentru un pahar de vin. A aprobat.

Eram în al nouălea cer, nu voiam neapărat sex, însă, îmi doream să simt un bărbat în braţe, să-i simt mirosul, să-mi aşez capul pe pieptul lui puternic.

În sufragerie, pe canapea, ne-am făcut comozi, pe măsuţa din faţă aveam câte un pahar cu vin roşu, incitant, potrivit de rece. Era un vin blând, dulceag, catifelat, aluneca pe gât ca o mângâiere a petalei de trandafir. Pe scurt, eu am avut iniţiativa, simţeam că nu mă mai pot abţine. A răspuns provocării mele cu tandreţe, alinturi şi multă duioşie. Din bun simţ nu voi descrie seara de iubire. Tot ce pot să să-ţi spun, este faptul că ne-am trezit amândoi goi la prânzul ăl mare. Eram într-o nuditate păcătoasă, abia ne cunoscusem.

După ce am băut câte o cafea şi am mâncat sandviciuri, a plecat ca din puşcă fără să spună dacă ne vom mai vedea. Deşi avea numărul meu de telefon, nu a sunat niciodată. Din partea lui telefonul a rămas tăcut. M-am simţit folosită. De atunci au trecut ani de zile. Mă gândesc cum mă vei privi după ce îmi voi goli sufletul în faţa ta? Mă vei mai considera demnă de tine?

-Domnica, i-a răspuns Vlad, ceea ce ni s-a întâmplat face parte din viaţa noastră, pot spune că este însăşi viaţa. Toţi oamenii, de-a lungul vieţii lor, au făcut lucruri de care sunt mândri şi altele pe care ar vrea să le uite, să considere, că nu le-au făcut niciodată. Însă, toate la un loc fac frumuseţea vieţii.

Să ne închipuim viaţa ca un drum drept şi lung care străbate un teren arid. Ar fi tare plictisitor.  Însă, dacă drumul vieţii merge prin văi cu verdeaţă şi apă cristalină, care ne îmbie cu susurul, ca zumzetul albinelor, să gustăm din ea şi să ne răcorim  trupurile, apoi urcă un deal golaş şi stâncos, realizezi ce fericiţi vom fi când vom ajunge pe platoul din vârful muntelui unde iarba verde, înaltă, plină de roua dimineţii, este păscută de căprioare şi cerbi?

Probabil Eva a gustat din fructul oprit pentru a ieşi din monotonie. Închipuieşte-ţi cât de plictisitor era să facă mereu aceeaşi plimbare nevinovată în compania lui Adam prin grădina Edenului. Să îşi poarte  paşii pe aceeaşi cărare care ducea, inevitabil, spre Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, fără să poată gusta din fructele lui care, nu erau, nici mai frumoase, nici mai dulci decât celelalte roade care se găseau din plin în grădină, însă ele deveneau prețioase, frumoase și gustoase prin faptul că nu avea voie să guste acele fructe. Dumnezeu, în acest caz, a fost puţin pişicher. Ştia că Eva va gusta, că nu va rezista ispitei, la fel de bine Ştia, că va arunca vinovăţia încălcării poruncii asupra altcuiva, în speţă şarpele.

Mâncând din fruct, Eva şi Adam au devenit oamenii pe care Dumnezeu îi făcuse pentru a popula şi stăpânii pământul, nu pentru ca aceştia să se joace ca doi copii nevinovaţi prin grădina raiului.  

De atunci suntem tentaţi ca slăbiciunilor noastre, care sunt fireşti, să le găsim o scuză, să aruncăm totul în spatele dracului. Ce convenabil!

Îndiferent ce îmi vei povesti, nu te voi acuza, din contră, voi fi mândru că m-ai găsit demn să-ţi fiu confident. Mă bucură încrederea ta în mine. Un om îşi deschide tainiţele sufletului doar în faţa unuia în care are mare încredere.

-Vlad, ştiu, te simt, că nu vei mai pleca din casa mea ori dacă va fi să pleci, vom pleca împreună. Femeia vorbea în timp ce-l mângâia. Cu fiecare zi trecută, cu fiecare cuvânt frumos, cu fiecare alint pe care il primea, bărbatul din faţa ei îi devenea tot mai drag.

Să mâncăm! Mâine voi continua povestea de unde am rămas. Vreau să ştii tot, nu vreau să fie secrete între noi.

-Spune-mi doar ce crezi tu că trebuie să ştiu. Păstrează-ţi secretele zăvorâte adânc în tainiţele sufletului şi încuiate cu nouăzecişinouă de lacăte. Doar tu, atunci când consideri, adapă-te din ele, ori, dimpotrivă, aminteşte-ţi să nu le mai repeţi. Fiecare individ trebuie să aibă o casetă secretă în care să-şi ţină bijuteriile şi păcatele inimii. Domnica, sinceritatea ta mă emoţionează, mă face să mă simt un om important. În ziua de astăzi foarte importante sunt relaţiile interumane. Din păcate oamenii încep să semene cu roboţii, să facă activităţile mecanic, fără dragoste, doar pentru bani.

Se cultiva mult spiritul de haită. Sub o aparentă mască a iubirii şi dragostei pentru oameni, se ascund hiene cu interese meschine, ticăloase, de multe ori talibanice.

Am avut un prieten din şcoala primară până când am terminat facultatea, chiar şi după aceea am fost colegi într-o societate respectabilă. S-a întâmplat, aşa este când îşi bagă dracul coada, să participăm amândoi la un concurs pentru promovarea în funcţie. Eu am luat examenul, el nu. De atunci m-a urât din tot sufletul, mi-a boicotat munca şi ordinele pe care i le dădeam, în calitate de șef al lui, pentru a mă compromite. Am plecat de la firma, am simtit ca pot face singur altceva. Si bine am facut! O data la un pahar de bautura mi-a spus tot ce il mistuia. „Prietene, mi-a zis, oriunde în ţară, sunt la mine acasă, nu am nimic aici care să mă lege, nu am rădăcini. Un om ca mine e greu să ţină la ceva, ori cineva, mai repede urăsc, decât să iubesc. Prin urmare, dacă tu pleci din firmă eu nu am pentru ce să mai rămân, am fost o viață în umbra ta, te-am urât din tot sufletul, pentru asta trăiam și lucram aici, să te văd zilnic și să mă hrănesc din ura pe care o nutream pentru tine. Îţi mulţumesc! Ai fost mai deştept ca mine, nu-mi pare rău că plec, îmi făcea rău să te văd în fiecare zi.”

Ăsta este doar un exemplu, ele sunt multe şi diversificate. Este foarte greu în ziua de astăzi, în era informaticii, să mai ai încredere în cineva. Nu şti cine te filmează, cine te înregistrează. Suntem într-o mare emisiune cu program prelungit „Big Brother” sau la camera ascunsă. Totul este fals, murdar, putred în profunzime. Nimica nu este, ce pare a fi. Politicienii se comportă ca nişte femei de moravuri uşoare. Politica este o curvă. În politică ar trebui să se poată negocia măsurile care trebuie luate în folosul poporului, nu pentru popriul buzunar. Se spune că în politică, război şi iubire, totul este permis.

Totuşi, cea mai urâtă, mai detestabilă şi periculoasă faptă, este trădarea. Este cu atât mai josnică cu cât este făcută de omul de lângă tine, cel cu care te-ai legat să împarţi bunele şi relele. Omul alături de care ai jurat să te bucuri de razele de soare din sufletul lui, însă, să-l înţelegi şi când norii grei, plumburii şi plini de furtună s-au instalat în inima lui. Atunci, mai ales, să-i fii în preajma. Să-i poţi alunga  gândurile sumbre şi norii din suflet. Să-i transmiţi căldura şi lumina propriului suflet.

Amândoi am fost trădaţi de cei la care ne aşteptam cel mai puţin. Viaţa are pregătite toate capcanele pentru noi, pe unele se întâmplă să le observăm, asta ne ajută să le ocolim, însă, este posibil, să picăm precum bolovanii în cursele destinului. Am trecut şi unul şi celălalt prin multe, ar trebui să ne fie uşor să ne înţelegem bine. Trebuie să ne gândim, să analizăm, dar mai ales, să căutăm răspunsurile dincolo de uşa blindată a  sufletului nostru. Suntem doi oameni maturi, trecuţi prin tot ce se poate numi greutăţile vieţii. Domnica, nu îţi promit un drum în doi pe o cărare a vieții lină şi fără denivelări, cred că ar fi şi anostă. Cu toate acestea, îţi promit şi sper să mă ţin de cuvânt, să nu îmi pierd niciodată busola.

-Vlad, acum sunt Shaherezada care îi povestește regelui Shahryar. Omule bun, aşa îmi doresc să fii! Bunătatea nu înseamnă prostie, ci înţelepciune, puterea de a selecta, de a ordona lucrurile, întâmplările, ideile. Şi cu asta gata, mâncăm şi la somn. Şi mâine este o zi, vom profita de ea.

-Ai dreptate Domnica, cred că au mâncat şi ăia care au pierdut vacile.

Domnica s-a uitat la Vlad, când i-a văzut figura ghiduşă a izbucnit în râs.

                           Capitolul XI

 Sunetul telefonului  a făcut ţândări liniştea după amiezii. Dormeau în camera răcoroasă a casei. Domnica a tresărit, a căutat telefonul, era undeva prin pat pierdut în cearşaful cu care fuseseră înveliţi. A răspuns. Vlad s-a ridicat din pat, a tras draperiile, a privit  cerul spălat de orice nor. Frunzele liliacului, din dreptul ferestrei, încremeniseră, vântul dispăruse, canicula pusese stăpânire pe timp. Soarele, pitit de după un bloc înalt, privea poznaş înapoi, era coborât mult la vale, în câteva ore avea să se însereze.

Domnica a închis telefonul, era bucuroasă şi, totuşi, inima o avea strânsă.

-A sunat Pârvan, ne aşteaptă la firmă. Mergem?

-Sigur că da. Trebuie să vedem ce a rămas, ce se poate valorifica, cel puţin până la recuperarea banilor tăi, deşi, îmi pare rău şi de el, nu este un om rău, doar nepriceput şi încăpăţânat.

O oră mai târziu se aflau pe drumul către firmă. Maşina mergea încet, condusă cu atenţie de către Domnica. Pe marginea drumului, de o parte şi alta, se aflau toate gunoaiele oraşului aduse de apă, se găseau aici pet-uri, pungi din plastic de diferite mărimi şi culori, sticle de medicamente şi în general, toate gunoaiele produse de oraş, situația jalnică a colectării gunoaielor și lipsa interesului din partea Primăriei de a gospodări gunoiul menajer și de a păstra curățenia orașului. Drumul drept cobora dintr-o dată o pantă lină şi adâncă.  Platoul de jos avea cam 10 hectare de teren, era străjuit din toate părţile de maluri înalte care se uneau între ele. Privit de sus, platoul părea o cetate înconjurată de ziduri puternice. Toată apa oraşului se strângea în aceast uriaș lighean. Abia când nivelul apei trecea de un metru exista între dealul dinspre vest şi cel din sud o firidă în inima dealului, mai strâmtă la intrare şi largă pe măsură ce se apropia de celălalt capăt. Pe aici se scurgea apa când platoul era complet inundat. Cu o investiţie mică se putea adânci firida pentru a se putea construi un adevărat canal de evacuare a apei provenită din inundaţii.

Maşina cobora cu frână de motor, de sus se puteau vedea ruinele companiei, dezastrul era mare, nimic nu părea a mai fi la locul lui.

La poarta firmei aştepta Dan Pârvan. Şi-a primit oaspeţii cu reţinere, era trist, cu greu îşi stăpânea emoţiile. Se simţea ca un părinte care  îşi ucisese copilul. Investiţia din această societate, acum distrusă, era copilul lui.

-Sărut mâinile!, Bună ziua domnule Vlad! Cam asta este tot ce a mai rămas.

Vlad şi Domnica cu greu şi-au făcut loc printre maşinile unelte scoase din postamentul lor. Mâlul adus de viituri era gros, foarte gros, moale şi cleios, nu se mai desprindea de cizmele cu care erau încălţaţi.

-Dane, şi-a început Domnica cuvântul, care este părerea ta?

-Cred că mare lucru nu se poate salva, doar la fier vechi pot duce maşinile. Am pierdut investiţia. Mă gândesc, de când a tăbărât năpasta asta peste mine, cum am putut să fiu atât de obtuz, să nu înţeleg în ce nenorocire mă băgam?

-Primăria te-a atenţionat? Cei de la urbanism nu ar fi trebuit să îţi dea autorizaţie de construcţie. Cum s-au petrecut lucrurile, poţi să-mi spui Dane?

-Vorbeşte prietene, l-a încurajat Domnica, Vlad ne poate ajuta.

-Hai să stăm la umbră, sunt  câteva scaune acolo, dintre cele pe care le-am putut recupera, vă voi spune tot, aşa cum a fost.

Am muncit mult în Spania ca aşchietor pe maşini unelte, am câştigat bine, sunt un om econom, am reuşit să pun deoparte o sumă frumuşică de bani. Din comerţul, mai mult sau mai puţin legal de la începutul anilor *90, cu rulmenţi şi staniu pe care îl făcusem în Turcia, strânsesem bani frumosi pe care îi investisem în brutăria unui prieten. Am revenit în ţară cu banii din Spania, apoi  am vândut acţiunile  mele din fabrica de pâine şi de morărit a prietenului meu. Când am tras linie se strânsese o sumă măricică de bani. Gândul meu era să-mi fac un atelier de confecţii metalice, erau acolo meserii pe care le stăpâneam.

M-am tot gândit unde să fac construcţia. Primul lucru a fost să caut terenuri de vânzare. Aşa am făcut, doar că nu m-am putut apropia de ele, erau foarte scumpe.

Cineva mi-a zis să merg la Primăria oraşului fiindcă acolo voi găsi un om deschis, deştept şi săritor în persoana edilului.

Nu am pierdut timpul, a doua zi, era într-o marţi, m-am înscris în audienţă la Primar. Joi la ora 15 deja mă aştepta. Am intrat în birou, l-am salutat respectuos, ca pe unul de care depindea viitorul meu.

Jovial, m-a invitat să iau loc şi să-mi spun doleanţa. Am intrat direct în subiect:

-Domnule primar, am câţiva bănuţi, aş vrea să-i investesc într-un atelier de confecţii metalice. Îmi trebuie un teren pe care să construiesc, sper să mă puteţi ajuta. Din afacerea mea, dacă o voi porni şi va merge bine, voi avea şi eu de câştigat, însă şi primăria dumneavoastră prin impozitele pe care le voi plăti şi, chiar oraşul în sine, prin faptul că vor fi în jur de 200 de muncitori angajaţi, iar serviciile noastre vor fi in ajutorul cetăţenilor. Terenul îl pot lua prin concesionare pe o perioadă pe care  o vom stabili împreună, însă nu mai mică de 25 de ani. Credeţi, că mă puteţi ajuta?

-Domnule Pârvan, lăsaţi o cerere la noi şi reveniţi luni după amiază în jurul orei trei. Până atunci voi discuta cu inginerul de la urbanism şi cu consilierii juridici. Vă doresc o după amiază frumoasă!

Luni la ora 14 deja eram instalat într-un fotoliu în sala de aşteptare. La ora trei fără un sfert, edilul a intrat în birou. Când traversase, cu paşii lui milităroşi, holul uriaş, m-a văzut, a înclinat uşor capul în semn de salut, după care a dispărut în spatele uşii capitonate a cabinetului.

Nu a trecut mult timp, o duduiţă frumuşică, cu vocea suavă, ca un gângurit de pasăre, m-a invitat în birou.

-Bună ziua, domnule primar!

-Bună ziua! Am discutat cererea dumneavoastră. Băieţii sunt dispuşi să vă ajute, însă nu sunteţi singurul cu o asemenea cerere. Problema este că noi acţionam pe principiul „primul venit, primul servit”. Ori dumneavoastră, domnule Pârvan, realizaţi cred, ca nu sunteţi chiar primul.

-Înţeleg, ce pot face, nu aş vrea să intru în iarnă cu construcţiile.

-Asta am susţinut şi eu în faţa factorilor de decizie. Mi-a fost greu să-i conving să vă avantajeze pe dumneavoastră în detrimentul altora. Domnule, oamenii din primăria noastră au principii, au etică, sunt morali, nu ar încălca legea nici pentru 1000 de euro.

-Dar pentru 1500 de euro  fiecare? Am plusat eu.

-Domnule, nu vă permit! Funcţionarii mei nu sunt frizeri, să aştepte un ciubuc. Edilul îşi juca frumos cartea, chiar părea ofensat şi gata să mă dea pe uşă afară.

-Am înţeles! Tac! Spuneţi excelenţă, cum să procedez? Voi face exact cum mă veţi povăţui!

-Este posibil, ştiţi cum se întâmplă când sunt cereri multe, ca una dintre ele să se rătăcească, atunci am putea să o discutăm pe a dumneavoastră în locul celei pierdute, fără să stricăm ordinea de aşteptare. Nu vă garantez, în general funcţionarii sunt pedanţi şi scrupuloşi cu petiţiile cetăţenilor, însă, să nu uităm, până la urmă şi ei sunt  oameni. Cred că suma avansată de dumneavoastră este suficientă să atenuieze mâhnirea salariaţilor care au rătăcit o cerere a unui cetăţean, ştiut fiind faptul că noi, slujbaşii primăriei şi organele alese, suntem în slujba acelora care ne plătesc salariile. Am să vă rog să reveniţi peste două zile, sunt sigur că vom avea veşti bune.

Am plecat bucuros din cabinetul celui care conducea destinul oraşului, încredinţat fiind că voi găsi rezolvare cererii mele.

Încă de a doua zi am primit un telefon să mă prezint la primărie. M-am înfiinţat în biroul primarului, aici deja era şeful biroului „Urbanism”. După câteva cuvinte protocolare s-a intrat în subiect.

-Domnule Pârvan, am analizat cererea dumneavoastră, am găsit un teren de vreo 10 ha ascuns între nişte dealuri ca un crater de vulcan. Cred că este, ceea ce vă trebuie. Este posibil, deşi până acum nu am observat, ca zona să fie inundabilă. Dumneavoastră mergeţi cu mine, vă orientaţi şi apoi decideţi. Sunteţi de acord?

-Da! Am spus un da hotărât, milităros, un da, ca în faţa ofiţerului stării civile.

Împreună cu inginerul de la urbanism am plecat cu maşina mea să vedem terenul şi să-mi dau consimţământul. Nu m-a impresionat, din contră, am fost dezamăgit de el. Era un fel de lighean urias în care se scurgea apa de pe dealurile împrejmuitoare fără a avea putinţa de a se scurge mai departe. Omul primăriei mi-a arătat o firidă în unghiul dealurilor din vest şi sud şi mi-a propus să aduc un excavator să o lărgesc astfel încât să pot să eliberez apele care s-ar fi putut strânge. Am înţeles, dintr-o ochire, că preţul construcţiei, al investiţiei, va creşte foarte mult. Mi-am arătat dezamăgirea faţă de reprezentantul primăriei. Acesta m-a privit cu milă şi uşor dispreţ:

-Domnule Pârvan, crezi dumneata că vei lua teren în zona industrială a oraşului cu mărunţişul aruncat pe masa primarului? Mai mult ne-ai jignit cu suma avansată. Nouă, după ce dăm la ăia de mai sus, nu ne rămâne nici de-un pachet de ţigări. Prin urmare, am să vorbesc direct, suntem doar noi doi, atâţia bani şpagă, atâta peşte primeşti, în cazul nostru terenul. Faptul că vei face angajări, ori că cetăţenii vor apela la serviciile dumitale în viitor, este pentru propaganda electorală, nu ţine de foame.

Aşa am ajuns în posesia terenului. Am adus proiectantul, a văzut zona, am discutat cu el şi despre lărgirea şi consolidarea acelei firide care în final ar fi fost un adevărat canal.

Am dat drumul construcţiilor, vara şi toamna au fost călduroase şi secetoase. Locul ales părea a fi foarte bun. După un an de zile am dat cheie atelierului, aşa am trecut la fabricaţie. Nu aveam asigurare, asta mă frământa. De aici în colo ştii şi tu Domnica cum au decurs lucrurile.

-Nu, nu ştiu. Spre exemplu, nu am ştiut de acel canal de scurgere care trebuia realizat. De ce nu l-ai făcut?

-Am considerat, că era suficientă canalizarea atelierului pentru colectarea apelor pluviale. Ajunsesem în fundul sacului, primii trei ani au fost secetoşi, nu mi-au dat motive de îngrijorare. Banii care trebuiau investiţi în acea scurgere, au fost redirecţionaţi. Recunosc că am greşit. Aş vrea să dau Primăria în judecată pentru că mi-au concesionat terenul într-o zonă inundabilă.

-Domnule Pârvan, chiar îmi doresc să te susţin în demersul dumitale, însă, nu ai sorţi de izbândă. Va fi un proces greu, cu taxe mari de timbru şi fără siguranţa câştigului. Cât timp dumneata ne-ai povestit, am citit o anexă ataşată la actul de concesionare care spune aşa: „zona concesionată este una inundabilă, însă, printr-o judicioasă organizare se poate amenaja un canal de scurgere care va salva terenul.”

Flăcăii de la primărie te-au legat de mâini şi de picioare. Ce părere ai? Vlad l-a privit în ochi, îi era milă de omul din faţa sa. Era cinstit, muncitor, însă, credul. Făcea parte dintre românii care considerau că lucrul de mântuială e bun şi că: „merge şi aşa”. A mers până când s-a făcut totul praf. Învăţătură de minte, domnule Pârvan, a continuat Vlad, dumneata, în situaţia în care eşti, nu ai bani nici să restitui suma împrumutată de la Domnica. Nu te pizmuiesc, nu vei avea o viaţă uşoară, creditorii te vor căuta, salariaţii îşi vor cere drepturile, cum te vei descurca?

-Nu ştiu, nu m-am gândit, am sperat că un proces cu primăria îmi va aduce bani. Dan vorbea abia şoptit, era ca un copil prins că făcuse o mare boacănă, ţinea capul jos, în ochii îi jucau lacrimile.

-Vlad, Dan m-a nenorocit şi pe mine, mi-a distrus toate economiile. Încotro o voi lua? Domnica, impresionată de situaţia dramatică în care se găsea Pârvan, se gândea şi la viitorul ei, de acum nu mai avea un serviciu, nici cel puţin un şomaj, iar banii care ar fi putut să o ajute să poată trăi o vreme liniştită, îi împrumutase lui Pârvan, acesta îi investise prost.

-Dane, salvează ce poţi salva, aruncă ce nu mai este bun, fii ca un chirurg, vezi ce poţi strânge, apoi discutăm. Îţi doresc noroc! Vlad a dat mâna cu Pârvan, apoi s-a urcat în maşină împreună cu Domnica.

Când au ajuns acasă se însera. La apus ultimele nuanţe de roşu dispăreau de pe orizontul cerului, un vânt uşor, plăcut şi răcoros bătea dinspre munţi.

Vlad a sărit repede din maşină pentru a deschide poarta. Domnica a băgat maşina in garaj alaturi de cea a lui Vlad.

Tăcuţi, au intrat în casă. Domnica, plângând, s-a trântit într-un fotoliu din sufragerie.

Vlad a înţeles starea în care se găsea iubita lui, a lăsat-o câteva minute să-şi descarce sufletul, apoi s-a aşezat pe covor la picioarele ei. A pus capul pe genunchii femeii, în timp ce cu mâna stângă îi mângâia pulpele:

-Domnica, voi fi alături de tine, nu te lăsa doborâtă, nu ai motive. Ai pierdut nişte bani, dă-i încolo, sunt doar bani. Însă ai câştigat un suflet, ai câştigat iubirea mea. Să ne bucurăm de ceea ce avem. Supărat, cu adevărat, trebuie să fie Dan Pârvan, el va avea o viaţă grea, foarte grea.

-Să-mi dea banii, nenorocitul! Din cauza lui plâng. Domnica vorbea printre lacrimi şi sughiţuri.

-Nu ţi-i va da, nici nu îi mai cere, nu are de unde. De acum vei fi şi tu şi copiii tăi sub aripa mea. Eu mă voi ocupa de tot ceea ce veţi avea nevoie.

Domnica s-a aplecat cu capul până când a putut să-l sărute, cu mâinile l-a ridicat încet şi l-a tras peste ea în fotoliu. Vlad a sărutat-o, apoi a luat-o în braţe şi a aşezat-o ca pe un bibelou pe uriaşul pat din iatacul din partea de nord a casei care, devenise, între timp, dormitorul lor comun. Urmele lacrimilor se vedeau pe obrajii femeii precum văile secate ale unor râuri în miniatură.

Vlad s-a aşezat în pat lângă femeia dragă. Cu mâna dreaptă a mângâiat-o pe frunte, pe obraji, cu degetul a trasat contur buzelor rumene.

Domnica s-a ghemuit în braţele lui, simţea nevoia să fie ocrotită, pentru o clipă se simţise singură şi abandonată când văzuse dezastrul din curtea firmei lui Pârvan. Acum, omul ei drag îi susţinea moralul, o îmbărbăta.  A prins mâna lui Vlad și a pus-o  unde inima pulsa cu putere.

Bărbatul s-a înfiorat când a simţit sânul plin, rotund, cald şi mătăsos. A îmbrăţişat-o cu putere, a întors-o cu faţa în sus, iar piciorul drept l-a strecurat printre picioarele femeii, reuşind să o mângâie acolo unde locul era fierbinte şi umed.

Un fior a străbătut-o mai jos de vintre, apoi a urcat  prin ţâţe până în creştetul capului. A răspuns îmbrăţişării  cu mângâieri pe tot corpul lui, nu a lăsat nici un loc neatins. Bărbăţia bărbatului, dreaptă ca un străjer, nu a scăpat mâinii pofticioase a femeii. Domnica nu a rezistat, tentaţiei, de a se urca peste Vlad, aşa cum încaleci un cal, apoi  s-a lăsat uşor peste el. Mii de volţi i-au trecut prin trup, femeia se cabra, tremura şi gemea. Erau momente de voluptate maximă, de extaz dus la paroxism.

 Liniştea dormitorului  a fost spartă de cele şapte bătăi ale pendulei din peretele sufrageriei.

Domnica a tras cearşaful peste trupul ei gol aşa cum rămăsese de seara. A mormăit ceva, apoi a căzut din nou într-un somn adânc, se auzea doar un uşor şuierat când expira.

Vlad, cu mâinile sub ceafă, privea undeva într-un punct fix din tavan. Se gândea la Domnica, la el, la copilul lui, la părinţii lui care aveau în grijă nepotul.

Faptul că din firma lui Pârvan nu rămăsese mare lucru o pusese în dificultate pe Domnica, se gândea Vlad. Cu toate acestea, ea era o femeie mândră, va trebui să dea dovadă de tact, pentru a nu o face să se  simtă umilită.

Nu vorbise niciodată cu Domnica despre situaţia lui, ea nu-l întrebase: „cine este, de unde vine şi, mai ales, din ce trăieşte”. Pur şi simplu a avut încredere în el. Însă, când o femeie care a trecut prin toate necazurile vieţii şi a cunoscut, pe viu, toată mocirla societăţii, aflată sub stratul subţire de fard dat de ipocrizie, snobism, arivism, oportunism şi corupţie, este greu să te încrezi în primul om, dacă nu ai, cel puţin, o expertiză psihologică. Domnica a riscat, ori un clopoţel a sunat undeva în căpşorul ei, anunţând-o că Vlad este omul pe care îl aştepta de o viaţă?

Pe Vlad l-a revoltat nedreptăţile şi suferinţa care au derivat de aici şi pe care le-a suportat frumoasa Domnica.

El avusese o viaţă frumoasă, familia lui nu era bogată, însă nu le lipsea nimic. Părinţii, oameni simpli, i-au înconjurat pe cei doi copii ai lor cu toată dragostea. Aspri, când făceau boacăne, mai ales mama îi certa, întelegători cu nevoile lor de copii. Au fost lăsaţi în tabere, la scăldat, să se joace pe deal cu copiii, însă erau nevoiţi să ajute şi la treburile casei când era nevoie de ei. Şi, slavă Domnului! mamă-sa găsea mai mereu ceva să le dea ca sarcină. Fie să meargă în ţarină să taie pir cu secera pentru vacile care soseau seara de la ciurdar, fie să ajute la prăşitul porumbului pe terenurile CAP-ului.

Vlad îşi amintea cum îi trezea mamă-sa cu „noaptea-n cap”: „sculaţi-vă puturoşilor, că mintenaş vine prânzu’ăl mare şi vă găseşte în pat”. Nu se trezeau la prima strigare, abia după ce mama lor revenea la ei, le lăsa uşa deschisă, iar pe ei îi stropea cu apă rece scoasă cu ciutura din fundul fântânii.

Nu a auzit vorbe rele de la părinţi, nici măcar atunci când o fetişcană din sat a venit împreună cu mama ei la poarta parintilor. Femeia, mama fetei, striga cu glas tare să se audă în tot satul că fata ei a fost necinstită de către unul dintre băieţi.

Speriaţi, părinţii lui Vlad au ieşit la poartă să audă ce poznă a făcut frumosul lor fecior. Cu greu au reuşit să liniştească femeia care striga că fiul lor a furat fetia fiică-si.

-Femeie, potoleşte-te! Eu am doi copii, doi băieţi, care dintre ei a produs stricăciuni fetei? Fii bună şi lămureşte-mă! Strigătele tale nu-i fac bine copilei, ce va spune lumea despre ea?

-Şi dacă nu strig să se audă, crezi că eu ştiu să o cos la loc, să o fac iar fată mare?

-Fata mea, tatăl s-a adresat direct fetei, spune, te rog, cine a abuzat de tine?

-Nu ştiu, era tare întuneric, însă aşa mult mi-a plăcut, încât, aş da orice, ca el din nou să mă aibă.

-De ce ai venit la poarta mea, din moment ce tu nu ştii cine te-a violat? Mama lui Vlad a fost aceea care a pus întrebarea.

-Cum să vă spun, îmi este jenă, dumneavoastră sunteţi ca părinţii mei, fata privea în pământ, deodată a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii lor: ştiţi ceva, a continuat copila cu curaj, acum sunt muiere şi voi vorbi ca o femeie, l-a început, a semănat un pic a viol, însă el a fost aşa de blând şi de tandru, aşa mult m-a alintat încât, cred, că până la urmă eu l-am violat. V-am spus că nu ştiu cine a fost, însă, îmi doresc să o fii fost unul dintre băieţii dumneavoastră, eu, aseară, la ei m-am gândit.

-Vasăzică, voi nu ştiţi cine a fost cel care ti-a iubit fata aseară? Tatăl lui Vlad era perplex, cum ţi-ai permis femeie să vii să strigi în gura mare că băieţii mei au furat virginitatea fetei tale? De parcă fetia ar fi fost o panglică prinsă în păr?

-Uite aşa, a răspuns mama proaspetei muieri, mi-am aruncat ochii roată asupra satului şi am descoperit că doar pe voi cu băieţii voştri mi i-aş fi dorit pe unul dintre ei de ginere, iar pe voi de cuscri. Dacă strategia mea a fost greşită, nu vă supăraţi prea tare, am încercat. Acu’ vă las sănătoşi! Hai fa, proasta dracu’! Auzi la ea, se culcă cu un bărbat şi nu ştie cine este ăla. Eu de unde dracu să-ţi găsesc acum pe cineva, fiindcă vei avea nevoie. Nu puteai să stai cuminte, trebuia să te crăceşti, să te înceapă un nebun. Dacă o fi fost vreun Zburător, ai? Te pomeneşti. Aoleu! Ce să mă mai fac,  dacă o fi ceva necurat la mijloc? Fiindcă, după cum povesteşti tu, nu este un flăcău de pe aici. Unul de-al nostru, din sat, nu te drăgăleşea atâta, dacă nu stăteai din prima, te altoia de nu te vedeai, dar ăsta, zău, nu ştiu ce să zic. Femeia a plecat bombănind având alături fata pe care o ţinea de mână.

Fata s-a smucit din mâna mamă-si şi a rupt-o la fugă înapoi, a ajuns tocmai când părinţii lui Vlad închideau poarta:

-Opriţi-mă la dumneavoastră, sunt fată curată, sâmbăta mă spăl pe cap  şi îmi dau cu gaz pe păr, fac mâncare, am făcut o dată teci verzi fierte cu usturoi, chiar şi mămăligă, e drept că atunci când am vrut să o răstorn din tuci pe tocătorul de zarzavat, nu a vrut să cadă, a rămas lipită, cred că greşisem undeva. A fost bună, am luat-o cu lingura direct din tuci, de foame mănânci. Ce ziceţi, rămân? Fata avea lacrimi în ochii ei de ieduţă speriată.

-Rămasul tău la noi, nu este o joacă de copii. Dacă unul dintre baietii mei te place, discutaţi şi voi ca tinerii, apoi vă vom logodi, ne vom înţelege cu părinţii tăi, vom face nuntă şi voi veţi merge la casa voastră, altfel, nu se poate. M-ai înţeles copila mea? mama lui Vlad a mângâiat-o pe faţă, apoi a intrat în curte, trântind portiţa în urma ei. Fata a rămas debusolată, s-a uitat cu răutate la portiţa care, pentru ea, se închisese definitiv.

Vlad a zâmbit amintirilor, nu mai ştia nimic de fată.

Se însurase din dragoste după terminarea facultăţi. El fusese repartizat ca inginer horticol într-un fost IAS. Ea era medic veterinar în aceaşi unitate. A fost dragoste la prima vedere. Părinţii lor au fost de acord cu căsătoria, a urmat nunta, apoi s-au stabilit într-un bloc al IAS-ului. Ar fi fost bine, dacă dupa revolutie nu ar fi fost tăiate utilităţile, mai puţin gazul şi electricitatea. Au locuit un an la bloc, hotărâseră să nu aibă copii până nu vor avea o situaţie materială, dacă nu foarte bună, cel puţin satisfăcătoare.

Pământul agricol era ieftin, ţăranii îl vindeau aproape pe degeaba. Nu aveau ce face cu el. Cei mai mulţi dintre noii proprietari de pământuri erau orăşeni, rupţi de glia strămoşească. Nu mai ştiau să cultive un ogor, să-l prăşească, să-l întreţină. În plus, nu aveau mijloace cu care să acţioneze asupra pământului, tractoarele erau puţine, iar costul lucrărilor agricole impuse unei culturi, erau uriaşe. Singura soluţie, pentru cei care se treziseră peste noapte proprietari de pământ, era aceea de a-l vinde.

Vlad a simţit oportunitatea, a discutat cu nevasta, cu părinţii lui şi ai femeii, a fost un fel de consiliu de familie, în unanimitate au hotărât că este propice să cumpere cât mai mult teren arabil.

Au luat toţi un împrumut de la bancă cu care au cumpărat, pentru început, două tractoare „U650” la mâna a doua, poate chiar a patra, de la IAS-ul care se afla în descompunere, pe lângă tractoare au luat şi toate accesoriile, plug, grapă, disc, cultivator, praşilă şi rariţă, deasemeni o maşină pentru balotat.

De aici a început marea aventură, pentru că mult timp au fost pe muchie de cuţit. Dobânda la bancă creştea mai abitir ca Făt-Frumos din basm. Au luptat toţi, în cinci ani restituiseră banii şi lucrau deja pe profit. Zona în care el cumpărase pământul beneficia de sistem de irigaţii proprii, sătenii nu apucase să fure ţevile şi să distrugă sistemul. A reuşit să mai sape câteva puţuri de mare adâncime pentru a nu depinde cu apa de sistemul naţional de irigaţii. Lucra în regie proprie.

Demisionase de la firma la care lucra, firma care se formase pe temelia fostului IAS. Se ocupa in exclusivitate doar de ferma lui.

Ferma se dezvolta pe măsură ce trecea timpul. Sectorul zootehnic, care se afla în grija soţiei, mergea bine, mortalitatea animalelor era undeva sub 3% . Îşi făcuseră o căsuţă destul de primitoare şi bine dotată. Avea strictul necesar fără urmă de opulenţă.

Casa părea goală, deşi, mai tot timpul, mai ales duminica, erau la masa cu părinţi şi socri, şi, totuşi, lipsea ceva. Mama lui Vlad a fost cea care a pus punctul pe „I”:

-Lipseşte copilul din casa asta. Ar fi bine să faceţi şi voi unul, timpul trece, nu-l lăsaţi să treacă fără să vă aducă mereu bucurii. Nimeni pe lume nu aduce mai multă fericire într-o casă decât un glas de copil.

-Ai dreptate mamă, de acum suntem mai liniştiţi, eu nu mai sunt toată ziua pe tractor, am angajaţi pentru asta, nevasta are destule ajutoare în sector, cred că a venit timpul sa ne putem ocupa cu creşterea lui, iar când ne împotmolim, voi, bunicile, ne veti ajuta.

Aşa a venit pe lume băieţelul lui. Bucurie, fericire, cântece, lăutari, butoaie cu ţuică şi vin. Toată suflarea angajată  în firma lui a petrecut alături de părinţi la botezul copilului, care a avut loc în curtea fermei.

Cuscri cei bătrâni se ocupau de rumenirea viţelului de lapte pe frigarea uriaşă pusă deasupra unei gropi nu prea adânci unde jarul încingea cu dogoarea lui carnea crudă a animalului, din când în când, unul dintre cuscri, cu un fulg de gâscă lung şi lat, ungea cu undelemn vitelul, apoi turna din vinul roşu şi dulceag să nu se usuce bunătatea de carne care devenise maronie, semn că era gata.

Totul a fost frumos, petrecerea a durat până dimineaţa.

Copilul creştea, era sănătos. Se dovedea a fi inteligent. În primii ani de şcoală terminase pe primul loc, iar premiul I fusese întotdeauna cu coroniţă. Vlad nu era mulţumit de modul în care învăţa copilul, îl vedea mai mult preocupat de joacă, de activităţi practice, să repare o priză, un radio, o casetă. Sigur că le strica, însă asta era dorinţa lui, să repare, că reuşea să strice, nu era el de vină, ci doar faptul că era prea mic şi nu ştia cum să procedeze.

A mers la şcoală să discute cu învăţătoarea. Îi era teamă să nu fie notat pentru că era copilul lor şi nu pentru ceea ce ştia cu adevărat. Teama lui venea din faptul că în urmă cu câţiva ani, când ea, învăţătoarea, era încă elevă la gimnaziu, tatăl ei a venit la el să-l ajute cu bani pentru că nevasta lui, mama învăţătoarei era bolnavă şi nu aveau posibilitate să o caute la medicii din Bucureşti. Vlad le-a dat banii, mai mult, i-a transportat el cu maşina lui în capitală. După un an de zile femeia s-a vindecat şi trăieşte şi acum. Învăţătoarea i-a rămas veşnic recunoscătoare pentru gestul lui de atunci, cu atât mai mult cu cât, atunci când tatăl ei a venit să-i plătească datoria, Vlad nu a primit banii. I-a spus să-i folosească cu fata care, tocmai terminase gimnaziul şi intra la liceu la oraş.

Din aceste motive lui Vlad îi era teamă ca învăţătoarea să nu-l favorizeze pe Cristian. Din discuţia cu cadrul didactic a înţeles că nu se punea problema unui favor, copilul era inteligent.

De atunci nu a mai suspectat pe nimeni, se bucura de reuşitele băiatului. Pe măsură ce creştea Cristian îşi dovedea calităţile de depanator şi constructor, nu numai în domeniul energetic, ci şi al robotici.

L-a înscris în diferite cercuri de îndemânare, voia să-l testeze, să vadă ce îi place cel mai mult, să se canalizeze singur pe domeniul pe care urma să-l studieze.

Trăsnetul în casă a căzut cu cinci ani în urmă, atunci când, nevasta lui, Laura, s-a hotărât să facă nişte analize. Nu o durea ceva anume, voia o evaluare clinică de rutină. Din păcate, analizele au ieşit prost.

Diagnosticul a fost necrutator: cancer. In ciuda eforturilor facute de medici, boala a avansat intr-un ritm agresiv. Un an a durat chinul, apoi s-a stins cu lacrimile in ochi.

Multi ani nu si-a gasit linistea, o iubise foarte mult. Parintii lui s-au mutat la el, ei au luat fraiele gospodariei. Ferma se dezvoltase, mergea singura. Un timp a calatorit, voia sa uite, sa se obiș hmnuiasca sa traiasca fara ea, fara femeia iubita. A fost greu, nici acum, dupa ani de zile nu o poate uita. Tot ce face, toate hotararile pe care le ia, intai se intreaba ce ar fi spus Laura, cum ar fi hotarat ea.

Domnica este un balsam, este compresa care ii racoreste fierbinteala inimii si fasa care ii panseaza rana sufletului. Domnica a reusit sa ajunga in prim plan, estompand imaginea Laurei.