Primarul IV

     Toamna cobora încet și timid de pe dealul surpat, soarele încă dogorea, frunzele copacilor, bătrâne, îngălbenite și uscate, cădeau din ramuri legănate de adierea vântului.

Sătenii se puteau împărți în trei mari grupe: unii care însămânțaseră ogorul în primăvară, iar toamna mergeau să-l culeagă, alții care nu însămânțaseră (fie nu aveau pământ, fie bani pentru muncile agricole), însă mergeau să-i ajute pe primii fiind plătiți cu anumite sume de bani și mai era a treia categorie care susținea  cârciuma să nu se prăbușească. Aceștia trăiau din ajutorul social plătit de primărie contra unor ore de muncă în folosul colectivității și din alocația pe care o primeau pentru copii. Despre cei din urmă vreau să spun câteva cuvinte : de activitatea lor și de pontarea prezenței la muncă se ocupa viceprimarul Arnăutu.

Într-una din zile aveau de curățat șanțul unui drum comunal aflat în afara localității. Ierburile erau înalte, arbuști crescuseră în neorânduială, se prefigura o zi călduroasă și cu multă muncă. Oamenii veniți în acea zi la lucru au privit la soare, apoi la ierburile cât ei de înalte, lenea a pus stăpânirea pe ei, priveau la Arnăutu ca la cel mai mare dușman al lor.

Vicele cunoscător la oameni, a simțit că îi va fi greu, să o scoată la capăt cu ei.

-Ce este băieți? A început să vă pută? -Vicele stăpân pe el, vorbea din înălțimea cămășii scrobite și a cravatei frumos înnodate.

-Nu, nu ați ghicit, ne gândeam că nu v-a puțit când am muncit două săptămâni în curtea dumneavoastră când v-ați ridicat casa. Am venit cu mâncarea în traistă, nici măcar o țuică nu ați dat, ne-ați spus că suntem în timpul serviciului. Atunci am muncit pentru două luni de prestație.

-Azi pentru ce ați venit, doar să vă plimbați?

-Nu, din nou nu ați fost atent. Am venit să se vadă prin sat că noi avem activitate în comună, să nu vă dăm de gol. Nici nu intenționăm, totuși pentru mai multă siguranță am scris o declarație pe care am semnat  toți, aici prezenți, prin care aducem la cunoștință primarului despre activitatea noastră în ograda vicelui. Cel care vorbea era un fost inginer, rămas fără serviciu în urma disponibilizărilor colective, a fost o perioadă în care nu a găsit serviciu, soția și copiii l-au părăsit, iar el a căzut în patima băuturii.

-Bine mă, nu mă gândeam că nu sunteți oameni de omenie.

-Dă-o dracu de omenie, noi murim de foame și dumneata ne vorbești de prostii. Pune mâna și ne plătește pentru cât am muncit la casă, apoi vom face tot ce trebuie, altfel, singur vei cosi.

Viceprimarul s-a văzut înghesuit de oameni, a privit atent la fețele lor, în mare parte schimonosite de băutură și suferință, nu se citea nici un fel de înțelegere pentru el, din contră, din ochii lor izvora ura. Trebuia să ia repede o hotărâre.

-Băieți, mergeți acasă astăzi, sunteți pontați, vom vedea cum vom rezolva lucrurile. Oamenii veseli că au scăpat de muncă au plecat spre sat, unul dintre ei a început o colectă.

-I-a puneți mă aici, fiecare cât aveți.

-Bă eu am trei lei, dar vreau să cumpăr pâine la copii.

-Dă mă doi lei aici și de un leu le cumperi pâine, nu ai auzit că pâinea îngrașă?

Fiecare a pus cât a găsit prin buzunare, iar casierul de ocazie a cumpărat țuică de la prima privatizare, cu sticla plină s-au așezat pe marginea șanțului și au început să se aghezmuiască.

     Primarul fierbea de supărare, abia intrase pe ușa biroului, când Manuela și-a făcut apariția. Era frumoasă, cu părul prins cu o bentiță albă și lăsat în valuri pe umeri.

S-a apropiat de el și l-a sărutat, primarul a luat-o în brațe și a așezat-o pe scaun.

-Ce fac fată, că vine iarna, iar ăștia de la județ încă nu mi-au aprobat fondurile să mă apuc de treabă. Iernează oamenii în vagoane, nu mă mai aleg primar.

Astăzi mergi cu mine la senator, are zi de audiență, de acolo mergem la Consiliul Județean.

-Când plecăm?

-Peste o oră.Conduci tu, nu luăm șoferul,  mi-a spus că are nu știu ce treabă de făcut.

Împreună cu Manuela au intrat în sala de așteptare. S-au așezat pe scaune în speranța că vor fi poftiți înăuntru. Timpul trecea și nimeni nu-i băga în seamă. Gheorghe s-a ridicat și a bătut în ușă, în același timp a apăsat clanța, ușa s-a deschis, a băgat capul s-a uitat prin tot biroul, era gol. A traversat cabinetul secretarei și a deschis ușa de la biroul senatorului, priveliștea era minunată. Secretara cu fundul pe birou, cu bluza descheiată și sânii scoși din sutien, era asaltată de săruturile focoase ale senatorului.

Puțin jenat, primarul s-a tras înapoi, a tras adânc aer în piept, scena din birou îi pusese un as în mână,   numai bun pentru a fi folosit în negocierile dure care presimțea că vor avea loc. A bătut în ușă, un minut mai târziu secretara i-a deschis și la poftit în birou.

-Să trăiți domnul senator! Mă bucur să văd că sunteți în formă, sper ca în Africa cunoștințele dumneavoastră din domeniul electrotehnicii să vă fi fost de folos. Este de notorietate legătura directă dintre țânțarul Anofel și efectele electronicii.-Sprințaru, cu un zâmbet ironic în colțul buzelor,îl privea cu superioritate, scena de mai devreme îi aducea un avantaj.

-Întrezăresc o undă de ironie în laudele dumneavoastră, nu merit să fiți ironic. Chiar am avut un discurs bun și bine primit, la inițiativa mea s-au pus bazele organizării unui ONG care să aibă ca obiectiv tocmai apărarea țânțarului Anofel de la dispariție. Să ne gândim puțin, omorâm toți țânțarii, eradicăm malaria ca boală, nemaifiind insectele să o transmită. În condițiile astea, marile concerne farmaceutice care prepară vaccinurile și toată gama de medicamente pentru tratarea malariei vor da faliment. Asta va însemna disponibilizări de personal, adică șomaj, scăderea producției de consum pe orizontală și impozit, în bugetele statelor producătoare, mai mic. Și toate astea din cauza unui nenorocit de țânțar. -Senatorul Tânjală era decepționat, simțea că nu-l convinsese pe primarul de la opoziție.

-Excelență, am adus documentația pentru consolidarea dealului care s-a prăvălit peste gospodăriile oamenilor.

-Bine, lasă-l aici și vom vedea ce vom face. 

-Domnule senator, trebuie rezolvate problemele până în iarnă, acolo este vorba și de construirea de locuințe pentru oamenii cărora viitura le-a  distrus  casele.

-Sunteți nebuni? De unde să luăm atâția bani?

-De la ONG-ul dumneavoastră?

-Cum mă de la ONG-ul meu?

-Simplu, dacă oamenii ăștia mor de frig la iarnă, dumneavoastră veți avea mai puțini potențiali pacienți bolnavi de malarie. Degeaba apărați țânțarul de la dispariție, dacă nu apărați și oamenii, ce dracu, e la mintea cocoșului, nu sunt oameni, nu este malarie, nu se produc vaccinuri, nu merge economia pe orizontală.

-Al dracului ești! Nu vrei mă să vii în partidul nostru?

-Nu, eu sunt în toate partidele. Vă veți convinge de loialitatea mea, nici o poză, nici un cuvânt despre scena petrecută între dumneavoastră și secretară, oameni suntem! Știți cum se spune:„o mână spală pe cealaltă și amândouă fața”.

-Primarule, mă șantajezi?

-Nu, încerc să vă fac să înțelegeți, că în mine aveți un prieten loial. Ajutați-mă și uit tot!

-Altfel?

-Îmi sar țăranii în cap și voi arăta cu degetul spre dumneavoastră.

-Gheorghe, parcă așa îți spune, -senatorul se îneca de furie, fața-i devenise roșie ca a unui rac fiert-voi impulsiona și Consiliul Județean să-ți dea bani, voi sensibiliza și guvernul, îți promit că până la iarnă terminăm toate lucrările. De aici mergi la Viorel Asudatu, îi voi da telefon să vedem cum facem ca în maxim două săptămâni să demarăm lucrările. Mulțumit?

-Aș fi, dacă așa se va întâmpla-primarul avea un zâmbet parșiv în colțul gurii-Eu vă las sănătos excelență, sper să nu mai fie nevoie să vin la dumneavoastră, decât atunci când, toate se vor termina cu bine. Voi aduce trei trandafiri pentru frumoasa dumneavoastră secretară-Gheorghe, cu același zâmbet ironic  în colțul buzelor, a făcut o mică plecăciune în direcția funcționarei, iar dumneavoastră excelență...multe mulțumiri sub diferite forme.

-Așa să faci primarule, ține minte că te ajut, deși ești de la opoziție!

-Nu uitați domnule senator, acum suntem toți trei în aceeași barcă...-Primarul i-a făcut cu ochiul complice, apoi a părăsit încăperea.

-Hai fată să mergem, am rezolvat tot ce se putea aici, mergem la C.J. Dacă obținem promisiuni și de la Asudatu chiar ne putem felicita, apoi ne cazăm la o pensiune bună și dimineață mergem direct la serviciu de aici.

      Discuțiile cu funcționarul Consiliului Județean(C.J.)au fost dure, dar constructive, cel mai mult s-a discutat pe procentul de para-ndărăt care ar reveni funcționarului și celor din spatele lui. S-a ajuns, la sugestia Manuelei care era de față la discuții, ca primarul să oprească un procent de 20%  din valoarea întregii lucrări din care el, primarul, să primească 5%, iar 15% să fie înmânați lui Viorel Asudatu care îi va împărți cum știe el șefilor lui. Funcționarul scrâșnea din dinți, era alb la față și bătea tot timpul cu pumnul în masă.

-Băi, tu singur oprești 5% și nouă la toți ne dai ca la mucoși 15%? Cum mama dracului vine asta?

-Simplu domn Viorel-spuse Manuela cu vocea ei egală și caldă-domnul primar este ordonatorul de credite, el răspunde dacă vine DNA-ul peste noi. Acum ați înțeles? Sunt buni banii, dar trebuie să răspunzi pentru ei, dumneavoastră îi luați fără să vă implicați. Încă ceva, este vorba de sume mari de bani, să nu ne calicim!

      Licitația a decurs normal, adică s-a prezentat o singură firmă, din întâmplare aceea agreată de primărie. Firma avusese multe contracte cu primăria, toate cu certificat de garanție pentru lucrări. Este drept că primăria plătise un ban în plus, dar și lucrările se dovediseră cu timpul că au fost făcute cu simț de răspundere.

-Domn* primar, iată-ne din nou față în față! Sunt proiecte mari, nu voi putea singur să acopăr tot volumul de lucrări.-Cel care vorbea era un tip la 50 de ani, burtos cu chelie și o față unsuroasă, ochii păreau înghițiți de osânză.

-Domnule Hoțescu, ai un nume predestinat, banii sunt ăștia, nici un leu în plus, nu mă interesează cu cine lucrezi, dumneata răspunzi, contractele vor fi ferme, ce vom reuși noi să smulgem de aici este altceva. Calitativ nu accept rabat, ști bine că DNA-ul se sesizează de regulă atunci când apar fisuri în lucrări.

-Banii care sunt prevăzuți în contract abia să-mi ajungă pentru ce am de construit, nu vă pot returna nici un leu. –Patronul când vorbea  gâfâia ca o locomotivă când urcă muntele.

-Sunteți sigur?-Primarul devenise livid, simțea că patronul vrea să-l tragă-n piept. Ați studiat proiectul împreună cu specialiștii sau doar dumneavoastră v-ați uitat pe el.

-L-am puricat împreună cu inginerii și economiștii mei.

-Nu cred, uite, aici sunt toate datele reale stabilite de arhitecții și proiectanții noștri, dosarul pe care îl ai în mână, conține o supraevaluare a lucrării exact cu 20% cât vreau să-mi dai înapoi. Ne-am înțeles?-Gheorghe îl privea fix pe Hoțescu, acesta transpira abundent deși în birou funcționa aerul condiționat. Privirea primarului îi transmitea că afacerea este gata să cadă.

-Domn primar, poate nu am fost noi atenți, poate s-au grăbit oamenii mei când au făcut evaluarea. Stați puțin, ne vom înțelege, vom face cum e bine. La cât v-ați gândit să-mi dați și mie din procent?-Patronul încerca să deschidă ochii mai mult, reușea să miște genele de un blond spălăcit, ochii rămâneau cu pleoapele aproape lipite.

-Nu ar trebui să-ți mai fac porție, îți ajunge profitul,-Gheorghe ridicase tonul, nu-i plăcuse faptul că grăsunul patron încercase să-l tragă în piept,- îți voi da 1% e destul de mult. Bate palma și atenție la calitatea lucrării.

-E puțin!-Glasul lui Hoțescu semăna cu un mieunat de cotoi în călduri.

-Suficient, nu mai discut mai mult.-Primarul s-a ridicat de pe scaun dând de înțeles patronului că întrevederea a luat sfârșit.

       Adrian Sprințaru se trezise de dimineață cu gândul la Crina, era ultima zi de vacanță. A privit pe geam, toamna era la ea acasă, strugurii mari cu boabele  grele , pline și galbene  abia așteptau să fie gustate. Un păr cu fructele zemoase și parfumate ca un trup de fecioară, trona dincolo de bolta de vie.

S-a îmbrăcat, a coborât în bucătărie cu gândul să mănânce ceva, apoi să plece la iubita lui.

-Sărut mâna mamă! Ce ai de mâncare?

-Îți fac două ouă ochiuri, vrei?-Florica îl privea cu ochi duioși, îl iubea cu aceași intensitate ca atunci când îl născuse. Fusese o poveste întreagă, toți îi spuneau că va naște o fată, babele se ghidau după conformația burții, doar ea spera în sufletul ei că va naște un băiat. Și băiat a fost, o săptămână, de bucurie, Gheorghe a ținut-o tot într-o beție. Acum îl privea cu drag, crescuse ca un brad și era deștept ca tatăl lui.

După ce a mâncat, a plecat pe jos la Crina. Mergea pe drum cu pasul lui voinicesc, pășea cu demnitate, saluta oamenii întâlniți în cale, așa îl învățase părinții lui, puțini erau tinerii care salutau bătrânii satului, în general îi priveau cu dispreț.

Ajuns aproape de marginea păduri, de după stejarul cel mare a sărit în brațele lui Crina. Frumoasa fată cu ochii de un albastru intens la fel cum este cerul după ploaie, cu părul negru, lung și ondulat. Avea fața albă ca spuma laptelui, buzele pline și rumene cu o gropiță mică în bărbia rotundă.

-Ai venit Adi? Hai în casă, ai mei te așteaptă!-Fata la cuprins de braț și l-a condus spre casă.

Familia Crinei locuia într-o casă sub forma unui vagon, având o sală lungă din care se intra în fiecare cameră. În fața casei un cireș bătrân îmbrăca curtea cu coroana sa. Sub cireș era o masă lungă având de o parte și alta două bănci cum se găsesc prin parcuri. Mama fetei, româncă dintr-un sat din apropiere, îl cunoscuse pe Fărâmiță la o atestare pentru muzicant liber profesionist, avea voce frumoasă, cânta ca o privighetoare, țiganul Fărâmiță se îndrăgostise de ea cum a văzut-o și auzit-o. Au început să cânte împreună la nunți, iar după un timp au hotărât să pună în același loc banii câștigați din cântat.Așa s-au căsătorit

-Vino și stai aici la umbra cireșului și să ne bucurăm de ultimele zile călduroase! –Maria, mama Crinei era o femeie la 40 de ani, încă frumoasă, cu corpul armonios, părul castaniu, ochii albaștri, fața albă și gropiță-n bărbie la fel ca fiica sa.-Vrei să bei o cafea, nu am băut nici noi, ne-a spus Crina că vii și am așteptat să o bem împreună.

-Sărut mâna!-spuse Adi în timp ce se așeza pe bancă-chiar vă rog!

-A, uite că a sosit și tatăl meu!

De masă s-a apropiat un bărbat slăbuț, înalt, la vreo 45 de ani, brunet, cu părul negru și creț, cu pomeții obrajilor ieșiți mult în afară, bărbia adusă spre interior, dar cu niște ochi negri, mari, curioși și blânzi.

Fărâmiță, cu mâna întinsă, s-a apropiat de tânăr.

-Bine ai venit în casa mea! Sper să te simți bine. Sau ești stingherit fiindcă te afli în curtea unui țigan.

Nu ai avea motive, nici tatăl tău nu este prea curat, dar nu despre asta trebuie să vorbim.

-Nu aveți dreptate, când vorbiți așa. Poziția în societate ar trebui să ne-o dea caracterul nostru, faptele noastre, modul nostru de a privi și înțelege lucrurile, nu culoarea pielii, religia sau etnia. Așa văd eu lucrurile. Nu după haină sau după mărimea casei trebuie să respectăm un om, ci după vorba și fapta sa.

-Bravo tinere! Îmi place cum judeci, am auzit în schimb că Gheorghe, tatăl tău, nu prea se dă în vânt ca fata noastră să-i ajungă noră. Eu nu mă bag, dacă fata mea te vrea pe tine de bărbat, apăi, tu să fii! Cu viața ei, ea hotărăște ce face, noi suntem doar privitori și eventual consilieri dacă ne cere sfatul.

Adrian asculta în tăcere, vorbele lui Fărâmiță îi mergeau la suflet; așa și-ar fi dorit să gândească și tatăl său, nu cum face acum, când vorbește din înaltul funcției de primar cocoțat pe acoperișul casei sale cu etaj, două băi și toaletă de serviciu.

Va urma!

   

-

             

Primarul III

    Manuela era provenită în Dealul Plecat. Venise în urmă cu 12 ani împreună cu un profesor de biologie, bătrân, bețiv și muieratic, o prezentase pe fată celor din sat drept logodnica lui. La jumătatea anului școlar profesorul a abandonat  școala unde preda, după care a plecat într-o direcție necunoscută. Fata s-a trezit singură într-un sat străin și cumva ostil. Nu avea unde să meargă, nu-și cunoștea părinții, fusese crescută la orfelinat, iar după terminarea liceului a fost dată afară pe poarta orfelinatului, împlinise 18 ani, se putea descurca singură. Profesorul de biologie speculase deruta fetei și deși era mult mai în vârstă decât ea, i-a promis că o ia de nevastă. Fata a acceptat totul, în sinea ei sperând să poată evada, din acest mariaj, după ce se va pune pe picioare.Doar că bărbatul a abandonat-o și pe ea și elevii cărora le preda.

    După ce a rămas singură și fără ajutor, a înțeles că singura speranță a ei în viață pentru a realiza ceva, va fi munca pentru a putea să-și câștige bucata de pâine și să aibă o căsuță unde să se odihnească după munca de zi de zi. Singură, tristă și înfometată a ieșit din casă să-și caute o slujbă. A vrut să se încadreze  ca vânzătoare într-un magazin, nefiind din localitate și cunoscută de patroni, nimeni nu i-a acordat încredere. Doar George, patronul de la magazinul alimentar ”Cory”, a vrut să o angajeze, însă când a văzut-o scorpia de nevastă-sa, un zdrahon de muiere care arăta de parcă făcuse toată viața haltere, s-a opus categoric.

 În disperare că nu găsea nici un loc de muncă și trăia din mila gazdei, care-i întindea un castron cu ciorbă, a bătut la ușa primarului, acesta tocmai fusese reales și era în culmea fericirii.

-”Bună ziua!- a salutat sfioasă Manuela

-Bună ziua fată frumoasă!-Părul castaniu și lung, sânii viguroși și buzele ca două cireșe coapte au fost cele  mai bune recomandări. Ochii primarului rămăseseră fixați pe decolteul fetei.-Cu ce te pot ajuta?

-Știți situația mea, caut de lucru să am cu ce mă întreține, nu am unde să mă duc. Străin îmi este acest sat, străine îmi sunt toate celelalte, nu-mi cunosc rădăcinile.

-Și ce ști să faci?

-Nimic, am făcut un liceu cu specialitatea electrotehnică, fără practică reală din care să învățăm ceva. Sunt dispusă să fac orice muncă, pentru a-mi câștiga pâinea.

-Bine, stai  la masă și scrie o cerere către primar prin care soliciți angajarea , nu specifica postul, vom vedea ce vom găsi. Cum te cheamă?

-Manuela...

-E suficient atât!- Gheorghe  Sprințaru, primar uitat de timp la cârma comunei, privea cu poftă fățișă la nurii copilei. -Să stai acasă, tot la baba Gherghina locuiești, da?

-Da, domn primar!

-Am să trec să te anunț ce-am hotărât. Ia banii ăștia să ai de cheltuială până la salariu, ia-i cu încredere sunt cu împrumut, la salariu ai să mi-i dai înapoi.

-Sigur că da!-a răspuns bucuroasă fata când a văzut că suma era destul de măricică, poate mai mare decât viitorul ei salariu”.

Primarul s-a ținut de cuvânt. Patru zile mai târziu intra pe poarta gazdei, baba, care nu era chiar bătrână, avea în jur de 62-63 de anii, când la văzut, l-a privit  printre gene scuturând din cap a neîncredere.

-”Acasă-i fata?

-Acasă Gheorghe, dar ce treabă ai tu cu copila?-Gherghina încă mai păstra din frumusețea apusă, iar după modul în care-l privea pe primar arăta că îi cunoștea bine apucăturile de fustangiu.

-Am o treabă importantă pentru ea, unde stă, în cămăruța dinspre grădină din care nu răzbate nici un sunet spre drum?

-Se vede că ți-a plăcut cămăruța, dacă nu ai uitat-o nici acum!

-Da Gherghină, frumoase vremuri! -spuse primarul oftând.

-Puteai să mai treci să mă întrebi de sănătate, sau crezi că m-am ramolit?

-Nu, chiar arăți bine, cu timpul stau eu rău.

-Acum merg la fată, ai grijă să nu mă deranjeze cineva.

-Stai liniștit, drac bătrân, că te voi păzi eu, vezi doar, de fă treabă bună!

Gheorghe i-a pus în palmă o bancnotă, femeia a luat-o bucuroasă, apoi s-a așezat ca un străjer la ușa casei”.

În urma acestei vizite Manuela a fost angajată ca femeie de serviciu. Cu timpul s-a dovedit a fi harnică și descurcăreață, cu o inteligență nativă foarte bună și simț de orientare politică.

9 luni mai târziu năștea un băiețel sănătos, nimeni nu s-a întrebat al cui este copilul, nici faptul că sarcina durase mai mult decât termenul normal dacă ar fi fost al profesorului. Primarul era bucuros, era tătic pentru a treia oară. Nu a recunoscut copilul în mod oficial, însă cu timpul toată lumea aflase că el este tatăl, doar soția sa nu făcea discuție pe tema asta. Nimeni nu știa dacă aflase adevărul.

Anii au trecut, Manuela era dintre cei mai vechi angajați ai primăriei. Înainte de ședințele de consiliu îl sfătuia pe primar cum să abordeze problemele cu cei din opoziție. Totdeauna sfaturile ei sau dovedit a fi pertinente. În primărie nimeni nu discuta cu voce tare despre legătura dintre Manuela și primar. Până și camera secretă era știută de toți, dar niciunul nu avea curaj să iasă la luptă fățișă.

Primarul, formal, făcea parte dintr-un partid politic, dar el era în relații bune cu toate partidele. Consilierii și vice primarul îl susțineau, rar se opuneau, dar și atunci o făceau la îndemnul Manuelei care era portavocea primarului. Venea o indicație de la centru, de la partidul lui, el trebuia să o pună în practică, numai că, trebuia votată și de consiliul local, când nu-i convenea indicația venită de la partid, îi spunea Manuelei să comunice consilierilor să voteze împotriva propunerii.

Spuneam că îl susțineau toți atunci când voia să facă ceva, banii erau transpartinici, iar primarul nu era zgârcit, lăsa să-i scape printre degete câțiva bănuți și celorlați. Consilierii erau mulțumiți, își amorțeau foamea cu firimiturile lăsate de edil.

Vicele își avea porția lui, ca și acum când împărțeau banii strânși de paznic din cerșeala din poartă-n poartă. Mâncau din mezelurile trimise de patronul magazinului alimentar ”Cory” și din când în când mai trăgeau câte o dușcă din paharele cu pălincă. Băiat bun patronul, dar și el, primarul, când a făcut contractul cu primăria pentru concesionarea terenului unde a construit magazinul, i-a fixat o chirie mică. De atunci oricând pofteau, George, patronul de la magazinul alimentar, le trimitea tot ce aveau nevoie.

-Ia zii, câți bani s-au strâns?-primarul cu paharul în mână îl chestiona pe viceprimar. Când era vorba de bani, se duceau dracu interesele de partid și neînțelegerile ideologice. Toți erau frați de cruce. A mai băut o gură din licoarea tare, simțea cum alunecă pe gât, foc ieșea din gura lui, s-a scuturat de parcă trecuse moartea pe lângă el

-10.000 de lei, conform tabelului întocmit de paznic.-a răspuns vicele.

-Refaci tabelul să rămână 8.000 de lei. Eu iau 1.000 de lei, Manuela 200 și tu 800. E bine?

-Da domn primar, e foarte bine. -Vicele nu a întrebat de ce îi face porție Manuelei, era obișnuit deja cu acest mod de lucru al edilului. Manuela era omul care deținea toate secretele din primărie, vorbea puțin, avea vorba așezată și cu înțeles. Era respectată de toată lumea. Ea venea prima la serviciu și pleca ultima, nu avea astâmpăr, era în continuă mișcare.

Era supusă, nu comenta și executa orice ordin indiferent de la cine venea, se considera cea mai mică în rang și nu făcea niciodată caz că este iubita primarului.

Locuia în continuare în casa Gherghinei, acum Manuela era proprietară, femeia o văzuse cumsecade și îi făcuse act de vânzare-cumpărare pe imobil cu condiția să aibă grijă de ea. Bătrâna îi fusese de un real ajutor, era o femeie isteață, în plus, făcea injecții prin sat celor bolnavi și astfel era la curent cu tot ce se întâmpla în comună. Cât a avut copilul mic, ea avusese grijă de el , cum Manuela nu era acasă când  venea băiatul de la școală, Gherghina îi punea masa.

În această casă primarul o vizita pe Manuela ori de câte ori simțea nevoia de liniște. Când Sprințaru intra pe ușă, ea îl întâmpina veselă, de fiecare dată avea impresia că ochii sunt două ferestre prin care el călătorește spre sufletul ei. Discutau politică, de fapt el tăcea, iar ea îi spunea ce să facă. Avea un simț de orientare politică extraordinar. De fapt nu era vorba de orientare, ci de pragmatism. Simțea cum trebuie mișcat banul, de așa natură încât, adversarii politici să cadă întotdeauna în plasă, apoi odată mânjiți nu mai puteau face nimic.

Acum era supărat din cauza băiatului. Nu voia să-l lase să vorbească cu Crina, era fată de lăutar, nu pentru asta muncea el.

Manuela nu a zis nimic. Aștepta un moment când putea interveni pentru Adi, acum edilul era prea nervos.

-Gheorghe, iubitule, lasă băiatul în pace, după ce va termina școala altfel vor sta lucrurile. Acum mergi acasă, să fii cuminte, nu-i mai certa, sunt toți cu suflet bun.

Două săptâmîni mai târziu. Trei specialiști sosiți de la județ întocmiseră un dosar cu tot ce trebuia pentru consolidarea malului surpat, dar și pentru reconstruirea caselor celor loviți de calamitate. Proiectul avea prevăzute toate cheltuielile aferente, începând cu proiectarea și construirea locuințelor până la darea lor în folosință. Suma de bani necesară ducerii proiectului la bun sfârșit era mare, însă Gheorghe Sprințaru, nu degeaba i se spunea așa, era hotărât să-l pună în aplicare. Între timp, locuitorii sinistrați primiseră vagoane de dormit, câte unul de familie, acolo își depozitaseră bunurile primite de la consătenii lor.

După depunerea documentație de către specialiști la Consiliul județean, Gheorghe a fost chemat la ședința Consiliului să-și susțină proiectul.

A fost întors pe toate părțile de aleșii județului, mai ales de ce-i din partidele aflate în opoziție cu al lui.

-De ce s-a surpat dealul?-a fost întrebarea cheie pusă de un consilier tânăr.

-D-aia! –a răspuns primarul. De unde vreți să știu eu, scrie în constatare.

-Cum s-a găsit să se dărâme tocmai acum când ai ajuns dumneata primar?-consilierul a insistat

-Apăi dragă domnule, eu sunt primar în Malu de peste 20 de ani, până acum putea să cadă de câte ori voia. Cred că și-a ales momentul după promisiunile electorale ale dumneavoastră.

-De cât timp erau construite casele acolo, au avut aprobare urbanistică?-întrebarea părea să-l dezechilibreze pe primar.

Nu s-a întâmplat, Gheorghe era precum Hopa Mitică, indiferent în ce poziție l-ai fi pus, el revenea în poziție verticală.

-Acolo a fost vatra satului, iar casele luate acum de rostogolirea dealului, sunt construite cu 70-80 de ani în urmă. Înțelegeți că nu s-a mai întâmplat asemenea catastrofă până acum! A fost o surpriză neplăcută pentru toată lumea. Problema este ce facem? Oamenii sunt bătrâni, cu bani puțini și nevoi multe. Îi ajutăm sau îi lăsăm dracu să moară de frig la iarnă în vagoanele sociale? E bine că puneți întrebări, e bine că vă informați, dar trebuie să ne gândim la om, îl ajutăm sau îl lăsăm în durerea lui, mă rog, a lor.

În dosarele pe care le aveți în față, dacă erați curioși găseați o mulțime de date interesante, inclusiv faptul că o anume exploatare minieră nu ar fi străină de prăvălirea dealului. Domnilor consilieri, aprobați proiectul și să demarăm lucrările, știți câte obstacole mai sunt până începem construcția propriu-zisă.

-Este nevoie de mulți bani-primul consilier a mai zis ceva ca să nu tacă.

-Nu știu dacă sunt mulți, nu sunt expert, dar așa reiese din proiect. Dacă dumneavoastră aveți o firmă care va construi pentru o sumă mai mică, aduceți-o la licitație și va câștiga.

-Ce v-a venit? Nu am nicio firmă!

-Atunci lăsați experții să vorbească

Gheorghe a părăsit ședința, partidul lui era minoritar în consiliu, se aștepta să piardă, dar avea încredere în Viorel Asudatu șeful biroului investiții. Va știi ăsta să facă lucrurile să meargă ca unse.

S-a trezit de dimineață, a ieșit afară să vadă cum este timpul, un aer fierbinte și-a făcut loc prin răcoarea dimineții. Iarba era uscată, de mult nu mai căzuse picătură de rouă. Căldura de peste zi era irespirabilă. Vegetația arăta ca în filmele de groază, era uscăciune și praf, dezolant tablou. Omul reușise să distrugă natura, cea mai complexă și perfectă parte a universului pământesc. Intervenția omului în mod agresiv asupra naturii a făcut să se producă dezechilibre infernale. Au apărut furtuni și uragane în zone liniștite, temperaturile cresc an de an. Formațiunile uriașe de ghețari de la polul nord se topesc și plutesc în derivă în oceanul planetar. Rezervele uriașe de apă dulce se risipesc odată cu distrugerea uriașelor calote de gheață.

-Va fi caniculă și azi -își spuse filozofic în barbă primarul.

A intrat în bucătărie unde Florica pregătea micul dejun pentru toți ai casei

-Bună dimineața! Da Adrian unde este?

-Doarme, a venit târziu aseară de la țigancă.-În glasul Emei se simțea o răutatea.

-Taci tu fată din gură, de unde ști că a fost la Crina?-Mamă-sa încerca să tempereze copila.

-Știu, l-am urmărit să văd unde merge, la marginea păduri s-a oprit, fata îl aștepta pitită după stejarul ăla gros din apropierea porții, cum l-a văzut, a ieșit din ascunzătoare și drept în brațele lui a sărit. Parcă era o cățea în călduri, după cum îl săruta și-l îmbrățișa. Mare minune să nu ne trezim că vine la poarta noastră cu un pripas în brațe, spunând că este al lui Adi. Atunci să te văd tată cum, din înălțimea mata de primar, te vei face bunicul țigănușului.

În tot timpul cât vorbise, ochii îi luceau de răutate, poate era revolta interioară a urmelor de sânge țigănesc. Mamă-sa încercase, prin semne, să o oprească, însă Ema era prea pornită. Era convinsă că lumea va despica firul în patru și își vor aminti că și ei au sânge de țigan în vine. De aceea voia să o țină pe Crina cât mai departe de casa lor.

-Nu ai dreptate fată, dacă nu vom fi de acord cu căsătoria lui Adi cu Crina, atunci gura satului va săpa în adâncul genealogiei noastre și nu se vor lăsa până nu vor găsi toate picăturile de sânge străine, fie că sunt de evrei, de țigani, sau de greci.

-Terminați cu vorba, Crina în casa mea nu intră. Să vorbească cât vrea cu ea, dar ea aici ca noră a mea nu va veni niciodată. M-ați înțeles? –De când intrase Crina în sufletul băiatului, primarul primise un cuțit în inimă.

-Cine nu va intra în casa asta tată?-Adi, în pijamale, tocmai intra în bucătărie, când Gheorghe, nervos, țipa pe nevastă.

-Fătuca asta, ”parcă ți-a pus ciobu”, așa te duci de iute la ea.

-Nu este adevărat, l-a început nici nu voia să se uite la mine, abia acum mă primește cu drag. O divinizez. Este un om deosebit.

-Stai în casa mea până termini facultatea sau poți sta toată viața dacă renunți la țigancă.-Gheorghe era nervos, de la județ îl informase că nu se aprobase proiectul de investiții pentru consolidarea dealului și construcția de locuințe pentru sinistrați, acum și copilul lui se punea de-a curmezișul ordinului său.

-Adi, las-o dracu de țigancă! Dai cu piciorul la toată averea pe care ți-a pregătit-o tata pentru un fund de magraoancă? –Ema era pornită împotriva Crinei din două motive esențiale: era studentă la drept și se credea mai frumoasă decât Crina. Pentru o femeie erau definitorii aceste cauze.

-Lăsa-ți băiatul în pace! Știe el ce are de făcut, iar tu maimuțică nu te mai băga! –Florica se vedea pe ea, când părinții ei nu o lăsau să vorbească cu Gheorghe, fiindcă îl considerau țigan. O amenițase că nu-i va da nici un ac de zestre și nici nu o vor mai recunoaște de fiică lor. Dragostea pentru Gheorghe a fost mai puternică decât amenințarea părinților. Într-o seară s-a hotărât și a ”fugit” cu iubitul său. Mulți ani tatăl său nu a vorbit cu ea, doar biata mamă-sa o mai chema seara când amurgul sărea din iarbă și îi aducea pe sub șorț, ce putea fura din casă fără știrea bărbatului. Cinci ani după ce s-au căsătorit, Gheorghe a fost ales primar la indicația partidului comunist. Atunci s-au împăcat părinții ei cu Gheorghe. Florica a oftat din adâncul sufletului, când și-a amintit prin ce a trecut. Acum era posibil, să mai trăiască odată aceași poveste dureroasă.

.

Iohannis a mai tras odată de urechi alianța de la guvernare

Băsescu, ca președinte, era un jucător perfid, dacă nu oferea nimic adversarul de care să se agațe, creia el oportunități sinistre pentru a înfiera vreun adversar politic, sau pentru a trimite semnale instituțiilor de forță care de îndată treceau la acțiune.
Klaus Iohannis este greoi, nu are mintea ageră a înaintașului său din fotoliul cotrocenist, nu este în stare să-și creeze oportunități. Tace, rabdă și lovește când adversarul politic este în corzi. Dă cu sete, nu contează că prin loviturile aplicate de el suferă mai mulți, lovește pentru aș astâmpăra orgoliul. Plăcerea  lui este sadică, mai ales când adversarul tace și încasează. Căci asta face Dragnea, din când în când îl invită pe Iohannis să-i mai tuflească una peste bot.
Așa a făcut Iohannis, în decembrie, a umilit un întreg partid, când nu a vrut să desemneze drept candidat de premier pe Saideh. Apoi confirmarea desemnării drept candidat a lui Grindeanu printr-un simplu SMS. Iar totul a culminat cu participarea în piață alături de manifestanți și înfierarea faptului că la Palatul Victoria și în Parlament sunt penali și hoți. Un timp domnul președinte s-a potolit căci  Curte de Apel Pitești a menținut sentința dată de Tribunalul Brașov prin care era dovedit faptul că imobilul cel mai important dintre cele 6 a fost dobândit prin fals și uz de fals. Această sentință i-a picat greu la stomacul lui de sas avar, dar Dragnea și Tăriceanu, cei doi penali de serviciu în alocuțiunile lui Iohannis, au venit imediat și l-au luat sub pulpanele lor, spălânu-l de păcate.
Drept mulțumire Iohannis a stat o perioadă de timp cu capul la cutie. Însă demiterea lui Grindeanu prin moțiune de cenzură și formarea unui nou cabinet, sub conducerea lui Tudose, l-a adus pe Iohannis în situația de a trage de urechi nu numai pe Dragnea și Tăriceanu, dar și de a idiculiza cele două partide, adică PSD și ALDE.
Iohannis după discursul de bufon susținut în Parlamentul României în iarnă, a venit acum cu un discurs de profesor care se reîntâlnește cu elevii repetenți.
A dat în ”pesediști ” și ”aldiști” din toate pozițiile și cum a vrut mușchii lui. A fost un discurs de om puternic, stăpân pe el, care încearcă să facă ceva pentru țară în condițiile în care guvernul lucrează haotic, și cu o „țopăială” fiscală.
Iohannis lovește în guvern și alianța de la putere pentru că poate, nu pentru că este deștept, ci pentru că adversarii săi sunt slabi, se lasă descoperiți.
Mi-a fost jenă pentru  cei mai înalți oameni din stat, președintele Senatului, președintele Camerei Deputaților, primul ministru, miniștrii, când îl vedeam pe Iohannis dându-le pumni în bot. Președintele știa că el câștigase din acest război PSD-PSD și prin loviturile aplicate alianței își consolida victoria.
Fiecare cuvânt al lui Iohannis lovea în mine, în votul meu, în speranța mea.
Observ pe zi ce trece, toți mai mulți oameni din PSD care sunt nemulțumiți de modul în care se petrec lucrurile la nivelul conducerii partidului. Cred că este nevoie de un Congres care să tranșeze lucrurile, să se facă reconfirmări la nivelul conducerii sau realegerea unei noi conduceri a partidului.
Iohannis simte că se apropie alegerile prezidențiale, trebuie să puncteze, singurul adversar pe umerii căruia poate urca este PSD-ul, guvernarea.
Dragnea și ceilalți s-au lăsat păcăliți de zîmbetul mefistofelnic al lui Iohannis, acesta a zâmbit, apoi a râs cu gura până la urechi pentru pleașca pe care i-a pus-o  în mână alianța cu bîlbâiala de la guvernare.
Orice punct câștigat de Iohannis mă lovește în suflet. Orice palmă primită de PSD de la Iohannis o simt și eu ca votant al PSD.
Mi-aș dori ca Dragnea să fie mai puțin combinativ și să vadă cu adevărat de guvernare. Chestia cu Grindeanu și serviciile să o spună cui vrea, eu vreau ca programul să fie pus în aplicare. Dacă Grindeanu a pus frână, a fost de la servicii și trebuia să plece, mă tem că odată cu el trebuia să plece și cel care și l-a asumat.
Nu încercați să-l dați afară pe Liviu Pleșoianu, păstrați în partid și oameni cu capul limpede.
Dacă vouă v-a plăcut discursul lui Iohannis de la investirea noului guvern, pe mine m-a făcut să intru în pământ de rușine. Nu pentru că ar fi avut dreptate, ci pentru că nu a fost nimeni care să-i întoarcă loviturile.