Destinul cap XIII

 

 

 

Destinul cap XIII

      Dimineața se anunța a fi caldă și blândă. Un vânticel răcoros mângâia frunzele pomilor. Din îndepărtatul zăvoi se auzeau trilurile păsărelelor într-un concert ad-hoc. Soarele începuse să urce alene pe bolta cereasca, voia să mai zăbovească, nu se îndura să arunce fierbințeala razelor peste pământul uscat și oamenii sătui de vipiile zilelor de vară îndurate până atunci.

      Pe stradă, câțiva muncitori, întârziați, de la „Salubritate” scărpinau, cu târnurile din nuiele, pietrele pavajului. Unul cânta un cântec de jale și dor. Cine știe ce, ori cine îi chinuia sufletul. Sau poate plângea după rădăcinile rămase în îndepărtata Indie. Multe răni au și aceste neamuri ce mult timp ca robi au fost chinuiți și obidiți și ăsta ar putea fi un motiv pentru care cântecele lor mai mult aduc cu plânsul și jalea, decât cu râsul și voia bună, sunt cântece de suflet și inimă albastră. Țiganii, organizați în comunități bine definite, au ținut la neamul lor, considerând căsătoriile cu alte etnii ca fiind rușinoase și înjostoare. Buni meseriași, mai ales în prelucrarea aramei, dar și bijutieri în aur și argint, e drept, nu de talia evereilor. Muzicanți și dansatori, șmecheri și șmenari, gata oricând să te păcălească de nu erai prea atent. Umili când erau la înghesuială, ușor scoteau cuțitul când săreau la bătaie. Un neam care a știut să se plieze și să se adapteze economiei de piață.

      Eroii noștri doar ce se treziseră, erau încă somnoroși și deloc doritori să coboare din patul moale, se alintau și se corcoleau în așternutul mătăsos și primitor. Domnica, întânzându-se provocator și torcând ca o mâță ce vrea să fie mângâiată de stăpână, a grăit alintându-se:
      -Ieri, dragul meu Vlad, am început să-ți povestesc despre viața Ioanei, am să continui astăzi să-ți tăinesc viața ei. Totuși, oricât de drag îmi ești și cât de mult îți dorești să auzi continuarea, nu am să deschid gurița, să încep ați deșira vorbele de pe mosorul poveștii Ioanei, până ce nu mă vei desfăta cu un mic dejun cum doar tu știi să-l pregătești. Domnica vorbea stând întinsă în pat, pentru a fi mai convingătoare lăsase să iasă din cearșaf piciorul drept îndoit și dezvelit până aproape de coapsă. Un sân, obraznic, se ițise din cămășuța mult prea decoltată. Bărbatul a privit incitantul tablou, apoi s-a lăsat în genunchi, cu drag a pupat piciorul oferit ca un premiu. Ca într-un ritual a atins cu buzele lui buzele ei dornice de iubire și vârful întărit al sânului.

         Năzuind să fie mai repede lângă Domnica, Vlad a intrat în bucătărie. Metodic, fără să se grăbească, a gătit ce știa că îi place femeii. A pus totul pe un platou alături de ibricul cu cafea și ceștile cu ceai. Afară, iubita lui, îmbrăcată într-un halat subțire și cu un baticuț fin de mătase pus pe cap,  curăța masa cu un burete muiat în apă. Bărbatul a pus tava cu bunătăți pe masă, a sărutat-o pe frunte și cu un gest larg, maiestuos, a invitat-o să guste din ceea ce el, cu drag, pregătise.

         -Vlad, din ce ai pus tu pe masă, eu nu pot doar să gust, trebuie să mănânc temeinic. Este minunat tot ce ai pregătit! Doamne, ce frumos arată ouăle prăjite! Simt că ai pus puțin piper. Mă minunez de cartofii prăjiți, au culoarea din cartea de bucate, iar salata cu mărar și pătrunjel este cireașa de pe tort. Scumpule, mă înveți cu nărav, ce mă fac?

          -Lasă-te răsfățată, Domnica! Lasă-te iubită, scumpo! Vlad o copleșea cu mângâierile lui. Își dorea ca femeia să uite viața trăită până atunci, ar fi vrut ca ea să arunce tot balastul adunat în sufletul ei de-a lungul vieții și să simtă noul răsărit de soare ce îi va umple inima cu razele lui binefăcătoare. Vlad era convins că prin bunătatea dată de mama natură și cu iubirea izvorâtă din ființa lui va putea să alunge toate temerile, ezitările și angoasele adunate de-a lungul existenței ei mai mereu nefericite.

       Pentru el lucrurile erau simple. Acasă avea o fermă care mergea ca unsă datorită muncii lui și a Laurei de-a lungul anilor și a bunei administrări financiare pe care tatăl său, având de consilier principal pe măicuța lui, împreună reușiseră să facă o societate model.

        Într-una din zile, un cioban din fermă ce rătăcise niște oi în negura pădurii din apropiere, s-a întors, după lungi căutări, cu oile și cu o veste bună. Tot căutând oile s-a afundat adânc în miezul pădurii, acolo, în întunecimea codrului a găsit oile adăpându-se la un izvor de apă, destul de consistent ce cobora cu viteză de pe un deal, mai mult o movilă, de unde își trăgea seva. Vlad nu a ezitat și a mers cu ciobanul acolo unde văzuse locul nașterii acelui izvor. Pârâul ajungea  în apropierea fermei, apoi făcea un ocol și se pierdea în râul ce scălda celălalt sat, însă niciodată nu se întrebase de unde vine acea apă. A urmărit toată vara debitul apei, cum se nimerise să fie o vară fierbinte și secetoasă a constatat cu bucurie că debitul pârâului nu a scăzut defel. A înțeles că acolo este o bună rezervă de apă. A căutat fonduri pentru amenajarea unei mici hidrocentrale, a găsit doar uși închise. A avut și ceva promisiuni, doar că mai direct, mai voalat, a fost întrebat cât este dispus să dea pentru ungerea angrenajului politic, el nu a acceptat așa ceva, nu concepea să dea bani unor funcționari care nu ar fi făcut altceva decât să-și exercite sarcinile de serviciu. Prin urmare a căutat rezolvarea problemei pe propriile spese. Pentru aceasta a convocat Consiliul de Conducere al Societății care era format din el, Laura, și părinții lor. Vlad a explicat ce vrea să facă și de câți bani era nevoie pentru proiect și construcție. Sfatul bătrânilor a fost unul de ponderare a avântului „tineresc” al băiatului. „Să mai discutăm, să mai vedem, să ne mai sfătuim și cu alți specialiști, poate ne dă și statul un mic ajutor”, pe scurt, ar fi vrut să treneze începerea lucrărilor. Însă Vlad a fost de neclintit. A adus specialiști în hidroconstrucții, aceștia în câteva zile au făcut proiectul, calculele cheltuielilor și rentabilitate investiției. Cu hârtiile în brațe a mers la părinții lui pe care atâta i-a buchisit la cap, încât, în final au fost deacord cu investiția. Laura s-a ocupat să învingă cerbicia părinților ei, a reușit printr-o metodă simplă, șantajul. Câteva lacrimi scurse din ochii frumoși ai Laurei care se văita că proprii ei părinți nu o înțeleg și nu o ajută când ea cu lacrimi în ochi le-o cere. Și, pentru a fi și mai convingătoare a dat un exemplu:„ uite, ce bine o duce Samfira lui Pavalache dacă tac-su și mă-sa îi pun  în poală pensiile lor”. Asta a pus capac, mamă-sa a îmbrățișat-o și a strigat în același timp la bărbată-su care se tot fofilea: „ce mai aștepți? Du-te cu copiii la bancă! Dacă nu-i ajutăm noi, cine s-o facă?” Așa au pornit să facă împrumuturi bancare și să demareze construirea micuței hidrocentrale.

     Aprobările de la mediu nu au fost ușor de obținut. Orice semnătură pe cererea lui de aprobare a construcției însemna timp pierdut pe la nenumărate ghișee care parcă erau făcute special să te determine să renunți. Vlad, energic, hotărât, cu nevasta în spate ce nu-l lăsa să facă un pas înapoi, a început o adevărată bătălie cu cerberii ce păzeau ghișeele, compartimentele și ușiile de intrare în birourile de unde trebuiau luate aprobările. Multe dintre semnături erau complementare, fără noimă, îl făcea să urle pe bietul Vlad când trebuia să meargă la un funcționar doar pentru ca acesta să dea voie să se înceapă analiza dosarului pentru construcția micului obiectiv industrial. Citise în istorie, auzise prin bătrâni de birocrația stufoasă de tip fanariot care existase în țara noastră. Nu-și închipuise că acum, în era informaticii, încă mai erau funcționari cu mânecuțe negre ce scriau cu creion chimic în niște uriașe registre. Cu calm și cu ceva „unsoare” unde angrenajul birocratic scârțâia a reușit să obțină aprobările. Cu dosarul completat cu multiplele semnături și ștampile a ieșit din clădire victorios ca un maratonist care termină cursa aproape în genunchi, dar care, cu ultimele puteri trece linia de „finiș”. La primărie a fost mult mai simplu, îi cunoștea pe primar și pe ceilalți funcționari. Așa că a rugat-o pe Laura să-și afișeze cel mai frumos zâmbet și cu el în dotare să meargă la edil pentru a-l invita cu tot alaiul lui la o friptură de berbecuț la proțap.

        A muncit din greu, dar prin captarea izvorului, ce se năștea dintr-o movilă aflată în negura codrului și care se strecura printre copacii din pădurea aflată în amonte de ferma lui, pe care construise acea hidrocentrală nu mai era dependent de rețeaua de curent a statului, ci își asigura curentul electric necesar pentru ferma și pompele de irigații. Uitase că veniseră și ăia de la „Electrica” să ceară niște bani pentru a a-l debranșa de la linia naționala de curent. Cu ei a scăpat ușor, nu i-a trimis la „plimbare” fiindcă era posibil ca vreodată să aibă nevoie de ei, așa că a dat la „pace” în schimbul a câteva kilograme de carne de mânzat dintr-unul  din vițeii puși la îngrășat dar care își rupsese un picior și fusese nevoit să-l taie.

        Până la urmă, se gândea Vlad, valoarea izvorului venea din faptul că nu seca niciodată, chiar dacă se dovedeau unele veri să fie mai secetoase. Investiția încă nu se amortizase, dar conceptul și execuția își meritau toți banii.

         Părinții lui erau încă în putere. Chiar și foștii socrii veneau cu drag la el. Cum nu mai aveau alți copii, îl considerau pe Vlad ca pe fiul lor. Seara când se adunau toți la masă, mai puțin Laura căreia șarpele strecurat în trupul ei îi măcinase viața după ce mai întâi o chinuise, Leana, mama îndurerată a Laurei avea obiceiul să spună: „cuscre, cuscră, Vlad și tu Cristian, voi sunteți familia noastră, să nu ne alungați niciodată, chiar dacă tu, dragul meu ginere, te vei recăsători, eu te îndemn să faci acest pas, aș vrea, cât trăim, să rămânem împreună, prezența noastră va fi dicretă, nu vă vom stingherii în ceea ce hotărâți că ar fi bine să întreprindeți.  Nu-l considerau vinovat pe Vlad de moartea fetiței lor, erau resemnați într-o fatalitate dură căreia nu i te puteai opune: „așa a vrut Dumnezeu, maică”, se lamenta ca un om persecutat de soartă,  Leana, soacra lui.

        Cristian era cuminte în sensul în care nu făcea boacăne de copil, dar asta nu însemna că nu se băga să repare tot, să construiască câte ceva folosindu-se în acest scop de toate sculele din atelierul de întreținere al fermei. La început Vlad a căutat să-l oprească din teama de a nu se accidenta, mai ales când lucra pe utilajele de aschiere, ori suda cu aparatul electric. A rugat șeful de echipă din atelier să-l supravegheze și să-l instruiască temeinic în modul în care trebuie să lucreze fără să se accidenteze. Nu era un copil teribilist, pur și simplu îi plăcea să muncească, să se facă util, de aceea tot ce lucra ieșea bine. Munca în atelier în timpul anului școlar nu-l sustrăsese din temeinicia învățatului. Cristian reușea, printr-o bună organizare a timpului, să împletească cu succes învățătura cu activitățile extrașcolare. Vara, în timpul vacanței, lucra în atelier doar dacă era vreo piesă de la tractorul lui defectă și pe care se străduia să o repare, altfel, se urca pe tractor încă din mijirea zorilor și lucra alături de ceilalți salariați ai fermei până ce soarele căta loc de odihnă. Vlad avea grijă să-l plătească pentru activitățile pe care le presta. Trebuia să-l facă să simtă bucuria de a fi răsplătit pentru munca depusă.

        De când rămăsese singur nu își găsise astâmpăr, nu se liniștise. Nu putea, iubirea pentru fosta soție fusese mare, abia acum observa că prezența defunctei neveste începea să se estompeze în prezența Domnicăi. Dacă până mai ieri ea era prezentă mai tot timpul cu el, de acum se pierdea ca un fir de fum în neant.

        -Omule, nu înțelegi că până la varsta asta nu m-a răsfățat nimeni? Privesc totul cu neîncredere, nu cred că mi se întâmplă mie. Nu cred că mi se cuvine. De câte ori m-am urcat în trenul vieții, de atâtea ori am fost aruncată din el. Nu îmi este dat să fac călătoria lină, fără grijă, fără teama că iar aș putea fi aruncată din el. Acum îmi spui să mă las răsfățată, care femeie nu-și dorește răsfățul? Ce femeie nu vrea să fie alintată, să găsească dimineața, când se trezește, lângă ea un bărbat ce pentru ea poate să fie soarele însuși și nu un mitocan gata să o jignească la fiecare pas. Domnica era bucuroasă, în același timp era reticentă, parcă îi era teamă că visul se putea destrăma.

          Avea dreptate să fie șovăitoare, experiențele din trecutul nu prea îndepărtat o făcuseră să fie ezitantă. Bunăoară îi făcuse un bine unui om, îl salvase dacă nu de la moarte, cel puțin de la chinuri repetate, iar el, drept răsplată,  încercase să o omoare. Doar norocul ei făcuse să nu fie, acum, la doi metri sub pământul pe care ar fi urmat să-l îngrașe cu trupul ei neînsuflețit. Scăpase ca prin urechile acului, însă nu de tot, ajunsese în pușcărie. Însuși tatăl său o urâse fiindcă venise pe lume fără să bată la ușă și să-și întrebe tatăl dacă o vrea sau nu o vrea, de parcă ea ar fi purtat vreo vină. Domnica ar fi vrut, și-ar fi dorit ca Vlad să fie iubitul, amantul, soțul și toiagul ei. Îi era teamă să-și poată dori toate acestea, nu avusese parte de niciuna în viață, d-apăi de toate o dată. Percepea, cu toate simțurile,  sufletul bun al lui Vlad, era impresionată de iubirea lui și conștientă că era sinceră, totuși șarpele neîncrederii era mare și bine înfipt în sufletul ei.

         -Mănâncă, iubito! Îmi ești dragă, vreau să te alint...Bărbatul o sorbea din ochi.

         -Cu alintul ăsta am să mă fac mai mare decât ușa.  

         -Nu va fi o problemă, modificăm ușa. Greutatea ta nu este o temă de analizat, îmi doresc doar ca tu să fii sănătoasă, nu-mi pasă cate kilograme vei avea. Eu nu te iubesc la kilogram și nici cu orar de aprozar. Te iubesc pe tine femeie, iubesc sufletul tău, trupul nu este decât un ambalaj. Te iubesc și am să te iubesc mereu, nu doar dacă ești slabă, ori cu câteva kilograme în plus. Un ambalaj, oricât de frumos ar fi, tot îl îndepărtezi să poți ajunge la produsul achiziționat, primit, ori dăruit de cineva. Așa este și cu trupul. O femeie poate fi șnur, să se poată încadra în toate normele de clasare ale frumuseții fizice,  dacă nu știe să panseze rănile sufletului, nu este altceva decât un obiect, poate fi unul sexual, doar atât. Pentru a iubi, pentru a suferi pentru cel pe care îl iubești îți trebuie să ai doar inimă, să fii empatic, să simți când celălalt are nevoie de tine. Să te bucuri pentru bucuria lui, să fii fericit pentru fericirea celui pe care-l iubești, să plângi o dată cu el, atunci când, din diferite motive, a primit lovituri, meritate, ori nu.

            Au continuat masa în tăcere, fața femeii radia de fericire, cuvintele bărbatului unseseră rănile adânci și vechi ale sufletului său.

           După ce au terminat de mâncat, Domnica și-a tras ceașca de cafea în față, a gustat o gură din licoarea aromată, a plescăit de plăcere cu ochii la Vlad care începuse să debaraseze masa, ca o pisicuță ce toarce fericită, a spus alintându-se:

           -Trebuia să le lași, le strângeam eu, însă nu s-a ridicat de pe scaun, s-a așezat mai confortabil.

            După ce a terminat de strâns vesela murdară, s-a așezat la masă, în cele din urmă a îndemnat-o pe Domnica să continuie povestea.

           -Dragul meu, diferența dintre mine și Seherezada este de timpul în care povestim, ea spunea poveștile regelui Shahryar noaptea, iar eu ție ți le spun ziua. Bine, mă asculți?

          -Sunt numai ochi și urechi, spune!

         „-Eu intrasem în curte, povestea Ioana, mai mult fără voia mamei lui Ivan. Nu am realizat că iubitul nu mă prezintă viitoarei soacre, eram prea dornică de iubire, iar Ivan, rus puternic, era capabil să-mi îndeplinească toate poftele.

        Bunicul lui Ivan fugise din Basarabia prin `40, după îndelungi pelegrinări se stabilise în localitate. Fusese învățător. Tatăl lui Ivan tot învățător, iar mamă-sa educatoare, printre primele educatoare cu acte în regulă. Ivan nu iubise școala, învățase meseria de prelucrător prin așchiere în metal, știa să strunjească, să frezeze și să rectifice piesele. Meserii care, mai târziu, l-au ajutat în micul lui atelier mecanic. Se putea spune despre el că era un bărbat priceput la toate și în toate.

          Ivan m-a invitat în casă cu toată deferința, de fapt m-a trecut pragul în brațe ca pe o mireasă pe care o aduci de la cununie prima dată în locuința ta. Am fost uimită de curățenia și ordinea care domneau în toată casa, însă nu am scos nici un sunet de apreciere. Ivan mi-a arătat care este dormitorul, unde să las bagajele și care este dulapul liber pentru rufele mele și lenjeria de corp. După ce am aranjat obiectele de îmbrăcăminte în sertare și pe umerașe, am intrat în superba baie placată cu marmură de culoarea cerului. Sub duș, jetul puternic de apă, mai mult rece, m-a trezit la realitate. A fost prima dată când am realizat că am trecut pe lângă casa mamei lui fără să-mi spună un cuvânt, eram hotărâtă să nu-l întreb nimic în legătură cu bătrâna lui mamă. 

          Am mâncat hrană rece, doar un pui rumen la pus în cuptorul cu microunde să se încălzească. Mica orătanie era rămasă în frigider din urmă cu trei zile când pregătise pe grătar câțiva pui, din cei scoși, încă de la sf.Paști, la clocitoarea pe care o supraveghea Saveta. Grătarul îl făcuse când îi picase pe cap primarul cu câțiva lingăi de pe la județ. Îl chemaseră cu tupeu de pe câmp să vină de urgență acasă, speriat, Ivan a venit cu sufletul la gură, neștiind despre ce nefăcută era vorba. I-a trebuit ceva timp să se liniștească după ce s-a lămurit că lucrurile sunt în ordine, singura problemă era setea ce-i cuprinsese pe aleșii satului. Să le facă pe plac, Ivan a dat cep la trei sticle cu rachiu tare, aromat și galben pe care-l ținuse în butoi de stejar timp de șapte ani în pivnița de sub casa bătrânească și pe care-l trăsese în primăvară pentru a-l muta în sticle de un litru cu dop din plută fiartă și sigilate la gură cu smoală. Deasemeni, pentru friptură, pusese la gheață, într-o găleată din tablă, câteva fiole cu vin demisec rubiniu. Aperitivele pregătite de bătrâna Saveta fuseseră mâncate la blană, nu rămăseseră decât câteva firimituri cât să orbești o furnică și asta nu pentru că biata bătrână s-ar fi zgârcit cu mâncarea, ci datorită rachiului și poftei de mâncare a musafirilor ce păreau la prima ochire și după pofta cu care mâncaseră că flămânziseră câteva zile pentru a mânca gospodărește la Ivan.

        Puiul rămăsese rătăcit pe o margine a grătarului, altfel nu scăpa nemâncat. Masa se prelungise în noapte într-o gălăgie infernală. Vorbeau toți odată, nimeni nu înțelegea nimic, era un haos produs de șase oameni cu cravate la gât, eleganți, cu haine de firmă, oameni cu ștaif altminteri, însă acum nu erau  altceva decât niște oameni beți pe care îi conduceau băutura și a căror rațiune fusese risipită de gradele de alcool din rachiu și vin.

       Îmi povestea Ivan, la masă, că în urmă cu un an de zile, adusese în casă o femeie ca menajeră pe timpul verii. O săptămână încheiată a stat fătuca, era tanără, după spusele lui în jur de 28 de ani, împodobită de Dumnezeu cu buzele roșii și părul lung împletit în coade de culoarea spicului de grâu copt. Se bucurase de prezența ei, găsea seara, când se întorcea frânt de pe câmp, mâncare caldă gătită, doar se așeza la masă.  Casa sticlea de curățenie, era totul pus la punct, nu avea ce să-i reproșeze. Se întâmpla ca seara să aibă grijă să moșmondească treburile, să le împingă cât mai mult în noapte. Cu îndrăzneala care nu-i lipsea, mai ales că văzuse cum Ivan o sorbea din ochi, pe nesimțite se strecura în așternutul lui Ivan, motivând că îi este frică de intuneric. Nu-i vorbă, am înțeles că și lui îi plăcea, ba când nu rămânea ea din proprie inițiativă, o oprea el. Așa s-a făcut că în șapte zile, cate a lucrat în casa lui, a plecat acasă la ea doar în prima seară, apoi celelalte nopți a dormit la el și cu el.

          Mamă-sa, care veghea cu strictețe asupra întregii gospodării, dar mai ales asupra lui Ivan, a înțeles pericolul ce plana asupra feciorului ei. Fără să-l consulte a luat măsuri împotriva fetei. Așa s-a făcut că într-o dimineață, după ce băiatul a plecat pe câmp, a intrat în casă și fără să o probozească a determinat-o să plece, mai mult a împins-o pe ușă afară.

         -Fata mea, tu ești o copilă, Ivan este un bărbat matur, ești tanără și frumoasă, vrednică și pedantă, el are băieți mari, te încântă acum, dar peste 10 ani când el va avea peste 50, iar tu vei fi în floarea vârstei, cum veți face? Fără scene, te rog, a pus-o bătrâna la punct când a văzut că fata este gata să se contreze, nici nu ai motive, dealtfel,  te rog, să-ți iei lucrușoarele și să pleci din casa asta. Uite aici banii pentru munca ta, nu vreau să-mi aud vorbe că nu ai fost plătită. Ce te-ai gândit tu, că așa frumușică cum ești, fiindcă frumusețe, slavă Domnului, ai destulă, pui mâna pe bărbatul ăsta puternic și bogat. Nu fata mea, aici, în această casă nu intră nimeni fără voia mea și, mai ales, nu face mulți purici dacă mie nu-mi place.

        Fata a plecat cu coada între picioare. De atunci de curățenie se ocupa mamă-sa, iar când nu reușea să facă față, aducea o bătrânică din vecini care, sub îndrumarea ei, mai mult cicăleala ei, punea lucrurile la punct. O plătea cu ce dădea Dumnezeu, fiind săracă și uitată de copiii care își găsiseră o bucată de pâine prin țări străine, muncea și pe mult și pe puțin. Saveta era mulțumită, pe lângă faptul că era vrednică și cinstită, nu reprezenta niciun pericol pentru fecior.

         Ivan trecuse peste ordinele ei și adusese în casă femeia care îi era dragă. Am vorbit multe în timpul cinei, totuși, se simțea oarecare stângăcie în comportamentul nostru, eram timizi. Ivan ar fi vrut să se apropie de mine, însă nu îndrăznea. Deși ne iubisem pe masa din depozit, peste hartiile cu drepturile oamenilor, acasă intervenise reținerea. Probabil, Ivan se gândea la ce va spune mamă-sa despre mine, iar eu nu aveam curajul și nici nu se cuvenea să sar pe el ca o cățea în călduri. Până la urmă, mi-am spus că nu am motive să mă grăbesc, acum am un bărbat doar al meu și destul timp să facem dragoste și tot ce ne va trece prin cap. Copiii lui locuiau cu Saveta, acolo mâncau și dormeau.

        După ce am mâncat, am strâns masa, cu o cârpă am adunat firimiturile de pe fața de masă de olanda albă și fină.

        Ivan m-a luat în brațe și m-a purtat ca pe un trofeu până în dormitor, cu grijă, cum se poartă cineva cu un bibelou de preț, m-a așezat pe patul uriaș. Am rămas nemișcată din teama că orice mișcare aș fi făcut, să nu topească vraja.

         După ce s-a dezbrăcat, s-a așezat pe pat langă mine. M-a luat în brațe, un picior și l-a strecurat între ale mele. M-a sărutat lung și apăsat de parcă voia să-mi soarbă o parte din suflet, să devenim o singură ființă, o singură dorință, un singur gând, o singură voință. Mâinile lui atingeau cu vârfurile degetelor pielea, picioarelor, ce se înfiora de plăcere. Mângâierile urcau încet pe pielea catifelată. Mi-a desfăcut dintr-o mișcare  nodul halatului de baie, apoi a descheiat sutienul. Mi-a cuprins sânii, i-a frământat ușor, degetele lui mari s-au jucat cu sfârcurile întărite. Am început să mă arcuiesc de plăcere și dorință. M-am lipit de trupul lui mușchiulos. Eram femeie și bărbat destinați să se împerecheze. Un braț puternic s-a îndoit sub talia mea, iar celălalt îmi mângâia coapsele goale provocându-mi valuri de căldură  în locul ascuns.

        ”Mă voi ospăta din tine, mi-a zis Ivan, vei fi desertul pe care nu l-am avut la cină”. S-a așezat deasupra mea, astfel încât abia mă atingea, totul îmi oferea senzații nebunești, era un erotism complet și complex. M-am cabrat sub el înnebunită de dorință. Simțeam mana lui cum îmi producea furnicături atunci când abia se atingea de pielea înfierbântată. Am continuat jocul până târziu în noapte. Ne-am trezit, goi, dimineața când mama lui Ivan striga păsările să le dea să mănânce sub geamul unde noi dormeam:

         ”-Veniți găinușelor să vă dau să mâncați, dragele mele păsărele, voi mi-ați mai rămas, Ivan care vă hrănea dimineața și vă vorbea ca unor prietene acum nu are timp, e ocupat cu ibovnica. Nu-i mai pasă nici de câmp, nici de păsări, nici măcar de mama lui care i-a dat viață, i-a pus ciobu’ „vinitica”.”

           -Ivan, ce se întâmplă? a întrebat Ioana cu ochii cârpiți de somn, atunci a observat că este goală, și-a tras cearșaful în dreptul sânilor, apoi a căutat halatul pe care l-a găsit înghesuit în celălalt capăt al patului.

          -Mama dă mâncare la păsări, cu asta mă ocup eu, numai că în dimineața asta m-am trezit mai târziu, însă fericit. Ești și tu? Bărbatul era cu zâmbetul pe buze, nu părea să-l afecteze zisele mamei lui pe bătătură.

      -O, da, dragule! M-am aplecat și l-am sărutat pe buzele lui senzuale.

      -Mama este o soacră afurisită, să nu-i iei în seamă și va fi bine. Dacă vrea să pună sare în mâncare, deși, mai înainte ai pus și tu, las-o să pună! Până avem să dăm ochii cu ea să ne pregătim de plecare la câmp.

      -Ivan, vreau să fac o planificare cu terenurile pe care avem să le însămânțăm în toamnă și mai ales cu ce fel de semințe vom face operațiunea.

      -Lasă tu, știu eu ce trebuie făcut.

      Iubitul meu era stăpân pe el și hotărât să mă treacă pe linie moartă, sunt femeie, ce știu eu, el este buricul științei agricole.

      -Nu Ivane, va trebui să ne sfătuim, sunt o bună ingineră agronomă și te rog să ții cont de sfaturile mele. Vom fi asociați, interesul meu este să scoatem cat mai mult profit de pe pământul pe care îl avem în arendă.

       -Bine scumpo, părea că Ivan a cedat, până la planificări și grafice să vedem întâi cum trecem peste cerberul casei, mama.

       Ne-am îmbrăcat pentru câmp, eu m-am dichisit un pic fără să mă sulemenesc, însă să arăt decent și cu bun simț, până la urmă, ce dracu, doar mă prezenta viitoarei soacre, fără să țin capul în jos ca o mucoasă rușinoasă, am pășit cu îndrăzneală în bucătăria bătrânei din casa veche.

      -Sărut mâna, am spus amândoi aproape în cor.

     ”-Cine este fata? De unde a apărut?”

      Saveta făcea pe neștiutoarea, deși când strigase găinile amintise de faptul că eu eram în casă.

      Bătrâna era mică de statură, grasă, când stătea pe scaun, sânii îi ajungeau în poală. Avea o căutătură piezișă, rea, însă ochii aveau licăriri ghidușe, ca și când totul ar fi fost un joc cu soacra rea și nora bună.

      -Este asociata mea cu care lucrez de ceva vreme, inginer agronom. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt, ne placem mamă. Nu mai pot sta singur. Te rog să o placi și să o primești ca pe noră în casă!

      -Apăi, dragul mamei, primirea ca noră nu este de șagă și nici așa de simplu. Trebuie să o cunosc, să văd ce hram poartă. Tu, dragul meu, hotărăști doar din pantaloni, capul nu prea judecă lucid, de aceea trebuie să fiu eu atentă la tot ce faci tu.

      -Mamă, a încercat Ivan să se apere, sunt om în toată firea, am trecut bine de 40 de ani, de ce nu îmi dai credit?

      -Cum să-ți dau băiatul mamei? În loc să aduci fătuca asta în vizită pe la noi, să o drămăluiesc, să văd ce poate, tu ai dus-o direct în pat. Mă întreb: ce fel de femeie o fi, din moment ce s-a cățărat pe inima ta proastă să ți seurce în cap, ca mai apoi să o culci lângă tine în pat? Ivan, femeile sunt din „Fabula Albinei” a lui Mandevillele, frumoase și plăcute flori. Însă, stând cu ochii pe flori, nu simți cum te-au prins în mrejele lor. Saveta vorbea cu Ivan de parcă eu  nu aș fi fost de față. Nu se gândea că mă chinuie, că nu-mi găsesc locul. Bătrâna nu era o femeie rea, nici nu avea motive. Îi era ciudă pe fiul său că nu găsește o fată care să nu iasă de sub papucul ei, intuia că eu eram o fire independentă, cu multă personalitate.

      Prima nevastă a lui Ivan, gândea Saveta, nu fusese o femeie de casă, era de uși multe, nu știa să facă banul, ci doar să-l cheltuie. Asta de acum va lucra cot la cot cu el, va fi altceva.

      -Ivane, tu nu mai pleci la câmp? Ori amu, dacă ai muiere, vei sta cu ea pe cuptor toată ziua.

      -Plec mamă, mintenaș plec. Să mergem Ioana, avem de treabă!

      -Mergeți sănătoși! Saveta a făcut un semn al cruci de binecuvântare asupra lor, apoi și-a văzut de lucrul ei.

      -Am reușit să mă înțeleg cu soacră-mea, a continuat Ioana povestea. Am speculat. Eu nu vorbeam, o lăsam pe ea să aibă inițiativa. Tot timpul o aprobam, indiferent dacă era bine, ori nu. Eu făceam ce trebuie. În ce-l privește pe Ivan, din cateva cuvinte l-am făcut să lase mândria de macho și să fie de acord cu mine, să facem o agricultură modernă. Lucram în birou, pe tractor, pe combină, făceam aprovizionare și tot ce era necesar. Afacerea înflorise, mai ales că accesasem fonduri europene pentru achiziționarea unor mașini agricole performante. În câțiva ani triplasem producția la toate culturile. Eram o familie fericită. Chiar ne propusesem să lăsăm barza să ne aducă un copil, un băiat voiam eu, iar Ivan își dorea o fetiță. Copiii bărbatului meu din prima căsătorie începuseră să mă respecte, asta, trebuie să recunosc, și datorită Savetei. Soacră-mea înțelesese că legăturile deveniseră trainice între noi și venise momentul ca tinerii ei nepoți să-mi arate tot respectul și toată considerația. Și eu îi răsplăteam ori de câte ori aveam ocazia.

     Îmi amintesc că într-o vară voiau să meargă într-o drumeție cu clasa undeva pe Muntele Rarău. Ivan s-a cam codit, excursia comporta un anumit risc, însă erau însoțiți de profesori buni care erau și alpiniști. Atâta l-am giugiulit, l-am cocolit și drăgostit pe Ivan până ce și-a dat acordul cu condiția să nu iasă din cuvântul profesorilor.

    Duminica când aveam liber, mai mult iarna, eu pregăteam masa în bucătăria Savetei. O rugam pe bătrână să stea în fotoliul din colțul camerei și de acolo să supravegheze, ca un dirijor, tot ce pregătesc eu, iar când va considera necesar să intervină pentru a mă corecta și îndruma. Cum soacră-mea nu avea stare, era o femeie neastâmpărată, nu știa sta locului, ori acum i se părea că sub pretextul că o procedez nu fac altceva decât să o îndepărtez de la rostul ei de stăpână, nu tăcea o clipă, fă așa, drege așa.

     Era destul de incomod să lucrez auzind din spate tot timpul: „nu e bine, mai pune puțină sare, ai bătut trei ouă la ciorbă, două ar fi fost suficiente. Sau, nu face rântașul cu făina amestecată cu apă rece, nu are gust, pune făina în mâncare, amestecă bine, mai picuri puțină apă doar dacă este nevoie”. Eu tăceam, dar de făcut făceam ca mine. Când o chemam să guste din mâncare, lua cu lingura ciorbă din oală, își țuguia buzele, sufla ușor în lingură să se răcească, apoi gusta plescăind de plăcere. Se întorcea triumfătoare spre mine: „vezi, dacă ai ascultat indicațiile mele ce ciorbă bună a ieșit?”

     Saveta mă iubea în felul ei, chiar dacă nu mergeam dimineața, ori seara când soseam de pe câmp plină de praf și obosită, la ea în cameră să o rog să-mi spună ce porunci are pentru mine, așa cum visase toată viața să fie nora ei.

     Cerul nostru era senin, pe bolta lui nu era pic de nor. Toate acestea până într-o zi...

     Anul trecut mă plimbam cu mașina printre locurile cultivate cu porumb, floarea soarelui și cele cu grâu unde trebuia să începem treieratul. Eram foarte mulțumită, se preconiza cea mai mare recoltă. Telefonul a început să sune, nu am dat importanță, m-am gândit că este Ivan, nu voiam să-mi întrerup contemplarea. Apelul a revenit, am răspuns, stupoare era... DNA –ul(Direcția Națională Anticorupție). Un tip cu o voce mieroasă m-a invitat a doua zi la sediul Direcției. Cred că era o formulă ce devenise un stereotip: „nimic important mi-a spus tipul de la DNA, doar o formalitate, știți, ați luat niște fonduri de la Uniunea Europeană și trebuie să întocmim noi niște hârtii. Birocrație plicticoasă, dar ce să facem, se scuza onctuos magistratul, trebuie să le îndeplinim, nu ne putem juca.

      A doua zi m-am prezentat la sediul DNA, nu aveam nimic de ascuns și nici să-mi reproșez. Am așteptat un timp destul de mare, probabil vreo două ore, timp în care din când în când procurorul crăpa ușa și-mi arunca dulceag câteva cuvinte prin care mă anunța că mai are foarte puțină treabă și de îndată ce o termină mă cheamă să rezolvăm daravela. Aveam senzația că sunt un vânat pus la fezandare.

     Procurorul, un bărbat în jur de 50 de ani, burtos și chel, cu privirea vicleană și rea, avea puterea de a se metamorfoza în fața anchetaților, cum a făcut bunăoară cu mine. M-a primit în birou  jovial, chiar bonom, curtenitor ca un fante de cartier. A început prin a se scuza că a fost nevoit să mă țină la ușă atâta amar de vreme, dar, doar sistemul este de vină, deoarece îi transformă pe ei din anchetatori în amploiați de duzină. Spre exemplu dumneavoastră, ați accesat fonduri europene, în loc să vă felicite toată lumea de la guvern până la țărani, au scornit că ați fi folosit acte false. Așa să fie? Au ăștia, care v-au făcut reclamația, dreptate? Eu unul mă uit la dumneavoastră, nici măcar nu ați pălit când v-am spus care este învinuirea ce vi se aduce. Asta denotă că sunteți un om cinstit, așa ar trebui să înțeleg, dar psihologii și psihiatrii susțin că ar fi subiecți ce se pot stăpâni atât de bine încât să te facă să crezi că sunt nevinovați. În acest moment, asta este dilema mea: sunteți cinstită, ori sunteți o infractoare și vă jucați bine rolul? Nu știu cum să ies din încurcătură. În noaptea asta nu voi dormi liniștit indiferent de decizia pe care o voi lua. Dacă vă las să plecați acasă, voi avea coșmaruri în legătură cu nevinovăția dumneavoastră. Dacă vă arestez și vă bag la beci, toată noaptea voi fi obsedat de gândul că este posibil să fiți nevinovată și eu v-am luat o zi din libertate.

     Grea decizie, dar, trecând peste toate aceste procese de conștiință, vă voi aresta, după care, mâine avem să reanalizăm totul. Poate că în această noapte, pe care o veți petrece în arestul nostru, care, trebuie să recunosc, nu este tocmai un loc bun de odihnă, mai mult te îndeamnă spre meditație, să vă amintiți anumite lucruri și, împreună, să clarificăm acest dosar păcătos, după care să mergeți la treburile dumneavoastră care sunt multe și grele.

     Procurorul a complicat lucrurile, era pătimaș, ori avea de undeva ordine clare să complice lucrurile. Până la urmă am fost acuzată că am accesat fonduri europene cu acte false. M-au arestat.

      Mai târziu am aflat că l-au ridicat și pe Ivan noaptea ce a urmat. O lună de zile nu m-a întrebat nimeni nimic. Ivan era forțat să arunce întreaga vină pe mine. Nu a făcut-o, a ținut una și bună că eram nevinovați, de altfel, ăsta era adevărul. Au făcut expertize, au adus martori care au declarat în fals, totul pentru a fi încriminați. Ca măsură asiguratorie, recolta a fost pusă sub sechestru.

      Cu toate acestea nimeni nu s-a interesat de soarta recoltei. Saveta, soacra-mea, împreună cu fosta nevastă a lui Ivan, pe care a convins-o a bătrână să o ajute cu multiplele treburi ale fermei, au fost alungate de poliție de pe câmp, pe motiv că recolta aparține statului. În aceste condiții vitrege grâul a rămas pe loc, nu a fost treierat. Saveta, biata de ea, a fost în audiență la toate instituțiile, a ajuns chiar la ministrul Justiție. Nimeni nu a vrut să o sprijine, toți au dat din umeri cu oarece teamă când auzeau de DNA, nimeni nu dorea să supere anchetatorii de la anticorupție. Așadar și porumbul și floarea soarelui nu au fost recoltate, motiv pentru care au fost furate de pe câmp.

       În iarnă ne-au eliberat și ancheta a continuat cu noi în stare de libertate. Procesul s-a judecat, am fost condamnați la câte doi ani de închisoare. Habar nu am nici acum pentru ce. O nebuloasă. Ce știu cu siguranță este faptul că am dat faliment. Creditorii au tăbărât pe noi. Țăranii voiau produsele pentru pământul arendat. Cerealele rămăseseră pe câmp, ori fuseseră furate. În toamnă ciclul însămânțărilor nu a mai fost reluat. Utilajele le-au descompletat mecanizatorii și le-au furat bucată cu bucată. Nimănui nu i-a păsat, era un haos și un ănănău pe câmpul îmburuienat ce simțea durerea lipsei de îngrijire a stăpânilor.

      După ce am fost condamnați și încarcerați am fost vizitată de un investitor olandez care voia pământul pe care noi îl aveam în arendă, împreună cu clădirile fermei și ce mai rămăseseră dintre mașinile agricole. Prețul oferit era tentant. Nu m-am grăbit să accept. Vorbeam cu Ivan la telefon, din probele strânse de noi am înțeles ce se întâmplase. Trebuia ca firma noastră să dispară, în locul ei să vină investitorul olandez. Împreună cu Ivan luptăm, avem șanse mari să câștigăm. Însă până atunci suntem muritori de foame. O mare firmă de avocatură ne reprezintă, speră să avem câștig de cauză, plata lor va fi un procent din valoarea firmei”.

      -Vlad, îți dai seama că este posibil așa ceva? Să distrugi o firmă românească doar pentru a face loc alteia străină? De ce, Vlad, de ce? Cine câștigă din toate aceste distrugeri?

     -O întrebare grea, îi întrevăd răspunsul, însă îmi este greu să-l accept. Nu pot să cred că există atâția trădători cocoțați în funcții înalte. Domnica, hai să ne plimbăm, este o zi minunată!

      Seara, obosiți de plimbarea de toată ziua, erau în sufragerie, urmăreau o dezbatere politică pe unul dintre canalele TV de știri. Telefonul lui Vlad a zumzăit înfundat, era programat pe vibrații. A deschis telefonul, apoi l-a închis fără să răspundă.

      -Nu răspunzi? Poate fi ceva important. Domnica l-a privit surprinsă, nu se mai întâmplase să respingă vreun apel primit. De multe ori a avut discuții lungi cu tatăl lui, sau cu inginerul agronom care se ocupa de ferma lui.

      -Nu era...important. Vlad a răspuns ezitant. Nu-ți face griji. Merg să fac un duș, vreau să mă răcoresc.

Vlad a ieșit din cameră, Domnica a rămas privind în urma lui.

Apa șiroind pe trupul lui încins îl revigora. Deodată și-a amintit seara de vară din urmă cu un an când, o ploaie deasă și caldă îi șfichiuia obrajii și pielea prin cămașa subțire la fel ca apa de acum.

Ploaia venise de nicăieri, așa cum se întâmplă vara. A căutat un adăpost. Doar un bar cu muzică disco asurzitoare era în drumul lui. A intrat, mulțimea decibelilor l-a luat în primire de cum a deschis ușa. A căutat o masă cât mai departe de zona boxelor, toate erau ocupate, doar în apropierea ușii era o masă aproape liberă.

A cerut voie doamnei care era așezată pe scaun, la masă, cu spatele spre ușă.

-Vă rog să luați loc! Ploaia m-a obligat și pe mine să intru în babilonul ăsta. Decât să mă ude, mai bine să-mi spargă ăștia timpanul.

-Mulțumesc! Mă numesc Vlad. Își strigase numele, altfel nu s-ar fi auzit.

-Măndica, îmi pare bine! Cei doi pentru a se putea înțelege strigau, țipau, unul la celălalt.

Pe ring, tinerii erau dezlănțuiți, nu dansau, era un fel de woodoo amestecat cu dansurile vracilor din vremea pieilor roșii. Dansatorii aveau privirea pierdută, erau transpuși în altă lume.

Au comandat ceva de băut, iar plata a făcut-o pe loc să poată pleca deîndată ce ploaia va sta.

S-au privit în tăcere, nu puteau conversa, tobele le băteau în cap, în urechi, în inimă.

După un timp ploaia a stat ca orice ploaie de vară care nu ține mult.

Au ieșit, era în faptul serii, doar mașinile cu zgomotul lor alunga liniștea care trebuia să fie după ce ploaia plecase în alte zări. Aerul era proaspăt, se simțea mirosul mării.

Încă le mai băteau în cap tobele din bar.

-E frumos afară! Unde locuiți? Vlad o privise atent, era frumoasă cu părul blond natural, ochii negri și tenul alb, avea un singur cusur, era prea tânără.

-Sunt cazată la pensiunea „Albatrosul”, masă și casă la un preț bun. Am venit pentru patru zile, din snobism, nu-mi permit să stau mai mult. De fapt nu puteam suporta să-i aud pe colegi cum se lăudă cu concediile lor petrecute în țări străine, ori pe litoralul românesc.

-Intrăm în restaurantul ăsta? Pare a fi liniștit, mâncăm, dacă nu ați cinat. Vlad era în dilemă, îi plăcea fata, însă era o copilă pentru el, nu s-ar fi supărat dacă fata ar fi refuzat.

-Să intrăm, nu am mâncat, însă găsesc masa pusă la pensiune până la 10 seara.

Au petrecut în mod plăcut. Muzica era în surdină, o muzică bună a anilor `70-80. Au dansat câteva dansuri lente lipiți unul de celălalt, fata a pus capul pe umărul lui și așa s-au legănat în ritmul liniștit al muzicii. Au mâncat ceva ușor, apoi au plecat. A condus-o pe Măndica până la pensiunea unde era găzduită, s-au despărțit după ce fata a promis că se vor reîntâlni a doua zi.

S-au întâlnit câteva zile, apoi ea s-a mutat la el la hotel.

Legătura lor a durat până în urmă cu șase luni. A fost tot timpul corect cu ea. Nu i-a promis că o va lua de soție, din contră, tot timpul a atenționat-o că el nu este partida de care ea are nevoie. Se reîntâlniseră pentru o discuție amicală „în amintirea vremurilor dragi” așa îi spusese ea când l-a sunat. Trecuse două luni de la ultima lor întâlnire, nici măcar un telefon nu mai primise de la ea, până în această seară. Îl surprinsese, nu știa ce să-i spună Domnicăi.

A ieșit din baie, Domnica era cu spatele la ușa băii. Fără să-l privească, a aruncat peste umăr cu vocea tremurândă:

-Felicitări! Vei fi tată.

-Ce înseamnă asta? Vlad nu înțelegea ce vrea să spună femeia.

-Citește mesajul pe care l-ai primit. Dimineață ne despărțim, fiecare pe drumul lui. Eu mi-am deschis ferestrele sufletului, nu am lăsat niciun ungher ascuns fără să nu-l desfac în fața ta. M-ai mințit, ori în cel mai fericit caz mi-ai ascuns adevărul.

-Domnica, nu te-am mințit, nu știu ce vrea această fată. Îți voi explica totul.

-Te rog, nu vreau explicații, nu mă obliga să-ți spun să pleci acum în noapte, rămâi până dimineață. Sper ca atunci când mă voi trezi, să nu mai te găsesc în casă. Doamne, Vlad, femeia e gravidă, un copil este pe cale să se nască, asta nu este o glumă. E bine să-ți asumi faptele. Noapte bună! Eu nu o voi avea. Cum a terminat de spus ultimul cuvânt, s-a întors și, fără să-l privească, a părăsit camera, a intrat în dormitorul ei, s-a aruncat, plângând în pat după ce a răsucit cheia în broască.

 

-