Prizonierul V

  După ce a intrat cu căruţa în curte, Irina a deshămat caii, de când lucra la silvic vânduse bătrânul ei cal şi îşi cumpărase doi bidivi de tracţiune, mari, negri, unul avea o  stea albă în frunte, iar celălalt avea o pată albă pe crupă, după ce a dus caii în grajd, le-a pus fân în iesle, apoi a venit la Iohann care rămăsese înţepenit în mijlocul curţii.

-Ioane, pune tuciul cel mare pe crăcană şi umple-l cu apă. Fă focul şi încălzeşte bine apa, trebuie să-ţi fac baie, să scot mirosul din tine. Hai odată, ce ai înţepenit?! Irina nu înţelegea de ce Iohann nu se mişca din loc, bărbatul doar îşi rotea ochii prin toată bătătura.

Parcă ar fi cunoscut locul şi totuşi îi era străin. Dacă noaptea ar fi ieşit în curte, i s-ar fi părut toate lucrurile la locul lor, acum era ceva ciudat. Bărbatul se uita prin curte şi nu-i venea să creadă că a reuşit vicleşugul Irinei.

- Acum fac focul, m-am uitat  prin curte să mă bucur de libertate.

-Trebuie să fim atenţi, va urma o perioadă grea, sunt convinsă că te vor verifica la sânge, cel mai bine ar fi să-ţi laşi barbă şi mustaţă, să-ţi schimbe înfăţişarea. Cu ăia de la informaţii nu-i de joacă. Apucă-te de treabă! Eu îmi iau puşca şi plec în pădure, am să merg pe jos, vreau să mă gândesc. Dacă se încălzeşte apa, spală-te şi îmbracă schimburi curate! Să răspunzi la oricine strigă la poartă, detalii să nu dai, să te comporţi ca un om care tocmai a intrat în curte şi nu cunoşti nimic despre stăpâna casei. Acum te las, plec să dau o roată prin pădure, nu voi sta mult, pentru că îmi este deja dor de tine. Irina îmbrăcată în pantaloni pană strânşi pe picior, încălţată cu ghetuţe înalte, pe cap îmbrobodită cu o basma groasă din lână cu flori grena pe fond negru, îmbrăcată cu canadiana lungă de pădurar şi arma în bandulieră, a ieşit pe poartă după ce a aruncat o ultimă privire spre bărbatul drag, pe care îl lăsa pentru prima dată singur, în bătătură, ziua în amiaza mare. Norii se risipiseră, cerul senin se instalase în sufletul ei. Doar la orizont era puţin vânt de nesiguranţă, de incertitudine cu privire la viitorul lui Iohann, de acum Ion al ei. Femeia călca apăsat şi hotărât, crengile uscate trosneau sub picioare, frunzele moarte căzute din copaci foşneau jalnic la trecerea ei, natura era lipsită de viaţă, doar în suflet îi venise primăvara.

  Drumul care lega satul de pădure ocolea prin stânga nişte pâlcuri de stejari uitaţi de vreme, mergea înainte circa 200 de metri , apoi cotea brusc în dreapta mărginind cealaltă parte a limbii de pădure, de aici continua să meargă drept şi paralel cu codrul. Drumeagul trece pe lângă singura casă care se află în pustietatea câmpului şi vecinătatea codrului. Păsările cântătoare şi animalele sălbatice erau singurii vecini.

Curtea era împrejmuită pe toate părţile cu gard înalt din scândură groasă de stejar. Porţile mari şi portiţa  erau în centrul curţii, portiţa se deschidea cu un scârţâit subţire şi puternic care râcâia pe creieri, zgomotul enervant se auzea din casa poziţionată paralel cu drumul. O potecă îngustă din piatră mare aşezată cu măiestrie străbătea ograda de la poartă până la cele cinci  trepte din lemn pe care se urca până la mica uşiţă de la prispa casei. Prispa lată de 4 coţi (aproximativ 1,80 m) avea pământ pe jos, era împrejmuită cu o balustradă din lemn de brad, sculptată cu motive naţionale, înaltă de 2 coţi. Din prispă se intra în tindă, un fel de sală mică care avea în partea opusă uşii un chepeng pe unde se putea ajunge în pivniţă. De la soba care era în camera de zi şi al cărui fum era dirijat printr-un mic burlan, care străpungea zidul, ajungea în coşul mare din tindă şi folosea de Crăciun ca afumătoare. O prăjină mai lungă de doi metrii, avea la capătul de sus bătută o scândură care forma un teu cu coada. Pe scândură erau bătute mai multe cuie de care se agăţau oasele, cârnaţii tobele, slăninele şi tot ce mai afuma omul de la porc, prăina era ridicată şi băgată pe acest coş, iar fumul din soba care încălzea camera- dormitor afuma alimentele. Din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi şi camera bună. Fiecare cameră avea o ferestră prevăzută cu drugi din fier groşi de un deget, pentru a împiedica hoţi să pătrundă în casă. La geamuri erau ghivece cu flori de muşcată şi de garoafe puternic parfumate. Duminica, fecioarele care mergeau la horă îşi prindeau câte o garoafă în păr pe partea stângă a capului lângă ureche, pentru ca atunci când dansau cu flăcăii să miroase garoafa şi nu gazul cu care unsese părul pentru a nu face păduchi. În anii de după război puricii şi păduchii erau peste tot mai ales în casele sărace.

  Ion a încălzit apa, s-a băgat în grajdul animalelor şi şi-a făcut baie temeinic, apoi s-a primenit cu straie curate lăsate de Irina înainte să plece. Şi-a pus pe cap o căciulă rămasă de la bărbatul ei, mort pe front,  după ce a ocolit prin toată curtea încercând să se obişnuiască ziua cu ceea ce văzuse noaptea, într-un târziu s-a aşezat pe o butură cu ochii aţintiţi la poartă.

Cum s-a afundat în pădure a auzit glasuri de bărbaţi care, după cum vorbeau , păreau că încarcă o căruţă cu lemne. A grăbit pasul spre locul de unde auzise glasurile, cum nu era „zi de pădure” era clar că sunt furi de lemne. În depărtare un „dii gloabă” a făcut-o să înţeleagă că hoţi plecaseră cu căruţa. Îi părea rău că nu înşeuase calul, acum i-ar fi prins bine. Aproape alerga, din faţă nu se mai auzea nici un zgomot, nu s-a dat bătută gonea cu poteca grămadă, doar , doar, avea să-i prindă. O lumină a fulgerat-o din dreapta, s-a oprit, apoi s-a îndreptat spre locul cu pricina. A privit peste frunzele uscate, nu i se părea nimic suspect, s-a uitat în sus, atunci a înţeles de unde a venit lumina, în acel loc fusese un stejar cu o coroană uriaşă, Irina a „citit” urmele pe ramurile copacilor vecini, plus lumina care ieri nu era. A început să dea frunzele cu piciorul la o parte, sub frunze era pământul reavăn, de aici scoseseră stejarul din rădăcină. A căutat urmele căruţei şi al cailor tot pe sub covorul de frunze aşternute de hoţi pentru a masca urmele. Odată urmele descoperite a plecat pe ele. După o oră de mers s-a oprit la poarta lui Ţafardel, un ţăran sărac cu opt copii mărunţi şi o nevastă bolnăvicioasă şi rea de gură. A privit în curte, a văzut în fundul ogrăzii ieşind cam un metru din lemn, restul era pitit după grajd. Şi-a continuat drumul, neştiind ce să facă. De iertat, nu-l putea ierta, pentru că el nu fusese singur în pădure, ar fi sărit ceilalţi în capul ei. S-ar fi putut face că nu ştie, dar nu-i convenea să o creadă sătenii proastă. S-a întors la Ţafardel, s-a uitat împrejur, a văzut că nu este nimeni pe uliţă, apoi a intrat în curte fără să mai strige. Nevasta gospodarului când a văzut pe Irina cu puşca pe umăr, a ieşit din casă urlând:

-Ce-ai făcut nenorocitule, a venit Irina să te împuşte!

Irina s-a apropiat repede de nevastă i-a pus mâna la gură, apoi i-a şoptit:

-Taci, să nu mai scoţi un sunet, altfel te împuşc pe tine scârba dracului, ce strigi aşa?! Irina înaltă, masivă şi impunătoare cu scurta verde şi puşca pe umăr, a luat-o pe nevasta lui Ţafardel de umăr şi a aruncat-o cât colo. Să taci ai auzit? Nu mă da de gol că sunt în curtea voastră. Să intrăm în casă!

Mariţa, nevasta hoţului, a luat-o înainte şi Irina cu puşca pe umăr după ea. A urcat treptele, apoi a intrat în tindă.

-Intră aici, Mariţa a deschis uşa din dreapta, un miros plăcut de busuioc şi levănţică a gâdilat  plăcut nasul Irinei, discret se simţea şi aromă de gutuie.

-Nu, lasă, zise pădurăriţa, intru aici şi a şi deschis uşa care da în camera de zi care era de fapt dormitor şi bucătărie. Un miros greu de aer stătut şi transpiraţie a izbit-o de cum a deschis uşa. A strâmbat puţin din nas, însă curajoasă a intrat în cameră. O sobă din cărămidă cu vatra mare în care ardeau nişte lemne verzi, din salcâm, cu un sfârâit specific era imediat lângă uşă  în partea dreaptă, soba murdară cu stropi de mâncare, avea plita crăpată pe care fierbea o oală pe jumătate plină cu cartofi în coajă. O droaie de copii săreau şi strigau de nu se înţelegea nimic. Cel mai mare avea în jur de 10 ani şi era îmbrăcat cu nişte pantaloni care îi veneau mai jos de genunchi, fie îi rămăseseră mici, fie îi căpătase. Următorii doi ca vârstă erau un băiat  şi o fată, gemeni, băiatul era tuns chilug şi avea o cămaşă lungă până la glezne din tort ţesut în casă, sora era blondă ca şi băiatul cu părul împletit în coade din care ieşeau firele nepieptănate de zile întregi, ceilaţi erau dezbrăcaţi în pieile goale, cel mic care s-o fi avut un an şi jumătate tocmai făcuse în mijlocul casei, iar Ţafardel se chinuia să ştergă murdăria copilului cu nişte cenuşă scoasă din vatră, dar mai înainte ştersese copilul la fund cu un cocean de porumb luat de sub sobă.

Femeia regreta că nu acceptase invitaţia gazdei de a merge în cealaltă cameră, acum era prea târziu, copiii la început speriaţi, s-au apropiat tiptil de femeia cu puşcă.

-Luaţi loc, scuzaţi deranjul, dar ştiţi cum este cu copii, a stai, că pe dumneata nu te-a blagoslovit Dumnezeu cu copii.

-Mai taci dracului femeie, să vedem întâi de ce a venit to’arăşa. S-a întâmplat ceva? Ţafardel a întors spre Irina o mutră de om ipocrit, stăpân pe el, dar stând la pândă.

-Omule, ai dat de belea! Am venit pe urmele căruţei tale, am văzut şi tufa tăiată, nu ai cum să scapi, îţi fac proces.

-Nici acu nu te potoleşti? Am înţeles că ţi-ai luat bărbat, nu a apucat să te liniştească? Nevastei lui Ţafardel, ţâfnoasă şi pusă pe harţă, nu-i mai tăcea gura, ba se înfipsese în Irina, deşi îi venea până la umăr.

Fără a sta mult pe gânduri Irina a înfipt mâna în Mariţa şi a aruncat-o din camera, până să zică bărbatul ceva, pădurăriţa trăsese zăvorul la uşa să nu mai poată intra.

-Acum să vorbim amândoi, nu are rost să mă minţi, am găsit şi locul de unde ai scos stejarul, am văzut şi unde este ascuns la tine în curte. Spune, cum facem să ne înţelegem!

Ţafardel, înalt, slab ca un ţâr, adus de spate înainte de vreme, privea tâmp spre frumoasa Irina.Îi era teamă, ştia că nu se lăsa mituită, mintea i se blocase, nu că ar fi avut multă, dar nu mai funcţiona nici ce bruma avea.

-Ţafardele, eşti în rahat până în gât, dacă îţi fac proces intri la ocnă, dar nici să te las, nu pot. Fii atent, ce îţi voi spune acuma, rămâne între noi, să nu afle javra de nevastă-ta, ei să îi spui că ţi-am făcut proces şi mai opriţi-vă dracu din făcut copii, că nu mai aveţi unde dormi. Irina dicta condiţiile ca un învingător  învinsului. Te aştept mâine seara la postul de jandarmi din sat, să vii, ai înţeles!? Va fi bine, nu te speria! Cine te întreabă îi spui că te-a chemat jandarmi să dai declaraţie pentru lemne, ai înţeles mă? Dacă nu faci aşa, ai de-a face cu mine! Irina era dură, ştia că doar aşa va face faţă în funcţia de pădurar, o meserie specifică bărbaţilor, toţi sătenii s-au mirat când au auzit că o femeie va fi pădurar, chiar şi şefii lui Ioachim Silvestru au fost surprinşi de propunerea activistului, s-au lăsat greu, dar în final au acceptat. A fost chemată la oraş 30 de zile, zi de zi,  pentru a face şedinţe de mânuirea armelor, în paralel era instruită în tainele silviculturii. După o lună a primit diploma de pădurar silvic şi permis de port armă, dar şi armă pe inventar şi cartuşele aferente. Pentru toate a semnat o mulţime de acte. Îi era teamă cel mai mult să nu piardă arma, asta ar fi însemnat să plătească cu libertatea.

L-a privit pe Ţafardel cu severitate şi hotărâre.

-Dacă nu vii, mergi la puşcărie, ai înţeles mă? I-a aruncat o ultimă privire bărbatului, a privit cu milă copiii murdari care se jucau direct pe pământul rece, a deschis uşa şi a ieşit în curte. A inspirat o gură de aer proaspăt şi-a oxigenat plămânii, apoi i-a aruncat femeii, care ascultase la uşă, vorbele ca pe o oală cu zoaie - Ai grijă să vină bărbată-tu mâine seară la post , că altfel îţi creşti dracului singură plozii. Clar?!

Mariţa a tresărit, s-a uitat cu teamă la Irina, apoi a bâiguit:

-Da,ssigur că da!

Mulţumită că rezolvase problema, a trecut pe la postul de jandarmi să vorbească cu şeful.

A intrat în curtea postului, un jandarm în termen mătura în faţa biroului.

-Şefu’ e-n birou?

-Da tovarăşa!

A intrat în clădire, a bătut la uşa biroului, când a auzit „intră” a deschis uşa care a avut un scârţâit ca un miorlăit de pisică, a salutat scurt:

-Să trăiţi şefu!

Bucuros că i se arăta respect, Băbuică, şeful de post, un zdrahon blond cu o claie de păr roşcat cu fruntea îngustă şi faţa colţuroasă, ochii mici şi saşii, acoperiţi de gene lungi şi sprâncene stufoase, şi-a frecat mâinile:

-Ia loc tovarăşa, ce vânt te aduce la noi? Glasul gros dogit de băutură şi tutun al jandarmului suna ca un urlet într-o oală spartă.

-Tovarăşu’ şef de post am prins pe Ţafardel furând lemne, de fapt am venit pe urmele căruţii până acasă la el. L-am înghesuit şi a recunoscut. Nu i-am făcut proces, mi-a fost milă de copiii lui, m-a impresionat  mizeria în care trăiesc, i-am ordonat să vină mâine seară aici la post.

-Să-i fac eu dosar? De ce îmi faci asta? Băbuică, dur şi hain era bun doar să ancheteze oamenii, îi bătea până sărea sângele, însă era aproape analfabet, ura să scrie două rânduri .

-Nu, nu vreau să-i fac rău, însă m-am gândit să-l folosim ca informator, aşa se spune, nu? Irina punea suflet,  simţea că îi ies flăcări din obraji, ar fi vrut ca Băbuică să fie de acord cu ea. Îl vom folosi amândoi să ne raporteze cine fură din sat şi din pădure. Va trebui să intraţi tare în el, apoi să-i propuneţi să fie turnător. Avem nevoie şi de astfel de oameni. Fără ei nu ne putem face bine treaba. Acum vă las, merg acasă!

-Am auzit că ai luat un cerşetor, sosit de nicăieri, acasă să te ajute la treaba ?

-Da, era împuţit şi murdar, habar nu are cine este şi de unde vine, nu ştie ce, sau cine i-a provocat amnezia. Am nevoie de un ajutor pe bătătură, sunt multe treburi de bărbat, fac şi eu ce pot, însă recunosc că unele mă depăşesc. L-am lăsat să se spele, merg să-i dau de mâncare, mâine are de tăiat o căruţă cu lemne.

-Chiar nu ştie nimic despre el, nu îşi aminteşte cine este sau de unde vine? Am să trec într-o zi pe la tine să stau de vorbă cu el, cred că nu o fi vreun spion?

-Ce mama dracului să spioneze în satul ăsta uitat de lume? Poate pe nevasta lui Ţafardel când va naşte al nouălea copil. Irina s-a apropiat de jandarm, i-a întins mâna, Băbuică i-a strâns-o bucuros, era surprins de gestul femeii. Un fior plăcut i-a trecut pe şira spinării când a simţit mâna caldă a Irinei.

A plecat de la postul de jandarmi, hotărâtă să ajungă cât mai repede acasă. Îi era dor de bărbatul rămas singur în bătătură. Seara cobora asupra pădurii în linişte şi pe furiş, în zare încă mai era oleacă de lumină când Irina a intrat în curte. A privit peste tot, părea pustie ograda, doar câinele a lătrat discret şi calul a bătut duşumeau. Amândoi au simţit întoarcerea stăpânei.

Irina a intrat în casă, din cameră Ion a simţit-o şi a deschis uşa tindei.

-Ai venit femeie? A trecut ceva vreme de când ai plecat. Mă îngrijorasem aşa cum se întâmplă de fiecare dată când pleci în control prin pădure.

Irina s-a apropiat de Ion, l-a înlănţuit cu braţele ei puternice, a strâns în braţe bărbatul iubit, buzele ei fierbinţi au prins într-un sărut pătimaş buzele lui dornice şi cărnoase.

Toată tensiunea de peste zi se descătuşase, cu blândeţe Ion a aşezat-o pe pat, a prins să-i mângâie fruntea înaltă cu pielea fină şi fără riduri, apoi a sărutat-o pe obrajii îmbujoraţi de fiorul plăcerii, Irina s-a lăsat alintată de omul ei drag pentru care era gata să facă orice sacrificiu şi viaţa şi-ar fi dat-o, dacă cineva ar fi cerut-o în schimbul vieţii lui.