Istoria așa cum a fost. Capitalismul. Guvernarea Văcăroiu.

    Plecase din piață cu sacoșa aproape goală, dar și fără bani în buzunar, Ion nu înțelegea cum naiba de se devalorizau banii cu asemenea viteză. De sus ,fulgii de zăpadă, cernuți de vântul subțire ce bătea dinspre răsărit, se legănau , se alergau, nevrând să se așeze pe stratul de omăt existent. Cu gulerul paltonului ridicat, căciula bine îndesată pe cap, cu mănuși din lână în mâini, erau lucrate de Stana dintr-un rest de lână ce o avusese în casă, pășea destul de greu prin nămeții instalați și necurățați de primărie. Atent la drum și cu sacoșa în mână, privind mai mult într-o parte, din cauza vântului care-i băga zăpada în ochi, nu a observat că din fața lui, pe aceeași mică potecă de zăpadă bătăturită,  venea un bărbat, sprijinindu-se în baston, la fel de înfofolit ca și el. Când erau, aproape să se ciocnească, bărbatul cu baston, care venea cu vântul în spate, l-a observat pe cel care venea din față.

-Ușor cumetre că ne accidentăm.Surprins de voce, Ion a privit cu greutate spre omul care vorbise:

-Salut Tavi, nu te observam, dacă nu mă făceai atent. Vântul ăsta bagă zăpada peste tot, ce faci, unde mergi?

-Te căutam, știam că ești pe aici, am vorbit la telefon cu nevastă-ta. Hai la ”Rogojini” să bem o țuică fiartă. Au plecat amândoi spre cârciumă, aceasta era o  construcție metalică  cu tablele destul de prost îmbinate, se vedea, că este construită în fugă, doar pentru câștig, nu pentru confortul consumatorilor. Au deschis ușa din fier, din interior i-a izbit un miros de tutun, aer închis, haine ude și murdare. Pereții erau tapetați cu rogojini, de aici și numele ”La rogojini”, mesele erau din plastic la fel ca și scaunele. În mijlocul încăperii era un godin  în care duduia focul; un amărât cu barba murdară, neras de luni de zile și nespălat de cel puțin un an, după cum mirosea, înghesuia lemne în godinul uriaș. Din când în când, câte un client  pune pe masă, în fața lui, un pahar cu țuică, atunci ochii, până atunci stinși, se luminau, iar albastrul lor devenea intens ca azurul cerului; mulțumea frumos, după care, cădea din nou în amorțirea lui.

-Îl vezi? Tavi îl arătă cu mâna, pe omul care întreține focul.

-Da, cine este?

-A fost inginer în fabrica militară de aici. A fost dat în șomaj tehnic, stătea acasă, primea 75% din salariu.

-Și de ce a ajuns în felul ăsta?

- E o întreagă poveste, dar merită să ți-o spun, este foarte interesantă. O știu de la cineva din fabrică. Du-te tu și ia două țuici, apoi povestesc. Ion s-a ridicat de la masă a mers la barul improvizat, apoi a revenit cu țuicile. Sunt mai scumpe ca ieri.

-Dacă le vei cumpăra după amiază, vor fi și mai scumpe. Să-ți povestesc despre inginer, se numește Predescu, m-am interesat de el, toate cele auzite se potrivesc, ce-ți spun eu acum, e valabil în proporție de 99%. Când a văzut că sunt trimiși în șomaj tehnic, mii de salariați, fabrica avea cam 10.000 de muncitori, s-a gândit:”măi dar de ce să luăm banii degeaba, când putem face altceva, sau putem găsi clienți pentru mărfurile noastre?” A mers la ”desfacere” să vadă unde erau vândute produsele lor înainte de *90, aşa a descoperit că,fuseseră cele mai multe vândute în fostul URSS, cam 95%, iar 5% mergea pe piața internă pentru înzestrarea armatei. Dar tot acolo a găsit o copie după un document secret, nu își imagina cum a ajuns acolo, din care reieșea că sovieticii revindeau produsele cumpărate din fabrica lor unor state africane. Ce și-a zis inginerul nostru : ”să vinzi acum rușilor, este de porc, dar dacă luăm legătura direct cu țările africane și le vindem lor, fără via Rusia?” A mai studiat, a căutat informații, până la urmă a găsit statele amatoare de produse militare românești. Cu planul în buzunar în care făcuse calculele, cât însemna pierderile bănești cu plata șomajului tehnic și ce profit s-ar aduce, dacă ar produce mărfuri, care, apoi ar fi exportate,bucuros,  a mers la ministrul Economiei, a așteptat câteva zile, dormind mai mult prin parcuri și gări, într-o dimineață când a ajuns la secretariat, șeful de cabinet al ministrului l-a anunțat, că va fi primit în audiență. A luat loc într-unul din fotoliile confortabile, răbdător, destins și mulțumit că va fi primit, de acest om important care va rezolva problema uzinei, în aşteptarea audienţei privea tapetul elegant de pe pereții cabinetului.

”-Domnul ministru vă așteaptă, inginerul Predescu s-a ridicat greu din fotoliu, îl prinsese oboseala și foamea, si-a îndreptat spatele, iar cu ultimele forțe a pășit hotărât în luxosul birou al ministrului.

-Să trăiți, domnule ministru! Preoteasa, așa se numea ministrul, l-a privit plictisit din spatele unor ochelari cu dioptrii mici și rame aurite; îi dădea un aer de intelectual, așa a spus celor de la ”Optica” când și-a comandat ochelarii, apoi s-a adresat petentului:

-Ia loc și spune repede ce dorești, sunt foarte ocupat. Aproape că nu s-a uitat la inginer.

-Domnule ministru, statul cheltuie foarte mulți bani, plătind șomaj tehnic la atâtea mii de salariați. Lucrez în uzina de armament din orașul..., aici lunar se plătesc salarii, de fapt șomaj multor muncitori.

-Cunosc situația, nu mai putem exporta rușilor, ne-ar eticheta occidentul că vrem să ne întoarcem la comunism. Noi am  vrea să păstrăm relațiile contractuale, în schimb România are alte priorități, vrem să ne apropiem de occident și de valorile lor.

-În felul acesta vom falimenta uzina și poate și pe altele ca asta, Predescu începuse să se irite, se simțea că ministrul nu este specialist, ci un politruc.

-Nu poți face omletă, fără să spargi ouălele. Inginerul a înțeles că vorbește singur, că ministrul era omul partidului, că nu avea idei, ci era doar executant.

-Domnule ministru, am un plan prin care, putem redresa uzina, să luăm legătura cu statele africane, care cumpărau produsele noastre din URSS, astfel am putea să vindem direct, fără interpuși.

-Lucrurile nu sunt așa de simple cum par, sunt mult mai complicate, trebuie să știm ce vrem, vrem cu Europa, atunci vom face cum ne dictează ei, vrem în NATO , iar americanii să ne acorde din nou ”clauza națiunii cea mai favorizată”, atunci vom face cum ne dictează ei.  Iar dacă vrem acorduri cu FMI, trebuie să acceptăm condițiile lor. Vedeți dvs., domnule inginer, privind din afară, lucrurile par limpezi și frumoase, din interior sunt al naibii de complicate. Europa nu acceptă nici o piesă de la noi, le consideră de slabă calitate, iar tehnicienii noștri nepregătiți profesional. Pe de altă parte, se uită cu ochi răi la noi  dacă încercăm să vindem altor beneficiari din afara Europei. Personal, sunt gata să închei contracte cu țări din Africa, Orientul Mijlociu, sau America de sud, dar imediat vom fi taxați drept criptocomuniști, apărători ai terorismului, nicidecum o Țară care vrea să îmbrățișeze valorile europene. Suntem prinși într-un clenci, nu vom putea ieși de aici.

Cuvintele lui Petre Roman spuse când era Prim Ministru, cântăresc mult acum când facem negocieri. Suntem imediat taxați :”de ce vă lăudați cu industria , premierul vostru a spus, că nu aveți o industrie dezvoltată, ci un ”morman de fiare vechi”. Planul dvs. este foarte bun, dar nu va fi pus în aplicare, îmi pare rău! Vom plăti șomaj tehnic, până când întreprinderile vor intra în faliment.

-Domnule ministru v-am ascultat cu mare atenție, nu cred că dvs. sunteți ministru în guvernul României, cred , mai repede, că sunteți un trădător de țară. Îmi pare rău că am făcut foamea în București atâtea zile. Voi merge în uzină și voi provoca tulburări până vă veți schimba hotărârile. Vă salut!

Plecat de la minister a venit acasă, aici îl aștepta o hârtie, venită prin curier, prin care i se cerea ca în urmă cu 5 zile trebuia să se prezinte la lucru.Ori hârtia era venită azi, cum naiba? Nu înțelegea nimic. A doua zi s-a prezentat la serviciu pentru a lămuri lucrurile. Cum a ajuns la poarta uzinei, șeful de la Resurse Umane, sediul era la poartă, l-a invitat în birou:

-Ce ai făcut domle? Ai fost la București la ministru? Ai făcut valuri pe acolo? Nu e bine, nu e bine de loc! Șeful vorbea cu o voce egală, fără inflexiuni, la fel ca ministrul.

-Nu mă las până nu pun uzina pe picioare, mâine voi convoca o mare adunare a salariaților în curtea uzinei.

-Mă tem, că pentru dumneata, e prea târziu.

-Ce vrei să spui?

-Aici este lichidarea, nu ai venit la serviciu de 5 zile, deși, am trimis notificarea prin curier.

-Abia astăzi am primit-o.

-Așa este, pentru că nu ai fost de găsit.

-Poți contesta, dacă vrei.

-Voi contesta, vă voi da în judecată pe toți, mă voi lupta pentru Țara mea, pentru binele ei.”

-Asta e povestea lui Predescu, a fost dat afară fără drept la șomaj, iar când și-a căutat loc de muncă, nu a fost primit pe nicăieri, peste tot i se spunea, că preferă, să nu lucreze cu” instigatori”. Așa era perceput. Omul a suferit un șoc, de atunci a început să bea, acum este un alcoolic, fără casă, fără masă. Asta a fost, mulțumirea guvernului pentru că a vrut binele Țării lui.

-Când s-a întâmplat asta?

-Suntem în februarie 1995, prin vara lui 1992.

-Cred că așa este, Rotaru ne povestea același lucru.

-Ai dreptate, s-au închis șantierele, nu mai sunt bani.

-Apropo de bani, lămurește-mă Tavi, cum devine chestiunea cu inflația asta?

-Nu sunt economist, dar după puțina mea pricepere, cred că Isărescu a băgat tiparnița în funcțiune pentru a avea lichidități pe piață. Se întâmplă următorul lucru. Uzinele produc ceva marfă, dar pe stoc, adică nu se vinde, iar dacă nu se vinde, nu încasează bani, iar dacă nu încasează, nu are bani să plătescă muncitorii, dar nici furnizorii de materii prime ori pe ceilalți cu care lucrează în colaborare. Plățile făcute pentru plata celor aflați în șomaj tehnic, vin din surse guvernamentale, aici încasări nu sunt pentru că uzinele nu au banii să-și plătească taxele și impozitele, așa că, tot tiparnița lui Isărescu e salvatoare. Ori aruncarea pe piață a unor uriașe sume de bani, în condițiile în care nu există productivitate, iar oferta de pe piaţă e destul de slabă, duce la inflație. Până nu se va ieși din acest blocaj financiar, nu se va calma fluctuația leului.

-De ce crezi, că s-a ajuns în acest blocaj financiar?

-Răspunsul l-a dat ministrul. Noile structuri de putere de după *89, pentru a arăta Europei că au rupt orice legătură cu trecutul comunist, au oprit comerțul cu Rusia, ori 40% din ce produceam noi, mergea pe piața rusească. Trebuia să căutăm alte piețe, dar se pare că nu se dorește acest lucru. Suntem ținuți cumva în șah, este adevărat că noi plusăm întotdeauna. La fel cum era pe vremea turcilor, ăia cereau să zicem 5000 de galbeni tribut. Venea un pretendent la tron, tot român, ăsta plusa :”luminate dacă mă pui domn pe mine, îți dau haraci 7000 de galbeni”. Așa se întâmplă și acum, ăia de la Bruxelles fac niște recomandări, ai noștri plusează! Așa s-a ajuns să avem marile combinate industriale,uzinele și fabricile aproape de faliment, din lipsa unor piețe de desfacere, piețe pe care le-am putea găsi în afara Europei, dar pe care guvernanții noștri nu le vor, pentru a nu supăra Europa. Acum intervine FMI-ul și spune : ”fac acord cu voi dacă închideți marii consumatori, marile găuri negre ale economiei”. Știi care sunt acestea, tocmai acele unități care în urmă cu 6,7 ani erau fala economiei românești.

-Spre ce ne îndreptăm Tavi? Ion era speriat, uitase să mai bea din țuică, aceasta se răcise și devenise un fel  de ceai iute și dulce. A gustat din pahar, o grimasă a apărut în colțul gurii, semn că nu-i mai plăcea.

-Spre capitalism, probabil unul sălbatic. Am avut ocazia, să văd o fermă de pui, anul trecut scotea 120.000 de pui pe serie, asta înseamnă cam 600.000 de pui anual. Acum a ajuns o ruină. A dat faliment, de fapt, cred ,că a fost vândută pe un preț de nimic. Acum e demolată cărămidă cu cărămidă, de ce? Încă nu știu. Nu vreau să fiu un profet nenorocit, dar cred că în ritmul ăsta industria noastră se va duce pe apa sâmbetei. Nu vindem din ce bruma producem, asta e problema. O unitate industrială dacă nu produce și nu vinde, oricât ar fi de dotată tehnologic și de renumită, va sucomba.

Cred că asta se urmărește ca industria să fie distrusă.

-Tavi, cum poate gândi cineva așa, știindu-se cu câte sacrificii au fost făcute toate aceste unități industriale și acum să fie lăsate în paragină? Toate sunt relativ noi, de ce să fie distruse? Ceaușescu ce fel de oameni avea de găsea întotdeauna piețe de desfacere? Cum, dintr-o dată Țara numai merge?

-Părerea mea este că, în mod intenționat se procedează așa, nu am probe, dar din ce văd, asta e concluzia. Tavi era posomorât la fel ca Ion, doar împreună construiseră unitățile industriale din oraș.

-Ce fac boierii? Lângă masa lor s-a oprit un tip, bine îmbrăcat, cu o scurtă din stofă, iar pe cap cu o căciulă, din pielicele de merinos, neagră.

-A, domnu’ primar, ce faceți domnu’ primar, cum ați ajuns aici?

-Lasă-mă tata socru, de la 4 de azi noapte sunt pe tractor, am făcut pârtie pe toate străzile orașului. Tractoristul s-a îmbolnăvit, iar celălalt că am doi, este în satul lui înzăpezit nu a putut veni la lucru. Am intrat doar să văd ce e pe aici și plec.

-Hai odată! Cât stai"? din ușă Sanda, nevasta primarului, bătea nerăbdătoare din picior.

-Ho fato, cel grăbești așa!? Stă puțin de vorbă cu socru-său.

-Matale tată ai timp, poți să bei o țuică, el nu are, el e primar! Hai primarule să terminăm de curățat zăpada!

-Lucrează și ea pe tractor? Ion era curios dacă fiică-sa conduce și tractorul.

-Da, am lucrat cu schimbul, trebuie să recunosc că este mai bună ca mine. Gata am plecat, că este în stare să plece cu plugul și să mă lase aici. Afurisită femeie, dacă nu era ea, numai eram eu primar.

Ion rămase privind în urma lor. Un zâmbet și o lumină îi apăru pe față.

-Ești fericit Ioane, când o vezi, cât e de vrednică?

-Amândoi  îmi plac prietene!

Va urma!

Mulțumesc pentru poză: informația-zilei.ro

.