Prizonierul IV

  Irina a privit în ochii lui Silvestru, erau galbeni şi cu cearcăne mari, semn că avea o suferinţă hepatică, apoi cochetă, a răspuns pe un ton şăgalnic:

-Tovarăşe ...

-Sunt membru al comitetului judeţean al PCR , vă rog să vă adresaţi cu această formulă, iar tovarăşul Vasile Ghervase este instructorul trimis de Judeţeană să îndrume oamenii din satul vostru şi să ducă la îndeplinire hotărârile partidului comunist. El va fi acela care va răspunde în faţa partidului de modul în care vor fi traduse în fapte programele primite de la centru. Trebuie să lucrăm mult cu mentalitatea oamenilor, să-i facem să înţeleagă că doar prin voinţa maselor de muncitori, alături de ţărănime, vom ajunge să înfăptuim idealurile marxist-leniniste, să aducem bunăstarea în casele oamenilor săraci de la oraşe şi sate. Aşadar, nici un sacrificiu nu va fi prea mare dacă el va avea ca rezultat punerea în practică a propăşirii spre mai bine a celor ce muncesc. În lumina acestor idei te rog tovarăşa Irina, să-i acorzi toată atenţia tovarăşului instructor pentru ca împreună să daţi naştere unui copil, astfel veţi contribui la creşterea demografică a ţării, ştiţi bine că ţara vine după un război în care am pierdut foarte mulţi bărbaţi, dar şi femei. Toţi trebuie să participăm, după puterile noastre, la refacerea populaţiei ţării.

-Nu vă contrazic tovarăşe secretar, voi căuta să duc la îndeplinire toate sarcinile pe care le voi primi pe linie de partid, dar...

-Aşa tovarăşa Irina, Silvestru îşi freca mâinile de bucurie.

-Dar, cu o precizare, orice poruncă a partidului privitoare la persoana mea se va opri la poalele rochiei. Niciun ordin al PCR nu va pătrunde sub fustă decât, dacă, va exista voinţă din partea mea. În ce priveşte creşterea demografică a ţării trebuie făcută în baza unor sentimente, a dragostei şi iubirii duse în faţa altarului.

-Fără altar, căsătoriile trebuie făcute doar la primărie, popii sunt duşmanii revoluţie comuniste. Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns, sincer, eu îl şi vedeam pe Vasile cum îţi punea poalele în cap.

-Ştiţi ce tovarăşi? Irina deja începuse să se enerveze, aveţi grijă să nu-mi pun mâinile-n şolduri şi poalele în cap că nu vă mai spălaţi cu toată apa din gârlă de ocările mele. Femeia îşi pusese mâinile în brâu, cu ochii, din care săreau scântei, îi fulgera pe cei doi trimişi ai comuniştilor.

-Ho femeie! Nu te mai zborşi aşa, că nu te-a încălecat nimeni. A fost o discuţie principială, nu a fost un ordin, partidul nu obligă pe nimeni să facă ceva împotriva conştiinţei sale, însă e bine ca programul partidului să fie însuşit de toţi oamenii de bună credinţă şi dus întocmai la îndeplinire. Se observa o anumită stângăcie în explicarea problemelor, se vedea că nu are experienţă, că este un „boboc”, nou recrutat de propaganda de partid, doar ambiţia sa şi stăpânirea unei anumite retorci făcuse să fie ales ca membru supleant în comitetul judeţean de partid. Era supravegheat îndeaproape de un tovarăş cu vechi state în PCR, fost ilegalist, acesta îl îndruma şi în acelaşi timp îi strunea avântul mult prea personal pentru a fi revoluţionar.

-De fapt ce doriţi de la mine? Dacă vreţi să fiu paznic, îmi daţi o armă şi mă voi achita de sarcină. Irina vorbea cu fermitate în glas.

-Mă gândeam ca tovarăşul Vasile să fie găzduit aici la dumneata, este mai ferit de ochii lumii. Silvestru simţea că va pierde bătălia cu muierea asta singură şi afurisită, nu voia să folosească forţa împotriva ei, centrul le interzisese să facă abuzuri până la alegerile de anul viitor.

-Nu se poate, sunt muiere singură, voi fi ruşinea satului. Nu accept aşa ceva! Vreţi voi să mă faceţi de ocară în faţa consătenilor, să se vorbească despre mine ca despre târfele de la „Crucea de piatră?” Nu-mi faceţi asta, ochii Irinei lăcrimau, cu colţul basmalei a îndepărtat picăturile care plecaseră spre bărbia rotundă. Femeia trebuia să facă tot ce era posibil pentru a îndepărta pe cei doi comunişti de casa ei. Nu voia să pună sub nici o formă în pericol viaţa lui Iohann.

-Linişteşte-te, până la urmă tovarăşul Ghervase ar trebui să stea în centrul satului, de acolo se poate mai uşor lua legătura cu sătenii. Ai dreptate, aici ar putea să se interpreteze că fuge de răspundere. Cine din sat crezi tu că ar fi cel mai indicat să-l găzduiască pe Vasile? Silvestru devenise blând, se chinuia să arate că este uman, până acum putuse foarte bine să fie confundat cu o maşină propagandistică.

-Eu în locul vostru m-aş caza în casa preotului. La gesturile de respingere ale celor doi, Irina a răspuns cu argumente. Preotul este bătrân, prima nevastă i-a murit în urmă cu zece ani, s-a recăsătorit cu acordul episcopului, se pare că acesta îi recomandase şi viitoarea preoteasă. Aceasta, femeie tânără şi frumoasă, nu rata nici o ocazie, când mergea la oraş, să nu meargă să se spovedească la „Înaltul”, doar el o făcuse preoteasă dintr-o femeie de companie. Se spune că mărturisirile ei, sub sutana preoţească, durau ore întregi, până când Înaltul episcop, uşurat şi sleit de puteri, îi acorda iertarea. Deasemeni casa preotului era frecventată seara, joia şi duminica, când preotul mergea să ţină slujba de vercernie, de câţiva profesori tineri care veneau acasă la preot şi luau ceaiul. Pe farfurioară, alături de ceaşca frumoasa plină cu ceai aromat, preoteasă punea câţiva biscuiţi spriţaţi. Discuţiile de multe ori degenerau şi spiritele tinere se încingeau, atunci se auzeau aluzii directe pe care tinerii intelectuali ai satului le făceau  preotesei. Femeia primea provocările fără se ruşineze, de multe ori  plusând la aluziile lor.

Nu spunea că ar fi nefericită în dragoste, dar lăsa să se înţeleagă că atunci când este vorba de împerechere, niciodată nu-i prea mult şi mai mult decât atât, ar fi o datorie creştinească din partea ei să stingă focul interior al unor tineri dornici şi cu sufletul tânjind după un strop de iubire. Erau singuri, necăsătoriţi şi aveau nevoie de ostoirea inimilor năvalnice.

-Astea ar fi suficiente argumente să căutaţi gazdă la sfinţia sa. Nu cred că are ceva împotrivă, mai ales că tovarăşul  instructor arată ca scos din cutie. Încă un amănunt important, lumea cleveteşte în sat, că popa ar şti de toate aventurile nevestei, dar că, preferă să tacă pentru a avea linişte în casă. O hotărâre înţeleaptă, mai ales că el se apropie de 70 de ani ca vârstă, iar ea de 40 de ani. El este un bătrân aproape gârbovit, cu o barbă albă şi lungă crescută sălbatec,

are o cameră a lui unde se roagă şi îşi petrece timpul, aici scrie îndreptări pentru bărbaţii în vârstă care se căsătoresc cu muieri mai tinere la îndemnul unor superiori holtei şi libidinoşi. Tot gurile rele clevetesc că, ar avea o gaură în tablia de brad a uşii, când era cineva în vizită la nevastă-sa el scotea nodul şi privea la toate coţăielile ei. O muiere îmi spunea zilele trecute şi sunt tentată să o cred, pentru că este nevasta cântăreţului de la biserică, că preoteasa ştie când bătrânul scoate acel nod din tablia uşii şi atunci când îl simte că priveşte se dăruieşte cu şi mai mare plăcere musafirului devenit beneficiar al farmecelor ei. Nu se supără bietul preot, se pare că asta este singura lui plăcere rămasă. În rest în casă este armonie şi pace. Cred că este locul cel mai bun ca tovarăşul Vasile să stea în gazdă. Nu garantez că asta va duce neapărat la creşterea demografică, dar la liniştea sufletească a tovarăşului instructor, va duce în mod sigur.

Cât vorbise Irina, ochii bărbaţilor începuseră să scânteieze, de pe frunţi broboane mari de sudoare   curgeau pe obrajii lor îmbujoraţi de plăcere, îi sorbeau cuvintele, deja se vedeau acolo în casa preotului împreună cu coana preoteasă.

-Mulţumim pentru îndreptări tovarăşa Irina, ne grăbim să ajungem în sat , nu am vrea să ne prindă noaptea pe drum. Peste câteva zile va veni cineva la dumneavoastră cu puşca, permisul de port armă şi actele de paznic. Veţi fi angajată şi plătită de către stat.

- Pădurea nu mai este a grofului? Irina era nedumerită, nu înţelegea cum puteau comuniştii să administreze fondul forestier al grofului ungur, ştiind că acesta îl stăpânea de sute de ani.

-Groful a fugit peste hotare, iar pământul arabil şi pădurea îi vor fi confiscate. Este criminal de război şi vânzător de ţară, a pactizat cu regimul hortist şi după 23 august 1944. Ioachim vorbea emfatic, ca unul care deţine adevărul absolut.

-A fost judecat? Femeia a întrebat cu naivitate, se făcuse mică şi neştiutoare. Îi lăsa posibilitatea lui Silvestru să se laude cu cunoştinţele lui.

- Nu, nu a fost judecat, dar deja este condamnat, a fost discutat în şedinţa biroului politic executiv al judeţenei de partid, acolo am hotărât condamnarea lui şi confiscarea averii, deja am primit răspuns de la Comitetul Central al partidului la adresa înaintată de noi cu hotărârea judeţenei de condamnare a grofului, pe hotărârea noastră şi-a pus apostila tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a stabilit vinovăţia grofului ca fiind duşman al poporului. Când a pronunţat numele liderului de partid Silvestru s-a înclinat şi şi-a scos pălăria de pe cap în semn de respect pentru şeful PCR, acelaşi gest l-a făcut şi Ghervase, doar că plecăciunea lui a fost mult mai adâncă şi s-a repetat, a doua oară s-a înclinat în faţa lui Ioachim.

- Nu vă supăraţi, sunt femeie proastă trăită în aste pustietăţi, întreb şi eu aşa ca neroada, aşa este acum nu mai judecă trebunalul? Judecă activiştii de partid şi judecătorii îşi pun doar semnătura şi parafa? Irina se cocoşase în faţa lor, ca în faţa unor oameni luminaţi.

-Apăi nu te supăra femeie, dar să ştii că eşti neştiutoare, ce încredere putem avea noi în judecătorii care până mai an ne condamnau pe noi, comuniştii, la ani grei de temniţă? A venit momentul, continuă Ioachim Sivestru discursul său bombastic, ca noi, poporul, să ne luăm soarta în propriile mâini, să ne făurim singuri viitorul aşa cum ni-l dorim. Da, pe judecători de acum îi vom folosi până în momentul în care vom aduce magistraţi devotaţi idealurilor comuniste. Acum ei judecă în sală pentru că aşa cere legea, dar condamnarea o trimitem noi în plic, judecătorii doar o vor citi. Condamnările vor fi date nu în funcţie de faptele ilegale comise, ci în funcţie de nevoile revoluţiei comuniste. Pot să-ţi dau un exemplu: uite, groful tău nu a făcut nimic rău, a plecat legal din ţară odată cu frontul, nu a pactizat cu inamicul. Noi însă avem nevoie de averile boierului, unde a avut conacul boieresc vom face Primăria, curtea aia mare închisă cu zid din cărămidă şi unde se găsesc multe case, acolo vom face şcoală şi grădiniţă, pădurea o vom exploata noi poporul, pământul a fost dat ţăranilor când am făcut reforma agrară. Dacă noi nu-l declarăm criminal de război şi trădător de ţară, el ar putea să ne acţioneze în judecată, aşa îl condamnăm noi şi el va rămâne cu buza umflată. Dacă vreun judecător se va dovedi mai catolic decât papa de la Roma, în sensul că va dori să aibă loc un proces cinstit, atunci vom aresta acel judecător şi vom numi altul care în mod sigur va face cum spunem noi. Acum ai înţeles? Aşa vom construi o nouă societate, una în care muncitorii şi ţăranii vor decide soarta acestei ţări. Ei, acum te lăsăm cu bine!

Bărbaţii au salutat apoi au plecat spre sat cu GAZ-ul partidului claxonând în semn de rămas bun.

Irina abia aşteptase să-i vadă plecaţi, o îngrijorase apariţia comuniştilor, nu ştia prea multe despre ei, dar ştia un singur lucru după care se ghida în viaţă. „Nimeni nu te cheamă la poartă să îţi dea, toţi te cheamă să îţi ia”. Mergând pe acest principiu şi ascultând discursul lui Silvestru, Irina a înţeles că dincolo de vorbele pretenţioase şi promiţătoare se ascundeau ameninţări voalate. Totodată spera că dacă va reuşi să intre pe sub pielea lui Ghervase ar putea să facă rost de acte pentru Iohann, ca fiind refugiat de război. Multe gânduri frământa frumosul cap al Irinei acoperit cu un păr negru lucios şi lung împletit în două coade groase prinse în coc la spate. Cocul făcea ca basmaua din lână înflorată să se aşeze cu cochetărie pe părul bogat pieptănat cu cărare pe mijloc.

Trecuseră doi ani decând Iohann trăia în casa Irinei, războiul se terminase de mult. Iohann stătea tot în cămăruţa din tunel. Nu se plângea, era fericit că este iubit şi că el la rândul lui iubeşte. Ziua se odihnea, iar noaptea îşi ajuta iubita la treburile gospodăriei. Făcea zilnic exerciţii de dicţie, voia să îşi piardă accentul german, a fost greu, dar reuşise în cele din urmă.

-Iohann, am aflat azi, când am fost în sat, de la tovarăşul Ghervase, că alegerile de săptămâna trecută au fost câştigate de comunişti. Era fericit nevoie mare, m-a anunţat aşa în treacăt, de fapt se lăuda, că va fi mutat la comitetul orăşenesc de partid, iar aici va veni altcineva în locul lui. Spunea că regretă două lucruri: unul că nu a avut un copil cu mine şi al doilea că se desparte de focoasa preoteasă. M-am făcut că nu înţeleg ce spune. Iubitule, nu fi supărat, aşa a spus, nu puteam să te mint. Plină de dragoste femeia i-a cuprins faţa în palmele ei aspre de muncă şi la sărutat pe buze. Mă gândeam că acum ar fi momentul să ieşi la lumină, poate Ghervase te va ajuta să-ţi faci acte. Ce părere ai?

-Nu ştiu iubita, Iohann vorbea bine româneşte cu accent ardelenesc, tu îl cunoşti, dacă crezi că poate fi îmbrobodit ar trebui să încercăm.

-M-am săturat să te ţin ascuns, te vreau ca bărbat în văzul tuturor. Să ne gândim la un plan, cine spunem că eşti, de unde vi şi încotro mergi. Irina era preocupată şi gânditoare, norul de pe fruntea ei o făcea şi mai frumoasă. Dacă ai pleca mâine de dimineaţă de mult, ai da un ocol satului şi ai intra în localitate prin partea opusă faţă de locul unde ne aflăm noi. Te-ai îmbrăca cu nişte zdrenţe de haine murdare, iar tu la fel de murdar şi obosit ai căuta de lucru pe la oamenii din sat. La întrebările lor curioase vei răspunde că nu şti cine eşti şi nici de unde vi, dar nici unde mergi. Rătăceşti aşa de ceva timp muncind pe la săteni pe un blid de mâncare şi o mână de paie unde să-ţi pui capul. Vei face de aşa natură încât să ajungi la instructorul de partid. Femeia vorbea ca un adevărat agent secret care toată viaţa făcuse numai planuri tactice şi scenarii subversive.

-Şi dacă nu va dori să vorbească cu mine? Lui Iohann îi plăcea planul, dar nu era sigur de reuşita lui. Cea mai mică greşeală îl putea costa viaţa.

-Voi fi prin apropiere, ai încredere în mine că voi găsi soluţii. Acum vino să te iubesc omul meu drag, sufletul meu pereche. Tu ai adus lumina în  viaţa mea! Irina îl săruta pe faţă în timp ce mâinile îl înlănţuiseră cu putere. 

A doua zi de dimineaţă când lumina îndepărtase întunericul nopţii, pe uliţa satului apăruse de nicăieri un bărbat numai zdrenţe, murdar şi împuţit de nu se putea sta în preajma lui. A bătut în poarta unui sătean care era vecin cu locuinţa preotului.

-Ce-i omule, ce doreşti cu noaptea în cap? Abia ce am făcut ochi şi văd un cerşetor la poartă. Şi tu eşti refugiat de război? Nu vă mai săturaţi de cerşit! Omul se zborşea la drumeţul murdar care îi apăruse în poartă. Era un bărbat tânăr, părea proaspăt însurat, că prea se uita cu drag, înapoia lui, spre uşa pe care tocmai ieşise. Înalt, bine legat, tuns scurt, cu părul castaniu şi ochii mari şi negri îl privea cu dispreţ pe bărbatul murdar şi gârbovit care-i intrase în curte.

-Nu vreau să-mi dai de pomană, vreau să-ţi muncesc pentru o coajă de mămăligă şi o mână de paie pe care să le folosesc ca aşternut diseară. Muncesc orice, nu mă tem de oase rupte. Iohann era umil în vorbă şi gesturi, încerca să fie cât mai convingător. Repetase toată noaptea cu Irina, pe post de regizor, cum să îşi joace rolul perfect, a fost mult până a reuşit să dea o mimică umilă feţei. Juca cu greu rolul cerşetorului, cel mai greu îi era să suporte hainele pe care le purta şi pe care Irina le ţinuse în groapa cu pişălău din grajdul animalelor, însă era hotărât să izbândească, voia să aibă statut de cetăţean cu drepturi depline.

-Bade, fă paşi de la poarta mea, mergi la vecinul care e preot, are bani şi sunt convins că are nevoie şi de un om pe bătătură să-i taie lemne şi să-i aducă apă! Hai, cară-te! Nu am timp de tine! Bărbatul,  îmbrăcat doar în izmene şi cămaşa, a intrat în casă frecându-se cu palmele peste braţele îngheţate de frig, la poartă, cerşetorul a rămas singur în hămăitul câinelui.

Străinul a aruncat o ultimă privire disperată spre uşa care tocmai se închisese, apoi a părăsit curtea închizând portiţa cu grijă. A rămas în drum debusolat, neştiind în ce parte să o apuce. S-a aşezat pe marginea drumului gânditor şi deznădăjduit, în sinea lui aştepta ca instructorul să iasă din casă, pentru a putea să-şi rezolve problema. Avea emoţii, nu ştia cum va reacţiona activistul de partid, putea să rezolve cu brio problema lui sau putea ajunge în puşcărie. Indiferent de rezultat era hotărât să meargă până la capăt, până când va putea să stea, fără teamă că va fi descoperit, alături de femeia iubită. Ştia că Irina era prin apropiere, gata să-i sară în ajutor dacă va fi nevoie. A auzit scârţăitul portiţei  de la casa preotului, s-a ridicat repede de jos, apoi cu lacrimi în ochi, adus de spate şi cu cea mai umilă faţă pe care şi-o putea afişa a ieşit înaintea lui Ghervase:

-Să trăiţi! Caut de lucru, muncesc orice aveţi, îmi este foame, ajutaţi-mă! Iohann plângea de-adevăratelea, îşi juca soarta, voia să-l impresioneze pe instructor.

-Cum te cheamă omule? Ghervase îşi luase o atitudine de om important, îl privea pe Iohann din înălţimea funcţiei sale comuniste. Uitase că numai cu doi ani în urmă lucrase la CFR ca muncitor necalificat, de fapt fusese hamal în Gara de Nord a Bucureştiului. Odată în timpul unei razii a ajutat un comunist să se ascundă de poliţie. Mai târziu când comunistul ajunsese mare prin Comitetul Central al PCR şi-a amintit de el. Aveau nevoie de cadre pentru a duce muncă de lămurire cu ţăranii, atunci s-a gândit la hamalul care îl scăpase de poliţie. L-a căutat şi când la găsit,  i-a propus să intre în rândul comuniştilor. Ghervase, un lipovean cu sânge evreiesc, a simţit oportunitatea, deşi lucra ca hamal, era dezgheţat la minte, înţelesese din frânturile de discuţii prinse de la cei care treceau zilnic prin gară că în curând comuniştii vor prelua puterea cu ajutorul ruşilor, când a auzit propunerea nu a ezitat şi a răspuns cu un da hotărât ca la armată. Fusese trimis într-o şcoală de instructori de partid (propagandişti ai PCR) timp de trei luni, apoi fusese repartizat aici. Acum, privind în urmă se simţea un fel de Dumnezeu printre sătenii ăştia murdari şi inculţi, el era tovarăşul trimis de judeţ special să-i instruiască şi să-i lumineze pe ţăranii amărâţi şi îndărătnici. Acum se pricopsise cu un idiot. Ştia că este de datoria lui să rezolve problema strinului venit de nicăieri. A repetat întrebarea, văzând că cerşetorul tace: cum te cheamă?

-Nu ştiu!

-Cum mă să nu şti cum te cheamă? Parcă nu ai fi aşa nerod! Nu am auzit până acum ca un om să nu aibă un nume. Bă, tu mă prosteşti pe mine? Cu mâinile la spate şi şapca pusă şmechereşte pe-o sprânceană Ghervase se legăna când pe călcâie când pe vârfuri, se uita dispreţuitor la zdrenţărosul murdar, îi părea rău că se oprise din drum. Ce poţi să-mi spui despre tine?

  

-Nu mare lucru, când mi-am revenit nu ştiam cine sunt şi nici de unde sunt, eram într-o pădure, nu ştiu ce a provocat pierderea memoriei, aveam o durere teribilă de cap. De atunci rătăcesc din sat în sat muncind şi dormind pe unde apuc.

-Nu a încercat nimeni să te ajute?

-Nu, am fost arestat de jandarmi, bătut, reţinut peste noapte, însă nimeni nu s-a gândit să mă ajute să am o identitate. Iohann arăta ca un om disperat, ochii îi lăcrimau continuu.

-Bine omule, dar ce pot face eu pentru tine? Ghervase se înmuiase, ar fi vrut să-l ajute, nu ştia cum, era hotărât să aducă la cunoştiinţa organelor în drept cazul cerşetorului fără nume.

În jurul lor se strâseseră sătenii ca la urs.

-Vrea cineva să ia la el acasă pe acest om, să-i dea de lucru şi să-l hrănească? Instructorul de partid privea mulţimea din înălţimea funcţiei sale, se simţea puternic când se uita la oamenii sărăcăcios îmbrăcaţi.

Sătenii priveau pe sub sprâncene la cerşetorul cocoşat, murdar şi duhnind de departe a mizerie de animale. Unul câte unul oamenii părăseau cercul din jurul instructorului şi al cerşetorului.

-Nu vrea nimeni să-l ia? Ghervase rotea ochii cercetând cu privirea locuitorii rămaşi să caşte gura, nimeni nu dădea semne că ar vrea să-l angajeze pe străin.

-Îl iau eu, s-a auzit un glas de femeie din mulţime.

Surprins, activistul PCR s-a întors spre locul de unde s-a auzit vocea, nu mică i-a fost mirarea când a văzut-o pe Irina cu biciul în mână.

-Tovarăşa pădurar îl vreţi pe cerşetor, sau nu am înţeles eu bine? Ghervase era uimit să vadă o femeie singură dorind un străin în curte.

-Da tovarăşe instructor, tocmai am adus două căruţe cu lemne şi nu are cine să le taie. Sper ca după o masă bogată să se pună pe picioare şi să facă treabă, altfel îl dau pe poartă afară, cu mine nu se jocă. Irina vorbea fără să-l privească pe Iohann. Era dură şi fermă, de un an de când era pădurar femeia câştigase respectul sătenilor.

- Ce zici mă? Te angajezi? Ghervase arăta ca un guvernator într-o piaţă de sclavi...

-Da, vreau să muncesc! Pentru o clipă ochii lui Iohann au clipit veseli, a privit rătăcit spre oamenii din jurul lui, se făcea că nu înţelege cine l-a angajat.

-Ce te uiţi mă ca un bezmetic, mergi  la căruţă, uite-o colo  şi urcă-te în codirlă! Hai că avem treabă! Irina vorbea aspru cu Iohann, nu voia să dea nici cel mai mic semn că s-ar cunoaşte.

-Stai puţin Irina, o femeie dolofană între două vârste s-a apropiat de ea, am şi eu nevoie de o căruţă cu lemne, i-am spus lui Mototolul ista al meu să vină la tine să voroviţi, mi-a zis să vorobesc eu dacă am curaj, că el se teme de tine. Nu mă lăsa Irină, că şi eu oi face oarece pentru tine. Ştiu că odată te-am supărat, am gura asta slobodă şi pusă-n pantă, da nu-s muiere rea, mă iartă şi tu, că nu voi mai zice nimic.

-Să  vină să vedem dacă aveţi dreptul şi vom rezolva cumva. Acum lasă-mă să plec că mai am şi beleaua iasta cu mine.