Istoria așa cum a fost. Muncitorul IV

    După amiază Ion s-a întors la lucru, reușise să depună dosarul la secretariatul liceului. Inițial secretara îl refuzase pe motiv că nu are fișa medicală completată. În cele din urmă a  primit dosarul, cu condiția ca până la data examenului el să aducă fișa medicală.  Se apropia ziua examenului, Ion dusese secretarei fișa, putea merge liniștit . Cu o seară înainte inginerul Popescu venise la locul lui de muncă, l-a întrebat când are proba scrisă la limba română, Ion cu gândul la acel moment a răspuns sec:
-Mâine
-Ioane, să știi că am rezolvat problema soției. O angajăm femeie de serviciu la administrație. Mai am o veste bună, am găsit un apartament cu două camere, bucătărie, baie și tot ce trebuie pentru voi. Nu veți plăti chirie, este apartamentul societății. Veți plăti doar curentul și gazele. Ce părere ai? a continuat inginerul .
-Tovarășe inginer, demult am vrut să vă întreb: de ce faceți toate astea pentru mine?
-Măi Ioane, ai fost primul muncitor angajat pe șantierul ăsta. Când te-am văzut venind direct de la coarnele plugului, nu am crezut că vei reuși. Apoi am văzut că ai stofă, că ești un om cu bun simț, sincer, fără urmă de viclenie. Atunci mi-am zis că te voi ajuta, dacă voi putea. Asta e tot. Îmi pare bine că am investit încredere în tine. Te-ai dovedit a fi un om bun. Ține-o tot așa. Încă ceva, vezi, că duminică va veni un camion la tine, să vă transporte bagajele. Casa unde te vei muta, are sobă în bucătărie, paturi în dormitoare, o masă și câteva scaune. De altfel vom merge împreună, să vezi noua ta casă. Dacă sunteți gospodari, o veți putea face să arate mai bine
Cei doi discutau în fața halei uriașe, aproape gata, prima dintr-un număr de patru  câte să aibă uzina în final. Soarele scăpăta spre locul de odihnă, vântul adia ușor, răcoarea serii era plăcută. Ion și inginerul s-au ridica de pe chitucii folosiți ca scaune și au pornit spre case.
- Nu uita că vine mașina duminică, iar mâine ai grijă ce faci.Inginerul s-a îndepărtăt de muncitor după ce i-a dat și ultimele sfaturi.
Patru zile Ion a fost în febra examenelor. Aștepta cu încredere afișarea rezultatelor, era sigur că scrisese bine. Poate la limba română ar fi trebuit să scrie mai mult. Atâta a știut, atâta a scris. La matematică picase pe rezultat. Oralul a fost mai ușor, găsise niște profesori înțelegători. Când l-au văzut intrând în sală au crezut că este tatăl vreunui elev. O profesoară l-a întrebat:
-Pe cine căutați?
-Pe nimeni, sunt candidat. Am venit să susțin examenul de admitere. Sunt mai în vârstă, dar vreau să învăț.
-Bine, a zis profesoara. Trageți un bilet.
Ion a tras biletul, a luat coala albă de hârtie din mâna profesorului care înmâna candidaților hârtie pentru ciorne, s-a așezat în bancă și a început să schițeze răspunsul la întrebare pe ciornă. Când a considerat că este pregătit, a cerut să răspundă la întrebările din bilet. Ion a prezentat subiectele, iar acolo unde se poticnea, un profesor, ce părea a fi în consens cu ceilalți, îi spunea ce urmează.
Bucuros că a scăpat de examene, sâmbătă după ultimul examen, a plecat spre casă.
Vedea pentru prima dată duzii de pe marginea drumului. Erau mulți și umbroși, fructele lor erau de culoare neagră sau roz, moi cu o aromă și dulceață minunată. Frunzele dudului le adunau sătenii pentru hrănirea viermilor de mătase. Și elevii de la școală erau obligați să culeagă frunze de dud  pentru viermii de mătase pe care școala era obligată să îi crească. Nu era o muncă grea  creșterea viermilor de mătase, cerea multă atenție și curățenie. Era interesant cum eclozau minusculele ouă, din care ieșeau viermișorii cu o poftă de mâncare deosebită. După cca 21 de zile ajungeau la maturitate. Acum începeau să-și urzească casa în care viermele se închidea sub formă de cocon. Casa urzită de vierme era din fir de mătase. Gogoașile, așa se numea casa, gogoașă, trebuiau adunate și predate la centrul de colectare. Orice întârziere putea duce la maturizarea coconului din gogoașă și transformarea lui în fluture, moment în care  găurea  gogoașa și ieșea afară. Gogoșile astfel găurite, erau rebuturi, firele de mătase erau rupte. Își amintea bine procedeul, într-un an crescuse și el viermi de mătase.
De multe ori parcursese acel drum, niciodată însă nu percepuse atât de bine duzii și lanurile de porumb ca acum. Pășea pe drumul prăfuit cu gândul la ce se va întâmpla în viitor. În urmă cu un an și jumătate plecase hotărât să se ia de piept cu viață. Atunci nu știa ce-l așteaptă, era un țăran cu cinci clase care nu își depășise condiția de plugar. Acum după mai bine de un an și jumătate, era alt om. Învățase multe. Terminase școala elementară. Știa să facă calcule. Se calificase la locul de muncă ca fierar-betonist, avea și diplomă. Inginerul Popescu, pe lângă matematică și fizică, îl învățase să citească desenul tehnic. Oamenii începuseră să-l privească cu ochi buni. La început, din cauza prieteniei pe care i-o arăta inginerul, colegii  erau suspicioși și îl ocoleau. îl credeau un ”sifon”. Cei care pârau erau de trei feluri : unii care turnau la securitate, ăștia erau cei mai periculoși, alții care turnau la partid, iar alții care turnau la șefii direcți. Pe Ion îl considerau că îi toarnă la șef, la inginer. Cu timpul au realizat că el își vede de treabă și nu-l interesează ce fac şi ce discută colegii lui.
Se zvonea că oamenii vorbiseră între ei să-l propună șef de echipă. Pentru asta erau hotărâți să meargă la șeful de șantier să înainteze propunerea lor.
Tot gândindu-se, Ion încetinise pasul, s-a uitat pe cer, soarele își căuta loc de odihnă, peste o oră avea să asfințească. Spre apus cerul începuse să se înroșească. Era în întârziere, a zorit pasul, voia să ajungă acasă înainte de a se innopta.
Pentru prima dată a găsit femeia așteptându-l în poartă.  Stana s-a grăbit să ia bagajul bărbatului. Au intrat în curtea casei. Ion s-a așezat pe un scaun la masa de sub cireș. Stana se tot învârtea pe lângă Ion. Nu apuca bărbatul să ceară ceva că nevasta se și înfățișa cu acel lucru.
-Ce e nevastă cu tine de ești așa amabilă, nu ai fost la colectiv azi?
-Nu, te așteptam să vii, am făcut ceva bun pentru voi, plăcintă cu brânză, e la cuptor, mintenaș  e gata.
-Și de ce nu ai fost la colectiv, te-ai boierit? Ion își prefăcuse glasul să sune aspru, îi plăcuse că nevasta îl așteptase în poartă.
-Nu am avut chef să mă cert cu muierile pe câmp. Stana s-a arătat supărată
-Să nu uit, de la 1 septembrie începi serviciul la oraș. Vei fi femeie de serviciu la noi la administrație. Când a auzit vestea ,Stana a sărit de gâtul bărbatului.
Ce mult mă bucur, scap de cloaca asta din sat.
-Auzi Ioane, nici nu mai știi cu cine să vorbești. Cum spui un cuvânt mai așa despre președintele colectivului, sau despre ăia de la raion, gata se aude. Imediat vine instructorul de partid și începe cu întrebările :” cum e tovarășa cu cutare lucru? Nu îți place colectivul? Ai vreo dovadă că a furat Președintele GAC-ului?  Dacă nu ai, de ce îl denigrezi?” ” Păi eu nu am zis nimic tovarășul instructor, nu știu cine a scos asemenea vorbe”. ”Ai grijă femeie, că e păcat de tinerețea ta”. Stana povestea și se uita tot timpul în jurul ei, începuse să vadă spioni peste tot.
-Ce te tot uiți așa bănuitoare? Suntem la noi în curte.
-Așa o fi Ioane, dar mie a început să-mi fie frică.
-Bine, stai liniștită, nu este nimeni. Mergi în casă, ia  pe Sanda cu tine și începeți să împachetați. Mâine va veni o mașină și vom încărca tot ce ne trebuie în noua noastră casă. Ai înțeles?
-Ce să înțeleg, parcă vorbești în dodii, care casă? Unde să ne mutăm?
-Tovarășul inginer a făcut rost de o casă, vom locui noi în ea.
-Auzi Ioane, pe toată lumea ajută așa tovarășul inginer?
-Nu femeie, poate că erau alții mai nevoiași ca noi. Însă, tovarășul inginer ne-a ales pe noi.
Ion se gândea la norocul pe care l-a avut să poată intra pe sub pielea inginerului. Altfel, Popescu era un om corect, dar aspru, conducea șantierul cu mână de fier. În zadar a încercat maistrul Boboază să ia inițiative în calitatea lui de secretar al organizației PMR pe șantier, șeful de șantier la pus la punct :”tovarășul Boboază, dumneavoastră aveți grijă să dezbateți documentele de partid cu salariaţii și să atrageți cât mai mulți oameni noi pentru a întări rândurile partidului. Să nu vă scape din vedere nici mobilizarea oamenilor pentru rezolvarea acțiunilor trasate de la centru.
Își amintea ultima dispută avută cu maistrul Boboază. Trebuia să fie turnată fundația la noua hală. Mai era puțin până la terminarea programului. Boboază susținea că trebuie turnată fundația în acea seară. Șeful de echipă se raliase cu maistrul. Oamenii vociferau, erau obosiți, iar turnarea fundației îi putea întârzia până spre mijlocul nopţii. Secretarul de partid afirma  că sunt în întârziere față de grafic. Ion aflase, întâmplător, că sunt în depășire de plan.
-Tovarășe maistru, putem lăsa până mâine, avem depășire de plan, mâine oamenii vor fi odihniți și vom putea face și treabă bună.
-Ioane, iar ești contra? Am impresia că te opui sarcinilor de partid.
-Nici vorbă tovarășe maistru. Mi-am dat cu părerea. Oamenii când s-au văzut susținuți de Ion au prins curaj, iar unul dintre ei a zis: hai mă să ne schimbăm și turnăm dimineață. Maistrul Boboază s-a văzut pentru a doua oară învins de Ion, spumega de mânie.
Secretarul de partid a intrat val-vârtej în biroul inginerului Popescu.
-Tovarășe inginer vă rog să-l puneți la punct pe Ion Irimia.
-De ce tovarășe secretar, ce s-a întâmplat?
-Trebuie să turnăm fundația la hala doi
-Da, mâine dimineață
-Cum mâine dimineață? Putem turna în această seară. Boboază era iritat de calmul inginerului și mai ales de faptul că era deacord cu Ion, deși era sigur că acesta nu vorbise cu inginerul.
-Nu se poate, e târziu, oamenii sunt obosiți. Este mult de lucru, mâine vom putea face treaba liniștiți. Dar ce ziceai că a făcut Ion? Inginerul a pus întrebarea intempestiv.
-Vom face cum spuneți! În ce îl privește pe Ion, spuneți-i să nu mă mai contrazică în fața oamenilor.
-Am să-i spun, dar dacă are dreptate ce poți face? Partidul ne învață să avem curajul să ne spunem părerea, să criticăm unde vedem că există deviații de la cererile partidului. Dacă îi bag pumnul în gură lui Ion, încalc recomandările partidului. Sunt un membru vechi al PMR să pot greși acum. Tovarășe Boboază, partidul ne învață să-i respectăm indicațiile în spiritul lor. Ori noi dacă vom turna fundația în această seară, nu vom face o treabă bună. Cu oamenii obosiți și la lumina becurilor, nu vom reuși să facem lucrare de calitate. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Dă drumul la oameni să meargă acasă.
 Boboază era înfrânt cu propriile arme propagandistice, a plecat spre ușă, când era cu mâna pe clanță, s-a auzit din nou vocea inginerului
-Tovarășe secretar, am de gând să-i propun lui Ion să intre în rândurile partidului. Aș fi bucuros dacă recomandarea ar veni din partea dumitale. Inginerul urmărea reacția lui Boboază. Acesta, conștient că nu era bine să intre într-o luptă fățișă cu inginerul, aprobat dând din cap cererea șefului său.
Trezit din visare de Stana care îl întreba dacă pune la îndemână și oala, a mare de pământ, cu untură, Ion a răspuns.
-Da, luăm oala cu untură și să pui și o damigeană cu țuică, din a veche. Vom face o petrecere pentru mutarea în casa nouă. Să știi Stană că mai e de lucru la casă, trebuie văruită, spălate podelele, reparați pereții. O săptămână , două, apoi gata stăm liniștiți.
-Mă Ioane, cine va avea grijă de găini?
-Câte mai avem?
-Cu cocoșii sunt 52.
-Vorbește cu soru-ta să dea la găini, iar tu să lași grăunțe sub polată.
Bucuria copiilor era fără margini, vor locui în oraș.
Mulțumesc pentru poză:anunturipenet.qsp.ro

La mulți ani, Femeie!

 

  Se spune că Dumnezeu după ce a făcut cerul, pământul și toate celelalte viețuitoare, l-a făcut pe Adam. Mulțumit, a început să  contemple ceea ce făurise. Era totul perfect, în armonie, totuși searbăd, lipsea ceva. Atunci a făcut femeia. În acel moment, iadul s-a bucurat, raiul s-a cutremurat , armonia a început să sufere. Șarpele, viclean, a ademenit-o pe Eva. Naivă, prima femeie, a căzut în capcana șarpelui. A gustat din fructul oferit de vicleana reptilă. Un văl s-a luat de pe fața Evei, bucuroasă, a dat și lui Adam să mănânce. Bărbatul a gustat din fructul oferit de Eva, atunci a cunoscut altă dragoste în afara celei oferite lui Dumnezeu. Dragostea pentru Eva.

     Au trecut mii de ani de la izgonirea lui Adam şi a Evei din Edenul pământesc care se afla între râurile Tigru şi Eufrat, în tot acest timp dragostea bărbatului a rămas la fel de puternică pentru farmecele Evei. Mulți au condamnat faptul că Eva a mâncat din mărul oferit de șarpe. Cred, din contră, că ăsta a fost cel mai minunat lucru pe care îl putea face. Poate cineva să-și închipuie viața fără femeie? Poate vreun bărbat sănătos să aștepte noaptea fără să spere la  mângâiere de la femeia iubită? De-a lungul timpului multe lucruri au fost rezolvate de către femei, indiferent dacă au fost de domeniul: politic, militar, științific. La fel de multe lucruri au fost și încurcate. Asta este femeia, sarea și piperul vieții. Fără ea viața ar fi insipidă.
     Femeia este mamă, soție, bucătăreasă, amantă,iubită. Ea este aceea care înghite toate răbufnirile bărbaților, care suportă toate mitocăniile soților. Ea ne oblojește sufletul, când suntem răniți. Ne hrănește când suntem flămânzi și ne adapă când setea ne cuprinde. Tot ele ne ajută pe noi, bărbaţii, să înţelegem ce vor femeile să înţelegem. Bărbatul are muşchii, femeia are ochii, farmecele trupului şi argumentul cuvântului.
Femeia a pornit războaie, a adus pacea acolo unde bărbaţii s-au împotmolit, a făcut voievozi din ţărani şi a distrus regate.
Femeia e mai puternică decât un bărbat, numai că puterea ei nu stă în masa musculară, ci în modul în care percepe lucrurile. Să mulțumim cerului că femeile nu sunt conștiente de puterea lor. Femeia e pata de culoare a vieții, e bucuria de a trăi. Femeia este, ceea ce vrea muşchii ei să fie!
     Am considerat întotdeauna femeia ca pe o redută. În viaţă, a trebuit  să elaborez strategii, să fac învăluiri, asalturi, ofensive, contraofensive, pentru a putea cuceri femeia şi a mă bucura de farmecele trupul ei. Nişte sâni la vedere, fără a fi descoperiţi de mine, puţin, câte puţin, nu produc asupra mea aceeaşi impresie. O rochie până la fund este aproape inhibantă, faţă de o dezvelire a piciorului, centimetru cu centimetru. Trebuie lăsată bucuria de a trăi fiecare moment al dragostei. Numai violatorii se aruncă asupra femeilor precum lupii asupra prăzii. Femeia este o poezie erotică, fiecare parte a trupului ei este un vers din poezie. Iubiţi femeia, nu lăsaţi niciun cuvânt necitit!
La mulți ani, Femeie!

Mulțumesc pentru poză: aleeda.wordpress.com

Încă o revoluție

     Încă o revoluție. De mai mult de 1000 de ani, oamenii sărmani, talpa țărilor din întreaga lume, s-au răsculat împotriva autorităților, a stăpânilor, pentru a dobândi o bucată de pământ, sau pentru a fi reduse poverile fiscale puse pe capul lor. De multe ori, în fruntea răsculaților, s-au așezat oameni din clasa de mijloc. Programul revoluțiilor mai tot timpul a fost bunăstarea poporului. Pentru acestă bunăstare, au fost omorâți regi, dictatori, despoți, președinți, împărați. Pentru atingerea acestor înalte idealuri au murit oameni din popor, mulți, foarte mulți, milioane de oameni. A fost îndepărtată o guvernare, o cârmuire considerată antipopulară, despotică și criminală. Revoluția a instalat oameni noi, mulți proveniți chiar din rândurile maselor sărace. Odată instalați la putere au uitat pentru ce au luptat, dar mai ales pentru cine. Noua conducere a pus noi biruri pe plebea oropsită, au fost făcute legi noi care, să lege și mai tare poporul de glia stăpânului.
După ani de  suferință poporul a făcut altă revoluție, alte sloganuri, aceleași simple idealuri. O viață mai bună pentru popor. Alt sânge vărsat, alți conducători omorâți. Noii stăpâni aplică aceeași tactică, exploatarea celor sărmani. Iluminiștii descoperă la jumătatea sec. al XVIII-lea un alt slogan : ”libertate, egalitate, fraternitate”. Pornește la sfârșitul sec XVIII revoluția franceză, cade Bastilia, simbolul tiraniei regale, este omorât un rege, o regină, mii de nobili și preoți, toate în numele unui ideal : ”libertate, egalitate, fraternitate”. Revoluția se canibalizează, dorința de putere este mare, conducătorii se omoară între ei. În final, un rege este înlocuit cu un împărat. Poporul sărac a câștigat :
-libertatea de a muri, de a munci pentru stăpâni, de a plăti biruri și de a executa orice ordin.
-egalitate, nu există egalitate între câini și căței, între stăpâni și slugi, între politicieni și alegători.
-fraternitate. Plânsul politicienilor pe umărul poporului, a fost un alt leitmotiv pentru ca ei, stăpânii, să poată strânge averi uriașe prin înrobirea poporului.
Toate aceste shimbări datorate unor revoluții, au fost schimbări de structură a conducerii, fără să se meargă în profunzime, fără a se reforma instituțiile.
Noile conduceri odată instalate, uitau de idealurile care le propulsaseră în fruntea statului. Sigurul lor ideal de acum încolo era, cum să se îmbogățească mai repede.
Ca o concluzie, niciodată de-a lungul vremurilor revoluțiile nu au creat poporului condiții de trăi mai bine.
Nici revoluția, răscoală, evenimente, lovitură de stat, ori cum s-a numit momentul în care au murit peste 1000 de tineri și a fost împușcat un președinte, nu a adus poporului o viață mai bună.
Revoluțiile sunt făcute pentru câini, nu pentru căței.
Un exemplu de sfidare a bunului simț: Indemnizațiile speciale pentru parlamentari.
Parlamentarii au dreptate când strigă că după ce ies la pensie, nu pot beneficia de perioada cât au fost în funcția de parlamentari. Corect, dar ce uită acești domni să spună ? Că ei nu au cotizat la fondul de pensii, în concluzie nu pot beneficia de vechime pe perioada de parlamentar. Avem Parlament de 26 de ani, de ce în acest lung interval de timp nu au reglementat această situație a lor printr-o lege? Cum pot veni cu o lege făcută fără temei, să ceară indemnizații de pensie? Nu mai vorbesc că sumele stabilite ca îndemnizații sunt făcute de neam proști. Susțin că banii ce li s-ar cuveni ca indemnizație nu ar veni de la casa de pensii, ci din buget. Păi în buget au pus bani spre păstrare, pe care acum să-i merite? De unde se iau acești bani?
Am să vă spun o întîmplare : eram proaspăt însurat, voiam să cumpăr ceva, nu valora mult, doar că eu nu aveam acea sumă de bani. Am mers la tata și l-am rugat să-mi dea câțiva lei, tata m-a privit în ochi, apoi mi-a zis: ”vezi că în cutia mesei sunt bani, dacă ști că ai pus acolo, ia cât îți trebuie”. Nu pusesem, am plecat capul și am plecat. Atunci am înțeles că de unde nu pui, nu ai cum lua.
Parlamentarii, dacă nu au depus bani, de unde vor să ia?
Simt că vin niște cățelandrii hămesiți, ce ziceți : mai facem o revoluție?
Mulțumesc pentru poză : cultural.bzi.ro



-
  

Istoria așa cum a fost. Muncitorul III

     Trecuse un an și jumătate de când Ion lucra la oraș. Era în august, soarele ardea, Ion și Stana, așezați pe o bancă la umbra cireșului din curte, discutau despre viața lor, despre cât de mult li se schimbase traiul. Printre frunze, ca într-un joc, ajungeau la ei raze de soare care luminau  chipul Stanei. Aceasta nu era în apele ei, deși reușise să strângă bani, să-i pună la ciorap, nu avea încredere în CEC, tot era nemulțumită de ceva.
-Ioane, așa nu mai merge, eu în sat tu în oraș. Lumea a început să vorbească. Dacă un bărbat îmi dă binețe, musai că am ceva cu el, muierile, seara la poartă, numai despre noi vorbesc. Merg până acolo încât îmi zic în față : ”Stano, l-ai pierdut pe Ion, pune mâna și te mărită că al tău se încalecă cu altele pe acolo”, ”vedeți-vă de treburile voastre, Ion al meu mă iubește, nu mă schimbă cu nimeni. Bărbații, când trec pe lângă ei, îmi fac cu ochiul, adică, vezi că te aștept să vii la mine”, toate aceste cuvinte Stana le-a spus aproape plângând.
-Și ce pot să fac eu femeie?
-Mă Ioane, vaca am vândut-o, porc cumpărăm la Crăciun, pământ nu mai avem, mai sunt câteva găini pe bătătură.  Pentru ce să stau în sat, să-și dea coate toate nespălatele astea? Eu zic să vorbești cu tovarășul inginer, poate mă bagă și pe mine la serviciu.
-Ia te uită la ea! Vrei serviciu? Te pomenești că vrei să te îmbraci și în pantaloni, cum am văzut eu la oraș câteva muieri? Stano, vezi-ți de cratița ta și nu mai lipsi de la colectiv.
-Măi omule, ce să facem noi cu cerealele? Te rog, vorbește cu tovarășul inginer, Stana îl mângâia cu o mână pe păr, iar cu cealalta îl prinsese de bărbie și îl întoarsese cu fața spre ea. L-a pupat apăsat cu buzele ei cărnoase, uitându-se în adâncul ochilor lui.
-Ioane, ia-mă cu tine la oraș, vom da acolo copiii la școală.
-Știu eu femeie ce să zic, ce vom face cu casa?
-Vom veni la o lună, la 2 săptămâni, cum putem.
-Măi Stană, nicio femeie din sat nu are serviciu, abia suntem vreo 2 bărbați, te-ai găsit tu mai brează?
-Lasă Ioane că nici bărbații nu prea se înghesuie să aibă serviciu, preferă să lucreze la colectiv  doar pentru a dormi noaptea cu nevasta în pat. De la colectiv ei mai pleacă seara cu roșii, castraveți, o traistă de boabe. Îi controlează paznicii, dar se fac că nu-i văd, că doar ei fură mai mult. Eu nu fur nimic. Am vrut o dată să iau două roșii, m-a văzut Marița lu' Eftene : ”nu-ți ajunge fă cât îți aduce bărbatul, mai furi și din avutul nostru?” ” Ce bre, eu nu muncesc ca toată lumea? Am luat și eu două roșii, voi luați cu traista, nu am zis niciodată nimic”. "Păi ce să zici fa?" A continuat Marița, "noi lucrăm cu toții la colectiv, bărbatul meu nu a plecat ca al tău la oraș după cai morți”. Am lăsat roșiile și am plecat acasă cu traista goală. La câteva zile după întâmplarea cu roșiile a venit la poartă șeful de post, Ilie, ăla grasu, milițianul, și zice: ”Stană, am auzit că ai început să furi din averea colectivului. Vezi că nu este bine! Să nu mai furi! Te iert acum, însă dacă mai aud că ai luat o singură roşie, îți fac proces! Ai înțeles femeie?” ” Am înțeles, zic, însă eu nu am furat”. ”Gata , știu eu mai bine! Tu te pui cu organul?”
”Nu, tovarășul, da nu am furat !”. ” Bine, să nu se mai întâmple!”. Burtosul milițian a plecat, însă mie mi-a fost frică. Hai bărbatul meu drag, ia-mă cu tine la oraş!
-Bine, voi vedea ce pot face. Acum merg la bufet să beau o bere. Adu-mi cămașa și șapca cea nouă. Ion nu era un băutor, în schimb îi plăcea să meargă la bufet. Aici pentru el era ca o privire în oglindă. Uitându-se la oamenii rămași în sat cum arătau, se vedea cum ar fi arătat el dacă nu lua drumul orașului. Oamenii erau obosiți, triști, întunecați în sufletul lor, aveau vorba repezită. Intrarea lui Ion  pe ușa bufetului i-a făcut pe ceilalți să-și dea coate. A mers la bar salutând pe unul, dând bună ziua altuia, oamenii îi răspundeau cu o plăcere prefăcută. Nu-l mai luau peste picior, au înțeles că aventura lui l-a scos din sărăcie.
Era bine să muncești la colectiv, disciplina nu era strictă, era lejeră față de șantier. Pe șantier intrai la oră fixă dimineața, seara era posibil ca muncitorii să întârzie peste program, dacă era de lucru. Dacă munceai la colectiv, seara dormeai la spatele femeii. Cine muncea pe șantier venea la o săptămână acasă, sâmbăta, obosit după toată ziua de muncă abia avea timp să schimbe câteva cuvinte cu nevasta și copiii. Duminica femeia tăia o găină și pregătea bucate alese; mânca împreună cu toată familia la prânz, iar pe seară bărbatul își lua desaga și pornea spre oraș. Ion avea bani, în schimb se răcise de nevastă,  și de copii. Fiind în oraș, cu Florin se întâlnea mai des, mergea la el la cămin să vadă ce face, dar și la școală să vorbească cu profesorii.
A privit atent bărbații din bufet, erau trași la față și slabi. Privirea i-a căzut pe fata de la bar, era blondă cu părul împletit într-o coadă bogată lăsată pe spate. Avea ochii albaștri ca azurul cerului după ploaie, fața ovală cu buze cărnoase. Uitându-se la fată, Ion și-a amintit de pontatoarea de pe șantier. Era la fel de blondă,  doar că era mai în vârstă. Îl plăcea, de câteva ori s-a uitat fix în ochii lui. I-a plăcut acea privire caldă, învăluitoare, răscolitoare și promițătoare. Într-o zi inginerul l -a fixat cu privirea și i-a zis : ” Ioane, nu-i de tine!Tu ai nevastă acasă. Stana ta face cât cinci muieri ca asta”. Degeaba vorbea inginerul, gândul lui Ion zbura adesea la Mărioara. Îi era dragă fata. Poate că ar fi intrat mai mult în vorbă cu ea, îi era rușine de nevastă și de copii. Îi era rușine și de el, era un om de patruzeci de ani, să înceapă o aventură la vârsta lui? Ce-ar fi râs satul, să audă că are o țiitoare! Își amintea de Gheorghe Păișeanul, ăsta se angajase cu vreo doi ani mai înaintea lui la oraș. Un timp lucrurile au mers bine, venea omul regulat cu banii la nevastă și cei trei copii. Prin sat începuse să circule zvonuri cum că Gheorghe ar avea pe cineva. Nevasta îi lua apărarea cu inima strânsă, banii de la el începuseră să vină tot mai rar. Gheorghe nu mai venea în sat, din când în când femeia primea ceva bani de la el, foarte puțini, e drept. După vreun an și jumătate, a venit scrisoare de la Gheorghe prin care își anunța nevasta că are ibovnică, iar aceasta i-a dăruit un fiu. Să nu mai aștepte bani că nu îi mai trimite. S-a jelit femeia, au plâns copiii, de acum nu mai aveau cu ce trăi. Într-o zi și-a luat copiii și a plecat după omul ei la oraș. A întrebat trecătorii până ce a găsit locul unde lucra Gheorghe al ei. Când a văzut-o bărbatul cu copiii ciopor de fustă, a înfipt mâna în ea, a tras-o într-un loc mai ferit, aici i-a dat două perechi de palme  și a început să o înjure. ” De ce ai venit fă, urâta dracu? Vrei să mă faci de rușine? Ia-ți plozii și pleacă dracu acasă!”. ”Gheorghe, nu plec până nu-mi dai bani , cu ce vrei să cresc copiii”? ”De unde fă să-ți dau, am aici alt copil cu Fănica. Sunt cheltuieli mari la oraș. Du-te la colectiv, muncește și crește copiii, de la mine nu mai vezi nici un ban”. ”Gheorghe ce faci aici cu țăranca asta?” Din spate bărbatul a auzit glasul afectat al amantei . ” Lasă Fănica, mergi înainte, te prind din urmă”. Ibovnica aruncă o privire plină de scârbă și dispreț asupra nevestei și copiiilor, apoi plecă. ” Acum du-te, să nu te mai văd în ochii mei, că te joc în picioare!”. Nici plânsul femeii, nici vaietele copiiilor, nu au reușit să inmoaie inima lui Gheorghe. Dragostea pentru Fănica era oarbă.  Ion își amintise această întâmplare petrecută la el în sat. Îi era teamă să nu ajungă ca Gheorghe Păișeanu. Avea dreptate nevasta, va vorbi cu inginerul, poate se va găsi și pentru Stana ceva de lucru. Îi era și lui greu singur în oraș, după cum îi era și ei greu singură în sat. A mai discutat cu câțiva oameni aflați în bufet despre vreme și vremuri, apoi a plecat acasă. Era timpul să meargă înapoi la oraș. Cât fusese la bufet, Stana îi pregătise geanta mare din piele cu toate cele de trebuință pentru o săptămână. Avea în geantă și schimburi, dar și fasole și niște prune afumate să aibă din ce își pregăti mâncare. Ion a pupat copiii, apoi nevasta, i se strângea inima de câte ori pleca. Cu ochii umeziți, a luat geanta pe umăr și a plecat hotărât. Pentru o clipă a avut în față imaginea cu el când, pentru prima dată pleca spre oraș. Atunci avea o traistă din lână înflorată țesută în casă. Acum avea o geantă din piele încăpătoare și comodă la purtat.
A doua zi cum a ajuns la serviciu, a intrat în biroul inginerului.
-Ce-ai pățit Ioane? Cum a fost acasă? Sunt toate bune?
-Bune și nu prea tovarășe inginer.
-De ce mă? Ce s-a întâmplat?
-Am avut o discuție cu soția, vrea să vină să lucreze și ea cu mine.
-Mă Ioane, nevastă-ta are dreptate, doar că nu știu cum vom rezolva problema. Voi vorbi la administrativ să vedem ce putem face. Eu voi insista. Știe carte?
-Are șapte clase tovarășe inginer.
-Bine, cred că am să o rezolv. Cu o condiție.
-Ascult.
-Din septembrie mergi la liceu la fără frecvență. Fii atent că zilele astea se ține examenul de admitere. Să-ți faci dosarul.
-Iar școală tovarășe inginer. Nu e prea multă, doar nu m-oi face eu maistru?
-Tu să faci, cum ți-am spus, altfel nu te ajut.
-Am înțeles, așa voi face.
-Azi ești liber, mergi să-ți faci dosarul și să-l duci la liceu.
-Dacă mă întâlnesc cu maistrul Boboază, ce îi spun?
-Îi zici că mergi să-ți depui dosarul pentru liceu.
-Se va supăra.
-Nu ar trebui, este secretar de partid.
Va urma

Istoria așa cum a fost. Muncitorul II

  In ziua de 15 septembrie l-a însoțit pe Florin la noua lui școala. Era o cladire veche, un fost palat boieresc  cu  multe  dependințe; toate au fost transformate in săli de clasa și dormitoare pentru elevi. Poarta de intrare, în uriașa curte, era înalta de peste 2,5 metri construită din fier forjat. De la poarta pâna la cladirea principală, era o alee pavată cu piatră măruntă. In castel se aflau cancelaria si birourile administrației.
O listă, afisată pe un panou, indica fiecărui elev clasa în care va învăța și căminul unde va fi cazat. Copiii s-au așezat in careu. Directorul școlii, însoțit de un instructor de la raionul de partid, a ținut un discurs elevilor despre condițiile de învățământ create de partid și de stat. Apoi, în aplauzele elevilor și cadrelor didactice, a luat cuvântul instructorul de partid. In cuvântul lui, a subliniat politica partidului de a promova cadre de nădejde cu origini sănătoase, adică să provina din randul clasei muncitoare. Doar așa vor putea  lupta împotriva celor care urmăreau sabotarea tinerei republici și a conducerii superioare a PMR. ”Voi, spunea activistul, veți fi cadre de nădejde în viitor. Trebuie să învățați, așa cum bine spunea marele V. I.Lenin :”învățați, învățați, învățați”. Prin grija partidului, statul, timp de trei ani cât durează școala, vă va asigura hrana, îmbrăcămintea, cazarea, cărțile și rechizitele de care veți avea nevoie. Totodată trebuie să activați în organizațiile de tineret pentru promovarea documentelor de partid. Când veți merge în satele voastre, să discutați cu oamenii de acolo despre bunele intenții ale partidului de a făuri o nouă Românie in care să dispară pentru totdeauna exploatarea omului de către om. Să avem o Țară, așa cum spunea  tovarășul Gheorghe Gheorghiu- Dej, în care toți oamenii să fie egali, să nu mai existe diferențe de clasă. Clasa muncitoare va fi clasa conducătoare a Țării. Partidul Muncitoresc Român, va fi soarele călăuzitor al luptei pentru prosperitatea tuturor oamenilor muncii, dar și pentru pacea în lume”.
Ion a plecat de la școala lui Florin, după ce s-a asigurat că băiatul a înțeles care va fi clasa lui, dar și căminul unde va fi cazat.
De la școala lui Florin a mers la școala generală unde se înscrise pentru clasa a VI-a. S-a interesat la cancelarie când încep cursurile. Un bărbat înalt, corpolent, cu părul grizonat l-a privit cu interes, apoi l-a întrebat ce dorește
-M-am înscris la seral pentru completarea studiilor, sunt în clasa a VI-a, mă numesc Irimia Ion.
-Bine tovarășul Irimia, să știți că dacă sunteți silitor puteți ca în acest an să dați examene și pentru clasa a VII-a. Noi va ajutăm dacă dovediți că aveți voință și o recomandare bună de la locul de muncă.
De mâine de la ora 4 după amiază să vă prezentați la cursuri. Vă doresc succes! Directorul strânse mâna lui Ion, acesta înclină ușor capul, apoi a plecat.
Serviciul nu îi crea necazuri lui Ion. La școala se descurca, era foarte atent la ore, iar acolo unde nu înțelegea ceva, ruga profesorul sa repete. De la un timp algebra, trigonometria și fizica începuseră să-i pună probleme.
Într-una din zile trecând pe lângă Ion, inginerul Popescu a văzut că e trist
-S-a întâmplat ceva băiete? De ce ești supărat? Ai probleme acasă?
-Nici vorbă, tovarășe inginer, m-am poticnit la matematică și fizică .
-Măi Ioane, când ai astfel de probleme să vii la mine, o scoatem noi la capăt. Ia zi, cum este la școala, ai stat de vorbă cu conducerea?
-Da, am discutat, mi-a spus directorul școlii, că dacă mă duce capul, pot face doi ani de școală într-un unul . Știu eu ce să zic?
-Ioane, vreau să te ajut cu matematica și fizica, vreau  să le înțelegi, cine știe, poate vreodată îți vor folosi. Spune-mi, îți place la școală?
- Tovarășe inginer, mie mi-a plăcut școala, doar că, așa erau vremurile, cinci clase s-a considerat că sunt arhisuficiente. Să vă spun o întâmplare de la școală. Eram la ora de franceză, profesoara, o tinerică frumoasă, a întreabat un coleg cum se spune în franceză: ”sunteți o femeie frumoasă”, elevul, un om mai în vârstă care auzise de limba franceză pentru prima dată la școală, îi răspunse : ”zi tălică înainte, că zic și eu după tălică!” .(tălică=mătălică). Cam așa se desfășoară orele la noi la școală. Insă eu vreau să învăț, să pot face calcule ca tehnicianul Popa.
Ion, ajutat de inginer, a reușit să dea examenele pentru clasa a VI-a și a VII, a susținut cu brio și examenul de absolvire a 7 clase elementare.
Și-a invitat prietenii să cinstească un pahar de țuică. Printre invitați, la loc de cinste, a fost inginerul Popescu., acesta l-a felicitat pe Ion în fața prietenilor, pentru voința și sacrificiul de care a dat dovadă. Pe tot parcursul anului școlar, Irimia a mers acasă la familie doar în vacanțe. O dată la două săptămâni, sâmbăta,  nevasta venea cu provizii la el și ramanea până luni dimineață. Stana când pleca acasă punea salariul lui Ion în batistă apoi o înnoda și o punea în sân. De fiecare dată Stana îl bombănea pe bietul Ion : ”asta-i trebuia lui școală! E om bătrân, are 38 de ani, la ce îi folosește?”. ”Taci fă-i femeie, încerca bărbatul să o liniștească, ai să vezi tu ce domn mă voi face eu!”
Reușise să se califice la locul de muncă, era destoinic și ascultător. Nu se opunea nici unui ordin, indiferent că era dat de șeful de echipă, maistru, sau inginer. Maistrul Boboază, secretarul de partid, îi purta sâmbetele, pe unde-l vedea, îl apostrofa. Nu zicea nimic, strângea din dinți și mergea mai departe.
O dată cu incheiere anului școlar și-a luat o săptămână liber, avea nevoie să meargă acasă. Îi era dor și de praful de pe drum. Mare bucurie a fost pe cei mici când l-au văzut. Le adusese bomboane și câteva lucruri de îmbrăcat. Duminică, după ce s-a spălat și bărbierit, a ieșit în sat să vadă ce s-a mai întâmplat. Îi plăcea să fie văzut de către sătenii ce bine a ajuns. Era frumos îmbrăcat, cu cămașă albă, călcată și apretată, șapca nouă cu cozoroc tare, pantaloni din stofă cu dungă fină. Ajuns la cârciumă a salutat pe toată lumea.A dat mâna cu câțiva care au fost în drumul lui, apoi la bar a cerut un rom. Oamenii s-au uitat cu invidie la el. Unul a răbufnit :
-Nu mai e bună țuica Ioane?
-Ba da Marine, dar m-am obișnuit cu romul. Și tovarășul inginer tot rom bea, așa m-am obișnuit și eu. Am stat mult împreună cât am fost la școală. M-a meditat la matematică și fizică. Altfel nu terminam școala.
-Ce bă acum ai făcut și școală? Băi, voi auziți, ce spune Ion? Mâine, poimâine, auzi că ajunge vreun ștab.
-Lasă bă să ajungă dacă e deștept. Tu stai ca prostu la colectiv lucrând pe zile muncă. Cât ai luat mă acum o săptămână, când te-au plătit ăștia pentru primele trei luni, i-a spune:
-Am luat 500 de lei și 4 saci cu porumb. Ce, nu e bine?
-Ba da mă. Ioane tu cât ai luat pe o lună de zile?
-După ce m-am calificat, am început să iau peste 1000 de lei. Sunt nou acum, sper să câștig peste un an ceva mai mult.
-Ai văzut Marine, de ce își permite să bea rom?

Istoria aşa cum a fost. Muncitorul I

         

         În ultima sâmbătă din august a mers acasă, în buzunar avea salariul din el cumpărase câte ceva pentru toţi membrii familiei. Stanei şi Sandei le cumpărase 2 cupoane de stambă, una înflorată, în culori vii pentru fată, iar cealaltă cu imprimeuri în culori mai şterse, pentru nevastă.

La recomandarea inginerului cumpărase pentru toţi copiii câte o carte de citit potrivită vârstei lor.

Costel şi Gicu s-au ales cu câte o bască nouă bleumarin. Pentru Florin, care ajunsese elev la şcoala profesională, nu cumpărase nimic, pe el urma să-l încalţe şi să-l îmbrace statul, prin grija partidului, cum spunea maistrul Boboază.

Stana a început să-i povestească cum se lucrează la colectiv.

        -E greu Stană? A întrebat-o Ion blând

• Nu Ioane, l-a început a fost, acum râdem, spunem prostii, ne trece timpul uşor. Bărbaţii sunt mai retraşi , ei mai pufnesc, însă încet, pentru ei. Când ne mai plângem că este greu, că ne plătesc puţin, zice aia a Chiriţii din vale : „ aveţi grijă fă ce vorbiţi, că printre noi sunt din alea”, „din care fă? a sărit alta”. „din alea care vor să fie şefe, iar pentru asta spun tot ce vorbiţi voi aici”.
• Am înţeles, continuă Stana, că este vorba de nevasta lu' Petre a lu'Cucu, ştii că ăştia au intrat la colectiv cu 15 pogoane de pământ, 4 cai, au avut avere mare. Pe Petre l-au pus brigadier la zootehnie, iar Gica, nevastă-sa, tinde să fie brigadieră la cultura mare. Încercăm să ne descurcăm, sunt zile când câştigăm şi trei zile muncă, sunt şi altele când nu ne facem norma. Nu avem ce face, mergem înainte. Sanda e mare, mă ajută în gospodărie, mulge vaca, o dă la văcar, dă fraţilor ei să mănânce . Eu dimineaţa la 6 trebuie să plec. Au fost zile când l-am luat şi pe Florin la colectiv, face treabă, sunt mulţumită de el. Costel şi Gicu o ajută pe Sanda, ar fi bine să-i cerţi oleacă, o cam supără pe fată, nu ascultă de ea. Să-ţi mai spun ceva! Îl ştii pe Martinescu, ăla de avea moară? A fost ridicat într-o noapte de o dubă neagră, Stana, din instinct a privit în jurul ei, voia să fie sigură că nu o aude nimeni. Nu se mai  ştie nimic de el. Se zice, continuă Stana la fel de prudentă, că ar avea pitiţi mulţi cocoşei din aur. Ăştia, aici femeia a făcut un gest din cap arătând în sus spre ăia mari, sunt bine informaţi, l-a turnat unul Neagu care a lucrat ca argat la el în curte. Pe Neagu, pentru isprava asta, l-au pus şef de echipă la grădina legumicolă, iar pe Martinescu, din cauza lui Neagu, îl omoară ăia la securitate. Ioane să nu spui la nimeni asta, că e moarte de om. Gura mea proastă, cum nu tace ea.
• Taci femeie, nu te mai văita atâta! Ai grijă să nu vorbeşti cu muierile tale, nu cu mine. Hai să vedem de masă. Adună copiii. Încă ceva, vezi că din toamnă mă înscriu la seral să termin 7 clase. Caută hârtia pe care mi-a dat-o şcoala din sat pentru cele 5 clase absolvite. Adeverinţă, nu ştiu cum îi spune. Vezi, să nu o uit! Ion a tăcut o vreme, se gândea cum i s-a schimbat soarta. În iarnă a dormit în beciul securităţii din cauza pământului. Acum nici nu mai visa la cai şi pământ. Ciudată e viaţa. Îi mai venea câte un dor ,trecător ,de a pune leagănul pe căruţă, un macat frumos pe leagăn, clopoţeii la gâtul cailor şi să plece prin sat. Tare mândru era pe vremuri, când stătea ca un paşă pe leagănul carului cu pălăria de pluş pe cap, cu ilicul negru şi cămaşa albă cusută cu arnici  roşu în râuri pe la guler şi manşete. Acum s-a schimbat, a început să se îmbrace ca la oraş. Este muncitor, numai e Ion al Stanei, acum este tovarăşul Ion Irimia, fierar-betonist. Nu s-a calificat, dar urmează. E mândru când, tot la două sâmbete, îi pune banii  femeii în poală.
  -Să pregăteşti băiatul, săptămâna viitoare când plec îl iau cu mine, trebuie să înceapă şcoala. Am fost, am văzut căminul unde va fi cazat. Are să fie bine, el să fie cuminte şi să înveţe. Acum dă-mi o cămaşă din cele albe cumpărate de la oraş, vreau să merg în sat să beau o ţuică.
• Doar să o calc, spuse femeia. Stana a plecat de lângă Ion, a mers în bucătărie, a tras cu vătraiul din sobă jarul pe un făraş din fier, apoi l-a pus în "maşina" de călcat. Din şopron a mai adus câţiva ciocălăi de porumb, a deschis fierul de călcat şi i-a pus peste jar. A luat fierul de mâner şi a început să-l balanseze, pentru a se aprinde ciocălăii. După un timp a scuipat pe degete şi a încercat talpa fierului. Sfârâitul care s-a auzit, a fost semnul că unealta e încinsă. Cu fierul astfel încins, Stana a călcat cămaşa şi pantalonii bărbatului.
  Ion a ieşit pe poartă mândru de cămaşa lui albă, bine călcată, cu şapca orăşenească pe cap, cu pantalonii de stofă bleumarin şi pantofii negrii din piele. Cu pasul ţanţoş a străbătut uliţele pline de praf  ale satului până la cârciumă. În "M.A.T" era zarvă mare, oamenii gustaseră un rachiu şi li se dezlegaseră limbile. Intrarea lui Ion i-a făcut pe toţi să amuţească.
• Bună ziua la toată lumea! Ar fi vrut să dea mâna cu mulţi dintre cei prezenţi. Când a privit mai atent la ei, fiecare era preocupat de altceva. A mers la bar şi a cerut o ţuică. Cu ţoiul în mână s-a tras mai într-o parte.
• Ce mai faci mă, Ion al Stanei? Cel care pusese întrebarea, era un bărbat cam de vârsta lui Ion, în mână avea un bici cu a cărui codirişcă lovea duşumeaua dată cu motorină, se uita chiorâş la noul intrat în local. Apoi se întorse spre ceilalţi meseni:
• I-a uitaţi-vă mă la Ion, e orăşean acu, mă mir că ne-a dat bună ziua. Am auzit pe nevastă-mea că şi Stana a început să meargă cu capul gol. S-au boierit, lucrează la oraş, nu mai stă ca noi toată ziua-n bălegar. Ţăranul continua să-l batjocorească pe bietul Ion.
• Ce ai mă tu cu omu'? Ţi-a făcut vreun rău, ţie? Te-a înjurat? A venit şi el să bea o ţuică. Să dea noroc cu noi. Nu poate din cauza lui Mitică al Janei. De ce nu te duci la oraş să lucrezi? Fă-te mă orăşean şi lasă omul în pace! Ia loc Ioane, ce mai este prin târg?
• Ce să fie nea Niculae, toate bune. Într-o zi m-am dus în obor să casc gura. M-am uitat la preţul porcilor, pe la vite, mi-a atras atenţia  preţul cailor. Era unul, nu am avut noi în sat aşa cal frumos, de curiozitate am întrebat cât costă. Geambaşul s-a uitat la mine, în ochi avea lacrimi , printre suspine a murmurat : „ţi-l dau degeaba, totuşi, dă-mi 10 lei să ai noroc de el”. Am plâns lângă el. Nu-mi trebuia calul. Am discutat cu proprietarul calului de ce îl vinde aşa ieftin. Mi-a răspuns plângând : "băiete, o dată ieşit cu calul din obor, ţi-l  confiscă miliţia.
• Aşa este neică, confirmă şi nea Niculae, tu ai plecat la oraş, nu ai văzut cruzimea cu care au fost omorâţi zeci de cai. Activiştii de la raion au spus că vor aduce tractoare, nu mai au nevoie de cai. Bietele animale, oftă bătrânul, toată viaţa eu am hrănit caii, iar caii m-au hrănit pe mine. Erau pe prundul gârlii circa 50 de cai care aşteptau să fie omorâţi. Îmi amintesc că era unul negru ca pana corbului, cu o stea albă în frunte. Era un cal mândru, ţinea capul sus. Ştiam calul, fusese a lui Martinescu. M-am apropiat de el şi l-am mângîiat. Am întrebat călăii aduşi de la abator, ce fac cu ei. Mi-a răspuns unul ţigănos, cu o privire rea. „Le luăm pielea, apoi carnea, o parte o duce la închisori, alta la grădinile zoo”. Am privit cu milă spre calul cu stea în frunte. Avea lacrimi în ochi, ştia că va muri. Bietele animale!
• Apoi vă las sănătoşi, le strigă Ion, după ce dăduse de duşcă ţuica din ţoi. A ieşit pe uşă şi a dispărut pe uliţa plină de praf a satului. În urma lui au continuat certurile dintre consumatori, nea Niculae îi ţinea partea:
• Omul a plecat după o bucată de pâine şi voi ăştia tineri ar trebui să faceţi la fel. Nu să râdeţi de el, aţi văzut copiii lui ce frumos sunt îmbrăcaţi şi încălţaţi? Nu ca ai voştri care umblă desculţi şi zdrenţăroşi. Uitaţi-vă la Ion, ăsta care a ieşit pe uşă acum, va ajunge om mare, are stofă în el.
  Va urma.
  Mulţumesc pentru poză: adevarul.ro

Confesiuni, Prima iubire

Deşi au trecut peste 45 de ani, îmi amintesc perfect acea zi de ianuarie. Era un Soare cu dinţi, razele lui, reflectate de uriaşii nămeţi de zăpadă troeniţi pe marginile trotuarelor din micuţul orăşel de câmpie, îmi îngreunau vederea, mergeam cu ochii mijiţi, fără să fiu prea atent la ce se întâmplă în jur. Trecătorii rari, zgribuliţi, cu gulere ridicate şi mâinile adânc înfipte în buzunarele hainelor, mergeau grăbiţi, fiecare spre destinaţia lui. Eram rupt de realitatea din jur, păşeam visător, pierdut în gânduri fără formă, cu nepăsarea tânărului ce nu cunoaşte grija. Paşii mă purtau, într-un mers legănat fără direcţie stabilită; deşi ger, era plăcut, nu bătea vântul, tinereţea mea era o haină destul de călduroasă, nu-mi păsa de promoroaca ce se strînsese pe sprâncene şi smocul de păr ce ieşea de sub căciula de oaie. Cu mâinile adânc înfipte în buzunarele paltonului din stofă maro, căutam cu privirea pierdută spre nicăieri, spre un orizont abia schiţat în gândul meu, când , în mersul meu orbecăit, am simţit că am lovit pe cineva, m-am oprit, am întors capul spre stânga, să văd cine a fost victima plimbării mele nepăsătoare, atunci am văzut o mesadă cu gulerul ridicat, din care ieşea un ciuf de păr castaniu. Mi-am cerut scuze grăbit, înciudat că m-am trezit la realitate, atunci mesada s-a întors cu faţa spre mine şi dintr-o guriţă mică cu buze cărnoase, roşii, au ajuns la mine câteva cuvinte suave, ce-mi dădeau de înţeles că îmi primea scuzele. Primul impuls a fost să plec, dar acea voce gingaşă m-a determinat să privesc mai atent persoana din faţa mea. O priveam cu nepăsarea tânărului ce se ştie adorat de fete, gulerul din blană artificială al mesadei ascundea o faţă mică, rotundă, cu doi ochii căprui verzi, aflaţi sub nişte sprâncene frumos arcuite, obraji proaspeţi şi rumeni de ger, cu nasul fin şi gura senzuală, era portretul unei fete ce merita admiraţia chiar şi ,a unui înfumurat ca mine. Am simţit nevoia să mă prezint şi am întins mâna spre ea spundu-mi numele, o mână micuţă cu degete lungi şi fine, s-a odihnit pentru câteva clipe în mâna mea. Atingerea a fost electrizantă, am simţit un fior plăcut pe şira spinării, ochii reci şi indiferenţi ce îi aţintisem asupra ei s-au transformat imediat. Locul răceli a fost luat de blândeţe şi dorinţă, inima îmi bătea să spargă pieptul, am vrut să spun ceva, cuvintele nu prindeau glas, bâiguiam neinteligibil, fata stăpână pe situaţie a luat iniţiativa, în câteva cuvinte m-a informat cu tot ce trebuia să ştiu despre o proaspătă cunoştinţă. Într-un târziu am fost în stare să vorbesc coerent şi, privind-o şăgalnic, i-am propus să ne întâlnim. A fost de acord şi am stabilit ora şi ziua când urma să ne vedem, apoi ea a plecat, iar eu am rămas privind cum se depărtează ,cu mersul ei săltat şi uşor legănat.

     Odată ajuns acasă, m-am trîntit în pat îmbrăcat cu gândul la frumoasa Petruţa, ăsta era numele frumoasei accidentate de mine. Cu ochii închişi, încercam să prelungesc filmul întâlniri noastre. Până sâmbăta când urma să ne întâlnim, zilele s-au târât, au mers ca melcul, simţeam că timpul lupta împotriva mea, până la urmă pământul în rotirea lui a adus şi ziua cea mare. M-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut toaleta indelung, apoi am călcat pantaloni din stofă englezească şi cămaşa din poplin alb. Pe la ora două îmbrăcat si cu mânuşi din piele neagra în mâini, am păşit afară în plină iarnă. Ningea, un vânt uşor, plăcut, făcea ca fulgii de zăpadă să se prindă în hore sălbatice, dansând şi plutind într-o dezordine perfectă , se aşterneau lin, aproape şovăind, peste zăpada depusă cu câteva zile în urmă. Urmăream cu bucurie jocul fulgilor de nea, mă consideram un tovărăş de joacă al lor, alergam cu ei, săream în sus să prind câte unul, temperatura rece a tovarăşilor de joacă mă incitau. Tot jucându-mă, am ajuns la locul întâlnirii, fata nu venise, am început să mă plimb prin faţa cinematografului gândidu-mă la ea. Cineva ma prins uşor de mâna, era o strânsoare blândă, dar fermă, am întors capul şi am văzut-o. Mă privea cu ochii ei blânzi, puţin umezi, aveau mai mult reflexe căprui, curiozitate şi un pic de timiditate se citeau în ei. I-am prins mâinile într-un gest de ocrotire a degetelor îngheţate, apoi uşor am tras-o spre mine, simţeam parfumul femeii tinere, am cuprins-o în braţe pentru ai transmite din căldura trupului meu, părul castaniu îmi gâdila obrajii, era plăcut, era minunată clipa ce o trăiam, aş fi vrut să se prelungească peste timp, doream să o imortalizez, să rămână pentru veşnicie acolo, în braţele mele.

Am intrat în sala de cinema, era cald, am scos hainele groase, apoi cu ele în braţe, ne-am aşezat pe scaune. După jurnalul în care erau arătate măreţele realizări ale PCR, a început filmul, priveam cu coada ochilor la fata din dreapta mea, nu era atentă la film, privea pierdută undeva spre ecran, fără să-l vadă. Am desprins mâna de pe cotiera scaunului, apoi uşor, şovăielnic, am început o incursiune pe sub mesada din braţele ei, mâna mea s-a atins de a ei, palma s-a desfăcut tremurând ,primind cu bucurie mâna mea mare în palma ei mică, pentru a acoperi întreaga palmă bărbătească a adus şi cealaltă mână. Simţeam căldura palmelor ei cum îmi încălzeşte tot corpul, dintr-o dată filmul numai prezenta interes, fiinţa caldă de lângă mine m-a captat cu totul. Am încercat să mişc mâna ce era prizonieră între palmele ei, strânsoarea a dispărut, mâna mea eliberată a început să exploreze cu pipăieli prin întunericul de sub mesadă, am găsit pulpa caldă a unui picior fremătând, m-am plimbat de-a lungul lui. Pantalonul pană din stofă, oprea posibilitatea de a simţi pielea catifelată, am plimbat mâna de la genunchiul rotund până la coapse, odată ajuns aici, o tresărire puternică a fetei a făcut să-mi trag puţin mâna, ca apoi să revin cu mai multă îndrăzneală, mâna ei a prins-o blând pe a mea, oprind astfel posibilitatea de a explora mai mult decât dorea ea. Filmul s-a terminat în acest joc mutesc, dar plin de înţelesuri. După film am mers la o cofetărie, cât am mâncat o prăjitură am putut-o privi în voie. Era o fată subţire, fără a fi slabă, pluovărul negru pe gât, acoperea sânii tari, cu sfârcuri obraznici ce împingeau în pluovăr  parcă pentru aş face loc să iasă la lumină. Mijlocul era subţire, deasupra unor coapse rotunde şi împlinite. Priveam la faţa ei, obrajii roşii, tari şi sănătoşi, buzele senzuale se mişcau cu eleganţă atunci când şopteau cuvintele, pe care le sorbeam precum zeii nectarul. Am vorbit banalităţi, cine suntem, ce suntem, de unde suntem. Aşa am aflat că este în ultimul an la liceu, de loc era din Galbenu, Brăila, era orfană de tată, dealtfel a fost ultima dată când am mai discutat despre tatăl ei.

     Zilele treceau, întâlnirile noastre deveneau tot mai dese, deşi exista atracţia carnală, comportamentul ei şi dragostea ce o purtam pentru ea, a făcut ca niciodată să nu am un comportament indecent faţă de ea.

O iubeam, aşa cum iubeam să mă trezesc în fiecare dimineaţă, era totul pentru mine, un măr dacă aveam aşteptam să mă întâlnesc cu ea pentru a-l mânca amândoi. Eram doi într-unul, nu puteam trăi fără să o văd, alergam în fiecare seară pe jos, deşi distanţa era măricică,  până la internatul ei, numai să o văd pentru o clipă. Ea de sus din camera  îmi arunca pe fereastră un bileţel, pe care îl luam aproape ritualic, îl băgam în buzunar, apoi ajuns acasă îl filam ca pe un loz în plic, citeam câte un cuvânt, mă opream, nu vroiam să se termine biletul de citit, citeam fiecare cuvânt cu pauză, abia după ce citeam toate cuvintele încercam să le pun în ordine pentru a înţelege ce îmi scria. A fost o poveste de dragoste pură, care a durat încă un an după terminarea liceului, apoi viaţa ne-a despărţit. A fost o iubire ce poate oricând să rivalizeze cu marile iubiri din poveşti, a fost o iubire adevărată, cu mii de fluturi în stomac, o iubire a spiritului, a curăţeniei trupeşti, o iubire care divinizează, care ridică pe om deasupra condiţiei umane. O iubire ce poate oricând da definiţii de cum se poate trăi fără să mănânci şi să dormi, numai bucurându-te că a doua zi o vezi pe Ea, pe femeia pentru care trăieşti, pe femeia prin care trăieşti, femeia de care eşti legat prin firele nevăzute ale iubiri ancestrale.

      Asemenea iubire o reţii toată viaţa, trecerea timpului nu estompează nimic din puterea ei, te face să tresari de fiecare dată când te gândeşti la ea. Acum, după trecerea atâtor ani, mi-aş dori să ştiu că este sănătoasă, că viaţa nu a vitregit-o şi că are asigurată o bătrâneţe liniştită.

       Nu cred aş dori să o văd, cred că îmi doresc să o port în gând aşa cum o ştiu.
Mulţumesc pentru poză: naţionaltv .ro