Istoria așa cum a fost. Muncitorul III

     Trecuse un an și jumătate de când Ion lucra la oraș. Era în august, soarele ardea, Ion și Stana, așezați pe o bancă la umbra cireșului din curte, discutau despre viața lor, despre cât de mult li se schimbase traiul. Printre frunze, ca într-un joc, ajungeau la ei raze de soare care luminau  chipul Stanei. Aceasta nu era în apele ei, deși reușise să strângă bani, să-i pună la ciorap, nu avea încredere în CEC, tot era nemulțumită de ceva.
-Ioane, așa nu mai merge, eu în sat tu în oraș. Lumea a început să vorbească. Dacă un bărbat îmi dă binețe, musai că am ceva cu el, muierile, seara la poartă, numai despre noi vorbesc. Merg până acolo încât îmi zic în față : ”Stano, l-ai pierdut pe Ion, pune mâna și te mărită că al tău se încalecă cu altele pe acolo”, ”vedeți-vă de treburile voastre, Ion al meu mă iubește, nu mă schimbă cu nimeni. Bărbații, când trec pe lângă ei, îmi fac cu ochiul, adică, vezi că te aștept să vii la mine”, toate aceste cuvinte Stana le-a spus aproape plângând.
-Și ce pot să fac eu femeie?
-Mă Ioane, vaca am vândut-o, porc cumpărăm la Crăciun, pământ nu mai avem, mai sunt câteva găini pe bătătură.  Pentru ce să stau în sat, să-și dea coate toate nespălatele astea? Eu zic să vorbești cu tovarășul inginer, poate mă bagă și pe mine la serviciu.
-Ia te uită la ea! Vrei serviciu? Te pomenești că vrei să te îmbraci și în pantaloni, cum am văzut eu la oraș câteva muieri? Stano, vezi-ți de cratița ta și nu mai lipsi de la colectiv.
-Măi omule, ce să facem noi cu cerealele? Te rog, vorbește cu tovarășul inginer, Stana îl mângâia cu o mână pe păr, iar cu cealalta îl prinsese de bărbie și îl întoarsese cu fața spre ea. L-a pupat apăsat cu buzele ei cărnoase, uitându-se în adâncul ochilor lui.
-Ioane, ia-mă cu tine la oraș, vom da acolo copiii la școală.
-Știu eu femeie ce să zic, ce vom face cu casa?
-Vom veni la o lună, la 2 săptămâni, cum putem.
-Măi Stană, nicio femeie din sat nu are serviciu, abia suntem vreo 2 bărbați, te-ai găsit tu mai brează?
-Lasă Ioane că nici bărbații nu prea se înghesuie să aibă serviciu, preferă să lucreze la colectiv  doar pentru a dormi noaptea cu nevasta în pat. De la colectiv ei mai pleacă seara cu roșii, castraveți, o traistă de boabe. Îi controlează paznicii, dar se fac că nu-i văd, că doar ei fură mai mult. Eu nu fur nimic. Am vrut o dată să iau două roșii, m-a văzut Marița lu' Eftene : ”nu-ți ajunge fă cât îți aduce bărbatul, mai furi și din avutul nostru?” ” Ce bre, eu nu muncesc ca toată lumea? Am luat și eu două roșii, voi luați cu traista, nu am zis niciodată nimic”. "Păi ce să zici fa?" A continuat Marița, "noi lucrăm cu toții la colectiv, bărbatul meu nu a plecat ca al tău la oraș după cai morți”. Am lăsat roșiile și am plecat acasă cu traista goală. La câteva zile după întâmplarea cu roșiile a venit la poartă șeful de post, Ilie, ăla grasu, milițianul, și zice: ”Stană, am auzit că ai început să furi din averea colectivului. Vezi că nu este bine! Să nu mai furi! Te iert acum, însă dacă mai aud că ai luat o singură roşie, îți fac proces! Ai înțeles femeie?” ” Am înțeles, zic, însă eu nu am furat”. ”Gata , știu eu mai bine! Tu te pui cu organul?”
”Nu, tovarășul, da nu am furat !”. ” Bine, să nu se mai întâmple!”. Burtosul milițian a plecat, însă mie mi-a fost frică. Hai bărbatul meu drag, ia-mă cu tine la oraş!
-Bine, voi vedea ce pot face. Acum merg la bufet să beau o bere. Adu-mi cămașa și șapca cea nouă. Ion nu era un băutor, în schimb îi plăcea să meargă la bufet. Aici pentru el era ca o privire în oglindă. Uitându-se la oamenii rămași în sat cum arătau, se vedea cum ar fi arătat el dacă nu lua drumul orașului. Oamenii erau obosiți, triști, întunecați în sufletul lor, aveau vorba repezită. Intrarea lui Ion  pe ușa bufetului i-a făcut pe ceilalți să-și dea coate. A mers la bar salutând pe unul, dând bună ziua altuia, oamenii îi răspundeau cu o plăcere prefăcută. Nu-l mai luau peste picior, au înțeles că aventura lui l-a scos din sărăcie.
Era bine să muncești la colectiv, disciplina nu era strictă, era lejeră față de șantier. Pe șantier intrai la oră fixă dimineața, seara era posibil ca muncitorii să întârzie peste program, dacă era de lucru. Dacă munceai la colectiv, seara dormeai la spatele femeii. Cine muncea pe șantier venea la o săptămână acasă, sâmbăta, obosit după toată ziua de muncă abia avea timp să schimbe câteva cuvinte cu nevasta și copiii. Duminica femeia tăia o găină și pregătea bucate alese; mânca împreună cu toată familia la prânz, iar pe seară bărbatul își lua desaga și pornea spre oraș. Ion avea bani, în schimb se răcise de nevastă,  și de copii. Fiind în oraș, cu Florin se întâlnea mai des, mergea la el la cămin să vadă ce face, dar și la școală să vorbească cu profesorii.
A privit atent bărbații din bufet, erau trași la față și slabi. Privirea i-a căzut pe fata de la bar, era blondă cu părul împletit într-o coadă bogată lăsată pe spate. Avea ochii albaștri ca azurul cerului după ploaie, fața ovală cu buze cărnoase. Uitându-se la fată, Ion și-a amintit de pontatoarea de pe șantier. Era la fel de blondă,  doar că era mai în vârstă. Îl plăcea, de câteva ori s-a uitat fix în ochii lui. I-a plăcut acea privire caldă, învăluitoare, răscolitoare și promițătoare. Într-o zi inginerul l -a fixat cu privirea și i-a zis : ” Ioane, nu-i de tine!Tu ai nevastă acasă. Stana ta face cât cinci muieri ca asta”. Degeaba vorbea inginerul, gândul lui Ion zbura adesea la Mărioara. Îi era dragă fata. Poate că ar fi intrat mai mult în vorbă cu ea, îi era rușine de nevastă și de copii. Îi era rușine și de el, era un om de patruzeci de ani, să înceapă o aventură la vârsta lui? Ce-ar fi râs satul, să audă că are o țiitoare! Își amintea de Gheorghe Păișeanul, ăsta se angajase cu vreo doi ani mai înaintea lui la oraș. Un timp lucrurile au mers bine, venea omul regulat cu banii la nevastă și cei trei copii. Prin sat începuse să circule zvonuri cum că Gheorghe ar avea pe cineva. Nevasta îi lua apărarea cu inima strânsă, banii de la el începuseră să vină tot mai rar. Gheorghe nu mai venea în sat, din când în când femeia primea ceva bani de la el, foarte puțini, e drept. După vreun an și jumătate, a venit scrisoare de la Gheorghe prin care își anunța nevasta că are ibovnică, iar aceasta i-a dăruit un fiu. Să nu mai aștepte bani că nu îi mai trimite. S-a jelit femeia, au plâns copiii, de acum nu mai aveau cu ce trăi. Într-o zi și-a luat copiii și a plecat după omul ei la oraș. A întrebat trecătorii până ce a găsit locul unde lucra Gheorghe al ei. Când a văzut-o bărbatul cu copiii ciopor de fustă, a înfipt mâna în ea, a tras-o într-un loc mai ferit, aici i-a dat două perechi de palme  și a început să o înjure. ” De ce ai venit fă, urâta dracu? Vrei să mă faci de rușine? Ia-ți plozii și pleacă dracu acasă!”. ”Gheorghe, nu plec până nu-mi dai bani , cu ce vrei să cresc copiii”? ”De unde fă să-ți dau, am aici alt copil cu Fănica. Sunt cheltuieli mari la oraș. Du-te la colectiv, muncește și crește copiii, de la mine nu mai vezi nici un ban”. ”Gheorghe ce faci aici cu țăranca asta?” Din spate bărbatul a auzit glasul afectat al amantei . ” Lasă Fănica, mergi înainte, te prind din urmă”. Ibovnica aruncă o privire plină de scârbă și dispreț asupra nevestei și copiiilor, apoi plecă. ” Acum du-te, să nu te mai văd în ochii mei, că te joc în picioare!”. Nici plânsul femeii, nici vaietele copiiilor, nu au reușit să inmoaie inima lui Gheorghe. Dragostea pentru Fănica era oarbă.  Ion își amintise această întâmplare petrecută la el în sat. Îi era teamă să nu ajungă ca Gheorghe Păișeanu. Avea dreptate nevasta, va vorbi cu inginerul, poate se va găsi și pentru Stana ceva de lucru. Îi era și lui greu singur în oraș, după cum îi era și ei greu singură în sat. A mai discutat cu câțiva oameni aflați în bufet despre vreme și vremuri, apoi a plecat acasă. Era timpul să meargă înapoi la oraș. Cât fusese la bufet, Stana îi pregătise geanta mare din piele cu toate cele de trebuință pentru o săptămână. Avea în geantă și schimburi, dar și fasole și niște prune afumate să aibă din ce își pregăti mâncare. Ion a pupat copiii, apoi nevasta, i se strângea inima de câte ori pleca. Cu ochii umeziți, a luat geanta pe umăr și a plecat hotărât. Pentru o clipă a avut în față imaginea cu el când, pentru prima dată pleca spre oraș. Atunci avea o traistă din lână înflorată țesută în casă. Acum avea o geantă din piele încăpătoare și comodă la purtat.
A doua zi cum a ajuns la serviciu, a intrat în biroul inginerului.
-Ce-ai pățit Ioane? Cum a fost acasă? Sunt toate bune?
-Bune și nu prea tovarășe inginer.
-De ce mă? Ce s-a întâmplat?
-Am avut o discuție cu soția, vrea să vină să lucreze și ea cu mine.
-Mă Ioane, nevastă-ta are dreptate, doar că nu știu cum vom rezolva problema. Voi vorbi la administrativ să vedem ce putem face. Eu voi insista. Știe carte?
-Are șapte clase tovarășe inginer.
-Bine, cred că am să o rezolv. Cu o condiție.
-Ascult.
-Din septembrie mergi la liceu la fără frecvență. Fii atent că zilele astea se ține examenul de admitere. Să-ți faci dosarul.
-Iar școală tovarășe inginer. Nu e prea multă, doar nu m-oi face eu maistru?
-Tu să faci, cum ți-am spus, altfel nu te ajut.
-Am înțeles, așa voi face.
-Azi ești liber, mergi să-ți faci dosarul și să-l duci la liceu.
-Dacă mă întâlnesc cu maistrul Boboază, ce îi spun?
-Îi zici că mergi să-ți depui dosarul pentru liceu.
-Se va supăra.
-Nu ar trebui, este secretar de partid.
Va urma